Pentru dialogul dintre CNSAS şi opinia publică
- 12-02-2014
- Nr. 710
-
Gabriel ANDREESCU
- Actualitate
- 12 Comentarii
Subliniez valoarea excepţională a Arhivei CNSAS. Cercetările din ultimii 13 ani ne permit să revedem faţetele vieţii în comunism, cum nu ar fi fost posibil în absenţa arhivei. Consultarea ei a devenit indispensabilă pentru istoria instituţiilor (Justiţia, Miliţia, Securitatea, desigur) şi în particular pentru istoria literară. Domenii noi, precum „colaboraţionismul de zi cu zi“, nu ar fi căpătat statut de ştiinţă fără acces la depozitele poliţiilor politice. În sfîrşit, Arhiva CNSAS reprezintă condica de prezenţă pentru autorii dedicaţi eticii şi politicii memoriei.
Arhiva CNSAS
Sistemul actual de acces la arhivă este liberal: lucrul cu documentul original, eventual în formă de microfilm şi còpii după anonimizare. Nu ştiu să se fi refuzat acreditarea pentru o temă de cercetare decît în situaţii în care mulţimea dosarelor cerute fusese excesivă. Nu cunosc cazuri de retragere a acreditării, deşi au apărut situaţii de folosire abuzivă a datelor de arhivă – manipulare, campanii de discreditare – care ar fi motivat-o.
Marea temă a Arhivei CNSAS este amputarea ei de către serviciile de informaţii. Documentele Securităţii clasificate ca secret de stat sînt păstrate la SRI şi SIE. Reprezentanţii CNSAS din Comisia mixtă care semnează transferul nu au un cuvînt de spus. În multe cazuri, abuzul reţinerii unor dosare se confirmă: ultimele trei volume ale operaţiunii „Eterul“ au ajuns la CNSAS de abia în 2010; în cazul anumitor personalităţi, dosarele vin cîte unul la trei ani. De vreme ce nu sînt secret de stat acum, de ce ar fi fost anterior? În alte situaţii, ce este trimis CNSAS-ului se reduce la un amestec de file. Colegiile CNSAS de pînă acum par să nu înţeleagă că instituţia, autonomă, reprezintă interesele societăţii. Cînd acestea intră în opoziţie cu voinţa conducătorilor actualelor servicii de informaţii, Consiliul are datoria să le apere. Momentul în care CNSAS-ul va cere rezolvarea în instanţă a unui contencios cu SRI sau SIE va marca maturizarea instituţiei.
Instituţia CNSAS
În CNSAS există mai multe structuri, dar menţionez doar două: Colegiul şi Direcţia de Investigaţii. Primul Colegiu avea şansa extraordinară să construiască instituţia de la început, să îi dea puterea şi demnitatea la care aspirau oamenii şi Istoria. Eşecul a atins proporţii greu de presupus anterior. Responsabilitatea pentru el variază de la membru la membru şi, în orice caz, nu este reductibilă la Gheorghe Onişoru ori la reprezentantul PRM. Mircea Dinescu a avut un rol funest în compromiterea acestei instituţii prin comportamente care, în mai multe situaţii, intrau sub incidenţa legii penale. Eşecul este de împărţit cu formaţiunile politice care au ales membrii Colegiului.
Direcţia de Investigaţii a funcţionat oarecum în umbră. Doar în ultimul timp şi ca urmare a activismului public al directoarei Germina Nagâţ, deci cam tîrziu, a putut fi conştientizat rolul decisiv pe care îl are Direcţia în pregătirea verdictelor.
Ca orice instituţie de anvergură, experienţele pe care le oferă sînt variate. Am întîlnit mulţi oameni admirabili (nu o spun din politeţe), aşa cum am avut şi surprize mai puţin dorite. În alte cazuri, cercetătorii CNSAS mi-au venit în întîmpinare cu informaţii utile despre care nu aveam cum să aflu fără sprijinul lor.
În CNSAS se intersectează multe interese. E de aşteptat ca unii dintre angajaţi să fie ofiţeri acoperiţi sau măcar „oameni ai serviciilor“. Se poate doar bănui, nu şi afla cu certitudine. Ies în relief acţiuni de intoxicare (dezinformare) greu de explicat. Pot depune mărturie în cazul lui George Enache, cercetător la CNSAS, universitar şi apropiat al BOR, căreia îi spală trecutul. La seminarul de la Sibiu din 8 decembrie 2009, iniţiat de Evangelische Akademie, cu tema „Rezistenţă, opoziţie şi disidenţă în România comunistă“, George Enache a ţinut să vorbească, fără legătură cu subiectul, despre Gregorian Bivolaru (bine-cunoscută ţintă a SRI). În faţa unei audienţe preponderent germane, el a susţinut că Bivolaru a fost un om al Securităţii implicat în afaceri tenebroase de obţinere de valută pentru instituţiile de Securitate. Or, Gregorian Bivolaru avusese legături cu Securitatea doar în sensul că fusese închis de aceasta, torturat şi în final, trimis într-un spital psihiatric. În ochii ascultătorilor, dl Enache avea autoritate, căci se bucura la statutul de cercetător al CNSAS. Citind aceste rînduri (care pot fi probate), membrii Colegiului ar trebui să deschidă, pentru a se conforma legii, o anchetă penală împotriva lui George Enache.
Marius Oprea
Recenta creştere a interesului pentru funcţionarea CNSAS este legată de cîteva surprinzătoare luări de poziţie ale istoricului Marius Oprea. Adus ca martor de un fost ofiţer de Securitate, domnia sa a susţinut că doar angajaţii Direcţiei a VI-a de Cercetări Penale din fosta Securitate ar trebui aduşi în instanţă. (1.) Cu alte cuvinte, doar Direcţia a VI-a făcea poliţie politică. Cele spuse de istoric sînt contrazise de întreaga sa operă. Dar că Securitatea în totalitate făcea poliţie politică este un lucru care poate fi susţinut şi fără să consultăm laborioasele cercetări ale dlui Oprea. Toate organismele ei aveau funcţii de control politic, şi cele la care acest lucru nu este evident din titlu. Astfel, în lista de competenţe ale Brigăzii Antiteroriste intrau şi dispersarea adunărilor publice, şi anihilarea demonstraţiilor sindicale, şi altele de acest gen. Ce să mai vorbim de Direcţia I, din care făcuse parte protejatul dlui Oprea!?
Fiecare ofiţer de Securitate, din orice structură, avea ca sarcină urmărirea adversarilor regimului. În plus, fiecare reprezenta o piesă dintr-o structură menită prin definiţie să supună fiinţa umană. Ofiţerii lucrau împotriva libertăţii, individual şi în sistem, ceea ce nu înseamnă că toţi erau, uman vorbind, la fel ori că nu ar fi putut deveni, după căderea regimului, „altcineva“. Afirmaţia că doar Direcţia a VI-a făcea poliţie politică are un conţinut fals şi dăunător.
Pentru o politică a deconspirării
Spusele dlui Marius Oprea îndeamnă la un popas pe tema deconspirării agenţilor instituţiei de represiune. Site-ul CNSAS anunţă că, la 4 februarie 2014, erau identificaţi a fi făcut poliţie politică 2.478 de ofiţeri şi subofiţeri de Securitate şi 295 de colaboratori. Raportul dintre categorii este de aproximativ 8 la 1, ceea ce sugerează că reproşul făcut CNSAS, că scoate în faţă informatorii marginali în loc să se ocupe de ofiţerii de Securitate, ar fi nedrept.
Raportul de 8 la 1 arată că principala temă nu este a datelor despre deconspiraţi, ci ceea ce se face cu aceste date. Consecinţele identificării nu depind numai de CNSAS, ci şi de societate în totalitatea ei. Ar fi un motiv să ne gîndim, în ceasul al unsprezecelea, la o adevărată politică a deconspirării. Prima întrebare ar fi de ce, la 13 ani de la Revoluţie, avem mai puţin de 2.500 de ofiţeri al căror nume să fi fost dezvăluit opiniei publice. Susţin că, în privinţa recunoaşterii statutului de poliţie politică al ofiţerilor de Securitate, singura soluţie rezonabilă este schimbarea sarcinii probei. (2.) Ceea ce înseamnă că agenţii sînt prezumaţi a fi făcut poliţie politică, rămînîndu-le lor să facă dovada că nu au acţionat astfel. Într-o instituţie amplă şi complexă cum a fost Securitatea, e foarte posibil ca unii dintre angajaţi să nu fi afectat viaţa semenilor lor.
Inversarea sarcinii probei este o metodă curentă în cazurile de discriminare, ca şi în cazuri de malpraxis în care toate dovezile se află la acuzat. Situaţia celor care au lucrat în Securitate vădeşte o completă similaritate. Acum cîtva timp, parcă reacţionînd la un articol în care apăram teza, Curtea Constituţională a ţinut să afirme: „pîrîtul nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie“. (3.) Nu este prima oară cînd CC transformă atribuţia de apărare a Constituţiei în aceea de apărare a responsabililor pentru dezastrele regimului comunist. Curtea Constituţională trebuie să-şi schimbe interpretarea, întrucît argumentul ei – „o practică contrară ar încălca principiile generale de drept“ – este contrazis tocmai de practică.
Sistemul actual al deconspirării cadrelor de Securitate a dus la unul dintre cele mai umilitoare procese din istoria CNSAS: cel în care s-a cerut instanţei să dovedească faptul că fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad, a făcut poliţie politică. CNSAS nu avea de ce să intre într-o astfel de postură jenantă. Ar fi fost de dorit o declaraţie prin care să refuze urmarea procedurilor privind o realitate istorică evidentă şi să sintetizeze într-o carte rolul Securităţii între 1987 şi 1989, cînd Iulian Vlad a condus instituţia.
Listarea ofiţerilor, urmînd ca aceştia să contracareze cu probe, dacă au, ar repara un alt aspect al actualei legi: dificultatea de a identifica judecătorii şi procurorii din sistem altădată ofiţeri. Statutul de magistrat este incompatibil cu cel de fost securist. Şi în actuala situaţie, ar fi de dorit ca CNSAS să imagineze o tactică de identificare a slujitorilor la două puteri. Cît de important ar fi fost să se întîmple, începînd cu anul 2000, cînd mulţi magistraţi culpabili nu se pensionaseră!
La toate acestea se adaugă întrebarea care dintre ofiţerii şi subofiţerii, din lista celor 2.478 postaţi de CNSAS, au lucrat în SRI sau SIE. Conform legii lor de organizare şi funcţionare, instituţiilor le era interzis să-i angajeze pe aceşti oameni. Avînd în vedere că limita de pensionare este, în cazul lor, vîrsta de 55 de ani, foarte puţini ar mai fi astăzi în sistem. Dar unii au rămas: în privinţa celor mai vechi angajaţi, cercetările sînt prioritare. Ce trebuie făcut atunci cînd serviciile de informaţii au încălcat legea prin angajarea responsabililor de poliţie politică – la asta are de răspuns societatea, nu CNSAS.
O altă întrebare: cum de nu apare pe lista celor 2.478 numele şefului de cabinet al lui Iulian Vlad, Aurel I. Rogojan? Vîrf de lance al actualei ofensive a foştilor securişti, autor al unor cărţi de succes care propagă viziunea de altădată a Securităţii, colaborînd la diferite publicaţii, în care îşi exprimă opinia cu privire la temele publice, în particular în Cotidianul (ziar care elimină observaţiile critice la adresa lui), el e catalogabil ca analist politic. Oare să nu fi făcut nimeni o cerere de deconspirare în ce-l priveşte, pe baza art. 3 (p) al OUG 24/2008? Dacă nu, adresez eu această cerere, public, acum. (4.)
În ce priveşte deconspirarea informatorilor, ea este necesară în mod special în cazul persoanelor cu funcţii publice. Criticile aduse de practică în acest caz sînt motivate de pericolul ca CNSAS să „deconspire“ tocmai victimele. Chiar dacă e vorba de excepţii, ratările nu pot fi scuzate: sînt echivalente cu trimiterea unui nevinovat, de către instanţă, să facă ani grei de puşcărie. Un deceniu de comportament corect nu contează cît o singură greşeală de asemenea proporţii.
Germina Nagâţ
Doamna Germina Nagâţ i-a reproşat dlui Marius Oprea punerea activităţilor criminale ale securiştilor doar sub umbrela Direcţiei a VI-a. Consider că avea dreptate. Istoricul a criticat-o la schimb pentru începerea investigaţiei privind eventuala colaborare cu Securitatea a academicianului Dinu C. Giurescu. Acţiunea nu ţinea de voinţa dnei Nagâţ, ci constituia o obligaţie de serviciu. Iată, susţin poziţiile domniei sale, însă doar pînă la acest punct.
Doamna Nagâţ are o principală responsabilitate pentru acuzaţiile de colaborare la adresa lui Nicolae Breban şi Mircea Iorgulescu. Distanţa dintre adevărul arhivelor şi vieţii celor doi literaţi şi argumentele Direcţiei de Investigaţii nu-i permit directoarei vreo scuză. Domnia sa a contribuit şi la abominabila acţiune de denigrare a lui Adrian Marino, iar faptul depăşeşte cu mult ceea ce i se poate permite.
Spre deosebire de dl Oprea, care, deşi angajat al unei instituţii publice, rămîne un cercetător, dna Germina Nagâţ are o poziţie specială: este conducătoarea unui serviciu ale cărui neutralitate, imparţialitate şi fiabilitate sînt cheia sistemului deconspirării. Standardele pe care trebuie să le respecte sînt înalte şi datorită sensibilităţii extreme a ceea ce face: prelucrarea datelor care decid asupra prezentului şi memoriei unor fiinţe umane. Or, domnia sa a intervenit încă de la începutul anilor 2000 în polemici în care nu AVEA CE CĂUTA, de partea oricui ar fi fost dreptatea. Punerea sa în serviciul unor grupuri partizane intră în contradicţie cu poziţia pe care o ocupă. Dacă directoarea Direcţiei de Investigaţii a CNSAS etichetează cartea Dragul meu turnător drept „o revanşă superbă faţă de tot ce s-a întîmplat…“ („este cea mai bună“, „explică cel mai mult, explică cel mai bine, este completă“, „ţine loc de manual de istorie, de manual de sociologie, de psihologie…“), domnia sa asumă o autoritate profesională dezminţită din momentul rostirii acestor cuvinte (5.) Consider cartea Dragul meu turnător un exemplu al felului în care nu trebuie tratat un dosar produs în subteranele Securităţii (am scris despre această situaţie în Timpul, nr. 1, ianuarie 2014, în articolul „Gabriel Liiceanu: succesul gesticulaţiei kitsch“). Desigur, cineva cu alte gusturi şi care ştie mai multe despre asta mă poate contrazice. Dar dna Nagâţ nu are dreptul să-şi erodeze poziţia publică prin astfel de opinii.
Cazul Dinu C. Giurescu
O altă componentă a confruntării publice Marius Oprea-Germina Nagâţ este legată de cazul Dinu C. Giurescu. Pentru primul, „domnul profesor Giurescu face parte… din acea galerie specială numită Oameni ca zeii“. (6.) Asupra adeverinţei de „necolaborare cu Securitatea“ dată de CNSAS, în ce-l priveşte pe academician, şi-au exprimat opiniile critice, printre alţii, Liviu Antonesei şi Dorin Tudoran. Am citit adeverinţa, nu am studiat dosarul. În ceea ce a fost selectat de Direcţia de Investigaţii nu apar documentele unei colaborări în sensul pe care-l presupune legea: „denunţare a unor atitudini potrivnice regimului comunist vizînd încălcarea drepturilor omului“. Materialele expuse de CNSAS vorbesc despre un fel de parteneriat între dl Giurescu şi Securitate, de care fiecare va fi profitat în felul său. În fond, acesta este şi cazul lui Constantin Noica, care are de partea lui, în plus, inocenţa.
Emoţia trezită de verdictul de necolaborare ridică o altă problemă: oare aceasta ar fi principala problemă a academicianului şi parlamentarului Dinu C. Giurescu? Domnia sa a devenit astăzi un jenant susţinător al fostei Securităţi. Este consultant ştiinţific al revistei fostelor cadre: Vitralii – lumini şi umbre (alături de Gheorghe Buzatu, Ioan Scurtu şi Alex Mihai Stoenescu!) şi un susţinător public al campaniilor lui Aurel I. Rogojan şi Iulian Vlad. Cît mai contează o eventuală colaborare a dlui Giurescu cu Securitatea în vremea comunismului, în raport cu promovarea vîrfurilor acelei instutuţii astăzi? Oare de ce căutăm prin dosare cum s-au comportat oamenii pe vremuri? Dacă nu avem întrebarea aceasta constant în minte, pierdem esenţialul, adică rostul a ceea ce facem: CNSAS deschide dosarele întrucît participă prin adevărurile din ele la constituirea unei etici a spaţiului public. În raport cu prejudiciul pe care dl Giurescu îl aduce astăzi valorilor publice, colaborarea de odinioară devine aproape insignifiantă.
Transparenţa CNSAS
Sper să fi arătat că eşecul deconspirării este o temă a întregii societăţi, nu doar a CNSAS, ale cărui limite, deci şi responsabilităţi, sînt de tratat într-un mod rezonabil. Ar fi un motiv ca CNSAS să se considere un partener al opiniei publice, şi invers, ceea ce implică maxima transparenţă a instituţiei. În condiţiile precarităţii şi date fiind dificultăţile de interpretare a materialelor din arhivă, asigurarea accesului pentru cercetătorii interesaţi la notele de constatare şi la dosarele extinse care au stat la baza elaborării lor, cu materiale neclasificate şi de interes public, reprezintă o cerinţă minimală a parteneriatului. Întrucît nu mi s-a acordat accesul la nota de constatare elaborată de CNSAS în cazul lui Mircea Iorgulescu, am deschis Consiliului un proces.
_________________________
1. Conform unui punct de vedere din revista 22: „Germina Nagâţ, director de Investigaţie CNSAS: Cîţi SECURIŞTI de la alte direcţii se vor APĂRA citînd din EXPERTIZA lui Marius Oprea? Ce şanse mai are deconspirarea de aici inainte?“, în revista 22, 23 octombrie 2013.
2. Gabriel Andreescu, „Deconspirarea poliţiei politice comuniste. Evoluţii“, în Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 3, 2006, pp. 34-55.
3. Gabriel Andreescu, „Aportul“ Curţii Constituţionale la operaţia de(conspirării), în Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 4, 2012, pp. 31.
4. Rog ca cererea mea să fie luată în serios. Informaţia prevăzută în art. 35 (1) al Regulamentului de organizare şi funcţionare al CNSAS, necesară pentru identificare, este asigurată.
5. www.youtube.com/watch?v=1du4mRNYD54.
6. „Dinu C. Giurescu, un academician în faţa prostiei“, în Observator cultural, nr. 706, 17 ianuarie 2014, p. 6.
Vă mulţumesc pentru întrebările care reflectă o foarte bună înţelegere a subiectului şi un spirit critic greu sau imposibil de contrazis. Încerc să răspund la unele din ele:
* “Ati pus o intrebare si vi s-a raspuns. Daca Dvs stiati deja raspunsul, nu inteleg de ce ati mai intrebat?”
Din deformare profesională.
* “…in opinia dvs., Noica a fost:
a. informator ?
b. colaborator ?
c. agent de influenta?”
Evident, toate trei la un loc. Şi aş mai adăuga chiar: “turnător”, deoarece îşi turna prietenii pe care-i vizita în străinătate.
* “Intrebare-bonus: care au fost in opinia Dvs relatiile dintre Noica si Securitate?”
Vezi răspunsul la întrebarea precedentă.
* “…ce facea Constantin Noica cind era in vizita la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca?”
Încerca să-i tragă pe sfoară, sugerându-le că “N. Ceauşescu este un rău necesar, dar trecător şi că trebuia ‘colaborat’ pentru salvarea culturii” române. (Monica Lovinescu) Şi culmea este că reuşea, cel puţin în parte, deoarece soţii Ierunca, împreună cu alţi intelectuali români refugiaţi la Paris, se lăsau trataţi de el ca nişte elevi în faţa profesorului care, la fiecare vizită, le ţinea un fel de prelegere faţă care le dădea dreptul să-şi exprime rezervele prin scurte intervenţii de câte 5 minute, ba chiar, în ciuda tuturor dezacordurilor strigate pe mai multe voci, aveau naivitatea de a-l mai şi conduce la gară când se întorcea spre Bucureşti.
* “Aveti habar sau va trebuie bibliografie suplimentara?”
Nu, nu-mi trebuie nicio bibliografie, deoarece mi-ajung memoriile Monicăi Lovinescu, “La apa Vavilonului” (Humanitas, 2010, p. 625-631), din care am citat deja, şi din care mai pot reproduce încă o frază sintetizând rolul dăunător al învinuitului Noica: “Rareori m-am certat mai temeinic cu cineva, dar tot rareori am păstrat o amintire atât de prielnică emoţiei. Şi acum cred că acela prin viaţa căruia n-a trecut cineva precum Noica rămâne sărăcit.”(p. 631).
* ”… cine dorea ca Mircea Eliade sa vina in tara, spre „satisfactia” autoritatilor comuniste si a… Securitatii ? Insista cumva C. Noica ca Eliade sa ajunga la Bucuresti, invitat de regimul comunist de la Bucuresti?”
Da, spre ruşinea lui, “C. Noica” îşi făcuse acest plan diabolic, desigur pentru a oferi o “satisfacţie autorităţilor comuniste şi Securităţii” însăşi, sub pretextul înfiinţării unui institut de istorie a religiilor, care să beneficieze de experienţa bătrânului savant şi nostalgic legionar. Şi tot în aceleaşi scopuri retrograd-naţionaliste, se zbătea în cunoscutul lui stil don quijotesc pentru reproducerea manuscriselor eminesciene şi pentru publicarea traducerii operelor lui Blaga cu sprijinul financiar al emigraţiei române din Franţa: “I-a întrebat pe cei de la Paris, din Comitetul Emigraţiei Române dacă ei au plecat, fugind din ţară, luând după ei lumea lui Caţavencu şi a lui Petrache Lupu, sau România lui Blaga, a lui Eminescu?… Asta le-a spus-o, cerându-le să sprijine cu fapta (cu franci) apariţia volumului cu texte ale lui Lucian Blaga la Paris.” (Teodor Tanco, “Trei întâlniri cu Constantin Noica”, Ddacia, 2010, p. 97.)
PS Aţi uitat să întrebaţi ceva despre orientarea greşită pe care o dădea Noica elevilor săi, vârându-le în cap idea reacţionară şi paseistă că nu poţi face filosofie fără greacă şi germană, fără Platon, Kant şi Hegel citiţi în original! Şi despre condiţiile regeşti de care beneficia el la Păltiniş, în vila de protocol primită drept răsplată a “colaborării” sale cu regimul opresiv.
Ati pus o intrebare si vi s-a raspuns. Daca Dvs stiati deja raspunsul, nu inteleg de ce ati mai intrebat ? faceti teste de verificare a cunostintelor ? dati examene de perspicacitate ?
Pentru ca pareti atotstiutor, va pun o intrebare:
in opinia dvs., Noica a fost:
a. „informator” ?
b. „colaborator” ?
c. „agent de influenta” ?
d. nimic din toate acestea.
Intrebare-bonus: care au fost in opinia Dvs relatiile dintre Noica si Securitate ? D-l Gabriel Andreescu s-a pronuntat – si in carte, si aici, d-l Paul Cernat a raspuns – si in articol, si aici, e timpul ca si Dvs sa raspundeti.
spre ajutor: poate ne spuneti si ce facea Constantin Noica cind era in vizita la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ? Aveti habar sau va trebuie bibliografie suplimentara?
sau: cine dorea ca Mircea Eliade sa vina in tara, spre „satisfactia” autoritatilor comuniste si a… Securitatii ? Insista cumva C. Noica ca Eliade sa ajunga la Bucuresti, invitat de regimul comunist de la Bucuresti ?
Domnule Andreescu,
În capitolul dedicat lui Noica din cartea Dvs (asupra obiectivităţii căruia am cele mai mari reserve, imposibil de explicitat în acest cadru) nu există absolut nicio ocurenţă a termenului “informator”.
În schimb, din foarte succintul răspuns pe care tocmai mi l-aţi dat astăzi, ar reieşi că orice persoană care în România comunistă avea un dosar SIE (“Serviciul de Informaţii Externe”) era automat un “informator” al Securităţii.
În încercarea de a mă lămuri la ce fel de dosar SIE vă referiţi, deschid acum cartea Dvs la p. 104, unde găsesc, la nota 15:
“Raport cu privire la luarea în lucru prin dosar de urmărire informativă a lui Noica Constantin, Arhiva CNSAS, dosar SIE nr. 2172, etc”.
Rezultă, după părerea mea fără posibilitate de tăgadă, că din motive absolut de neînţeles aţi ales să faceţi aceeaşi confuzie ca şi dl Paul Cernat în articolul citat mai sus, între DOSARUL DE INFORMATOR şi DOSARUL DE URMĂRIRE INFORMATIVĂ.
Ca un bonus, jucând pe claviatura practic infinită a polisemiilor şi sensurilor mai mult sau mai puţin largi, reuşiţi să amestecaţi pentru orice orice cititor neiniţiat în arcanele terminologiei de specialitate, noţiunile de “informator”, “colaborator” şi “agent de influenţă”.
Să fie aceasta contribuţia la “Dialogul dintre CNSAS şi societatea civilă” pe care ne-o promiteaţi în titlul articolului publicat de Observator? Şi prin ce se deosebeşte atunci cazul Noica de cel al lui Mircea Iorgulescu, “responsabilităţile” pentru compromiterea căruia încercaţi să le identificaţi în articolul publicat tot săptămăna trecută în România Literară?
Interventia dlui Andreescu, impecabila, ar trebui sa ma scuteasca de alte comentarii. Revin, totusi, cu citeva precizari: vorbind de „dosarul lui Noica” si de calitatea sa de „informator” (atit cit se poate vorbi despre asa ceva) nu am avut nici un moment intentia sa il incriminez in vreun fel. Era vorba de o constatare pur descriptiva, neutra dpdv etic. Am o mare pretuire pentru Noica filosoful si umanistul, pretuire pe care analizele dlui Andreescu nu au diminuat-o defel, dimpotriva. Indiferent de ce va fi facut (ma refer in sppecial la cei care au ajuns in inchisoare in 1959), de iluziile si erorile lui (cine se simte fara pata sa arunce piatra!), conditia acestui spirit nobil si generos este, in fond, una de victima politica, invingatoare in plan cultural.
Imi displace profund atitudinea de procuror al Istoriei si nu ma simt in masura sa dau lectii celor care au indurat-o si au cautat o acomodare cu ea. Ma indignez doar atunci cind cei care isi asuma aceasta postura o faca avind ei insisi „schelete in dulap”, masluind documentele, eliminind adversari din viata publica sau aplicind, interesat, dubla masura in vitutea unor agende dubioase. Din pacate, antisecurismul e, adeseori, aplicat cu mijloace securistice, ca si anticomunismul aplicat cu metode matritate de totalitarismul comunist. Multi dintre „aplicanti” nici macar nu-si dau seama de asta.
Stimate domnule Moroianu,
Noica are (si) un dosar SIE personal. In acest sens se poate vorbi despre „dosarul de informator al lui Noica”. Avem de distins insa intre mai multi termeni fiecare cu mai multe sensuri. Pentru ofiterii Securitatii, Noica era un agent de influenta. In sensul larg al termenului, Noica era un colaborator (si atunci se poate spune „informator”). In sensul strict al legii (si in interpretarea pe care o fac documentelor), Noica nu a fost „colaborator” caci „nu a denuntat niciodata atitudini anticomuniste care sa vizeze incalcarea drepturilor si libertatilor fundamentale”. Polisemia si contextul pot impiedica oamenii sa comunice desi vad acelasi lucru.
Este un articol de mare actualitate şi extrem de pertinent (motiv pentru care am temerea că manipulatorii şi dezinformatorii – acei agenţi acoperiţi din interiorul CNSAS – vor sari la gâtul curajosului autor). Aş vrea să fac o completare: din păcate, una din consecinţele deciziilor CNSAS (inclusiv, cea recentă, legată de prof Giurescu) este că a determinat o importantă manipulare a opiniei publice. Faptul că prof Giurescu face apologia fostei Securităţi nu trebuie certificat (sau infirmat) prin adeverinţe de (ne-)colaborator.
Stimate domnule Andreescu,
In nr 701/29 noiembrie 2013, revista Observator Cultural a publicat articolul „Dincolo de Paltinis II”, facand referire la „Dosarul de informator al lui Noica, investigat – în premieră – de Gabriel Andreescu (Cărturari, opozanţi şi documente, Editura Polirom, Iaşi, 2012, pp. 59-112)”, iar din discutiile purtate pe forumul revistei a rezultat ca, in cazul Constantin Noica, autorul articolului nu considera sintagma „dosar de informator” ca provenita din confuzia cu „dosarul de urmarire in formativa”, ci continua s-o sustina in totalitate, invocand capitolul citat din cartea D-voastra.
Ne puteti spune daca sunteti de acord cu aceasta concluzie?
Felicitari d-le G.Andreescu pentru acest articol!
In mod normal aspectele pe care le discutati ar trebui sa aiba un important ecou „la toate nivelele”.
Cu stima,
Alina Popescu
Punctele de vedere ale d-lui Andreescu!
Giurescu este blamabil pentru actualele ataşamente, nu pentru un trecut care nu poate fi evaluat corect şi complet din haznaua securităţii.
Este într-adevăr absolut fascinant când victime ale securităţii şi comunismului represiv apar ca turnători ordinari, iar jigodii absolute, cei care au cădelniţat şi profitat comunismul, sunt astăzi anticomunişti, sau ortodocşi ai vreunui cult religios pe care-l blamau când erau în funcţii! Iar pentru CNSAS şi etc. nu sunt cu nimic vinovaţi!
Scuzaţi vă rog, poate insistenţa. Revin cu anumite completări : Numai argumentul ca argument, „INOCENŢA”, în ceea ce priveşte „dialogul” om-Securitatea [Statului Comunist] ( în multiplele ei forme Daibolice) vă discretitează discursul articolului şi etica ţinutei. Cît despre „societate”, despre care Societate să fie vorba, cînd în aceste cazuri speciale, în cele din mai multe cazuri , este vorba despre Oameni şi Personalităţi clar-precise. Ce bine şi sănătos ar fi, domnule Gabriel Andreescu, să nu ne mai jucăm atît de uşor cu noţiunile, termenii şi sintagmele, măcar acum la un sfert de secol după. MĂCAR !
D-le Constantin,
M-ati intrebat, sunt dator sa raspund. La prima intrebare as spune \\\”nu\\\”. Insa, intrucit nu exista doar lichele, turnatori si tortionari, e posibil ca rezultanta sa fie totusi pozitiva.
Daca raspunsul la prima intrebare nu este ferm \\\”da\\\”, in schimb, la cea de-a doua pot fi sigur: \\\”nu\\\”.
D-le Andreescu,
Ati muncit mult pentru a „fi arătat că eşecul deconspirării este o temă a întregii societăţi”. Credeti ca opinia publica, in evolutiile ei spontane, se poate manifesta si conserva intr-un cadru transparent, lipsit de lichele, turnatori ori tortionari astfel incat rezultanta finala sa fie pozitiva?
Daca da, credeti ca, pentru atletii patriotismului, s-a conturat o ruptura cantitativa si calitativa intre vechi si nou in materie de lichele, turnatori ori tortionari?
Multumesc!