Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
joi, 31 august 2023
marți, 29 august 2023
luni, 28 august 2023
duminică, 27 august 2023
sâmbătă, 26 august 2023
vineri, 25 august 2023
joi, 24 august 2023
miercuri, 23 august 2023
marți, 22 august 2023
luni, 21 august 2023
duminică, 20 august 2023
sâmbătă, 19 august 2023
vineri, 18 august 2023
joi, 17 august 2023
miercuri, 16 august 2023
marți, 15 august 2023
luni, 14 august 2023
duminică, 13 august 2023
Războiul dincolo de Ucraina: De ce situația din Niger privește UE și cum (nu) și-a băgat Wagner coada - Magda Grădinaru 13.08.2023, ora 00:08 -Sursă:spotmedia.ro
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Războiul dincolo de Ucraina: De ce situația din Niger privește UE și cum (nu) și-a băgat Wagner coada
A spune că păpușarul care manevrează totul este Putin (sau brațul înarmat Prigojin) e o narațiune convenabilă Kremlinului.
De regulă, scrie profesorul Brian Klaas de la UCL, într-o analiză publicată în The Atlantic, briciul lui Occam e cel care ne dă explicația bună: dincolo de titlurile senzaționale și occidentalo-centriste, care caută mâna Rusiei în lovitura militară din Niger, cauza ar putea fi mult mai simplă: un general amenințat cu concedierea îl concediază el pe președintele Mohamed Bazoum, îl ia ostatic și proclamă un nou regim.
Vineri a expirat ultimatumul dat puciștilor din Niger de către liderii statelor africane reunite în ECOWAS, în pofida amenințării că orice desfășurare de forțe va duce la uciderea președintelui pro-vestic, luat captiv la finalul lunii iulie de gruparea care a organizat lovitura militară.
Cronologia faptelor însă, atrage atenția Brian Klaas, nu dovedește că în spatele rebeliunii din Niger s-ar afla nici Kremlinul, nici Wagner, dar astea nu înseamnă că nu vor încerca să scoată profit din toată afacerea.
De altfel, percepția occidentală că Rusia/Wagner ar fi pus la cale minuțios și strategic întregul plan al loviturii militare nu face decât să le dea capital lui Putin și Prigojin. Acesta din urmă s-a și urcat pe valul puterii și și-a adjudecat victoria, mirosind PR-ul și banii.
Niciun comentator credibil nu a afirmat în mod legitim că Kremlinul sau Wagner ar fi organizat lovitura militară din Niger, scrie și Deutsche Welle, care îl citează pe secretarul de Stat al SUA, Antony Blinken:
„Credem că ceea ce s-a întâmplat și ceea ce continuă să se întâmple în Niger nu a fost instigat de Rusia sau de Wagner”.
„Într-adevăr, nu există multe dovezi că Rusia ar fi fost în spatele loviturii de stat”, a declarat pentru DW Elena Pokalova, din Washington, expert în afacerile legate de Wagner.
Deși nu există nicio dovadă concretă că mercenarii Wagner sunt deja în țară, Pokalova a mai spus că ea crede că Nigerul este „suficient de important” pentru președintele rus Vladimir Putin, încât Kremlinul ar putea sprijini trimiterea de luptători acolo.
„Nu cred că Prigojin va avea probleme în a aduna în jur de 1.000 până la 2.000 de oameni pentru asta”, a spus ea.
„Acesta este exact genul de victorie de care Putin are nevoie în acest moment, din cauză că nu își atinge obiectivele în Ucraina”.
La fel ca mulți alți analiști, Pokalova, citată de DW, avertizează că, dacă Nigerul îl va contracta pe Wagner, națiunea acestei țări bogate în uraniu ar putea avea încă și mai multă instabilitate internă, încălcări ale drepturilor omului, autoritarism și suprimarea protestelor democratice.
Aceasta este, de altfel, și opinia unuia dintre cei care urmăresc cu pricepere Rusia, Mark Galeotti, directorul Mayak Intelligence și autorul mai multor volume consacrate Rusiei, dintre care cel despre Vorîi v zakone (hoții în lege) rămâne de referință:
„Arată mai degrabă oportunist decât un plan strategic. Loviturile militare sunt lucruri riscante, nimeni nu le poate programa pentru altcineva”, spune Galeotti, într-o declarație pentru POLITICO.
Faptele sunt mai simple : Bazoum a vrut să-l înlocuiască pe generalul Abdourahamane Tchiani, șeful Gărzii Prezidențiale, unitate de elită. Doar că acesta a fost mai rapid, și-a detronat șeful și s-a autoproclamat apoi conducătorul noii junte militare.
Totuși, asta nu înseamnă că aparatul de propagandă nu se pune în mișcare și că Wagner nu intră pe fir, pentru a-și oferi serviciile unui regim autocrat.
Iar contextul, chiar dacă ne arată că răzbunările și supraviețuirile interne, și nu Putin, au cauzat haosul din Niger, e unul destul de prost pentru Occident, care pierde tot mai mult teren în Africa: în 2020 a căzut Guvernul din Mali, în 2021 s-a întâmplat în Sudan, Ciad și Guineea, apoi în Burkina Faso. Nigerul rămăsese un punct de stabilitate în regiune, Franța având trupe staționate, un flanc crucial contra jihadismului african. Acestor lucruri li se adaugă, desigur, faptul că Nigerul exportă uraniu, ceea ce face ca semnificațiile să devină geopolitice.
„Una dintre luptele secundare interesante din Africa în acest moment nu este atât între America și China, ci între Franța și Rusia. Deci putem vedea zona de influență franceză care se prăbușește chiar în Africa de Vest și Rusia, în ciuda problemelor sale de acasă, folosind forțele Wagner, pe care dictatorii sunt destul de dornici să le aibă de partea lor. Francezii nu vor face lucruri precum Wagner, ar exista o reacție în Franța și așa mai departe.
În plus, există tot felul de tranzacții corupte pe care Rusia le va face, în mod individual, cu lideri, pentru a împărți bogăția minerală, de exemplu. Și, evident, știm că Prigojin are un imens imperiu de afaceri în Africa.
El a devenit foarte bogat și, probabil, i-a făcut destul de bogați pe mulți africani care sunt pregătiți să lucreze cu el”, atrage atenția jurnalistul și analistul de politică externă Gideon Rachman (Financial Times), autorul volumului Epoca liderului cu mână de fier (Editura Polirom), într-un interviu acordat Spotmedia la începutul săptămânii.
Dezinformarea infuzată de Moscova
Rusia desfășoară campanii sofisticate de dezinformare digitală în Africa, inclusiv în Niger. Narativele principale sunt contra Franței și Statelor Unite, acuzate de colonialism și pledând pentru o revoluție mai largă în Sahel, această centură de pământ semiarid care străbate Africa, chiar la sud de deșertul Sahara, scrie Deutsche Welle.
Potrivit Centrului African pentru Studii Strategice, o instituție a Departamentului Apărării al SUA, canalele Telegram pro-Rusia au sugerat Nigerul ca viitoarea țintă, după lovitura de stat din Burkina Faso din 2022.
„În plus, rețelele de dezinformare conectate la Wagner Group au încercat de două ori să declanșeze zvonuri despre o lovitură de stat în Niger, inclusiv prin ceea ce pare să fi fost o schemă online atent orchestrată, care a coincis cu o călătorie în străinătate a președintelui Bazoum în februarie 2023”, se spune într-un raport de la sfârșitul lunii iulie din acest an.
Dar, chiar dacă serviciile de informații occidentale încă examinează dacă Rusia a lansat campanii direcționate în perioada premergătoare loviturii de stat, „nicio dovadă nu a fost găsită până acum”, a scris ziarul spaniol El Pais, citând un ofițer de informații dintr-o țară europeană.
„Se presupune de mult timp că relansarea relațiilor Rusiei cu Africa are legătură cu loviturile de stat la care asistăm”, a declarat Ovigwe Eguegu, analist la compania de consultanță Development Reimagined, citat de DW.
„Chiar dacă există dovezi despre campaniile de dezinformare ale Rusiei sau despre cum mass-media rusă alimentează sentimentul anticolonial, realitatea este că aceste sentimente anticoloniale există deja acolo”.
Chiar și așa, Nigerul a votat până acum rezoluțiile ONU care condamnau agresiunea Rusiei din Ucraina, iar o eventuală trecere de partea Moscovei ar pune probleme.
Mercenarii Wagner, servicii pentru dictatori și măcelari pentru civili
Șeful mercenarilor ruși trimiși într-o operațiune de denazificare a Ucrainei și-a luat supranumele de Wagner, un omagiu fățiș adus nazismului pe care îl admiră. O contradicție internă despre care Marat Gabidullin, mercenar care a dezertat din Wagner și a scris despre asta, spune că e specifică rușilor, care suferă de un complex de inferioritate și de unul de superioritate deopotrivă.
Locotenent-colonelul Dmitri Utkin a fost membru al GRU până în 2013, serviciul militar de informații. A plecat din GRU pentru a coagula în jurul lui un grup de veterani de război (de la Afganistan la războaiele din Cecenia și Georgia), special antrenați pentru operațiuni în regiunea Donbas, unde Rusia duce un război de uzură de după anexarea Crimeii.
Mare admirator al celui de-al treilea Reich, Utkin și-a botezat grupul de mercenari Wagner. Nu e singura trimitere la nazism, după cum spune Gabidullin, mulți dintre luptătorii Wagner sunt adepții așa-numitei rodnoverii, un cult care vrea întoarcerea la credința pre-creștină și la valorile țariste, asta însemnând și puritate rasială.
Despre fostul GRU, Marat Gabidullin vorbește direct și, mai mult decât atât, îl plasează în Siria, în operațiunile care au transformat țara într-un teatru de război ucigaș și în cea mai mare rană vie de refugiați de până la cea a Ucrainei de azi.
Cutremurele geopolitice îl ajută pe Putin
Încă de la începutul războiului de agresiune dus de Rusia în Ucraina, profesorul Ofer Fridman, într-un interviu acordat SpotMedia.ro, avertiza că mizele lui Putin depășesc cadrul Ucrainei și că narațiunea refacerii Rusiei imperiale este simplistă, în contextul actual.
"Trebuie să înțelegem că Putin deja și-a atins, parțial, scopul. Iar scopul lui nu era despre Ucraina, nu e vorba aici de restabilirea Rusiei Mari sau ceva de genul. Acestea sunt povești vechi, instrumente depășite.
Scopul a fost de a schimba ordinea mondială, iar aceasta deja s-a schimbat. Nu ne vom mai întoarce niciodată la viața de dinainte. Putin a creat un cutremur geopolitic, iar noi acum suntem prea preocupați de ce se întâmplă astăzi în Ucraina ca să mai înțelegem scara și magnitudinea acestui cutremur geopolitic declanșat odată cu războiul.
Sunt consecințe și precedente care au fost deja create peste tot, în Germania, înăuntrul Uniunii Europene, chiar și în Elveția. Nu mai este vorba doar de victimele civile din Ucraina, care, e adevărat, sunt o tragedie.
Ucraina și Rusia produceau împreună 40-50% din necesarul de cereale și de ulei pentru a hrăni Africa. Cine mai hrănește acum Africa? În acest moment e iarnă, ne bazăm pe recoltele din anul trecut, pe depozite, dar vine deja sezonul de însămânțare, ori dacă în Ucraina nu se mai cultivă nimic, nici nu va mai fi vreo recoltă.
Nu e vorba doar despre petrol și gaze. De pildă, îngrășămintele: 25% din necesarul Europei venea din Rusia și tocmai am oprit complet exporturile rusești. Cum mai cultivăm plantele în Europa?
Ce vom face cu prețurile la aluminiu, aur, titanium sau alte materii prime care depindeau de exporturile rusești?
Uniunea Europeană are suficiente rezerve în economiile țărilor membre pentru a încerca să atenueze undele de șoc, dar acesta nu este deloc cazul Africii sau Orientului Mijlociu, sau al țărilor din Asia sau din America Latină.
Acolo unde hrana începe să lipsească vor apărea focare de instabilitate politică și vor fi mai multe conflicte și războaie, care vor amenința și mai mult rețelele de aprovizionare globală și așa mai departe. Nu e vorba doar despre transporturi, ci de crearea de materii prime. Așa cum în Africa, deși există zăcăminte bogate, din cauza instabilității politice, nu se poate realiza distribuția lor.
Există așadar un cutremur geopolitic. În timp ce noi suntem acum preocupați de bombele care cad în Ucraina, ceea ce este normal, acolo este o catastrofă umanitară care trebuie oprită cât de repede posibil, acest cutremur geopolitic se răspândește în lume. Nu a fost niciodată vorba doar despre Ucraina.
Nici propunerile pe care Putin le-a făcut către NATO, înainte de escaladare, nu erau doar despre Ucraina. Ucraina nu va putea niciodată să se alăture NATO fără permisiunea Rusiei. Are dispute teritoriale pe propriul teritoriu, iar Rusia este cea care le controlează și, fără că Rusia să accepte, Ucraina nu va fi în NATO".
Un tanar politist DGA dezvaluie: „Mi-e frica sa mai lucrez in spete cu oameni influenti”. El acuza ca a fost amenintat de judecatorul ICCJ Nicolescu: „Ti-a trecut un glont pe la ureche, sper ca intelegi ceva din ecuatia asta” - Ioana Hurdea | 11 august 2023- Sursă: Actual24.ro
Un politist angajat la Directia Judeteana Anticoruptie Olt,
Gheorghe Giorgian Cioriia, a dat publicitatii un mesaj disperat pe
pagina sa de Facebook, acuzand ca este supus unor abuzuri din partea
conducerii DGA dupa ce a intrat in conflict cu un judecator de la ICCJ,
Nicolescu Alin Sorin (foto).
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Un tanar politist DGA dezvaluie: „Mi-e frica sa mai lucrez in spete cu oameni influenti”. El acuza ca a fost amenintat de judecatorul ICCJ Nicolescu: „Ti-a trecut un glont pe la ureche, sper ca intelegi ceva din ecuatia asta”
Un politist angajat la Directia Judeteana Anticoruptie Olt, Gheorghe Giorgian Cioriia, a dat publicitatii un mesaj disperat pe pagina sa de Facebook, acuzand ca este supus unor abuzuri din partea conducerii DGA dupa ce a intrat in conflict cu un judecator de la ICCJ, Nicolescu Alin Sorin (foto).
Politistul relateaza ca, dupa ce a fost jignit de judecatorul ICCJ in timpul examenului de licenta la Universitatea Nicolae Titulescu din Bucuresti, Nicolescu l-a sesizat si pe seful DGA, Liviu Vasilescu. Politistul a fost chemat apoi la Bucuresti de Vasilescu si amenintat.
„Atat domnul Director General cat si doamna Director General Adjunct au inceput sa imi zica ca atitudinea mea a fost una gresita si ca am facut de ras Directia Generala Anticoruptie prin atitudinea pe care am avut-o (aparent, sa nu fii lasat calcat in picioare, sa fii demn si sa nu accepti abuzurile inseamna sa patezi imaginea si sa faci de ras institutia), acestia spunandu-mi totodata ca domnul judecator Nicolescu Alin Sorin, si-a sunat unii prieteni din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie, prieteni care l-au sunat pe domnul Director General Liviu Vasilescu ca sa il intrebe de mine si sa ii povesteasca speta intamplata”, a povestit politistul.
„Totodata, cei doi mi-au zis sa ma duc la Inalta Curte de Casatie si Justitie si sa imi cer scuze personal domnului judecator fiindu-mi argumentat si faptul ca daca domnul judecator depunea plangere( acesta neavand vreun motiv sa depuna plangere pentru ca ceea ce am facut eu a fost complet legal, eu fiind in acel moment un simplu student care doar si-a sustinut punctul de vedere si a cerut sa ii fie respectate drepturile) eu urma sa fiu mustrat, iar in momentul in care eu le-am zis ca nu vreau sa ma duc sa imi cer scuze, acestia au insistat, lucru care nu mi-a lasat alta varianta decat sa ma conformez, sens in care mi-a fost inmanat numarul domnului judecator pe un biletel, pentru a ii da un mesaj cand ajung la Inalta Curte de Casatie si Justitie”, a completat politistul
Politistul a spus ca s-a dus la ICCJ sa isi ceara scuze, insa a asteptat degeaba. Ulterior ar fi primit urmatorul mesaj de la judecator: „Sper sa intelegi ceva din ecuatia asta pt ca ti a trecut un glont pe la ureche…”.
„Aceasta intamplare ma face sa imi fie frica sa mai lucrez in spete in care vor fi cercetati oameni influenti deoarece v-am prezentat exemplul perfect de ce se intampla in momentul in care doar ai pareri contradictorii cu cineva cu o functie inalta, ce sa mai zic de momentul in care faci cercetari cu privire la o persoana de genul”, a sublianiat apoi politistul.
Declaratia integrala a politistului:
Ma numesc Cioriia Gheorghe Giorgian, sunt absolvent al Academiei de Politie Alexandru Ioan Cuza din Bucuresti promotia 2022, iar in prezent sunt subinspector de politie in cadrul Directiei Generale Anticoruptie, Serviciul Judetean Anticoruptie Olt.
Dupa finalizarea studiilor, m-am inscris la facultatea de drept european si international din cadrul Universitatii Nicolae Titulescu din Bucuresti pentru completarea studiilor. In data de 04.07.2023 a trebuit sa sustin examenul de licenta la facultatea anterior mentionata, sens in care am fost chemati sa ne prezentam la ora 08:00 pentru a ne fi verificate cartile de identitate si a ne baga in salile in care vom sustine efectiv examenul de licenta.
Unul dintre supraveghetori, al carui nume il voi aminti putin mai tarziu, a inceput sa strige numele studentilor in jurul orei 8:20, iar in momentul in care mi-a fost strigat numele, nereusind sa ajung foarte rapid la dumnealui, pentru a-i putea prezenta cartea de identitate, acesta fiind nevoit sa strige numele meu de 2 ori, a procedat intr-o maniera malitioasa, folosind urmatoarele cuvinte „hai ba ce faci, stau dupa tine”, zicandu-mi sa scot mai repede cartea de identitate ca sa i-o prezint, insa in momentul in care am scos portofelul pentru a putea prezenta cartea de identitate, acesta s-a deschis la compartimentul unde am legitimatia de serviciu, fiind exact langa compartimentul in care am buletinul, dumnealui putand observa faptul ca sunt politist, lucru important in ceea ce va voi povesti mai tarziu.
Dupa cele intamplate eu i-am raspuns ca noi, studentii, stam dupa dumnealui, avand in vedere ca intrarea in sali ar fi trebuit sa se faca incepand cu ora 08:00. Ulterior, in timpul examenului de licenta, colegii din sala solicitau sa mearga la toaleta, iar asistentul/profesorul universitar sus amintit a avut o reactie malitioasa din nou, adresandu-ne, noua, tuturor o intrebare ironica, intrebandu-ne daca procedam in acelasi fel in cazul in care eram la sustinerea examenului la INM, moment in care eu l-am intrebat pe dumnealui daca cele doua institutii se pot compara, respectiv Universitatea Nicolae Titulescu si Institutul National al Magistraturii, moment in care acesta s-a enervat foarte tare, spunandu-mi ca sunt obraznic, si solicitandu-mi sa ii inmanez cartea de identitate ca sa ii faca o poza.
Imediat dupa ce a primit cartea de identitate de la mine, acesta a scos telefonul, tinand cartea de identitate intr-o pozitie care sa ii permita sa o fotografieze, moment in care eu i-am spus faptul ca nu este legal sa faci poze dupa cartea de identitate a altei persoane, acestea fiind date cu caracter personal, totodata zicandu-i ca daca vrea sa aiba datele mele, sa ia o foaie si sa le noteze(desi datele cu caracter personal pot fi notate doar intr-o agenda inregistrata). In acel moment mi-a inmanat cartea de identitate si m-a mutat intr-o alta banca, undeva in spatele clasei. In momentul in care m-am asezat in banca, acesta s-a asigurat de faptul ca nu il aude nimeni, si m-a intrebat ironic „Ba esti prost?” dupa care mi-a luat cartea de identitate si a dus-o la catedra pentru a imi nota datele de pe aceasta(cel mai probabil intr-o agenda personala sau pe o foaie, nicidecum intr-o agenda inregistrata), sau poate chiar a pozat-o, nu am certitudine ce a facut cu cartea mea de identitate.
Dupa aproximativ 3 minute, acesta s-a intors la mine, mi-a dat inapoi cartea de identitate si m-a intrebat in repetate randuri unde lucrez ca sa vorbeasca el cu sefii mei( lucru destul de important in cele pe care le voi relata). Moment in care i-am spus faptul ca lucrez in cadrul Directiei Generale Anticoruptie si ca poate vorbi cu domnul Liviu Vasilescu care este Director General, dar totodata l-am intrebat si pe dumnealui cine este, moment in care acesta mi-a spus ca este Nicolescu Alin Sorin, judecator la Inalta Curte de Casatie si Justitie si m-a asigurat de faptul ca va vorbi cu domnul Vasilescu ca sa ii povesteasca cele intamplate.
De retinut este faptul ca acesta si-a declinat calitatea de judecator pentru a ma ameninta si intimida spunandu-mi ca atitudinea mea nu este una demna de un politist, moment in care i-am zis ca atitudinea lui nu este una demna de un judecator, eu fiind un simplu student care dorea doar sa-si sustina examenul de licenta.
Aceasta intamplare fiind o speta aproape identica cu aceea a procurorului Daniel Horodniceanu, doar ca aici, amenintarile facute de domnul judecator de la Inalta Curte de Casatie si Justitie nu au fost desarte, pentru ca, in aceeasi data in care am sustinut examenul de licenta, adica 04.07.2023, la ora 22:14 primesc mesaj pe WhatsApp de la seful Serviciului Judetean Anticoruptie Olt (seful meu nemijlocit) , mesaj care spunea ca trebuie sa ma prezint la directie in ziua imediat urmatoare, adica 05.07.2023 la ora 10:00 pentru a ma vedea cu domnul Director General Liviu Vasilescu, fara a imi fi comunicat vreun motiv.
De asemenea, in momentul in care am intrebat daca ma pot deplasa cu autoturismul de serviciu, mi s-a comunicat ca a fost data dispozitie sa nu mi se permita sa folosesc autoturismul de serviciu.
In data de 05.04.2023, ora 06:00, am procedat la deplasarea spre Directia Generala Anticoruptie din municipiul Bucuresti, cu autoturismul personal, pentru a ma prezenta la biroul domnului Director General. In jur de ora 09:25 am intrat in sediul Directiei Generale Anticoruptie, unde in momentul in care jandarmul m-a salutat, m-am prezentat, am spus cine sunt si de ce am venit, sens in care acesta a apelat-o pe doamna secretar a domnului Director General Liviu Vasilescu, care i-a comunicat jandarmului sa imi zica sa merg catre biroul domnului Vasilescu. Lucru care s-a si intamplat, am ajuns la biroul domnului Director General la ora 09:30, asteptandu-l pe acesta pana undeva in jur de ora 10:00. La ora mentionata anterior, si-au facut aparitia domnul Director General, chestor sef de politie, Liviu Vasilescu si doamna Director General Adjunct, comisar-sef de politie, Manuela Popescu, acestia invitandu-ma in biroul domnului Director General pentru a putea discuta.
Acestia m-au intrebat daca stiu de ce sunt aici, raspunsul din partea mea fiind unul negativ. Apoi acestia mi-au spus ca ma aflu acolo din cauza discutiei purtate cu domnul judecator Nicolescu Alin Sorin, iar domnul Vasilescu chiar spunandu-mi ca daca nu imi place la Directia Generala Anticoruptie, sa plec la politie, fiind oarecum o amenintare voalata din partea lui.
Atat domnul Director General cat si doamna Director General Adjunct au inceput sa imi zica ca atitudinea mea a fost una gresita si ca am facut de ras Directia Generala Anticoruptie prin atitudinea pe care am avut-o (aparent, sa nu fii lasat calcat in picioare, sa fii demn si sa nu accepti abuzurile inseamna sa patezi imaginea si sa faci de ras institutia), acestia spunandu-mi totodata ca domnul judecator Nicolescu Alin Sorin, si-a sunat unii prieteni din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie, prieteni care l-au sunat pe domnul Director General Liviu Vasilescu ca sa il intrebe de mine si sa ii povesteasca speta intamplata.
Totodata mi-au fost adresate anumite intrebari legate de viata personala care nu aveau nicio legatura cu cele intamplate, am fost intrebat cu ce se ocupa parintii mei, probabil pentru a vedea daca sunt si eu „cineva” si daca am anumite „relatii” la oameni influenti, de genul celor pe care le are domnul judecator Nicolescu Alin, de raspunsul meu depinzand probabil modul in care ei ma vor trata in continuare.
De mentionat este faptul ca in momentul in care am incercat sa imi spun punctul de vedere, nu am fost lasat, pentru ca atat Directorul General cat si doamna Director General Adjunct ma intrerupeau, spunandu-mi in repetate randuri ca eu am gresit, ca sunt mai mic, fiindu-mi adus ca argument si faptul ca poate pe viitor, voi comite vreo infractiune si voi fi judecat chiar de domnul judecator Nicolescu Alin Sorin si ca nu este bine sa il supar.
Mi-a fost reprosat si faptul ca nu apreciez faptul ca lucrez in cadrul Directiei Generale Anticoruptie, fiindu-mi zis ca daca eram la rutiera, nici macar pe hol nu stateam (lucru si comparatie care nu-si aveau sensul acolo). De mentionat este faptul ca pe tot parcursul conversatiei purtate intre mine si domnul Director General si doamna Director General Adjunct, domnul Liviu Vasilescu comunica cu cineva prin intermediul mesajelor pe telefon, probabil folosind aplicatia WhastApp, banuiala mea este ca persoana cu care acesta comunica fiind chiar domnul judecator Nicolescu Alin Sorin, iar la un moment dat, in timp ce comunicam cu doamna Manuela Popescu, domnul Liviu Vasilescu m-a fotografiat, lucru pe care l-am putut constata pentru ca am observat ca avea telefonul indreptat spre mine si nu il avea pe modul silentios, fiind surprins de acel sunet specific din momentul in care faci o poza cu telefonul, poza pe care probabil a facut-o ca sa i-o trimita domnului judecator Nicolescu Alin Sorin care aparent gestioneaza politica de cadre din cadrul Directiei Generale Anticoruptie si care are destinele ofiterilor de politie din cadrul acestei structuri in mainile lui, lucru care a putut fi demonstrat prin faptul ca am fost chemat de urgenta, in ziua imediat urmatoare asa zisului conflict dintre mine si el, la domnul Director General.
Mentionez faptul ca pe tot parcursul discutiilor purtate dintre mine si domnul Director General si doamna Director General Adjunct, cei doi au incercat in repetate randuri sa foloseasca tactici de manipulare si sa ma convinga ca eu am gresit si sa-mi zica „sa o las asa” (lucru pe care incercau sa il faca, deoarece undeva in timpul conversatiei eu am zis ca ma gandesc sa ii fac plangere domnului judecator la Inspectia Judiciara).
Un alt lucru destul de important este ca pe tot parcursul conversatiei, domnul Director General, Liviu Vasilescu, imi zicea „Lucica” (probabil facand confuzie de la Giorgian la Lucian), lucru care releva cam cat de mult inseamna, pentru institutia pe care el o conduce, un tanar ofiter de politie. Totodata, cei doi mi-au zis sa ma duc la Inalta Curte de Casatie si Justitie si sa imi cer scuze personal domnului judecator fiindu-mi argumentat si faptul ca daca domnul judecator depunea plangere( acesta neavand vreun motiv sa depuna plangere pentru ca ceea ce am facut eu a fost complet legal, eu fiind in acel moment un simplu student care doar si-a sustinut punctul de vedere si a cerut sa ii fie respectate drepturile) eu urma sa fiu mustrat, iar in momentul in care eu le-am zis ca nu vreau sa ma duc sa imi cer scuze, acestia au insistat, lucru care nu mi-a lasat alta varianta decat sa ma conformez, sens in care mi-a fost inmanat numarul domnului judecator pe un biletel, pentru a ii da un mesaj cand ajung la Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Acestia mi-au zis sa ma duc la doamna psiholog si dupa aceea sa ma deplasez catre domnul judecator pentru a imi cere scuze (lucru pe care eram gata sa il fac pentru ca imi era frica de influenta pe care acesta o are asupra institutiei din care fac parte, institutie care ar fi trebuit sa nu fie influentata de presiunile politice si de presiunile magistratilor, lucru care m-a socat si m-a lasat cu un dezgust total).
Dupa discutiile purtate cu doamna psiholog, de altfel, singura care a fost dispusa sa asculte si punctul meu de vedere (de retinut ca si aceasta a fost probabil o forma de intimidare a mea, pentru a imi arata ca aceasta este o metoda pe care domnul Director General si doamna Director General Adjunct o pot folosi pentru a imi face rau), m-am deplasat catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, sens in care i-am dat mesaj domnului judecator in momentul in care am plecat de la Directia Generala Anticoruptie, spunandu-i ca ajung in 30 minute, si inca un mesaj in momentul in care am ajuns. Am asteptat in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie aproximativ o ora, fara sa primesc vreun mesaj de la domnul judecator (aceasta fiind dispozitia data de domnul Director General Liviu Vasilescu, sa astept acolo oricat ar fi necesar), iar la un moment dat primesc un apel telefonic de la doamna Director General Adjunct, Manuela Popescu care imi comunica ca domnul judecator Nicolescu Alin Sorin este la sediul Directiei Generale Anticoruptie si ca pot pleca spre casa, lucru pe care l-am si facut.
La un moment dat, la ora 15:08, respectiv 15:09 primesc doua mesaje pe WhatsApp din partea domnului judecator Nicolescu Alin Sorin, mesaje care spun urmatoarele lucruri „Sper sa intelegi ceva din ecuatia asta pt ca ti a trecut un glont pe la ureche…” respectiv „..si atentie la steroizi ca o aa ti prajeasca creierul”.
Un lucru care trebuie avut in considerare este faptul ca aceasta nu este o atitudine demna de un judecator, mai ales de un judecator la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Acest om are in mana soarta anumitor persoane, acest om care este incadrat pe o functie unde nu ar trebui sa fie oameni de genul dumnealui, unde ar trebui sa fie oameni corecti si impartiali, oameni care nu fac abuz de functia pe care o au la ordinea zilei, oameni care nu se joaca cu destinele altor persoane pentru amuzament, oameni care nu folosesc un limbaj de genul pe care domnul judecator Nicolescu Alin Sorin il foloseste, si desigur, oameni care nu fac amenintari atat verbale, dar si prin intermediul mesajelor
Totodata, aceasta intamplare ma face sa imi fie frica sa mai lucrez in spete in care vor fi cercetati oameni influenti deoarece v-am prezentat exemplul perfect de ce se intampla in momentul in care doar ai pareri contradictorii cu cineva cu o functie inalta, ce sa mai zic de momentul in care faci cercetari cu privire la o persoana de genul.
Mentionez faptul ca ma tem pentru cariera mea deoarece domnul judecator Nicolescu Alin Sorin pare sa fie atat de influent incat sa poata controla conducerea Directiei Generale Anticoruptie ca pe niste simple marionete. Totodata, avand in vedere faptul ca influenta dumnealui pare sa fie atat de mare, exista posibilitatea ca acesta sa aiba influenta si la nivelul DGPI, acesta putand sa faca presiuni ca sa imi fie retras accesul la informatii clasificate.
.
Cine este Alin Sorin Nicolescu
Alin Sorin Nicolescu este unul dintre cei trei judecatori care au dispus recent achitarea fostilor ofiteri de securitate Marin Parvulescu si Vasile Hodis – acuzati ca l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, care a murit la Jilava, in 17 noiembrie 1985.
Alin Sorin Nicolescu a facut parte si din completul care l-a achitat pe fostul ministru Gabriel Oprea in dosarul deturnarilor de fonduri operative de la DIPI (Departamentul de informatii si protectie interna, serviciul secret al MAI).
Nicolescu judecator la Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia penala si asistent universitar la materia Drept penal, la Facultatea de Drept din cadrul Universitatii „Nicolae Titulescu” din Bucuresti, se arata pe site-ul Editurii Hamangiu. A fost judecator la Curtea de Apel Bucuresti pana in luna mai 2019. Are o experienta de peste 20 de ani ca judecator. A participat la numeroase seminarii organizate de Institutul National al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii, Tribunalul Gorj si Curtea de Apel Craiova. Membru desemnat in comisia de elaborare a subiectelor de examen pentru admiterea in magistratura in aprilie 2018, in comisiile examenelor de capacitate si promovare in functii de executie a judecatorilor, precum si in comisiile de elaborare a subiectelor pentru admitere la Scoala Nationala de Grefieri sau a grefierilor din sursa externa
sâmbătă, 12 august 2023
Norman Manea, de la exilul în Transnistria la America lui McTrump: Corupția și demagogia sunt vii în România, la fel cum vii au rămas calitățile românești - Interviu video - Magda Grădinaru 21.10.2020, ora 12:48 - Sursă :spotmedia.ro
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Norman Manea, de la exilul în Transnistria la America lui McTrump: Corupția și demagogia sunt vii în România, la fel cum vii au rămas calitățile românești - Interviu video
INTELECTUALI FAȚĂ CU ISTORIA
realizat cu sprijinul
Din primul exil, cel transnistrean, Norman Manea s-a întors știind că acasă îi este limba română, o căsuță de melc în care locuiește și astăzi, în America, de unde privește spre țară cu cea mai lucidă privire: România a păstrat și păcatele corupției și demagogiei, dar și altruismul aproape biblic al Mariei, țăranca din Bucovina care a vrut să fie deportată cu evreii și care a mers sute de kilometri până în lagăr, pentru a-i vedea și a le aduce haine și mâncare.
Scriitorul Norman Manea a descoperit într-un tren de marfă, în care sute de oameni își strigau în feluri diferite suferința, că e evreu și, prin asta, vinovat de păcate absurde. A fost primul exil, la cinci ani.
Cel de-al doilea exil l-a trăit în comunism, un exil interior, de o dislocare la fel de profundă, în care a scris literatură mare, fără ca imaginația să îi fie un rând infestată de oroarea totalitară.
Nu a vrut să plece, nu putea să își părăsească limba. A fost nevoit în cele din urmă să împacheteze limba ca într-o casă de melc și să plece în cel de-al treilea exil, cel american. Iar când turnurile gemene cădeau la New York, primul gând i-a fost ”Ne-au găsit și aici”. Trauma deportării ca evreu din copilărie s-a reactivat imediat și nici nu e de mirare, într-o epocă în care antisemitismul rămâne un flagel.
Dialogul cu Norman Manea, din cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, este unul special și are ca temă exilul și granița. O graniță poate fi și naționalismul, atunci când se întoarce în el însuși.
V-am citit din Ion Creangă, din povestea Ivan Turbincă, pentru că eu știu că Ion Creangă are o semnificație aparte pentru dumneavoastră. Aș vrea să povestiți puțin.
Ion Creangă a fost, și când eram în România, și când am plecat, cutreierând lumea, același foarte apropiat sfetnic și vrăjitor. Eu l-am descoperit în momentul când m-am întors din lagăr, era o carte de povești de Ion Creangă pe care am primit-o cadou de la părinți la vârsta de 9 ani. Eram în Fălticeni, este o zi de iarmaroc, așa s-a întâmplat ziua mea de naștere, iar ei mi-au dat cadou această carte a lui Ion Creangă.
Am descoperit dintr-odată, fascinat, o altă lume și o altă lume lingvistică, pentru că am descoperit o limbă extraordinară, care nu era limba străzii, eu abia începeam să înțeleg și să cunosc limba străzii, după cei cinci ani de exil, de deportare.
Am fost fascinat de Ion Creangă atunci și ulterior în timpul liceului și pe meleagurile pe unde m-am risipit.
Aveți, iată, 34 de ani. Putem socoti așa vârsta exilului? Cum se măsoară anii în exil?
Depinde la ce vă referiți. Este exilul din depărtare, care a început în 1941, când nu aveam decât cinci ani și eram deja foarte vinovat de etnia mea, fără să știu. Apoi e exilul de la 50 de ani, când am părăsit Bucureștiul și am plecat la Berlin, unde aveam o bursă. Apoi e exilul actual, unde suntem cu toții prinși în pandemia recentă, care este, după părerea mea, un alt tip de exil, generalizat la scara întregii planete.
Îndeobște, exilul e o experiență solitară. Nu se pot exila comunități, nu pleacă în exil națiuni. Exodul e altceva și el înseamnă, etimologic, ieșire de pe drum. E și exilul o astfel de ieșire?
Absolut, este o ieșire de pe drum și uneori, cum este acum, o ieșire din lume.
Fără îndoială că este o experiență profund personală, dar este adesea consecința unei experiențe colective, cum a fost în cazul meu. Eu am fost exilat nu pentru că la cinci ani eram contrarevoluționar, ci pentru că aveam o etnie nefavorabilă, dacă nu blestemată.
Exilul e văzut în această ipoteză. El este, desigur, o experiență umană fundamentală. O știm din Biblie, o știm din istorie și o vedem în contemporaneitate, la o scară cosmică. Toți oamenii care, cu voie sau fără voie, se mută dintr-un loc în altul, siliți sau prin alegere proprie, se aruncă într-un univers nou, pentru unii favorabili, pentru cei mai mulți extrem de dureros.
Vorbiți despre exilul care implică o condiție a străinului și îl citați într-un loc pe Berlot Brecht, care spune că exilul e cea mai bună școală a dialecticii. În felul aceasta, e o provocare, te uiți într-o astfel de oglindă.
Eu la cinci ani nu mi-am dorit exil și nici nu am știut ce este, iar apoi, când am fost obligat la exilul propriu-zis, nici atunci nu mi l-am dorit. Am fost obligat de istorie să părăsesc România, dar, cum am scris de multe ori, am luat cu mine, ca un melc, casa mea, care este limba română. Acolo îmi regăsesc integritatea și biografia, de fapt, și continui pe acest drum, de mai bine de 30 de ani, cu împotmolirile inevitabile.
Scriu numai în limba română. (...) limba română este matca mea, este originea mea, este patria mea, este ceea ce am purtat cu mine în toți acești ani.
Scrieți tot în limba română?
Scriu numai în limba română. Noi doi am corespondat numai în limba română, puteam să îți fac surpriza să îți scriu și în alte limbi, dar limba română este matca mea, dacă vrei, este originea mea, este patria mea, este ceea ce am purtat cu mine în toți acești ani.
Cum v-au spus părinții atunci, la deportare, despre ce e vorba? V-au spus o poveste, pentru a nu vă speria?
Nu trebuia să îmi spună nimic, eram inculpat direct. La cinci ani, dintr-o copilărie extrem de fericită în mica urbe bucovineană am fost smuls și urcat într-un tren de marfă, cu sute de oameni nenorociți, fiecare își exprima disperarea în alt fel, eu nu înțelegeam ce se întâmplă, până când am înțeles că sunt evreu. Nu știam ce e. Treptat, am descoperit noblețea suferinței, într-un lagăr în Ucraina. Aceasta a fost prima experiență a exilului meu.
Eu, când m-am întors din Transnistria, eram năuc și nou-născut. Făcusem doi ani în școala sovietică, m-am întors poliglot. Am descris fascinația pe care am avut-o la întoarcere față de mâncare, față de cărți și față de peisaj și mă trezisem dintr-o dată într-o lume de basm, care nu era altceva decât normalitatea.
Am povestit și parcă aș relua-o, pentru că e vorba despre exilul meu și poporul român, și despre România din care am fost exilat atunci și apoi ulterior, iarăși, despre figura aș zice mitologică a Mariei, țăranca tânără care lucra la noi și îi ajutase pe bunicii mei, librarii din Burdujeni, și ulterior pe mama mea și familia noastră, și a devenit un membru de familie stăpân pe toate mijloacele economice și psihologice ale familiei.
Când noi am fost deportați, Maria a mers cu noi la gară, a vrut să fie în tren cu noi și soldații români au împiedicat-o. Ea a păstrat cu furie această dorință, încât a venit ulterior în Transnistria, să ne aducă haine și mâncare. A fost arestată, era în pericol de a fi la Curtea Marțială, pentru că nu aveai voie să îi ajuți pe evrei și mai ales pe cei care fuseseră deportați ca străini, pentru că acuzația care ni se aducea, la fel de absurdă ca toate celelalte acuzații care ni se aduc, era că nu suntem români, suntem străini.
La noi în casă s-a vorbit românește de la început și până în ziua de astăzi, când noi doi vorbim.
Maria a străbătut sute de kilometri să vină în Transnistria, unde a ajuns epuizată și curajoasă și până la urmă maltratată de autoritățile românești. Ne-a adus mâncare, ne-a adus haine, dintr-un fel de gest aproape biblic de a-ți ajuta semenul.
E aici o formă de memorie socială, dar care pare a fi obturată de neasumare. Faptul că nu asumăm, la nivelul memoriei colective, Transnistria și acest episod antisemit, care e al României, ne face să nu capitalizăm nici această parte bună a istoriei din care e desprinsă Maria.
Povestea Mariei, recuperarea biografiei ei și a marii semnificații a acestei biografii nu se termină, de fapt, în 1945, când noi ne întoarcem și când o descoperim pe Maria și aici este partea din nou aproape senzațională, ca soție a prim-secretarului de partid din orașul Suceava. Se numea Varașciuc, era prima doamnă a orașului.
Noi venisem zgribuliți, nenorociți din depărtare, am regăsit-o și ea ne-a găsit, iar soțul ei l-a presat pe tatăl meu și până la urmă a izbutit, să îl facă să se înscrie în partidul comunist, spunându-i că tot ce s-a întâmplat nu se va mai întâmpla niciodată. Am fost cu ei o bună bucată de vreme și treptat am înțeles că a fi cu ei nu înseamnă mai nimic. Asta era în 45, 46. Tatăl meu, care a fost dintodeauna total apolitic, a devenit membru de partid și a avut de înghițit și de îndurat până la plecarea din țară o sumedenie de nenorociri.
A ajuns la Periprava.
A ajuns la Periprava care, probabil că știți, era un lagăr cu totul special. Când a ieșit de acolo, l-am întâlnit, eram student în ultimul an la București, m-a întrebat dacă nu plecăm. Și eu i-am răspuns că nu pot să mă despart de România, de limba română.
De altfel, întreaga familie, care era foarte numeroasă, cum erau familiile evreiești, a plecat imediat după 1945 în Israel sau în alte părți. Noi am rămas singuri până la urmă și asta din cauza mea.
Nu a fost singurul meu păcat, am avut multe altele, dar asta s-a întâmplat spre dezastrul familiei, astfel încât astăzi pot să spun că noi trei, care am fost foarte uniți, părinții mei și cu mine, ne odihnim în eternitate în trei locuri foarte diferite.
Mama mea este înmormântată la Suceava, unde a murit, tatăl meu este în Ierusalim înmormântat, iar eu am deja locul rezervat aici, la Bard College, în cimitirul multietnic și multireligios, pentru că este un cimitir al oricărei credințe religioase și al celor care nu au niciuna.
Eu am locul meu deja în cimitir, unde voi fi alături de prietenul meu Philip Roth, care a cerut expres președintelui Colegiului să rezerve un loc și pentru el lângă mine, ca să nu se plictisească ulterior.
Aveați un umor compatibil? Umorul dumneavoastră era și profund românesc, cumva, el era american.
Știu și eu, dacă ne referim la originile noastre multimilenare, poate că este ceva acolo. El avea un umor evreiesc american, iar eu aveam un umor evreiesc de exil, de Bucovina evreiască, care constituia în sine o particularitate deosebită. Bucovina a fost o regiune care, înainte de unificarea provinciilor românești, avea un Parlament al ei, în care evreii erau reprezentați proporțional și nu numai ei, ci și polonezii, ucrainenii din zonă. Era într-o perioadă când asta nu se practica la București, iar Bucovina era încă parte din Imperiul Austro-Ungar.
E o paranteză. Ce ar fi spus Philip Roth despre această poveste a pandemiei?
El
nu a mai apucat-o, dar când a început nebunia, eu am vorbit cu el. Am
vorbit când a fost ales noul nostru clown, dictator democrat, știți voi
cine. Trump, McTrump, cum îi spun eu.
El era convins, înainte de
alegeri, că Trump nu are nicio șansă. După aceea, când am vorbit cu el
și i-am spus, a spus că durează doar câteva luni, ăsta nu poate fi
președinte. A fost, este și s-ar putea, din păcate, să fie și în
continuare.
În acea perioadă, când Philip era deja destul de bolnav și se pregătea, cu luciditatea lui dintotdeauna, pentru nemurire, a scris o scrisoare către președintele Colegiului Bard, în care a cerut să i se rezerve un loc lângă mine, în cimitir.
Ați spus că nu e singurul păcat acesta, că nu ați emigrat la timp. Tatăl dumneavostră a așteptat, a emigrat târziu, avea peste 80 de ani când a plecat în Israel. Nu știu exact la ce v-ați gîndit dumneavoastră, mie mi-a sugerat episodul acela în care mama înțelege că veți pleca din țară definitiv și vă cere să îi promiteți că veniți la înmormântarea ei. Nu i-ați putut promite asta.
Ea era foarte legată de mine, de familie și de etnie. Tatăl meu era un tip mai lucid și mai detașat. Eu, când am fost la Suceava să îmi iau rămas-bun de la ei, aveam bursa de la Berlin și urma să plec. Ea, cu intuiția ei și cu spaimele ei tradiționale, m-a întrebat dacă mă întorc. Și eu i-am spus: Hai să nu discutăm asta, nu e momentul. Și ea a insistat: Nu, nu, te rog să îmi spui dacă te întorci, fiindcă simt că se întâmplă ceva. Și eu i-am spus: Hai să nu discutăm asta.
Te rog să îmi promiți, mi-a spus, că vei fi la înmormântarea mea.
De ce nu i-ați putut promite? În fond, ați fi amăgit-o, știați asta, dar poate de asta avea nevoie. Dar nu ați mințit-o.
Nu am putut. Era o discuție foarte afectivă, sentimentală și sub marea greutate a despărțirii care ne aștepta pe amândoi. Eu am zis, din nou, să nu discutăm, să aibă încredere în mine. Ea era foarte inteligentă și cu un mare simț al intuiției și mi-a spus: Ok, nu vrei să spui, înțeleg.
Am plecat și peste câteva luni ea a murit, era deja foarte bolnavă. Nu am avut cum să mă întorc la înmormântarea ei. Tatăl meu, care, de altfel, era și el un om religios, ca să mă ferească de obligația iudaică de a ține doliul măcar o săptămână, nu mi-a spus că ea a murit decât peste câteva luni, când el deja pleca spre Israel.
Nu m-a întrebat în legătură cu decizia asta a lui, știa că aș putea să ezit, să îl sfătuiesc să nu se ducă sau să îi spun că e prea bătrân. A făcut totul singur la 81 de ani, a împachetat, a făcut hârtiile și a plecat spre Israel.
Eu eram deja în America când am aflat că el a ajuns în Israel, la familia lui de acolo.
Ați visat-o pe mama, un vis foarte puternic. Mergeați pe stradă, ați întâlnit-o, ea s-a împiedicat într-o gură de canal și ați încercat să o prindeți, să o aduceți la suprafață.
Da, e adevărat. Sunt vise în care revine. Acum sunt la vârsta la care toate amintirile astea revin, sub formă de vis sau de coșmar, mai curând. Și ea, și tatăl ei apar sub această formă. Eu am avut cu ea mai ales conflicte afective legate de credință, de religie, legate și de plecarea din România, pe care ea știa că nu o doresc și că o resping și că mă simt cu totul atașat de limba și de cultura română.
Ați vorbit despre cele două exiluri, deportarea în Transnistria și apoi plecarea din țară, în 1986. Mai e o formă de exil, despre care scrieți, cel interior. Seamănă exilul interior din România comunistă, din societatea închisă, cu acesta din America, o societate deschisă?
Exilul e exil. Într-o formă de interioritate sau într-una de exterioritate e tot exil. Adică este o scoatere din obișnuit și o plonjare în necunoscut, cu toate consecințele afective și psihologice și intelectuale ale unui asemenea dezastru. Pentru că dezastru este exilul și dezastru a fost, un dezastru pe care mulți au izbutit să îl transforme într-o victorie. Eu nu pot spune că am reușit, dar nici nu m-am prăbușit, cum am fost sigur că mă voi prăbuși, mai ales în lumea nouă și violentă a prezentului.
Un alt moment, foarte dramatic, a fost 9/11, când tot ce s-a întâmplat m-a găsit la Colegiu, aveam ore. Mulți profesori renunțau la ore, eu am continuat și dintr-o dată am zis, în sinea mea: M-au găsit și aici.
Când v-ați dat seama că nu vă veți prăbuși? Când ați ajuns în SUA, nici nu știați limba.
Și nu știam multe. Eu am fost foarte ezitant, chiar și în privința deciziei de a ajunge în America. America mă speria în multe și azi îmi dau seama, justificat, era o lume cu totul, cu totul străină și distanțată în istorie, față de ceea ce știam eu. Am ajuns în America fără limbă și fără relații, fără cunoștințe, m-am simțit pierdut și disperat. În același timp, eram fascinat de noua realitate în care ajunsesem, a acestei lumi noi, abile și a durat câțiva ani până când am devenit cât de cât acomodat cu noul meu domiciliu.
Îmi aduc aminte de momentul când, la Universitatea din Washington unde fusesem invitat de profesorul Nemoianu, trebuia să îmi fac legitimație și atunci funcționarul american mi-a pus întrebările elementare. Virgil Nemoianu s-a dat un pas în spate, să vadă dacă mă descurc. M-am descurcat, nu ușor, și în felul acesta am obținut legitimația, ca student la Nemoianu.
Un alt moment, foarte dramatic, a fost 9/11, când tot ce s-a întâmplat m-a găsit la Colegiu, aveam ore. Mulți profesori renunțau la ore, eu am continuat și dintr-o dată am zis, în sinea mea: M-au găsit și aici.
Mi se confirma că prigoana la care am fost supus de mic, vrând-nevrând, a reapărut sub forma acestui dezastru brutal și exploziv, o formă de explozie fanatică a urii, fie ea și religioasă, deși nu e numai religioasă.
Am trecut prin 9/11 împreună cu studenții din clasa mea, discutând evenimentul, iar ulterior, când am revenit la New York, lângă soția mea, eram complet zăpăcit de reiterarea, că asta a fost pentru mine, reiterarea dezastrului din copilărie, a dezastrului care a fost în adolescență în România și care, iată, a continuat în pofida bunelor mele speranțe și în țara bunăstării și a fericirii.
V-ați simțit în pericol. S-a reactivat trauma deportării. V-ați gândit că trebuie să vă faceți din nou bagajul?
Am simțit că nu voi mai avea timp să fac niciun bagaj. 9/11 a fost o mare zguduire pentru toată lumea și pentru cei care aveau amintiri, cum era cazul meu și era și cazul prietenilor mei din România. A fost un moment puternic pentru mine, mai puternic decât pentru americanii zăpăciți de acest cataclism brusc.
Eu eram obișnuit cu cataclismele, m-am simțit și american. Și mi-am zis: Acum am devenit american. Pentru că era parte din tragedia țării și a poporului american, locuiam aici, aveam un pașaport american și cetățenia, eram într-un fel inclus într-o comunitate care, deși străină, devenise cumva, fie și temporar, a mea.
Tragedia v-a dat acest sentiment al apartenenței. Aparțineați unei tragedii colective.
Da, mă simțeam solidar cu toată țara și spuneam că ei nu au mai trecut prin așa ceva, eu trec a treia oră, acum sunt aici și sunt al lor și sunt eu însumi un cetățean al lumii.
A fost apoi o perioadă grea, erați la Berlin când am vorbit, țin minte, despre flagelul terorismului. Pare că s-a mai liniștit în ultima vreme.
Nu aș crede, e o manifestare omenească și trebuie înțeleasă în acești termeni și nu ca o pedeapsă divină, deși pentru unii foarte credincioși poate fi văzută și în acest fel. Eu am văzut-o ca pe încă una dintre manifestările profund omenești ale agresivității, ale urii, ale barbarismului care este potențial și în oameni, nu numai în animale.
Vorbeam despre memorie. Cum stă România la capitolul memoriei sociale? Am recuperat golurile? Am avut în comunism un manual de istorie din care erau scoase perioade întregi. Apoi, în postcomunism am avut episoade întregi iarăși scoase, cum a fost acest episod transnistrean. Care e calea de a recupera memoria?
Calea de a recupera memoria, la junii corupți sau nu ai țării, este învățătura. Depinde ce înveți, ce ți se spune, despre ce ești interogat cu privire la istoria ta și a comunității în care trăiești.
Eu, în România, în anii de după război, niciodată nu am vorbit despre Transnistria. Niciodată nu am negat etnicitatea mea vinovată, să zicem, dar nici nu am promovat-o ca un avantaj sau un artificiu retoric, cum au făcut foarte mulți. Eu am tăcut.
Mi-aduc aminte de prietena mea Gabriela Adameșteanu care, evocând Holocaustul, a menționat că România, din punctul ăsta de vedere a scăpat, e nevinovată. Iar eu i-am spus: Nu știu dacă e nevinovată, dar eu am trăit patru ani într-un lagăr. Ea nu știa, a rămas uluită și ulterior am mai discutat cu ea despre această realitate neagră. A înțeles că există o realitate antisemită veche, care s-a perpetuat și care nu s-a stins nici sub zorii luminoși ai comunismului.
Spun din nou: statistic, evreimea românească, foarte atașată de țară, de obiceiuri, de tradiții, de istorie, aproape că nu mai există în România de azi. Asta nu e o întâmplare și spune mult mai mult decât episodul teribil al Holocaustului.
Corupția, adaptabilitatea, minciuna, demagogia au rămas vii în România, așa cum au rămas vii calitățile românești: fraternizarea, o anumită apropiere plină de înțelegere față de semeni.
Ar trebui intelectualul să aibă un rol mai mare în acest proces de recuperare a memoriei?
Intelectualii nu trăiesc nici ei în stratosferă. Sunt oameni, au defectele și calitățile comunității din care provin. Ceea ce s-a întâmplat cu intelectualitatea românească atunci și acum este o reluare continuă a acelorași calități și defecte ale poporului: corupția, adaptabilitatea, minciuna, demagogia au rămas vii în România, așa cum au rămas vii calitățile românești: fraternizarea, o anumită apropiere plină de înțelegere față de semeni.
Eu am trecut prin asta, am avut colegi extraordinari și cu unii dintre ei am rămas în contact, dar, în același timp, nu se pot nega, nu se pot uita episoade de compromis, de corupție, de complicitate la care intelectualii, ca și restul populației, au luat parte. Pentru că intelectualii nu trăiesc în Eden, trăiesc pe pământ și pământul în acest caz e românesc. Tot ce există în populație, în oameni există și în intelectuali, la care calitatea intelectuală și cerebrală uneori reușește și alteori nu reușește să tempereze instincte brutale și teribile.
Recent, am avut neplăcerea ca printr-o corespondență cu un intelectual român din străinătate, trăiește la Bruxelles, să descopăr, într-un articol care era solidar cu un text scris de mine, despre Eliade, comentariile cititorilor, care au exprimat exact ceea ce spun: foarte mulți și mult prea mulți au revenit la sloganul antisemit al istoriei. Am fost stupefiat că după atâția ani și după atâtea schimbări în România și în lume există încă aceste reminescențe și aceste reveniri ale unei simțiri etnice, să zicem.
Deși au trecut atâția ani de la acel articol despre Eliade, Felix culpa. Am aflat, din 1991 încoace, suficiente și despre Mișcarea Legionară și despre Mircea Eliade și relația lui cu legionarismul. În 1991 să spunem că ați provocat rumoare pentru că, abia ieșiți din comunism, ne raportam la interbelicul de dinainte ca la o vârstă de aur.
Eliade însuși este un personaj mai complex. El însă, spre deosebire de Cioran, pentru care eu am o admirație specială, nu a fost destul de consecvent.
Vreau să spun că am făcut această descoperire foarte recent, când pur și simplu din întâmplare am văzut textul meu reprodus de acest intelectual român foarte integru, cu comentarii care erau aidoma cu cele care au fost în 1991 și în 1992 și în 1998. Există o reminescență și o continuitate și aș zice o permanență a unor pulsații antisemite, care firește că nu sunt doar antisemite, sunt pulsații ostile străinului, ostile celui care nu ne convine.
Nu e și vina politicienilor, care speculează aceste frici atavice și administrează cumva prin discursurile lor ura? Nu numai în România. S-a întâmplat în Marea Britanie, în campanile pentru Brexit, și în SUA. Iar în România sintagma aceasta, trădător de țară, încă mai apare în discursurile electorale.
Așa este, iar discursul electoral este, așa cum îi spune și numele, o manipulare politică a momentului. Și toți cei care sunt în competiția respectivă caută posibilitățile și artificiile pentru a câștiga competiția în care ei știu că acest resentiment milenar îi va ajuta.
Tema acestei ediții a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara e dată de granițe. E naționalismul o formă de graniță, de închidere?
Este, firește, dar uneori, cum a fost și în istoria României, naționalismul poate să aibă și un rol pozitiv și a avut, pentru Unirea țării, pentru dezrobirea de turci.
În momentul în care naționalismul se întoarce înăuntru, împotriva minorităților, împotriva celor cu care românii dintotdeauna au trăit în relativă coabitare afectuoasă sau măcar indiferentă, atunci lucrurile iau o turnură foarte neplăcută și adesea ucigașă.
Statele Unite stau acum pe un cazan care fierbe continuu și în care rezultatele nu se pot aprecia încă. E o perioadă foarte grea în America, care își pierde, și-a pierdut parțial rolul de far luminos.
Cum arată lucrurile în SUA, după protestele de acum câteva luni?
Statele Unite stau acum pe un cazan care fierbe continuu și în care rezultatele nu se pot aprecia încă. E o perioadă foarte grea în America, care își pierde, și-a pierdut parțial rolul de far luminos. America este un caz cu totul special, un conglomerat de etnii și de religii și de oameni pribegi, care își căutau un loc mai bun. Acești pribegi ajunși cu mult înainte cetățeni americani nu au corespuns totdeauna unor exigențe firești ale conviețuirii.
Mi se pare că actualul nostru president este o caricatură extrem de neplăcută și aș zice primejdioasă a ceea ce a fost pentru noi nea Nicu sau cum este acum, în atâtea alte comunități otrăvite de naționalism și de obscurantism.
Și pliat pe această criză socială, totul are proporții mai rele.
Absolut, pentru că tot ce se întâmplă acum și această nenorocire a maladiei este o formă a unui exil generalizat. Toată planeta este exilată în momentul acesta de la obișnuințele și de la existența ei obișnuită și comună într-un fel de năuceală primejduită și foarte toxică a superstițiilor.
Și
aici au izbucnit imediat toate prostiile astea misticoide, care ne
explică tot ceea ce s-a întîmplat printr-un soi de blestem supraomenesc
și fac să ne punem speranța, cei care suntem destul de tâmpiți, într-o
miraculoasă vindecare.
Este vorba despre un vaccin și despre un
microb. Vindecarea, marea speranță a normalizării nu vor veni nici de
data asta din Eden, sunt prea necredincios, e adevărat, ci va veni din
oameni.
Nici păsările, nici șerpii, nici leii nu au religie, nu au o filosofie a așteptării. Oamenii au.
Norman Manea, după plecarea din țară, ați spus deseori că nu sunteți plecat de suficient timp pentru a avea o relație de indiferență față de țară. După dialogul nostru, mie mi se pare că tot nu a trecut suficient timp pentru a fi ajuns la indiferență. Greșesc?
Nu greșești. Eu am plecat la 50 de ani. La 50 de ani nu mai faci această schimbare radicală, revoluționară și totală. Nu am vrut să plec, a trebuit să plec. Astăzi am 250 de ani, dar cei 50 de ani inițiali, în care s-au petrecut copilăria, adolescența, maturizarea nu pot fi șterși pur și simplu printr-o deplasare profundă, geografică, spirituală cum vreți să îi spuneți.
Așa că am rămas măcar parțial legat de ceea ce mă lega. Astăzi, la o vârstă matusalemică, există rămășițele trecutului în mine. Sunt om, supus tuturor slăbiciunilor și speranțelor deșarte.
Cei doi mari câștigători ai protestelor din 10 august - Magda Grădinaru 11.08.2023, ora 22:27 - Sursă:spotmedia.ro
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Cei doi mari câștigători ai protestelor din 10 august
A fost un efect dorit politic, pentru că dacă românii din diaspora care au venit atunci să fie solidari cu cei de acasă au pierdut, umăr la umăr cu țara, au existat totuși și câștigători. Cine sunt aceștia?
Aniversarea a cinci ani de la ceea ce a început ca protestul diasporei, dar rămâne consemnat în istorie ca reprimarea violentă a unei mișcări sociale care denunța abuzul de putere al unui regim personalizat de nevoile lui Liviu Dragnea și ale camarilei lui e marcată de deziluzie și apatie socială.
Câștigătorii
- În primul rând, marele câștigător al lui 10 august 2018 este Klaus Iohannis.
Atunci, la final de prim mandat, Iohannis și-a dozat solidaritatea cu țara, nici prea mult, și a condamnat în două mesaje succesive, pe Facebook, violența cu care jandarmii au reprimat protestul. Nu a făcut niciun gest politic major, totuși, dar a fost măcar de partea societății pe care regimul Dragnea/Dăncilă/Dan voia să o reducă la tăcere, folosind deturnările și violența. Tot ce a avut de făcut Klaus Iohannis a fost să declare răul absolut al grupării politice care atenta, violent, la rolul instituțiilor democratice.
Nu era o grupare ideologică, politicienii lui Dragnea nu urmăreau să schimbe ordinea constituțională, ci doar să îl scape pe șef și pe oamenii lui de justiție.
Este motivul principal pentru care nu se poate vorbi despre iliberalism în cazul regimului Dragnea&co, ale cărui mize trec dincolo de biletul spre libertate al unui politician care are probleme cu Justiția. Dacă a existat în România un politician cu tendințe iliberale, acesta este Klaus Iohannis, care, ca președinte, a făcut și desfăcut președințiile PNL și a opacizat total instituția prezidențială.
Klaus Iohannis a beneficiat post-10 august de întreaga legitimare din partea instituțiilor europene, care, deși înțelegeau registrul mic-cămătăresc în care se mișcau Dragnea, Dăncilă și restul, nu-și permiteau probleme majore la București, pe lângă cele puse de Ungaria și Polonia.
Dar construcție politică, instituțională, reformare nu pot fi trecute în contul președintelui Iohannis, deși, puțin mai târziu după 10 august 2018, el e cel care promitea resetarea statului. Cu o condiție: poporul să ia puterea de la PSD și să o dea partidului din care Iohannis provine, PNL. Era după asasinarea Alexandrei Meceșanu, la Caracal, cu polițiști și procurori la poarta criminalului. O mențiune aici: procurorul din acest caz a scăpat de orice acuzație, chiar zilele trecute.
Klaus Iohannis a fost beneficiarul principal al PSD-ului îndreptat de Dragnea contra cetățenilor și instituțiilor. Șirul de abuzuri comise în regimul Dragnea și patologia liderului mediocru, de a da din putere numai celor mai slabi decât el, au adus-o pe Viorica Dăncilă în fotoliul de premier și, de acolo, în postura de contracandidat al lui Iohannis.
Toată munca a făcut-o electoratul, care i-a încredințat lui Klaus Iohannis al doilea mandat, așteptând de la el reinstaurarea dreptății sociale post 10 august și, așa cum a fost promis, resetarea statului, după uciderea Alexandrei.
Ce a pus Klaus Iohannis în loc e deja istorie: a reinstaurat PSD, a desemnat România stat eșuat, iar Justiția a început marile prescrieri.
- Marcel Ciolacu este și el unul dintre câștigători. 10 august a fost momentul în care camarila lui Dragnea s-a dat atât de mult în vileag, încât a mai vorbi despre PSD ca partid politic era puțin probabil.
Marcel Ciolacu a profitat de faptul că partidul avea nevoie de un lider cu profil irelevant, fără isprăvi majore până atunci și care putea să joace cartea modestiei culturale, fără să se simtă ridicol.
Din acest punct de vedere, Ciolacu se pliază pe profilul liderului populist, care începe modest, nu are un istoric de documentat și urcă treptat, până când ajunge la putere și abia atunci începe să-și arate mâna forte.
În acest moment suntem acum și e foarte probabil ca Marcel Ciolacu să poată construi acel regim de putere cu tendințe iliberale, după cum arată sondajele de opinie și reușitele lui în partid, una dintre acestea fiind și îndepărtarea Gabrielei Firea de prim-planul politicii.
10 august ar fi trebuit să fie mișcarea socială care resolidarizează diaspora cu țara. A fost un protest uzurpat, deturnat, politizat și reprimat violent, în stilul caracteristic strategiilor moștenite de la regimul comunist: compromiterea protestului a dus societatea în starea de apatie generalizată, cu consecințe care încă nu au atins potențialul dezastrului, dacă ne gândim la posibilitatea ca AUR să-și adjudece peste 20 de procente în alegerile din 2024.
