Pompei. La casa di Leda e il cigno. Via Vesuvio

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

”Uitatul război din Crimeea ” de Codrut Constantinescu | 26.11.2019 - Sursa : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Uitatul război din Crimeea

Codrut Constantinescu | 26.11.2019

  Lectura cărții lui Orlando Figes îi permite cititorului român să înțeleagă mai bine importanța simbolică a Crimeei și marea victorie internă pe care a repurtat-o Putin atunci când a anexat-o.

 Orlando Figes este un istoric britanic, bine-cunoscut în spațiul cultural românesc, un fabulos specialist contemporan al spațiului rusesc. Volume precum „Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei” sau „Revoluția Rusă, 1891-1924. Tragedia unui popor”1 constituie lecturi obligatorii pentru înțelegerea mecanismelor care animă sufletul și rațiunea (presupunând că aceasta există) rușilor. În „Crimeea. Ultima Cruciadă”2, Orlando Figes analizează cu metodă, așa cum ne-a obișnuit, unul din războaiele orientale, cunoscut în istoriografia română drept cel al Crimeei, din 1853-1856. Un război foarte important pentru români, având în vedere că în urma lui, cele două principate române au reușit să se unească, act politic esențial, momentul 0 al apariției statului modern român. Tocmai ocuparea celor două principate de către ruși a reprezentat casus belli care a agravat criza orientală. Faptul că aceste două mari puteri occidentale, Franța și Marea Britanie, au decis să intervină militar, de partea muribundului Imperiu Otoman, avea să ofere o șansă uriașă de redesenare a hărții în zona noastră geografică. Prima fază, destul de haotică, a războiului, a avut loc chiar la noi sau în imediata vecinătate a Dunării, unde rușii au asediat, cam în dorul lelii, fortăreața Silistra (oraș aflat în granițele Regatului Român între 1913-1940), apărat de o garnizoană albanezo-egipteană, aflată în slujba Înaltei Porți și a Islamului. Țarul Nicolae I era mult prea încrezător în armata sa numeroasă, e drept, dar care era departe de a putea ține piept unei coaliții internaționale (pentru a folosi un termen contemporan). Soldații ruși - iobagi - mureau chiar și în garnizoanele din Rusia, ca urmare a proastelor condiții igienice și a lipsei hranei, darămite pe front. În plus, nici otomanii, un mozaic etnic, nu erau atât de demotivați și lipsiți de resurse. Din cei 80.000 de militari ruși care au trecut Prutul în iulie 1853, mai puțin de jumătate aveau să supraviețuiască după un an, fără să fi avut loc mari confruntări cu otomanii, ci mai degrabă din cauza rănilor și a bolilor „Soldații au fost sacrificați în număr imens pentru victorii relativ minore de către ofițeri superiori aristocrați, cărora le păsa prea puțin de recruții iobagi, interesându-se mai mult de propria avansare, dacă le puteau raporta superiorilor o victorie”. Armata otomană era alcătuită din 20.000 de egipteni, 8.000 de tunisieni, din albanezi, greci, armeni, kurzi și tătari. Popoarele musulmane erau animate de ideea jihadului.

  Forțele anglo-franceze au debarcat lângă Varna și au avut timp să se studieze cu neîncredere. Era prima campanie comună din lunga istorie a camaraderiei de arme anglo-franceză, dar venea după nenumăratele războaie napoleoniene. Din obișnuință, englezii îi considerau dușmani mai degrabă pe francezi (aceștia aveau o experiență combativă superioară trupelor engleze care din 1815 nu mai susținuseră nicio campanie terestră majoră, în timp ce francezii luptaseră pentru cucerirea Algeriei, un război neconvențional care călise trupele). Însă atât francezii, cât și britanicii (o treime din trupe erau irlandezi, probabil că încă una era formată din scoțieni) își disprețuiau aliatul turc.

  După ce Austria a înaintat un ultimatum Rusiei, prin care cerea evacuarea principatelor, rușii s-au retras în Basarabia, Valahia și Moldova fiind ocupate de austrieci și de otomani. Se părea că războiul avea să se încheie în 1854, însă aliații anglo-francezi aveau nevoie să aplice o corecție adevărată Imperiului Țarist, fiind preferată o debarcare impresionantă (cea mai mare din istorie până în acel moment) în Crimeea, unde se afla principala bază navală a rușilor la Marea Neagră, în portul Sevastopol3. „Situată pe o falie istorică adâncă ce separă creștinătatea de lumea musulmană a otomanilor și a triburilor vorbitoare de limbi turce, Crimeea a fost mereu subiect de dispută, locul de desfășurare a multor războaie. Chiar și sanctuarele și clădirile cu destinație religioasă din Crimeea au devenit câmpuri de luptă în numele credinței, pe măsură ce fiecare nou val de populații stabilite aici le revendică”. Care era condiția armatei țariste la începutul războiului? Practic, similară cu aceea de dinaintea altor mari războaie în care a fost implicată (războiul ruso-japonez din 19041905 sau Primul Război Mondial): deficitară, contând pe număr și nu pe calitate. „În pofida a două decenii de reforme, armata rusă a rămas cu mult în urma armatelor altor state europene. Corpul ofițerilor era slab instruit, iar majoritatea trupeților erau analfabeți: cifrele oficiale din anii 1850 relevau că într-un grup de șase divizii, numărând aproximativ 120.000 de oameni, numai 264 (0,2%) știau să citească sau să scrie (...) Se punea un accent mai mare pe instrucția și pe înfățișarea soldaților decât pe capacitatea lor de luptă. Chiar și în timpul bătăliilor se aplicau reguli complicate privind ținuta, lungimea pasului, alinierea și deplasarea trupelor, toate prevăzute în manualele militare, care erau absolut irelevante pentru condițiile reale de pe câmpul de luptă”.

  După facila victorie de pe râul Alma, fiind tributari vechilor metode de a purta războiul, anglo-francezii nu au profitat de degringolada rușilor și nu au luat cu asalt imediat fortăreața Sevastopolului, care era locuită de 40.000 de oameni, toți având legătură cu baza navală. În ciuda unei alte victorii clare, de la Inkerman, aliații anglo-francezi s-au văzut obligați să organizeze un asediu clasic, rămânând în Crimeea în timpul durei ierni dintre 1854-1855, nefiind însă pregătiți pentru această eventualitate. O furtună groaznică de pe Marea Neagră a scufundat mai multe corăbii care erau încărcate cu muniție, alimente, uniforme groase. „Instalarea iernii transformase războiul într-un test al eficienței administrative - test pe care francezii l-au trecut cu chiu, cu vai și pe care britanicii l-au picat în mod lamentabil. Încrezători într-o variantă rapidă, comandanții aliați nu-și făcuseră planuri ca trupele să petreacă o iarnă pe înălțimile de lângă Sevastopol”. Francezii aveau mai multă experiență în acest tip de război și au știut mai bine să se îngroape și să scape de intemperii, dar și să gătească (francezii mâncau aproape orice), în timp ce englezii, chiar dacă aveau rații de carne de două ori mai mari ca francezii, nu aveau habar să o gătească. În ianuarie 1855, armata britanică mai dispunea doar de 11.000 de militari valizi, jumătate din cei debarcați, dar și aceștia erau demoralizați, din cauza condițiilor groaznice de viață care au dus la reizbucnirea holerei. Nici sistemul sanitar britanic nu se compara cu cel francez: inițial, englezii nu trimiseseră deloc asistente medicale în Crimeea4. În martie 1855, a murit țarul Nicolae I și se spera ca războiul să se finalizeze rapid, însă noul țar, Alexandru al II-lea, nu avea de gând să cedeze atât de ușor. Din punct de vedere militar, anglo-francezii au dat dovadă de o miopie strategică greu de înțeles, nefăcând niciun efort pentru a ocupa Simferopolul, capitala Crimeei, și nici pentru a tăia legăturile între peninsulă și restul continentului, împiedicând aprovizionarea armatei ruse. Interesant este că în timpul lungului asediu al Sevastopolului au apărut și primele semne ale noului tip de război, care va cunoaște apogeul în 1914-1918: războiul epuizant de tranșee, care ducea la stoarcerea de energii a militarilor, atât a celor asediați, cât și a asediatorilor, epuizarea nervoasă, atacul sinucigaș al unei poziții foarte bine fortificate care făcea mii de victime, dar și fraternizarea între soldații simpli, care ajungeau să nu mai înțeleagă pentru ce luptă. „Epuizarea cauzată de staționarea în tranșee a fost cel mai mare inamic în lunile de vară. Până în a zecea lună a asediului, soldații ajunseseră cu nervii la pământ din cauza bombardamentului continuu și atât de epuizați pentru că nu dormeau, încât mulți dintre ei nu mai puteau face față”. Dezvoltarea tehnicii industriale de luptă avea să dovedească, pentru prima oară în istoria militară, amploarea carnajului războiului industrial. Rușii au avut de două ori mai multe pierderi față de aliați: 65.000 de soldați și ofițeri. „Sevastopolul a început să semene cu un cimitir”, avea să noteze un contemporan rus.

   Peninsula a rămas inițial cu un deficit demografic mare (784 de state erau pustii și 457 de moschei abandonate), care a fost umplut treptat de slavi, care au fost încurajați de autoritățile țariste să se stabilească în Crimeea în locul tătarilor. Mișcările de populație au fost mult mai ample, creștinii (armeni, greci, bulgari) din Imperiul Otoman alegând să plece spre zonele sub control rusesc, și invers. Au avut loc și epurări etnice în masă. Despre soarta celor două principate române, după cum se știe, marile puteri nu s-au înțeles și au decis să se organizeze consultări cu populația locală (mai ales elitele politice, dar nici păturile de jos nu au fost complet eludate). Cert este că nici otomanii, puterea suzerană, dar nici rușii sau austriecii nu aveau nici un interes să sprijine apariția unui stat (mai) puternic în zonă și mai greu de manipulat. Pentru Imperiul Otoman, războiul a avut și consecințe pozitive, integrându-l în economia globală, aducând noi tehnici, noi populații. S-au dezvoltat căile ferate și telegraful. Războiul Crimeei a marcat societatea britanică mult mai mult decât pe cea franceză, poate și pentru că francezii au fost implicați relativ repede în alte conflicte mai apropiate geografic, precum cel din Italia împotriva Austriei, care a dus la alipirea la Franța a Savoiei și Nicei, sau de zastrul din războiul franco-prusac din 1870-1871. Atât în Franța, cât și în Marea Britanie (și prin extensie, și în Imperiul Britanic, în Australia, Canada, Noua Zeelandă, dar și prin Statele Unite, pe unde au ajuns coloniștii britanici care luptaseră în război), diverse cartiere, poduri, parcuri, piețe, chiar și orașe, au primit denumiri care aminteau de acest război.

  Lectura cărții lui Orlando Figes, apărută în 2010, permite cititorului român să înțeleagă mai bine importanța strategică, dar mai ales simbolică a Crimeei și marea victorie internă pe care a repurtat-o Putin atunci când a anexat-o de la Ucraina. //

La revedere, Mara! - Redacția - 26.11.2019 - Sursă : Revista 22

 IN MEMORIAM / La revedere, Mara!
Joi, Mara ne-a trimis un e-mail: „Mai pot să lucrez luni, cred. După aia, Dumnezeu cu mila. Ar fi un miracol. Oricum a fost frumos cât a fost...”. Nu ne-am gândit că va fi unul de adio. Sâmbătă, Mara Ștefa


http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

La revedere, Mara!

Joi, Mara ne-a trimis un e-mail: „Mai pot să lucrez luni, cred. După aia, Dumnezeu cu mila. Ar fi un miracol. Oricum a fost frumos cât a fost...”. Nu ne-am gândit că va fi unul de adio. Sâmbătă, Mara Ștefa

Redactia26.11.2019

Mara

Rodica Palade : " Stătea la biroul din stânga, cum deschideai ușa spre „sala mașinilor”. În spatele ei, pe perete, erau lipite cu scotch coperți de probă ale „22” și, de la un anume moment dat încolo, scurte însemnări dadaiste de-ale lui Mirel Bănică, în raidurile lui de verificare a textelor paginate. Pe pervazul alăturat, care dă în Calea Victoriei, geanta gri și nelipsitul pachet de țigări. Cu căștile în urechi, țăcănea cu o viteză uluitoare pe tastatura computerului, zâmbea sau se încrunta, sau își arăta plictiseala până la cer, transcriind sutele de interviuri sau mese rotunde pe care noi, redactorii, i le predam cu imperativul „repede, doamna Mara!”. Mara Ștefan lucra la corectură. („De când lucra Mara la 22?”, mă întreabă Pora printr-un SMS. „Habar n-am”, îi răspund.) De la Facere, îmi spun în gând. Pentru că Mara avea toate acele date ale înșurubării într-un colectiv, fără de care nici colectivul, nici individul ca atare nu pot exista. Iar cine a lucrat într-o redacție știe bine cât este de important să ai un corector de cursă lungă pe care să te poți baza, ca volum de muncă, anduranță și acuratețe, în șuvoiul de pagini și viteză amețitoare a închiderii fiecărui număr. Iar Mara nu era doar o corectoare bună, ci și una strălucită. O profesionistă. Încăput pe mâna ei, un text își căpăta întreaga acuratețe de care avea nevoie, spre a trece în pagina tipărită. Mă amuzam uneori, tragând cu urechea la disputele lingvistice pe care Mara le avea cu cel de-al doilea corector care îi flutura pe sub nas un îndreptar al limbii române terfelogit. Inflexibilă, Mara îi demonstra că greșește și, deși le spusesem să-l sune pe Andrei Cornea de câte ori au vreun dubiu, Mara îmi făcea uneori concesia, dar doar ca să triumfe că e așa cum a zis ea, ca orice Berbec autentic (era născută în aprilie). Avea, și nu ascundea asta, autorii ei preferați. Dar și autori care pe ea o preferau, nu doar pentru articolele din „22”, ci și pentru volumele pregătite pentru edituri. Acum, când Mara a plecat dintre noi, atât de neașteptat, dacă ar fi să o pot întreba „ce regretați cel mai mult, doamnă Mara?”, parcă o văd mijindu-și ochii sarcastic și spunând cu năduf: „Că nu am apucat să votez împotriva Dăncilei”. "

Cea care coagula camera de la Tehnic

Gabriela Adameșteanu : " Ți-e greu să ți-i imaginezi morți pe cei care și-au cheltuit cu generozitate vitalitatea, dăruind-o celor din jur și meseriei slujite cu un devotament religios. Așa a fost Mara: loială, inteligentă, veselă, modestă, cu umor și cu o rară căldură sufletească și care coagula camera de la Tehnic, unde se lucra și se fuma la greu. O femeie încă tânără, cu trăsături frumoase, cu un fel al ei, propriu, de a se îmbrăca – așa arăta atunci când a intrat în redacția Revistei „22”, cu care s-a identificat în timp, țesând o atmosferă de familie. A profesionalizat și stabilizat serviciul de corectură: când îi dădeai în mână o casetă, un text, oricât de încurcat, puteai sta liniștită, ceea ce îți aducea, neverosimil de repede, era corectat/ redactat impecabil.

A plecat înainte să-și înceapă viața italiană lângă copila mereu prezentă în gândurile ei, înainte să încerce să-și scrie propria carte, în liniște, lângă două pisici, după ce corectase, cu devotament și pricepere, textele și frazele atâtor autori ultracunoscuți. Fiindcă făcusem în 1990, la New York, unul dintre puținele interviuri cu prietena ei, disidenta Carmen Popescu, mi-a povestit uneori despre visul acestei posibile cărți care îi răsărise în minte după ce primise dosarul de la CNSAS.

Prin mâna ei au trecut nu doar articolele și interviurile, ci și cărțile mele scrise după ce am plecat de la „22”. Din multa lume cu care colaborasem în Calea Victoriei 120, timp de peste 20 de ani, Mara rămăsese singura cu care mă revedeam constant, păstrând, mai ales datorită ei, legătura afectivă. Era născută în aceeași zodie și în același an cu mine.

Mi-a rămas în computer un folder cu numele ei, în care adunam mailurile noastre, și în suflet un gol nebănui "

O viață clădită din săptămâni

Ana Blandiana : " Nu există distanță care să poată opri veștile rele. Vestea morții Marei Ștefan m-a găsit departe, nu numai în spațiu, ci și în timp, urmărind eroicele proteste ale unor tineri de peste mări și țări, care par să trăiască ceea ce trăiseră părinții noștri în 1945. Paradoxal însă, istoria, care este construită din bucăți fără număr de moarte, se estompează în fața unei singure morți a unui prieten. Deși îi știam suferințele, moartea Marei Ștefan a fost pentru mine neașteptată și mi-e greu să o accept. Și asta pentru că prezența ei a aparținut nu numai vieții mele, ci și scrisului meu: fiecare pagină pe care o scriam cu pixul, oricât de indescifrabil, devenea, trecută prin ochiul și mâinile ei, pagină impecabilă, gata să plece la tipar, de carte. Mai mult, în ultimii ani, prin emoția și inteligența ei, au trecut paginile postume ale jurnalului lui Romi, continuând astfel prietenia care îi legase și ne legase de decenii. Mai precis, de 30 de ani, din Piața Universității. Din acești 30 de ani, pe care nu obosim să-i analizăm, destinul, ființa și personalitatea Marei Ștefan au fost o parte definitorie, mereu vibrantă: de la zilele și nopțile din Piața Universității, la mitingurile Alianței Civice și până la istoria clădită din săptămâni a Revistei „22”. A fost unul dintre cei mai vii oameni pe care i-am cunoscut. Cartea la care lucrez și pe care ea a cules-o pe taste aproape în întregime o păstrează încă vie între pagini. "

Rotița 22

Armand Gosu : " Doamna Mara era primul filtru pentru orice text. Îți spunea cu franchețe dacă un articol e de aruncat la coș sau dacă un interviu este ratat. A fost vreme de două decenii și jumătate rotița fără de care mecanismul redacției „22” n-ar fi funcționat. Stătea ascunsă după un computer burtos, așezat pe masa de la geamul care dădea înspre Calea Victoriei, cel mai adesea cu căștile pe urechi, transcriind interviurile revistei sau dezbaterile GDS. Vineri după prânz, dar și luni-seara, se urca pe pervazul unei ferestre care dădea în curtea interioară, ținând în mâini paginile revistei printate pe hârtie A3, pe care făcea corectura. Acolo fuma continuu, cu o voluptate incredibilă. Vorbea cu pasiune despre oameni și cărți. Și cu o dulce emoție de mamă, despre fiica sa, stabilită în Italia. "

Transcriitoarea

Razvan Braileanu : " La biroul ei de la geamul care dădea în Calea Victoriei, doamna Mara stătea mai tot timpul în fața computerului cu căștile pe urechi și transcria. Mii de ore de interviuri și dezbateri au trecut, prin degetele ei neobosite, de pe casete audio sau reportofoane digitale în paginile Revistei „22”. Ca să transcrii 60 de minute de înregistrare audio durează între trei și șase ore de muncă asiduă, așa că faceți singuri socoteala timpului pe care doamna Mara l-a petrecut ascultând atent și tastând în rafală declarațiile unor președinți ai României, premieri și membri ai guvernului, politicieni, magistrați, istorici și deținuți politici sau scriitori, regizori, muzicieni. În ultimii ani au apărut programe pe calculator sau aplicații pe smartphone care promit transcrierea corectă a înregistrărilor audio, dar nicio astfel de tehnologie modernă n-a reușit să atingă acuratețea doamnei Mara... "

DEX-ul nostru

Dan Perjovschi : " Mara, colega mea… Rădeam că e la 22 pe inventar. Râdeam că e Max Mara și stă aici cu noi numai să se-amuze. Râdeam când tușea de la fumat… Nu era de râs, dar râdea și ea. Doamna Mara. Ne povestea o lume intelectuală bucureșteană pe care n-am cunoscut-o… apoi mineriade, rege, Emil, victorii, înfrângeri, memorialul de la Sighet, diaspora și tot restul tranziției-fără-de-sfârșit… în ultimii ani, ne povestea Italia. Mara, în același loc, cu aceleași mișcări și tabieturi. DEX-ul nostru. Săptămână de săptămână și, mai ales, luni de luni. De la literele de plumb la pdf-ul trimis pe internet. De 25 de ani. Într-un fel, noi (ăștia, tot mai puțini), cu nervii noștri săptămânali, invidiile și empatiile noastre, cu pisicile noastre și Crăciunul improvizat sub ghirlandele de anul trecut, noi i-am fost familie. Și ea nouă. Doamna Mara ne-a fost ancoră. Du-te, Mara, și fumează în pace. "

Doamna Mara

Mirel Banica : " Nu pot şi nu vreau să scriu despre Doamna Mara Ștefan la timpul trecut. Prietenia noastră a fost spontană, naturală, totală şi datează din prima clipă în care am trecut pragul redacţiei Revistei „22”. O văd şi acum aşezată la masa de lucru, cu o privire pe forfota de pe Calea Victoriei şi cu alta pe ecranul calculatorului. Texte, texte şi iar texte, pe care Doamna Mara le citea, le corecta, le modifica, le lustruia – cred că ultimul termen este cel mai potrivit. Apoi, ca într-un ritual bine rodat, ieşea pe hol, pentru a fuma natural, bând cafea dintr-o ceașcă, ciobită şi fără toartă. Era o persoană extrem de cultă şi de instruită, care citise rafturi întregi de bibliotecă, dar nu făcea niciodată caz de acest lucru. Iar atunci când se întâmpla să scrie, prea rar, din păcate, scria extrem de bine, de aplicat şi de clar. Ca şi cum ar fi vrut să nu aibă nimic să-şi reproşeze. Avea o gândire clară, aplicată, fără iluzii. Distingea ca nimeni altcineva albul de negru – şi doar în textele pe care le avea sub ochi. Doamna Mara era memoria vie a ceea ce numim „tranziţia spre democraţie”. De la invaziile minerilor în Bucureşti, la anii eroici ai Revistei „22”, ştia tot, înţelegea tot, înmagazina tot. Mereu mi-am dorit să realizez o carte de dialoguri cu ea. Ar fi fost ca o sticlă salvată din apa oceanului, apa memoriei noastre pierdute, subţiate, nerecunoscătoare. Doamna Mara era discretă, umană, nu se plângea niciodată, în ciuda marilor probleme de sănătate pe care le avea. Cu un umor extraordinar, mergea mai departe. Pană când „mai departele” nu a mai vrut să-i acorde o şansă. Doamna Mara s-a dus acum, când aniversăm 30 de ani de la căderea comunismului. Odată cu ea, au murit mare parte din visurile şi speranţele noastre, din „inocenţa” târzie. Rămas-bun, Doamnă! "

Bref :Iohannis bis, Dăncilă chix Uf, bine ca s-a terminat. Tia Serbanescu 26.11.2019 - Sursă :Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Iohannis bis, Dăncilă chix

Uf, bine ca s-a terminat.

Tia Serbanescu26.11.2019

Credeam că pelteaua asta electorală nu se mai sfârșește și că nu mai scăpam de Vio care abuza seară de seară de televiziunile subordonate (A3, TVR, Ghiță Tv) debitându-și rezumatele cu care era îndopată. În cele din urnă, s-a decis: Iohannis rămâne președintele României cu un scor zdrobitor (67% la 33%), iar Dăncilă rămâne la mila PSD. Ca de obicei, semnalul l-a dat diaspora („aștia”, cum le-a zis Dăncilă), care s-a mobilizat în mod exemplar (aproape un milion de voturi), după care s-a urnit și țara, care a pus capăt ambițiilor Dăncilei. Ar fi fost culmea zădărniciei ca la 30 de ani de la Revoluție să câștige teren o activistă din eșalonul 17, care până și în momentul înfrângerii evidente (și previzibile) a încercat să măsluiască realitatea prezentându-și eșecul ca pe o victorie: „PSD a recâștigat încrederea românilor, am recuperat voturile pierdute la europarlamentare”.

Ei, dacă asta e o victorie pentru PSD, s-o țină tot așa. Dacă Vio le-a mulțumit celor care au votat cu inima (de fapt, cu stomacul), fiind incapabilă să-i felicite pe cei care au votat cu mintea, Iohannis s-a bucurat cu „modestie“ de victorie și a promis că se va implica în construcția unei „Românii moderne, europene și normale”. Să vedem dacă are cu cine. Oricum diferența dintre cei doi candidați era atât de consistentă, încât Iohannis nici nu prea s-a întrebuințat în campanie, știind că Dăncilă e gata bătută. Vio, în schimb, s-a străduit din toate puterile ei, ale PSD și ale unor (in)formatori de opinie să ajungă la Cotroceni – ba chiar se și credea acolo („luni voi fi președinte”)- după ce a bătut câmpii în lung și în lat. Aveai impresia că dacă era înhămată la plug ar fi arat toată țara. Micile ei fraude logice și marile ei manipulări au continuat până în ultima clipă. De, năravul din Firea nu-și are lecuirea. Altfel, Vio s-a ținut scai de Iohannis până în ultima zi, când i-a cerut o întâlnire pregătindu-i cadouri: tricolorul, Constituția și Biblia - pe care ea le-a citit din scoarță-n scoarță, îndeosebi tricolorul. În rest, Vio mințea chiar și când se văita: „Am avut multe jigniri de la Iohannis”. Aiurea! Iohannis a criticat-o. De jignit, au jignit-o colegii ei, Oprișan și Manda, care au făcut-o proastă. Ca să ne despărțim de ea zâmbind, Vio ne-a lăsat câteva mostre de fudulie. Întrebată care e aria cercului, Vio a greșit răspunsul lăudându-se singură: „Știu matematică, sunt inginer, am dat meditații elevilor”. Dăncilă ne-a oferit și nouă câteva meditații: „Și copiii, și animalele nu poți să le minți” (de aia nici nu votează!), iar „dacă iubești natura, acest lucru se vede pe fața ta”. Depinde de vârstă. Și de machiaj. În orice caz, ce se vedea pe fața Dăncilei și a (in)formatorilor ei de opinie era o natură moartă. Ratând aria cercului, Dăncilă a atacat aria circului punând o ziaristă să o întrebe Teorema lui Pitagora, ca să arate că o știe. Nu i-a folosit la nimic. Se zice că Dragnea s-a întâlnit (în ziua permisiei ilegale) cu Olguța, Iordache și Vâlcov și au stabilit să o execute parțial pe Dăncilă, păstrând-o (de sămânță) de teamă să nu înhațe Firea partidul. Or, Firea e specialistă în falimente, iar cercul lui Dragnea e complet vicios. PSD pare să fi ajuns la fundul sacului în materie de lideri adevărați. Și nu numai PSD. Barem Dăncilă ne-a mai și distrat. Mai greșesc și altele (Raluca Turcan ne-a consolat deja cu faptul că „PSD propaghează știri false”), dar nu au talentul lui Vio. În materie de erori, Dăncilă a fost o adevărată profesionistă. Dar comedia erorilor continuă. Acum cică începe România normală – de nu cumva s-a terminat demult. Era pe când nu s-a văzut. //

BUNA, ROMANIA! SURSE: DANCILA A CEDAT, ISI DA DEMISIA P1/2

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

LUMEA LUI BANCIU, 25 NOIEMBRIE 2019, P1/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html