Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

miercuri, 20 martie 2019

”Două filme politico-emoționante” - Irina Margareta Nistor | 19.03.2019 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Două filme politico-emoționante


Irina Margareta Nistor 

| 19.03.2019

De ce am definit cele două pelicule politice și emoționante? Pentru că primul vorbește despre refugiați, iar cel de-al doilea despre rasism, fără să fie teziste, reușind să fascineze și să înduioșeze.

Poate părea o alăturare mai bizară între politic și emoție, ba chiar emoționant. Dar, în mod surprinzător, chiar așa stau lucrurile. Și, în plus, ambele au fost nominalizate la Oscar. Este vorba despre Capernaum: Haos și speranță și Green Book: O prietenie pe viață.
Primul este al unei regizoare libaneze, Nadine Labaki, frumoasă de pică și actriță de altfel, născută acum 45 de ani, și al cărei soț este Khaled Mouzanar, compozitor și cântăreț, tot libanez, și care au mai lucrat împreună și pentru Și acum încotro?, din 2011, despre un val de violențe dintr-un sat din Orientul Mijlociu, și în Caramel, o comedie romantică feministă, care a impresionat Croazeta. Revenind la Capernaum, să lămurim mai întâi titlul. E un oraș din Galileea, unde s-a născut proorocul Naum și a locuit Iisus, după ce a plecat din Nazaret, și unde fiul Domnului a săvârșit mai multe minuni. Pelicula care a câștigat Premiul Juriului la Cannes și în care realizatoarea și joacă este, de fapt, despre soarta unui băiețel, Zain (interpretat de Zain Al Rafeea), care se confruntă cu niște situații foarte complicate și care devine atât de supărat pe viață, încât își dă în judecată părinții, că l-au adus pe lume și apoi puțin le-a păsat. Măcar să nu mai facă și alții.
O lume complicată în care acest refugiat sirian, în realitate, avea 12 ani și de 8 ani trăia ca vai de lume în Liban, iar după ce a cucerit publicul de pretutindeni, și pelicula a căpătat și o nominalizare la Oscar, pentru o poveste într-o limbă străină, realizatoarea a reușit să-l înscrie la școală, unde nu fusese niciodată până atunci. Și-a început viața de elev la 14 ani, în Scandinavia. Copilul din scenariu salvează un altul și mai ciocolatiu și infinit mai mic, pe care îl ocrotește mai ceva ca un adult, și care e deja un travesti, pentru că în script e Yonas, și de-adevăratelea Treasure, o comoară de copilă! Japonezul Shoplifters/O afacere de familie a plecat cu Palme d’Or-ul anul acesta, deși pare a fi construit după același calapod al unui puzzle de rude care de fapt n-au nicio legătură în acte. Capernaum a fost turnat în 500 de zile și montat în doi ani. Între timp, băiețelul a crescut și a cucerit Cannes-ul de două ori, și pe covorul roșu, unde era extrem de elegant, și pe ecran, unde era înduioșător și dârz, în egală măsură. Nadine lucrează deja și la un documentar despre soarta protagoniștilor din filmul său, un manifest care să ne învețe să fim mai puțin indiferenți.
Cam același scop l-ar avea și Green Book, marea surpriză din 24 februarie de la Dolby Theatre, din Los Angeles, pe care avea să-l anunțe Julia Roberts. Anii ’60, Sudul Americii și două personaje total diferite, care în mod surprinzător se vor împrieteni, așa cum s-a întâmplat cu cei care au inspirat scenariul, care de altfel a fost și el premiat, ca și actorul din rolul teoretic secundar, dar care pare la fel de important ca al lui Viggo Mortensen. Mahershala Ali în certificatul de naștere emis la Oakland, California, pe 16 februarie 1974, are un nume și mai complicat: Mahershalal­hash­baz Ali Gilmore. Îl știm din Moonlight (alt oscarizat al lui Barry Jenkins, de astă dată), dar și din Hidden Figures, ori recentul Alita, îngerul războinicHouse of Cards/Culisele puterii, sau vocea dubiosului unchi Aaron din Spider­man/Omul păianjen în lumea păianjenului. Acum este un pianist, care are curajul să străbată o Americă profund rasistă, care cântă muzică clasică în casele aristocraților, care altfel îl disprețuiesc, dar din snobism îl invită. El e însoțit de un șofer italian până în măduva oaselor (chiar dacă Viggo are un tată danez și o bunică maternă canadiană, doar că talentul său incontestabil îl face să fii tentat să pariezi că-i macaronar). Până acum s-a remarcat în Stăpânul inelelor, pe care inițial n-a vrut să-l facă, pentru că era un proiect, care presupunea să nu-și vadă suficient de mult băiatul, pe Henry, dar, cum puștiul era fanul cărților lui J.R.R. Tolkien, a acceptat provocarea sub bagheta lui Peter Jackson. A debutat în 1985, în Witness al australianului Peter Weir, alături de Harrison Ford și Kelly McGills. Ce­ea ce se știe mai puțin despre el este că e și poet, și fotograf, și pictor. Dar regizorul?
Peter Farrelly, până acum a fost unul de comedii ușurele și adesea scabroase, gen Mary cea cu vino-ncoace sau Me Myself & Irene. E drept că a lucrat cu fratele lui, Bobby, și despărțirea pare că i-a fost de bun augur. De altfel, tipul e și scenarist, și producător, și romancier. Cu acest film, care rapid va deveni un clasic, confundându-se cu cele din anii ’60, a avut o primă recunoaștere la Toronto, unde a câștigat Premiul Publicului. Apoi succesul a continuat la Globurile de Aur și pe bună dreptate, în cele din urmă, conform zicalei „când doi se ceartă al treilea câștigă“, lumea pariind pe complexul Roma de la Netflix, care a avut și un lobby de milioane... de dolari la propriu, ori pe Bohemian Rhapsody, care a mai pierdut din teren, deși extrem de bine făcut printr-o șmecherie veche de când lumea. Calomniază, calomniază, că tot rămâne ceva. Prin urmare, au apărut zvonuri că Bryan Singer, regizorul, care l-a făcut o vedetă incontestabilă, un star, chiar pe Rami Malek, ar fi intrat în clubul mult hulit al celor care au călcat strâmb, conform valului de acuzații din categoria Me Too.
De ce am definit cele două pelicule politice și emoționante? Pentru că primul vorbește despre refugiați, iar cel de-al doilea despre rasism, fără să fie teziste, reușind să fascineze și să înduioșeze, cu condiția să fie cinefili, care să n-aibă idei preconcepute. Dar cum așa ceva e o contradicție în termeni, sunt convinsă că n-o să regretați, dacă o să le vedeți pe marele ecran cu public, în jur, ca trăirea să fie și mai intensă. //
CAPERNAUM:
HAOS ȘI SPERANȚĂ/CAPHARNAÜM
Liban, SUA, 2018
• Regia: Nadine Labaki
• 
Cu: Zain Al Rafeea, Yordanos Shiferaw, Boluwatife Treasure Bankole, Kawsar Al Haddad, Fadi Yousef, Nadine Labaki
• 
Distribuit de:
Independența Film
GREEN BOOK:
O PRIETENIE PE VIAȚĂ/
GREEN BOOK
• SUA, 2018
• Regia: Peter Farrelly
• 
Cu: Viggo Mortensen, Ali Mahershala, Linda Cardellini, Don Stark, P.J. Byrne, Iqbal Theba, Brian Stepanek, Cynthia LeBlanc, Johnny Williams
• 
Distribuit de:
Odeon Cineplex
TAGS:

”Jurnal de front, vise de iubire ” de Codrut Constantinescu | 19.03.2019 - Sursă : Revista 22


http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Jurnal de front, vise de iubire


Codrut Constantinescu

 | 19.03.2019

Ne îndoim profund că Gheorghe Garoescu ar fi acceptat să-şi trădeze ţara şi regele, punându-se în slujba bolșevicilor şi cozilor de topor.

Gheorghe Garoescu este unul dintre eroii mai puţin cunoscuţi ai Războiului de Întregire, pe nedrept, am spune, chiar dacă memoriile sale din timpul războiului au apărut în anul 2017. Cine a fost Gheorghe Ga­roescu? Născut la 1 octombrie 1886 la Bucureşti, a ales profesia de militar, fiind admis la Şcoala Mi­litară de Ofiţeri de Infan­terie, unde se pregătea elita militară a Regatului României. La 1 octombrie 1912 a fost înaintat la gradul de locotenent şi trimis la Batalionul I Vânători, unitate cu care a trecut Dunărea în vara anului 1913. După cum o atestă şi însemnările din carnetul său, scrise cu creionul(!), Garoescu avea stofă şi de profesor de istorie militară, el concepând în 1915, în timpul neutralităţii, două lucrări interesante: Războaiele balcanice 1912-’13 şi Campania română în Bulgaria. În 1916 batalionul de vânători s-a transformat în Regimentul 6 Vânători, intrând în luptă încă din prima zi a războiului, 14/15 august 1916, pe Valea Timişului. Căpitanului (de acum) Garoescu i s-a încredinţat comanda celei mai importante arme pe care o deţinea infanteria română: compania de mitraliere. Armata Română nu avea prea multe, de aceea erau cu atât mai preţioase.
A luat parte la bătălia de la Porumbacu, de lângă Sibiu, unde Henri Stahl a fost rănit grav la picior. De altfel, episodul intervenţiei energice a mitralierelor lui Garoescu apare şi în memoriile lui Stahl. Implicat în apărarea Văii Prahova în toamna anului 1916, sprijinind infanteria care avea nevoie de multe ori de suportul moral al mitralierelor, Garoescu a fost surprins de o patrulă germană pe Valea Cerbului, care l-a somat să se predea, unul dintre nemţi strigând „Herr Com­mandant, predai: la noi bine“. Garoescu a ridicat o puşcă abandonată şi a început să tragă în ei, nimerind doi, acoperind retragerea preţioaselor sale mitraliere. La 4 noiembrie, în munţii Bucegi, „a căzut zăpada şi a fost un viscol teribil“. Soldaţii trăiau în nişte tranşee improvizate. După câteva zile compania lui a fost schimbată, el revenind la Buşteni, unde a îndurat repetatele bombardamente ale artileriei grele germane, care pilona staţiunea prahoveană. „Am văzut scene mişcătoare. Un soldat era lovit de o schijă de obuz în cap. Era mortal lovit. Zona în care se afla era cumplit de bătută: cădea obuz lângă obuz, terenul era numai groapă. Totuşi, un soldat stătea la capul rănitului şi-i ţinea o lumânare. Din când în când lumânarea se stingea, el totuşi o aprindea şi-o apleca spre capul lui.“ Slujba religioasă avea un efect extraordinar în rândul trupelor. „Mulţi soldaţi plângeau când preotul a ţinut cuvântarea, urându-le succes şi victorie“, de care militarii români au avut parte prea puţin în anul 1916.
Gheorghe Garoescu oferă în memoriile sale şi detalii despre luptele din judeţul Prahova din toamna anului 1916, iar ulterior despre retragerea trupelor române care apăraseră cu destul succes Valea Prahovei spre Moldova, în condiţiile în care riscau să fie încercuite. La 18 noiembrie 1916 s-ar fi încercat un contraatac de către trupele române pentru a recupera Azuga, însă a fost unul ratat: „cu sau fără Azuga, nu făceam nimica. În schimb, fiind în defensivă, numai ne ocroteam oamenii aşa de necesari acuma“. Înspre Buşteni germanii au tras cu obuze cu gaze asfixiante, care l-au afectat şi pe el, petrecând două zile internat în spitalul militar din Sinaia - „toată noaptea am plâns şi am tuşit. Şi acum plâng“. Ulterior s-a alăturat retragerii generale spre Moldova, care a fost „rău organizată.Trenurile trebuiau scurse în două zile, mai ales că se ştia de retragere. Au încurcat coloanele de trăsuri şi au căzut în mâna vrăjmaşului, bună parte. Pot afirma că retragerea a fost foarte dezorganizată“1. Garoescu primise ordin să evite şoseaua principală şi să se retragă pe pantele masivului Baiului, aflat în estul Văii Prahova, probabil pentru a se descongestiona cumva şoseaua principală (actualul DN 1), însă el nu a executat ordinul „şi am luat şoseaua spre Câmpina. Ajungând la Breaza mi s-a spus că rezistenţa se va face la Doftana“ (probabil la confluenţa acestui râu cu Prahova). Nici acest plan de întârziere a germanilor nu a fost menţinut, el retrăgându-şi compania de mitraliere spre Cocorăştii-Mislii. „Era noapte; ploua teribil, sondele încă ardeau ca nişte vulcani imenşi în negura nopţii - drumul nu se mai cunoştea, fiind plin de căruţe, chesoane, tunuri. Înaintam foarte greu, trebuind să ne strecurăm cu caii printre atâtea căruţe şi atâtea vehicule. Culmea, spre Băicoi se auzea bubuitul tunurilor şi al mitralierelor“.
Militarii comandaţi de el erau rupţi de oboseală, căci s-au retras în condiţii meteorologice teribile, ningea, era frig şi erau obligaţi să mărşăluiască zilnic câte 25-30 de kilometri, salvând întregul echipament militar şi, mai ales, toate mitralierele. Se pare că este singura companie de mitraliere a Armatei Regale Române care a reuşit această performanţă în toamna-iarna anului 1916. „Bieţii oameni, rău încălţaţi, rău hrăniţi, au suportat totul cu cea mai mare resemnare. Nu credeam să poată suporta aşa marşuri lungi şi grele.“ La Focşani observă şi primele prezenţe ruseşti şi, ca mai toţi românii, e destul de pesimist faţă de ceea ce reprezenta puternicul aliat rus. „Drumurile pline de ruşi ti­neri, voinici şi bine îmbrăcaţi. Ce vor face vom vedea.“ Interesant este că toţi istoricii occidentali (Orlando Figes, Thierry Wolton etc.) preiau această marotă: Ar­mata Țaristă era prost echipată (o fi fost aşa în 1914 şi poate la începutul lui 1915, înainte să sosească miile de tone de material de război britanic şi francez), în timp ce absolut toţi memorialiştii români (inclusiv I.G. Duca) o descriu în 1916 total di­ferit: bine îmbrăcată, bine înarmată, foarte bine hrănită (faţă de cea română, care murea de foame), cu cai (de tracţiune) uriaşi. Dar cangrenată în esenţa ei şi total demotivată, spre deosebire de cea română.
În iulie 1917, regimentul lui Garoescu încă se afla în refacere şi în rezervă, însă el urmărea cu interes evoluţia frontului oriental, dându-şi foarte bine seama că de implicarea şi combativitatea Rusiei depindea ofensiva plănuită pe frontul românesc, pentru a recuceri teritoriul pierdut.
Semnele nu erau deloc bune şi Garoescu le observa cu perspicacitate: „Nu putem începe ofensiva dacă aceşti păcătoşi nu mişcă“. Mai la nord, nu numai că „păcătoşii“ nu înaintau, dar mai dădeau şi înapoi. Absolut remarcabilă este credinţa lui, nejustificată în momentele acelea grele, în victoria finală. Îl deranja doar lipsa ştirilor de acasă. „Numai lipsa de ştiri mă omoară. Altfel, războiul ar putea să dureze oricât: victoria este a noastră“, scria el la 10 iulie 1917. „În curând vom pleca şi noi pe front. S-au luat măsuri de completare. Chiar ne-au sosit efective, iar materialul îl avem (...) socot că trebuie să fi surprins mai mult pe germani. Avem tunuri grele peste 300, peste 200 de obuziere uşoare, o artilerie de câmp foarte numeroasă şi bună, mitraliere din abundenţă, puşti mitraliere destule, grenade şi mortiere de tranşee suficiente.“ Menţionează acoperirea abuzurilor la care se dedase un coleg locotenent, tratat cu blândeţe de către şeful regimentului. Locotenentul speculant făcea rost de diverse bunuri de consum, aflate la mare căutare în epocă, din cauza penuriei, şi le revindea, obţinând un profit substanţial. S-a încercat muşamalizarea cazului după o anchetă, iar comandantul Diviziei a decis să-l mute pe comandantul regimentului (pentru a i se pierde urma). Dar şi Garoescu a fost pedepsit, fiind mutat de la Regimentul 6 Vânători la Regimentul 8 Infanterie. „Ce să faci? La noi e mai uşor să fii necinstit decât cinstit, pentru că numărul necinstiţilor este covârşitor faţă de al cinstiţilor“, remarcă el plin de amărăciune (precum medicul militar Raul Dona, în jurnalul său din refugiul moldovean, care abundă în detalii despre abuzurile care se făceau în peticul de ţară rămas neocupat de inamic, dar supus unei fantastice presiuni, de toate felurile). Garoescu nu a luat parte la cruntele lupte din vara anului 1917 de pe front, făcând parte probabil din trupele de rezervă, pe care comandamentul român le păstra pentru orice eventualitate. În a doua parte a anului 1917, a fost trimis să instruiască voluntarii cehi2 în mânuirea mitralierelor. Faţă de cehi are numai cuvinte de laudă. „Cehii sunt serioşi, muncitori, conştiincioşi şi adânc convinşi de realizarea visului lor.“ La începutul anului 1918 a fost avansat în grad, devenind maior, ceea ce-l bucura mai degrabă în ideea că iubita lăsată în teritoriul ocupat va fi mai atrasă de el. La începutul lunii februarie a anului 1918 a fost trimis la Chişinău, care i se părea „un oraş modern. Străzile sunt lungi, drepte şi foarte late. Pavajul este bunişor, deşi este foarte uzat pe străzile principale (...) Poporul este bun, dar neîncrezător. Spune că-i moldovean, cum îl întrebi. Vor avea nevoie de şcoli, pământ şi drumuri“. De nezdruncinat este credinţa lui în victoria Aliaţilor de-a lungul întregului an 1918, care a fost o trecere rapidă de la agonie la extaz. Garoescu a reuşit într-un final să revină la Bucureşti pentru a-şi reîntâlni iubirea şi, chiar dacă aceasta nu l-a întâmpinat aşa cum spera el, totuşi firul iubirii s-a reînnodat, Ecaterina Elisabeta (Elise) devenindu-i soţie, cei doi având o fată, Ruxandra-Georgeta Maniu. Garoescu a trecut Carpaţii în 1919, fiind apreciat de generalul Traian Moşoiu, comandantul trupelor române din Transilvania. În perioada interbelică a cunoscut o ascensiune profesională constantă, ajungând inclusiv la gradul de general, comandând mai multe mari unităţi.
Din nefericire, nu a mai apucat campaniile celui de Al Doilea Război Mondial, murind în urma unui atac de cord la 26 iulie 1939. Dar poate că acest sfârşit demn, în plină glorie, l-a salvat de la o moarte chinuită, în temniţele comuniste, aşa cum li s-a întâmplat multor ofiţeri de profesie ai Armatei Regale, căci ne îndoim profund că Gheorghe Garoescu ar fi acceptat să-şi trădeze ţara şi regele, punându-se în slujba bolșevicilor şi cozilor de topor. Relevantă este soarta bustului său, căci i s-a ridicat un monument în Azuga, inaugurat la 26 iulie 1943, în amin­tirea eroismului său din noiembrie 1916, când compania de mitraliere comandată de el a tras de timp, permiţând retragrea trupelor române. Aceasta nu a fost pe placul regimului comunist, care l-a înlăturat la începutul anilor 1950. Din fericire, bustul nu a fost distrus sau topit, ca atât de multe alte monumente (inclusiv cel al lui Carol I din faţa Fundaţiilor Regale), ci abandonat undeva în magaziile Fabricii de Sticlă din Azuga, fiind regăsit recent. Bustul său a fost reamplasat în Azuga în 2018, o reparaţie binevenită, căci viaţa lui Garoescu a fost închinată României Mari. //
1. Op. cit., pag. 90.
2. Foşti militari austro-ungari, căzuţi prizonieri la ruşi, care au format Legiunea Cehă, care a avut un rol important în perioada 1918-19 în timpul războiul civil rus, ocupând Transsiberianul şi retrăgându-se prin Vladivostok.
General GHEORGHE GAROESCU
Jurnal de front, vise de iubire
14 august 1916 - 28 septembrie 1918
.
Ediţie stabilită, studiu introductiv
şi note de Marian Moşneagu
Editura Militară, Bucureşti, 2017 , 336 pp.




TAGS:

”Gabrièle, o femeie extraordinară ” de Ioana Moldovan | 19.03.2019 - Sursă : Revista 22


http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Gabrièle, o femeie extraordinară

Ioana Moldovan


| 19.03.2019

În 1889, Gabrièle are 17 ani. Tatăl este militar și toată copilăria și-a trăit-o printre bagaje. Familia se mută des, din garnizoană în garnizoană, obligată de slujba tatălui.

În 1985, când Gabrièle moare, apartamentul e aproape gol. Femeia avea 104 ani și cauza decesului nu este nici un secret: bătrânețea. Ușa de la intrare este deschisă și de ani în șir oamenii străzii îi fac vizite nocturne pentru d-ale gurii. Vizitatorii noctambuli sunt interesați de conținutul frigiderului. Gabrièle era generoasă și toată lumea știa. Cu ani în urmă, însă, cei care îi treceau pragul erau interesați de artă. La un moment dat, cineva i-a admirat serviciul de cafea, ceramică pusă în forme și pictată de Picasso. „Dacă vă plac, puteți să le luați.“ Replica este urmată de gesturi hotărâte. Ceilalți invitați se văd deposedați de cești, iar conținutul e golit fără regret. Cel care lăudase serviciul de cafea se trezi cu ansamblul în brațe.
Gabrièle Picabia, născută Buffet. Prima soție a lui Francis Picabia; amanta lui Marcel Duchamp, Igor Stravinsky; prietenă de suflet a poetului Guillaume Apollinaire. Lista celor care i-au umplut „carnetul de bal“ conține și alte nume celebre: Lenin. Nu există dovezi în acest sens, dar simplul fapt că în sânul familiei circulă asemenea zvonuri trebuie să ne pună în gardă. Ani mai târziu ar fi declarat: „L‑am cunoscut pe Lenin deoarece locuia într-o casă învecinată cu cea pe care o închiriasem (n.n., undeva lângă Geneva). Îl vedeam ieșind și pot să vă spun că avea un cap foarte frumos“.
În 1889, Gabrièle are 17 ani. Tatăl este militar și toată copilăria și-a trăit-o printre bagaje. Familia se mută des, din garnizoană în garnizoană, obligată de slujba tatălui. Într-o lume în perpetuă schimbare: case, mobile, vecini, școală, colegi, un singur lucru dă notă de stabilitate acestei adolescențe nomade: muzica. Însă Gabrièle nu se vrea un bun instrumentist. Gabrièle are veleități de compozitor. Dar, la sfârșit de secol XIX, un compozitor femeie este un lucru ieșit din comun. Trei femei au reușit să-și lanseze o carieră muzicală în acest secol XIX: Louise Farrenc (1804-1875), Augusta Holmès (1847-1903) și Loïsa Puget (1810-1889). Gabrièle se prezintă la concursul de admitere la Conservatorul Național de Muzică din Paris. Este respinsă.
Însă acest eșec nu o descurajează. Află despre existența unei alte școli de muzică, singura care în epocă făcea concurență Conservatorului, o școală nouă, deschisă spiritului de avangardă: Schola Cantorum. Fiind o școală privată, femeile sunt acceptate pentru că prezența lor înseamnă sume de bani considerabile vărsate la buget. Este admisă, dar sub rezerva de a semna un contract de minimum cinci ani cu școala. Singura femeie admisă în clasa de compoziție, Gabrièle, vine dintr-o lume în care femeile n-au dreptul să poarte pantaloni decât dacă mâinile ating o bicicletă sau un cal; femeile n-au dreptul să lucreze decât cu autorizația soțului; femeile n-au dreptul să predea latina, greaca sau filosofia; n-au voie să obțină singure un pașaport, să voteze sau să facă politică.
Școala, la început de secol XX, are parte de un pedagog de excepție, Vincent d’Indy, unul dintre cei trei fondatori ai Schola Cantorum. D’Indy cultivă gustul studenților săi pentru celelalte arte, nu numai muzică. Sala de concerte a Școlii este deschisă experimentelor muzicale, iar o personalitate precum Claude Debussy este un obișnuit al concertelor oferite de studenți.
În 1906 Gabrièle obține diploma de studii și se află în impas. La 25 de ani, care sunt opțiunile pentru o fată de familie bună? Ajutorul vine de la profesorul d’Indy care scrie o scrisoare familiei Buf­fet, asigurându-i de talentul special pe care tânăra îl are și care trebuie aprofundat. Unde? La Berlin, oraș modern, o Mecca a muzicii la început de secol XX. Gabrièle primește recomandări pentru a continua studiile cu Ferruccio Busoni, considerat cel mai mare pianist... după Franz Liszt. Dar Busoni este și un teoretician al artei, cercetările sale muzicale fiind reunite și publicate într-un eseu intitulat Note pentru o nouă estetică a muzicii, apărut în 1907. Familia nu este de acord. Tânăra se vede nevoită să dea lecții particulare de pian pentru a-și plăti biletul de tren.
În 1906, Gabrièle ajunge la Berlin cu 50 de mărci în buzunar, echivalentul unui salariu mediu lunar. Se angajează repede într-o orchestră de tineri, una dintre sutele care creau atmosfera în cafenelele și berăriile berlineze. Berlin, oraș de tineri, oraș sonor, oraș cu oameni veseli și gălăgioși, oraș de cabaret, oraș modern unde arta de avangardă își face loc. Gabrièle se împrietenește cu un coleg muzician, dat afară de la Conservator, reprimit la Schola Cantorum și sosit la Berlin în continuare de studii. Pasiunea lui, de a inventa noi instrumente muzicale, a căror apariție este esențială pentru a concura cu noile sonorități ale industriei moderne. Ani mai târziu, Edgard Varèse va inventa muzica electronică.
Când în 1908 Gabrièle îl întâlnește pe Francis Picabia, la recomandarea fratelui său Jean, atracția intelectuală este imediată. Prima lor noapte este o noapte de discuții aprige. Picabia avea la activ o operă de aproximativ 300 de tablouri impresioniste care-l făcuseră celebru. Dar pasiuni precum automobilul, viteza, designul motoarelor îl aduc în impas creator. Pictura trebuie să se schimbe, să se transforme, dar nu știe cum. Gabrièle îi povestește despre experimentele muzicale, despre note dispersate care fac o muzică, dar nu muzică. De ce culorile n-ar fi pentru pictură ceea ce notele sunt pentru muzică? Impresionat, Francis se decide să-și unească destinul de această femeie. Gabrièle nu e o frumusețe, nu e o seducătoare. Gabrièle e un creier și Picabia vrea să și-l adjudece.
Picabia este maniaco-depresiv, o patologie nenumită în epocă. Schimbările de stare sunt radicale: de la fericire și extaz la depresie și melancolie. Alcoolul, opiumul, cocaina sunt tratamente care funcționează pe termen scurt. Apoi sunt mașinile – o pasiune de viteză și de proprietate care vindecă și ele, pentru o vreme. Picabia a cumpărat de-a lungul vieții circa 130 mașini. Apoi... femeile; fără număr precis. Gabrièle însă nu e interesată de bărbat – deși au împreună 4 copii –, ci de pictor. Pentru ca pictorul să existe, să poată lucra, să poată inova, Gabrièle permite bărbatului tot ce nu se permite.
Istoria artei, așa cum e scrisă și explicată azi, îi atribuie lui Kandinsky prima operă de pictură abstractă, o acuarelă datând din 1910. Alți istorici însă consideră că tabloul în sine este mai degrabă un studiu preparatoriu pentru un tablou terminat în 1913 (intitulat Compoziție VII). În iunie 1909, însă, Picabia pictează, pe un carton (47,7 cm x 61,5 cm), forme și culori peste cercuri negre suprapuse (Cauciuc). Tabloul, puternic influențat de cultura muzicală a doamnei Picabia, este considerat de o serie de istorici ai artei prima pictură abstractă din istoria artei*.
Apoi Cubismul. Apollinaire se pregătește să scrie un studiu introductiv pentru a justifica și explica acest nou curent în pictură care preocupă lumea artistică începând cu 1908. Cubismul însă are două rădăcini. Pe de-o parte, e binomul Braque-Picasso (artiștii care expun la galeria Kahnweiler); ceilalți sunt Cubiștii de Salon, un grup care se întâlnește duminică de duminică într-o casă în Puteaux, lângă Paris. Gazdele sunt frații mai mari ai lui Marcel Duchamp. Picabia și Gabrièle participă la aceste întâlniri săptămânale. Pentru acest al doilea grup, Apollinaire caută un termen care să definească viziunea lor artistică. Orfismul, cuvântul găsit, este rezultatul unei lungi conversații între Gabrièle și Apollinaire. Poetul apreciază atât de mult inteligența acestei femei, încât între cei doi se va stabili o corespondență amicală puternică, iar când Apollinaire se va căsători civil, în mai 1918, singurii săi martori vor fi Gabrièle și Picasso... – nu Picabia.
Reușita primei mari expoziții de avangardă în Statele Unite, The Armory Show, al cărei vernisaj are loc în 17 februarie 1913, la New York, i se datorează, de asemenea. În primul rând, pentru că a reușit să-și convingă soțul să participe și să plece în America. Artiștii contactați de unul dintre curatorii expoziției aflați în periplu prin Europa începând cu 1911 și-au trimis tablourile cu entuziasm (au fost prezente 1.200 de opere de artă), dar nimeni n-a crezut în potențialul New-Yorkului și al Americii în general de a deveni un jucător pe piața artei. Gabrièle însă și-a amintit discuțiile avute cu profesorul d’Indy, care efectuase o vizită în America la sfârșitul de secol XIX, pentru o serie de conferințe în marile universități. Mulți ani după, d’Indy povestește noilor studenți energia și interesul noului teritoriu pentru inovație, artă și progres.
Gabrièle vorbește engleză și germană, iar felul în care America face cunoștință cu arta de avangardă este regizat și explicat de tânără prin intermediul jurnaliștilor. Ziariștii sunt interesați de fiecare cuvânt rostit de doamna Picabia. Oameni cu avere fac apel la Gabrièle pentru a ști ce să cumpere în expoziție. Cei care au avut ocazia să-i stea alături au făcut cele mai bune tranzacții din istoria artei: cu câteva sute de dolari au cumpărat tablouri a căror valoare nu va înceta să urce.
O femeie ca Gabrièle nu se află înconjurată de cei mai mari artiști ai secolului XX din întâmplare. Talentul ei a fost de a descoperi geniul fiecăruia, de a-i încuraja, de a-i împinge, lansând idei și dezbateri. Un nume de femeie în istoria artei. O prezență discretă, dar catalizatoare. O veritabilă muză a începutului de secol XX
* Marc Le Bot, Francis Picabia et la Crise des valeurs figuratives: 1900‑1925, Editura Klincksieck, 1968.
Gabrièle Buffet- Picabia
Sursa: franceculture.fr
TAGS:

”Opera buffa şi încă ceva” de Serenela Ghiteanu | 19.03.2019 - Sursă : Revista 22


http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

 

Opera buffa şi încă ceva

Serenela Ghiteanu

| 19.03.2019
Romanul autobiografic Promisiunea zorilor ne oferă varianta feminină a lui Moş Goriot, sfântul sentimentelor paterne, în viziunea lui Balzac.    
„La patruzeci de ani, încă mai visez la semnele unei tandreţi nesfârşite“, spune naratorul din Promisiunea zorilor, nimeni altul decât scriitorul însuşi, Romain Gary. Scris în 1960, romanul a fost tradus recent la Editura Humanitas de Daniel Nicolescu.
Aflat pe plaja californiană de la Big Sur, faimosul scriitor, fost aviator decorat în al doilea război, apoi devenit diplomat şi chiar cineast, Gary se simte deja bătrân la 46 de ani şi îşi rememorează viaţa. Urma să mai trăiască douăzeci de ani şi să sfârşească prin sinucidere. Dar deja la mijlocul vieţii, totul pare consumat şi incipitul romanului ne duce cu gândul la alt mare disperat care hohoteşte de râs, la L.F. Céline. Incipitul acestuia de la Moarte pe credit seamănă enorm cu cel al lui Gary: „Gata, s-a isprăvit“. Povestea nici nu a început să fie depănată şi autorul ei este istovit, dezabuzat, nostalgic până la deznădeje şi totuşi încă în stare să râdă în hohote. Râs şi plâns amestecate, până nu le mai poţi deosebi unul de celălalt.
De ce visează încă la o tandreţe nesfârşită, la vârsta lui? Nu pentru că nu ar fi avut parte de aşa ceva, ci tocmai pentru că a fost copleşit de iubirea mamei sale, Mina Kacew, a primit un preaplin fără de care, după moartea ei, simte uneori că nu mai poate rezista. Romanul autobiografic Promisiunea zorilor ne oferă varianta feminină a lui Moş Goriot, sfântul sentimentelor paterne, în viziunea lui Balzac. Mina Kacew nu este doar o mamă singură care îşi creşte fiul cu sacrificii, de la Vilnius, Lituania, trecând prin Polonia şi Nisa, până la Paris. Ea este dublul feminin al lui Goriot, dar posedând şi accente comice, nu doar tragice, e un fel de „Madona“ complet dezvrăjită de aura sacră, o mamă evreică tipică şi care încântă şi exasperează în acelaşi timp.
Mina îşi doreşte pentru fiul ei când să-l vadă devenind un mare artist, adorat de femei, când ambasador al Franţei. De ce tocmai Franţa? Pentru că, spune ea, „Franţa e tot ce poate fi mai frumos pe lume“. Îi caută fiului ei pseudonime artistice, „Alexandre Natal. Armand de La Torre, Terral, Vasco de La Fernaye“, şi tună spre băieţaşul ei, ca o prezicătoare inspirată: „O să fii d’Annunzio ! O să fii Victor Hugo, o să iei premiul Nobel!“. Nu e singura ei fantasmă, se opreşte la literatură după ce constată că bietul ei copilaş este complet afon şi lamentabil ca posibil balerin. Scenele dintre Mina Kacew şi micul Roman (cel care va deveni Romain Gary) balansează între lacrimi şi extaz. Băieţelul se supune întotdeauna, iar punctul de vedere al bărbatului în vârstă de 46 de ani, care rememorează o copilărie şi o adolescenţă cu aer din alt veac, se întretaie cu acela al băieţaşului care trăieşte în lumea nebună a mamei sale ca în singura lume posibilă.
Tatăl e absent, iar ceea ce putem bănui despre el e faptul că are ochi albaştri, pe care fiul îi moşteneşte şi cu care o tulbură pe mama sa, care nu-şi va înlocui niciodată iubirea vieţii.
Şi totuşi, scriitorul - şi în acelaşi timp eroul narator - precizează că nu a simţit vreodată nici cea mai mică urmă de dorinţă incestuoasă faţă de mama sa şi dă de pământ cu teoriile psihanalitice. Dacă Mina Kacew e constantă în monomania ei maternală, Roman - Romuşka are momente de jenă faţă de excesele mamei sale. Dar nu o contrazice!
Copil fiind, Roman se îndrăgosteşte şi îi satisface toate dorinţele fetiţei care i-a furat inima: înghite, la ordinul ei, gândaci, frunze, nisip, melci, până la propriu-i pantof din cauciuc, lucru care îl va duce la spital, dar nu şi la regrete pentru ceea ce a făcut.
Totul este extravagant în acest roman şi de aceea se şi citeşte cu plăcere, pentru că e ca un carusel care, odată pornit, la prima pagină, nu se mai opreşte şi nici nu încetineşte până la final şi provoacă senzaţii tari.
Aflat în Polonia, Roman este luat în derâdere la şcoală de către colegi, care ştiu că Mina nu a fost o mare actriţă de teatru la Moscova, cum declară, şi e numită „fostă paţachină“. Băieţaşul îi povesteşte umilinţa şi primeşte o lecţie de viaţă pe care nu o va uita: „Ascultă-mă cu atenţie. Data viitoare când mai păţești aşa ceva, când maica-ta va fi făcută de ocară în faţa ta, data viitoare vreau să fii adus acasă pe targă. Ai băgat la cap?“. Ca o zeiţă a Infernului, ca o Furie, Mina nu cere acest lucru pentru ea, ci pentru a face un adevărat bărbat din fiul ei!
În 1939, ea îi va cere fiului ei nici mai mult, nici mai puţin decât să îl asasineze pe Hitler, salvând astfel lumea. În ultimul moment se va răzgândi şi îl va implora să rămână lângă ea. Un an mai târziu, când Roman e soldat şi se cam plictiseşte în perioada numită „la drôle de guerre“, în care timp de luni în șir francezii stau în expectativă pe linia Maginot, Mina clocoteşte ca un general de armată frustrat: „Trebuie să atacaţi de îndată! (...) Trebuie mers direct la Berlin!“.
Cum Gary a participat din plin la Al Doilea Război Mondial, episoadele de război sunt foarte verosimile. Pilot, el a scăpat cu viaţă în mod miraculos, pentru că avioanele cu care zbura erau un fel de conserve care se dezmembrau adesea şi fără să fie atacate. Fie că luptă, de partea lui Charles de Gaulle, în Anglia, fie în Africa de Nord, eroul devenit adult nu priveşte totuşi ceea ce trăieşte ca pe un carnagiu şi aici se desparte de viziunea lui Céline. El narează atrocitatea războiului ca şi cum ar povesti viaţa însăşi. Chiar când îşi pierde camarazi, nu cedează psihic şi asumă realitatea sălbatică, crudă ca pe o altă faţă a normalităţii.
La întoarcerea din război, Roman va afla că mama sa murise de trei ani şi, înainte să îşi dea duhul, scrisese peste două sute de scrisori de încurajare pentru fiul ei, pe care el le primise trimise de altcineva.
Nici bolile prin care trece Roman nu sunt oarecare, medicii care îl îngrijesc în spatele frontului de luptă sunt uluiţi că supravieţuieşte, lucru care însă pe el nu îl miră, pentru că pe Roman nu îl miră nimic din ce e ieşit din comun. El a fost crescut de o femeie care a fost întruchiparea extra-ordinarului, prin urmare, toată viaţa e pentru el o aventură pe lângă care cele povestite prin romane sunt apă de trandafiri.
Reuşeşte să scrie un roman care îi va fi publicat în Anglia, apoi în Franţa şi se întoarce din război, unde fusese decorat, gândindu-se că a respectat întrucâtva dorinţele mamei sale.
Deşi se distanţează de obsesiile ei, la un moment dat Roman face o observaţie care e mai puţin o declaraţie de dragoste, cât o intuiţie psihologică foarte fină: „...cred că tot ce era mai puternic în firea mamei a triumfat definitiv asupra metehnelor şi nehotărârilor mele, că duhul ei s-a aciuat în mine, înlocuind propriu-mi duh, că a devenit adevăratul meu eu...“.
De la scenele copilăriei, la Vilnius, unde Mina Kacew se chinuie să facă rost de banii necesari unui trai decent pentru ea şi fiul ei, făcând croitorie, dar şi comisioane şi joburi precare, oferindu-i lui zilnic o bucată de friptură în vreme ce ea doar linge tigaia, ferindu-şi copilul de impresia că sunt săraci, şi până la roadele eforturilor ei, când ajung la Paris, viaţa acestui cuplu de pomină ar fi una de circar (tragic), dacă nu ar avea totuşi o anumită măreţie.
Mina este paralelă cu lumea normală, dar are ambiţie şi suflet slav şi devine personaj literar mai pregnant decât multe creaturi celebre, din mari romane franţuzeşti sau de aiurea.
Ca să caracterizezi acest roman, ai nevoie să exagerezi, aşa cum face textul însuşi. Pasiune şi suferinţă, Promisiunea zorilor de Romain Gary este o opera buffa, dar şi altceva dincolo de acest gen. //
TAGS:

ROMAIN GARYPROMISIUNEA ZORILORDANIEL NICOLESCUEDITURA HUMANITAS


https://silethismillennium2019.blogspot.com/

Înapoi în viitor