Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

vineri, 4 octombrie 2019

Un inedit al lui Albert Camus Serenela Ghiteanu | 17.09.2019 - Sursă : Revista 22



http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Un inedit al lui Albert Camus

Serenela Ghiteanu | 17.09.2019
Al doilea roman al lui Camus, Moartea fericită, ne aduce în prim-plan un erou mai ferm conturat decât în Faţa şi reversul, dar mai puţin complex decât cel din Străinul.
Deşi a fost scris între 1936 şi 1938, fiind al doilea text literar al autorului, romanul Moartea fericită de Albert Camus a fost publicat abia în 1971. Ed. Polirom l-a publicat recent, în traducerea lui Daniel Nicolescu, alături de alte texte ale scriitorului, în Seria de autor Albert Camus.
Există în roman detalii autobiografice, cum ar fi copilăria în sărăcie, alături de mama sa, a eroului, cadrul mediteranean, tuberculoza, cartierul Belcourt din Alger, călătoriile la Praga şi în Italia, aşa cum există şi câteva detalii care trimit la Străinul: eroul din Moartea fericită se numeşte Mersault, la o literă diferenţă de numele eroului din Străinul, avem ideea crimei fără regrete, ideea revoltei, viaţa alienantă de muncă timp de opt ore pe zi într-un birou, singurătatea, lipsa iubirii, ideea alegerii destinului. Ca detalii mai puţin semnificative, avem două personaje care apar atât în Moartea fericită, cât şi în Străinul: Emmanuel, colegul de serviciu al eroului, şi Céleste, patronul restaurantului frecventat de erou, în Alger.
Jean Grenier îl sfătuise pe Camus să rescrie acest text, iar scriitorul face mai mult decât atât: refuză să îl publice.
Citit în zilele noastre, Moartea fericită ne dezvăluie modul în care acesta se leagă de primul său text, Faţa şi reversul (1937), dar şi modul în care se diferenţiază de celebrul Străinul, care va apărea în 1942.
Eroul din Moartea fericită, Patrice Mersault, locuieşte singur în apartamentul în care trăise alături de mama sa, moartă prematur. Sărăcia de atunci avea „farmec“, era o „fericire tainică“, aşa că eroul se complace în prelungirea unei atmosfere şi a unui cadru în care nu intră nimeni altcineva. El lucrează la Camera de Comerţ din Alger, „într-o viaţă din care înadins încerca să se facă nevăzut“. Foarte reuşit este episodul care descrie monotonia unei existenţe marginale, într-o lume periferică şi unde ziua de duminică nu aduce nimic nou, ci îşi pune şi ea pecetea asupra unei rutine de neînvins.
Relaţia cu Marthe este una senzuală, în care doar femeia iubeşte. Întrebat despre iubire, Mersault îi spune femeii: „... la vârsta noastră, nu mai iubeşti (...) Îţi place de cineva şi cu asta basta. Doar mai târziu, când îmbătrâneşti şi eşti neajutorat, poţi iubi. La vârsta noastră, ţi se pare că iubeşti. Atât şi nimic mai mult“. Frumuseţea femeii, care întoarce capetele tuturor, în public, îl flatează şi îl face să gândească, oarecum misogin: „Există ceva divin în frumuseţea lipsită de spirit“. Ceea ce îl va ataşa de Marthe va fi gelozia şi va dori să îl întâlnească pe primul bărbat din viaţa femeii, Roland Zagreus, care între timp a rămas paralizat de ambele picioare şi pe care femeia continuă să îl vadă.
Zagreus a câştigat în tinereţe în jur de 2 milioane, prin escrocherii, dar nu a mai apucat să îi cheltuiască pentru că s-a accidentat. În dialogul lui cu Mersault, avem viziunea despre fericire a scriitorului, pentru că el ne vorbeşte prin ambele personaje. Lamentaţiei lui Mersault „Cu opt ore de birou pe zi... Ah, dac-aş fi liber!“, Zagreus îi răspunde: „N-avem timp să fim noi înşine. Nu avem decât timpul să fim fericiţi (...) Nu mi-aş transforma viaţa într-o experienţă. Aş fi experienţa vieţii mele (...) Mersault, cu trupul pe care-l ai, singura dumitale datorie e să trăieşti şi să fii fericit“. Avem aici o viziune cinică, în care viaţa e valoarea supremă numai în condiţiile în care fiinţa umană se bucură de toate simţurile, fără constrângerea unor principii, a vreunei ideologii. În plus, Zagreus acordă o mare importanţă banilor: „Sunt convins că nu poţi fi fericit fără bani“.
Zagreus îi arată lui Patrice Mersault o valiză în care îşi ţine banii, plus un revolver. La puţină vreme după această discuţie, Mersault îl va ucide pe Zagreus, trăgându-i un glonte în cap şi luând apoi valiza cu bani. El îşi spune: „Nu suprim decât o jumătate de om“, se duce apoi acasă şi se culcă, fără vreo remuşcare. Moartea lui Zagreus e luată drept sinucidere, dar există multă ambiguitate cu privire la această crimă. Există un soi de complicitate între Mersault şi Zagreus, ca şi când cel din urmă l-ar fi invitat pe erou să îl omoare. Zagreus îşi exprimase lipsa de dorinţă de a mai trăi, în condiţia de paralizat, i-a arătat lui Mersault valiza cu bani şi arma şi nu are nicio reacţie de împotrivire la revolverul îndreptat asupra sa. Aici se termină prima parte a cărţii, intitulată Moartea naturală.
Partea a doua se numeşte Moartea conştientă. Mersault va pleca din Alger şi va face o lungă călătorie, la Praga, mai întâi. În oraşul de pe malul Vltavei, va intra în biserici, în restaurante, simţindu-se „fără patrie“, fugind de mirosul persistent de castraveţi în oţet pe care-i vând pe stradă diverşi comercianţi, miros care îi provoacă nelinişte şi febră. Vede la un moment dat un mort, pe stradă, şi fuge, având brusc conştiinţa lipsei sale de iubire: „... conştiinţa dureroasă şi aprinsă a unei singurătăţi lipsită de ardoare, unde iubirea nu mai exista“. Ia trenul şi se opreşte apoi în Germania, unde, simţind dorinţa de solidaritate cu semenii săi, izbucneşte în lacrimi şi le scrie o scrisoare mai vechilor lui prietene, Rose şi Claire. Îşi termină periplul în Italia, la Genova, iar aceste notaţii de călătorie ne trimit la acelea din Fața și reversul, care îl poartă pe eroul de acolo exact în aceleaşi locuri, păstrând inclusiv detaliile mirosului angoasant de castraveţi muraţi şi imaginea unui om mort.
Mersault se întoarce, în cele din urmă, la Alger şi se mută pentru o vreme la prietenele sale. Casa acestora este o casă în care se trăieşte în deplin acord cu natura şi cu clima mediteraneană: „... toată lumea se cufunda în soare“. Dacă atunci când muncea Mersault se simţea în stare de „revoltă“, acum se abandonează plăcerii unui trai dedicat simţurilor, fără a fi nevoit să aibă vreo secundă grija banilor. Va pleca din Casa din faţa Lumii pentru că, spune el, „Aş risca să fiu iubit (...) şi asta m-ar împiedica să fiu fericit“. O va cunoaşte pe Lucienne, se va şi căsători cu ea, dar mai apoi se va retrage, într-o casă izolată, la câţiva km de ruinele de la Tipasa, o casă situată departe de sat, cu deschidere la mare, unde va trăi singur, deşi îşi face un prieten cu care merge la pescuit şi mai stă de vorbă, un medic pe nume Bernard (cel care va reapărea în romanul Ciuma?). Acolo, în acea casă, se va îmbolnăvi şi va muri, în armonie cu el însuşi, pentru că va fi trăit fericit, după propria-i voinţă: „... aflase acum cine fusese: iar această alegere care făureşte destinul în om o făcuse pe deplin conştient şi cu temeritate. Aici se afla întreaga lui bucurie de-a trăi şi de-a muri. Înţelegea că dacă îţi e frică de această moarte, pe care o privise cu o panică de animal, înseamnă că-ţi e frică de viaţă“.
Regăsim, deci, în Moartea fericită un erou care seamănă cu acela din prima carte a scriitorului. El este, în Faţa şi reversul, de „o indiferenţă senină şi primitivă faţă de tot şi faţă de el însuşi“. Regăsim călătoria la Praga, în care eroul realizează că măreţia pe care o caută se găseşte „în confruntarea dintre disperarea sa profundă şi indiferenţa secretă a unuia dintre cele mai frumoase peisaje din lume“. De asemenea, regăsim cadrul mediteranean care, spune eroul, face inutile întrebările sale. Moartea fericită proclamă voinţa de fericire şi necesitatea alegerii fericirii, cu o impetuozitate juvenilă şi cu o radicalitate care ni-l aminteşte pe André Gide: „... totul pentru fericire, împotriva lumii care ne înconjoară, cu nerozia şi violenţa ei“. Avem, poate, şi urmele unor lecturi filozofice, de vitalism amoral, din tinereţea scriitorului: „Nu există iubire de viaţă fără disperare de viaţă“, spunea deja eroul din Faţa şi reversul.
Găsim în Moartea fericită mai conturată ideea necesităţii detaşării de oameni, de relaţii, pentru a te găsi pe tine însuţi, pentru a fi liber, ideea că pentru a fi fericit nu e nevoie de iubire, ci de singurătate, viziune tipică eroului camusian, în orice caz: „... când propria viaţă i se părea atât de departe, singur, nepăsător faţă de toate şi de el însuşi, lui Mersault i s-a părut că a atins în sfârşit ceea ce căuta şi că această pace care-l scălda se născuse din despărţirea răbdătoare de el însuşi, pe care o râvnise şi o împlinise cu sprijinul acestei lumi prietenoase ce îl nega fără înverşunare“.
În Străinul există o filozofie existenţialistă foarte bine conturată şi o critică feroce a imposturii normei / comediei sociale. Al doilea text al lui Camus, Moartea fericită, este mult mai simplu. Totuşi, nu-i lipseşte autorului capacitatea de a crea o atmosferă pe care o vom regăsi în majoritatea romanelor şi prozei scurte a lui Camus: o pledoarie pentru dreptul individului de a alege, liber, pentru a-şi făuri destinul, întâlnim ideea de revoltă, de singurătate voită, cât şi o dovadă de măiestrie artistică în a recrea peisajul mediteranean, în care soarele, plaja, culorile vegetaţiei şi parfumurile lor sunt copleşitoare. Natura mediteraneană are valoarea unui personaj în proza lui Camus.
Moartea fericită nu e un titlu ironic, ci unul cât se poate de serios. Acest al doilea roman al lui Camus ne aduce în prim-plan un erou mai ferm conturat decât în Faţa şi reversul, dar mai puţin complex decât cel din Străinul. Atelierul de creaţie al lui Camus este, astfel, unul coerent. Iar tema libertăţii – care se află dincolo de ideea de fericire - apare ca fiind linia principală a acestei opere camusiene, fie ca e vorba de romane, povestiri, eseuri sau teatru. //

TAGS:

Clovnerii, depresie şi bani Serenela Ghiteanu | 03.09.2019 - Sursa : Revista 22


http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Clovnerii, depresie şi bani

Serenela Ghiteanu | 03.09.2019
Houellebecq revine la propriile marote: uniformizarea indivizilor din societatea de consum, deprimarea celui care trăieşte într-o lume globalizată, unde liberalismul a dus la un individualism asasin.
Michel Houellebecq se numără printre cei mai bine vânduţi scriitori francezi contemporani în străinătate, este tradus în peste 40 de limbi şi editat în Franţa în tiraje care ating şase cifre. Editura Humanitas a publicat ultimul său roman, Serotonină, în traducerea lui Daniel Nicolescu, iar volumul a fost bestseller la Târgul de carte Bookfest.
Scriitorul francez a debutat cu poezie, în 1988, urmând să publice volume de poezie până în 2013, dar a virat spre roman, cu Extinderea domeniului luptei (1994), apoi cu Particulele elementare (1998), în fine, cu Platformă (2001), care au lansat şi consacrat profilul celui care a făcut o carieră literară internaţională şi care a declarat, provocator, ca de obicei, că e prea bogat ca să nu voteze cu Macron. În realitate, Houellebecq joacă rolul unui reacţionar, din păcate talentul l-a părăsit după cele trei romane deja menţionate. În romanele care au urmat, Posibilitatea unei insule (2005), Harta şi teritoriul (2010) şi Supunere (2015), Houellebecq nu face decât să ne ofere spectacolul decăderii unui scriitor care, înainte, în ciuda ideilor sociale şi politice controversate, în ciuda chiar a unei xeno­fobii şi a unei misoginii pentru care a şi fost amendat public, avea în textele sale o critică a societăţii occidentale contemporane care se coagula într-o anumită viziune, avea un realism feroce care se îmbina cu discursul autobiografic şi ştiinţific într-un mod convingător, avea un anumit stil.
În ultimul său roman, Serotonină, Houellebecq revine cam fără chef, însă, la propriile lui marote, cum ar fi alienarea şi uniformizarea indivizilor din societatea de consum franceză (şi occidentală, în general), deprimarea justificată a celui care trăieşte într-o lume globalizată, în care liberalismul a dus la un individualism asasin. Rămâne să iasă în evidenţă tot ceea ce a stârnit polemici şi chiar scandal înainte, adică misoginismul afişat cu satisfacţie, xenofobia, nihilismul, un cinism care nu se mai aliază cu o inteligenţă care să îl ridice, iar soluţia eroului de la final are efectul poate scontat de autor, sau poate nu, e greu de spus când ai de-a face cu Houellebecq, care din anii 2000 încoace se joacă cu propria-i imagine şi este când sincer, când histrionic.
Eroul din Serotoninăalter ego al autorului, ca şi în romanele precedente, acel erou asocial şi dezabuzat, se numeşte Florent-Claude, nume pe care îl detestă, are 46 de ani şi e expert în cadrul Ministerului Agriculturii, încercând să apere drepturile producătorilor independenţi francezi faţă cu tirania legilor Uniunii Europene, şi are o relaţie cu o tânără japoneză, Yumi, relaţie căreia nu ştie cum să-i pună capăt. După ce are în vedere să o ucidă, renunţă, pentru că îşi dă seama că ar fi prins, iar 17 ani de închisoare i se par mulţi! Descoperă în laptopul acesteia nişte filmuleţe în care Yumi participă la orgii şi se decide să dispară el din viaţa ei, mutându-se brusc la un hotel parizian care acceptă fumători şi dându-şi demisia de la serviciu.
Florent-Claude trăieşte o depresie destul de serioasă, pentru care se tratează cu Captorix, un medicament inventat de Houellebecq, care eliberează serotonina din mucoasa intestinală, serotonina fiind hormonul stării de bine. Se hotărăşte deci să nu mai muncească pentru că are în cont 700.000 de euro, aşa că îşi pierde timpul deambulând prin zonele pariziene în care nu ar putea întâlni vreun cunoscut. Nu mai încearcă să aibă vreo relaţie pentru că principalul efect advers al Captorixului este suprimarea libidoului şi a funcţiei sexuale. Rememorează trei relaţii amoroase din tinereţe, de la daneza Kate, pe care o părăseşte pentru că, spune el, „am trădat iubirea“, trecând apoi prin povestea cu Claire, actriţă, de care îl va despărţi faptul că el se mută la Caen şi renunţă să mai facă naveta pentru ea la Paris, ajungând, în fine, la Camille, stagiara cu 10 ani mai tânără, deja, pe care o părăseşte, după ce o înşală, mărturisind cititorului că nu a putut să facă din Camille o „gospodină“, apoi „o nevastă“, pentru că nu era „formatat“ pentru aşa ceva. Era şi mai este foarte dornic de iubire, dar pentru el, după cum o spune clar, iubirea se reduce la o anumită parte din corpul femeii şi intelectualizează aserţiunea adăugând că, atunci când într-o societate toate plăcerile se reduc la sex, se ajunge repede la plictiseală şi apoi la declinul general. „Lumea socială e o maşinărie de distrugere a iubirii“, spune Florent-Claude, nemenţionând egoismul său feroce şi incapacitatea de a iubi pur şi simplu.
Revăzând-o, vingt ans après, pe Claire, Florent-Claude o suportă pe femeia devenită supraponderală şi alcoolică cu greu, după care fuge literalmente, fără vreo remuşcare. Îl caută, apoi, pe singurul său prieten adevărat din tinereţe, Aymeric d’Harcourt, descendent al unei familii nobile franceze din sec. al X-lea, proprietar al unui castel delabrat, pentru că aristocratul cu blazon, dar sărac nu reuşeşte să obţină fonduri pentru a-l renova. Este producător independent de produse lactate şi victimă a normelor impuse de Bruxelles, în războiul cu producătorii străini. Ca să reziste, instalează nişte bungalouri pe care le închiriază, iar Florent-Claude va descoperi că unicul chiriaş din prezent al acestora e un german pedofil, care face filmuleţe pornografice cu o fetiţă din satul apropiat. În lipsa neamţului, intră în bungaloul lui ca să le vadă şi el, apoi, surprins de pedofil, îl asigură că nu îl va denunţa şi fuge. Suntem, totuşi, ceva mai departe de scenele de turism sexual în Asia, pe care scriitorul le lăuda în romanul său Platformă...
Ca să completeze acest tablou al frustrărilor sexuale ale eroului, Houellebecq revine la militantismul său anti-UE şi ne prezintă o revoltă a producătorilor locali de lapte, din Normandia, care se lasă cu morţi, în lupta armată dintre aceştia şi forţele de ordine. Aymeric moare sinucigându-se cu propria-i armă, alţi nouă protestatari sunt împuşcaţi, apoi, un singur poliţist. Localnicii, va constata Florent-Claude, îl regretă pe Aymeric şi vorbesc despre el aşa cum vorbeau în feudalism ţăranii despre „stăpânul“ lor. Houellebecq reia cu mult mai puţină putere de convingere nostalgia lui mai veche pentru o Franţă rurală, arhaică, tradiţionalistă, deci, conservatoare, a se vedea şi elogiul adus în Supunere lui Huysmans, deşi această preferinţă nu a fost niciodată compatibilă cu pasiunea lui pentru ştiinţă, pentru tehnologie şi analize sociologice, ca să nu mai amintim de gustul său declarat pentru pornografie.
Aymeric este simbolul unei aristocraţii franceze de la care nu se mai poate aştepta vreo salvare şi care se oferă, neverosimil, ca sacrificiu, cântec de lebădă al societăţii franceze ajunsă în moarte clinică.
Regăsind urmele lui Camille, Florent-Claude o spionează de la distanţă şi e tentat, pentru a încerca să îşi reia viaţa cu ea, să îi împuşte fiul, dar după o ezitare de zece minute, realizează că nu poate face asta!
Cum analizele medicale arată că eroul are un exces de cortizol, iar medicul îl informează că ar urma să moară de... nefericire (şi îi dă telefoanele a trei prostituate !), în ciuda Captorixului, din care ia deja doza maximă, în lipsa vieţii sexuale, Florent-Claude decide că unica soluţie este să se sinucidă. Dar mai aşteaptă, pentru că mai are în cont 200.000 de euro...
Serotonină ni se pare cel mai slab roman al lui Houellebecq de până acum, oferind publicului reşaparea câtorva dintre vechile idei ale scriitorului, într-un text în care nu mai sunt de recunoscut nici mizele de idei, nici construcţia narativă şi nici stilul din primele lui romane. În plus, pentru un cititor din Europa de Est, critica radicală a prosperităţii Occidentului ar putea suna cam exagerat, cu atât mai mult cu cât libertatea de expresie din Vest îi permite scriitorului publicarea acestei desfiinţări fără vreun risc, ba chiar cu beneficii financiare considerabile. La fel, faţă de Uniunea Europeană, pe care Houellebecq o critică acerb, o parte importantă de cetăţeni ai Europei de Est se raportează cu totul altfel. Apoi, publicul feminin nu are cum să aprecieze misoginismul dezlănţuit al scriitorului. În loc să mai atace Islamul, ca în romanele sale precedente, scriitorul se mulţumeşte să vorbească cu dispreţ, aici, despre olandezi, englezi şi spanioli, în treacăt despre letoni şi bulgari, cât despre români, ei chiar vor avea o surpriză la finalul romanului. În fine, pentru prima oară, în Serotonină, credem că eroului narator nu i se mai pot scuza derapajele – complicitatea la ideea de pedofilie şi crimă, o percepţie foarte degradantă a femeii - prin apelul la umor negru, pentru că romanul e plasat de la bun început sub semnul unei depresii severe, care se va termina cu un suicid, în urma unei scurte şi bizare invocări a lui Cristos. Deriziunea din umorul negru nu are ce căuta în acest roman al confesiunii unei căderi nervoase şi al autosuprimării. Cu alte cuvinte, ori eşti înecat în depresie, ori priveşti în jur râzând cinic.
Michel Houellebecq a ajuns, în literatură, un clovn care a fost iniţial un actor dramatic. Decăderea lui la prestaţia de clovn, jucându-şi tot mai prost setul de obsesii, produce însă foarte mulţi bani și dezbateri. Este extrem de bine vândut pentru că spune în gura mare lucruri şocante, într-un limbaj foarte crud, pentru că nu are limite, pentru că face show. Nu este nici profet şi nici gânditor/filozof contemporan, pentru că nu face decât să distrugă, cu o nedisimulată plăcere, de altfel, tot ce descrie, refuzând să ofere o adevărată reflecţie şi să mediteze la posibile soluţii pentru decadenţa pe care o expune. Este un „terminator“ care savurează „Sfârşitul“ lumii pe care îl anunţă. În plus, în literatura lui, din ce în ce mai mult, eroul narator (numit Michel în Platformă, adică numele real al scriitorului), alter ego al lui Houellebecq, consideră că are o personalitate atât de autentică, expresivă şi revelatoare pentru omul contemporan, încât este „un personaj“ care trebuie numai să se prezinte publicului ca atare ca să ofere un mare roman. Genul acesta de „personaj“ a fost, însă, reprezentat doar de figuri precum Kafka. Sau Blecher. În vreme ce mizerabilismele lui „Michel“ reprezintă deja doar o modă. //
// MICHEL HOUELLEBECQ
// Serotonină
// Traducere Daniel Nicolescu
// Editura Humanitas, 2019, 296 pp.

PE ACEEAȘI TEMĂ


Un alt fel de sfârșit al istoriei: sfârșitul competenței Cristian Patrasconiu | 03.09.2019 - Sursă : Revista 22



http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Un alt fel de sfârșit al istoriei: sfârșitul competenței

Cristian Patrasconiu | 03.09.2019
Cartea lui Tom Nichols anunță o nouă epocă, una în care „mă tem că suntem martorii sfârșitului idealului competenței.“
Tom Nichols este profesor de securitate națională la US Naval War College; de asemenea, e autorul unor volume importante despre securitatea internațională și politică externă a SUA. Cu doi ani în urmă, prestigioasa Politico Magazine l-a plasat între primii 50 de gânditori americani ale căror idei amprentează puternic politica și viața publică americane.
Tom Nichols avea și un blog (între timp, a renunțat la el) – The War Room. În 2013, a postat acolo primele idei care aveau să ducă la una dintre cele mai apreciate și mai citite & citate volume de eseistică apărute în limba engleză în ultimii ani. Și postarea de pe blog, și articolul care i-a urmat – un text ceva mai amplu decât postarea originară, publicat în The Federalist –, și cartea care avea să devină prin expandarea unora dintre ideile prime și prin adăugarea a multor altora poartă același titlu: Sfârșitul competenței. Un asterisc: volumul (în SUA, publicat în 2017; în România, publicat anul acesta, la Editura Polirom, în traducerea admirabilă a lui Cristian Fulaș) are și un subtitlu care ghidează foarte bine (posibila și, aș adăuga, atât de necesara) lectură a cărții: Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale.
Acceptând, ba chiar accentuând ideea că, de-a lungul istoriei, diversele scenarii ale contestării au jucat, sub raportul cunoașterii în sine și în sensul progresului, un rol adesea pozitiv, Tom Nichols indică și argumentează faptul că, în ultimele decenii, mai accelerat în ultimii ani – și, nu întâmplător, odată cu o expansiune fără precedent, în ritmuri ultrarapide la scara istoriei, a noilor tehnologii, dar și în paralel cu succesul tot mai pronunațat al diverselor practici de corectitudine politică ghidate de idealul egalității cu orice preț – formulele radicale de contestare marcheză un timp al istoriei și al cunoașterii fără precedent. Tom Nichols: „am scris această carte pentru că sunt îngrijorat. Nu mai purtăm discuții fondate pe principii și argumente. Cunoștințele de bază ale americanului de mijloc sunt la un nivel atât de scăzut, încât au trecut de pragul «neinformat», l-au depășit și pe cel de «informat greșit», iar acum sunt în cădere liberă spre «în eroare într-un mod agresiv». Oamenii nu numai că dau crezare unor aberații, ci se împotrivesc învățării în loc să renunțe la convingerile lor. (...) nu îmi amintesc să mai fi văzut ceva asemănător“. Și mai clar, tot Tom Nichols: „mai grav, azi mă șochează nu că oamenii resping competența, ci că o fac atât de frecvent, în atât de multe privințe și cu o asemenea furie. Dar poate că atacurile asupra competenței sunt mai evidente date fiind omniprezența internetului, natura dezordonată a conversațiilor din social media sau imperativele ciclului de știri de douăzeci și patru de ore“.
Prin urmare, o trecere radicală de nivel, o „aroganță nefondată, furia unei culturi tot mai narcisiste care nu poate suporta nici cea mai mică aluzie la inegalitate, indiferent de tipul acesteia“, o atitudine profund perdantă, nivelantă, „un colaps alimentat de Google, bazat pe Wikipedia“, o aproape – îmi vine să spun direct, deși Tom Nichols se ferește să folosească un termen de duritatea acestuia (căci urmările sale în istoria modernă sunt teribile) - ură de sine sunt, așadar, câteva dintre notele fundamentale care marchează trecerea – nu evoluția, în orice caz – la noua epocă, una în care, cuvintele sunt ale autorului eseului, „mă tem că suntem martorii sfârșitului idealului competenței“.
Structura pe care Tom Nichols își mixează argumentele care susțin teza sa – e, de fapt, mai mult decât o teză, e o stare de fapt „la zi“ – este una complexă și, în nivelurile de argumentare pe care le propune, cât se poate de convingătoare. Foarte pe scurt, un punctaj minimal în sensul demonstrației eseistului american. a) Refuzul – violent uneori – al competenței are ca punct comun (adesea, ca punct de plecare) convingerea eronată că între un simplu cetățean și un expert (un om care știe să înțeleagă un fenomen complex în articulațiile sale sofisticate, care e în stare să facă o analiză a acestuia) este sau măcar trebuie să fie semnul egal; asemenea proiecții „stimulează un anumit tip de fantezie socială compensatorie, în care oamenii de rând îl depășesc pe profesorul îngâmfat sau pe cercetătorul tocilar prin încăpățânare și ingeniozitate pure“. b) Când X spune că 2+2 egal 4, iar Y spune că 2+2 egal 7, există tot mai des tendința, în acord cu „biasul de confirmare“, ca ambilor interlocutori să li se dea, în mod egal, dreptate; „sintagma se referă la tendința de a căuta informații care doar ne confirmă opiniile, de a accepta fapte care doar ne întăresc explicațiile preferate și de a respinge date care pun sub semnul întrebării ce acceptăm deja ca fiind adevărat“„Cum a devenit conversația epuizantă“ este titlul unui capitol care detaliază această gravă problemă – care alimentează tensiuni, care le sporesc și care ratează tot mai mult soluții raționale, rezonabile. c) Nivelarea în jos pe care o produc, recurență tot mai deasă, studiile superioare și aroganța de a crede că aceia „care au făcut sau au avut de-a face cu o facultate consideră că sunt egalii educați chiar și ai celor mai proeminenți specialiști și experți“. d) Competența (construită / dobândită) „la botul calului“ – prin intermediul Internetului, în mod indistinct și „pe repede înainte“. Subtilul capitolului care detaliază numeroasele tare ale unei educații – aproximative, profund problematice în realitate – dobândite prin intermediul google-itului este edificator în privința atitudinii lui Tom Nichols față de această chestiune: „cum informația nelimitată ne face mai proști“. Nu e doar o simplă afirmație ce face eseistul american în acest capitol; exemplele care o argumentează sunt numeroase. e) Rateurile, și ele numeroase, chiar ale experților – din varii motive, nu dintre cele mai neînsemnate fiind cele care combină competențele strict tehnice cu acelea ideologice, politice – sunt și ele o cauză puternică a declinului accentual al ideii de competență. f) Noul jurnalism – democratizarea în jos a mass-media provocată de explozia noilor tehnologii, eliberarea presei de mainstream-ul tradițional, cu ideea de responsabilitate publică în registrul cel mult opțional – distruge, rapid și foarte eficient, o țesătură socială (desemnată tot mai des ca fiind „lumea veche“ ) în care meritul, expertiza, competența reprezentau verticale esențiale. g) La limită, criza ideii de competență e egală cu o criză gravă a democrației; iar „sfârșitul competenței“ poate aduce cu sine, rapid, sfârșitul democrației.
Am putea spune, așadar, însă nu fără a detalia puțin, că pregnanta formulă care este totuna cu titlul cărții lui Tom Nicholas – și care, totodată, e echivalentă și cu un diagnostic îngrijorător și dur cu privire la condiția lumii contemporane (occidentale, în sens larg, în primul rând, dar nu exclusiv) – trimite și comunică cu o alta, cu siguranță mult mai faimoasă: anume, cu „sfârșitul istoriei“ a lui Fr. Fukuyama. O mică paranteză: și formula lui Fukuyama debutează public printr-un articol care avea să devină o carte (cu teză amendată și mai ales mult nuanțată de autor însuși în eseuri ulterioare), una de referință pentru eseistica de tip politologic a ultimelor decenii din întreaga lume. Revenind la eseul lui Tom Nichols, „sfârșitul competenței“ este un fel de sfârșit al istoriei, în sensul în care o atare sintagmă desemnează crepusculul unei lumi, al unui timp, al unei prestigioase tradiții.
Pe de altă parte, dacă (măcar în formula inițială), „sfârșitul istoriei“ părea să desemneze ceva tonic, ceva dătător de speranțe, „sfârșitul competenței“, dimpotrivă, nu se cuvine a fi celebrat. În cuvintele lui Tom Nichols: „Sfârșitul competenței este una dintre acele expresii care își proclamă pompos importanța. E un titlu care riscă să-i îndepărteze pe mulți chiar înainte să deschidă cartea, aproape provocându-l pe cititor să găsească o greșeală pe undeva doar ca să-i dea autorului peste nas. Înțeleg reacția, pentru că o am și eu în fața unor asemenea afirmații exhaustive. În viața noastră culturală și literară am îngropat totul înainte de vreme: decența, bunul simț, masculinitatea, feminitatea, copilăria, bunul gust, știința de carte, regulile gramaticale și așa mai departe. Ultimul lucru de care avem nevoie e un nou elogiu a ceva ce nu a murit încă“.
Prin urmare, nu e de rămas în sau la fascinația – casantă – a acestei formule. Să deschidem cartea, așadar! Și să stăm mult în preajma ei. Sunt în ea numeroase idei care (ne) tulbură și care ar trebui să ne dea (mult) de gândit...
P.S. Îmi este imposibil să mă abțin de la acest (chiar de final) paragraf; în plus, e și un act de dreptate să readucem în discuție o referință care este cât se poate de familiară spațiului public românesc și, atât câtă există, mult prea firavei „piețe a ideilor“ de la noi. În Omul recent – carte de răscruce pentru cultura română (apărută cu 18 ani în urmă, în 2001) și, totodată, volum citit la noi cu atât de multă răutate și rea-credință -, Horia-Roman Patapievici anticipează, cu subiect, predicat și demonstrație impecabilă, multe dintre consecințele acestor „timpuri recente“ care îl fac, iată, la aproape două decenii, pe un eseist precum Tom Nichols să fie realmente îngrijorat. Ceea ce s-a întâmplat la noi după apariția acestei cărți, una realmente de răscruce, iar avalanșa de reacții „de demolare“ și, uneori, chiar de linșaj public de care a avut parte Horia-Roman Patapievici (și) în urma publicării Omului recent reprezintă o pată urâtă de obrazul... recent al culturii române.//
TOM NICHOLS
Sfârșitul competenței
Traducere Cristian Fulaș
Editura Polirom, 2019, 288 pp.


Imperiul în faza de negare Cristian Patrasconiu | 01.10.2019 - Sursă : Revista 22



http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Imperiul în faza de negare

Cristian Patrasconiu | 01.10.2019
Colosul. Ascensiunea și decăderea imperiului american este cel mai recent titlu din portofoliul lui Niall Ferguson pe care îl avem în limba română – din nou, la Editura Polirom, în seria Historia.

Seria Historia, coordonată de Mihai-Răz­van Ungureanu, a trecut binișor de 100 de titluri și se cuvine, din nou și din nou, și din nou, să o elogiem fără rezerve pentru calitatea extraordinară a lucrărilor publicate.
Această carte însă nu este, la modul absolut, și cea mai recentă dintre cele scrise și publicate de faimosul istoric britanic și, dacă adăugăm acestei observații și faptul că tematica ei este, și acum, una dintre cele mai provocatoare cu putință, vom putea spune că publicarea ediției românești la, iată, 15 ani distanță de ediția originară poate să joace și rolul unui experiment intelectual. Colosul... a apărut în limba engleză în 2004, a cunoscut o altă ediție, broșată, în 2005 (după aceasta, care adaugă la ediția primă și cu o foarte consistentă prefață a autorului, s-a și făcut traducerea ediției de la noi) – ceea ce înseamnă că, la acea dată, cu SUA conduse de Bush jr., condițiile publice de posibilitate ale temei „imperialismului“ american aveau coordonate sensibil diferite de ceea ce se întâmplă acum, la un deceniu și jumătate distanță.
Mai întâi însă, o succintă încadrare a lui Niall Ferguson – din fericire, unul dintre istoricii răsfățați și în câmpul editorial româneasc. The Times l-a denumit „cel mai strălucit istoric al generației sale“. Este, în orice caz, unul dintre cei multipremiați cu distincții dintre cele mai importante. Iată, inclusiv în scopul de a-l situa cât de cât pe un spectru ideologic, trei dintre aceste distincții: Benjamin Franklin Prize for Public Service (2010), Hayek Prize for Lifetime Achievement (2012), Ludwig Erhard Prize for Economic Journalism (2013). Este relevantă această situare, fie și numai pentru a sublinia că, prin opera sa (peste 15 titluri de autor, prezență constantă și viguroasă în mass-media de calibru occidentale) și în general prin discursul pe care a ales să îl practice, Niall Ferguson nu este dintre istoricii care scriu istoria cu „ură de sine“ la purtător și nici dintre aceia care au voluptatea de a aluneca pe cojile de banană al unei istoriografii stângiste, cu damf ideologic la purtător. Punctual – și, din nou, foarte relevant în contextul operei sale de istoric de mare impact public -, aceasta se traduce, spre exemplu, prin aceea că, fără să fie un admirator fără rezerve al capitalismului, Niall Ferguson nu este un critic feroce și isteric al acestuia (dimpotrivă – în mai multe dintre cărțile sale, este din aceia care văd și dintre cei care subliniază numeroasele virtuți ale pieței și ale capitalismului). În românește – e, cum spuneam, autor Polirom -, Niall Ferguson are, pe lângă Colosul..., următoarele titluri: Civilizaţia. Vestul şi Restul (2011, 2014, 2017), Istorie virtuală. Evoluţii alternative şi ipoteze contrafactuale (coord., 2013), Marele Declin. Cum decad instituţiile şi mor economiile (2014), Ascensiunea banilor. O istorie financiară a lumii (2016), Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă (2018) şi Piaţa şi turnul. Reţele, ierarhii şi lupta pentru putere (2018). Dintre acestea, se detașează, așa cum se poate observa și din situarea temporală indicată mai sus între paranteze, Civilizația. Vestul și restul – best-seller și la noi, cu mai multe tiraje și ediții. Să mai consemnăm, într-un registru oarecum monden, că Niall Ferguson este tatăl a cinci copii și că e căsătorit (e la a doua căsătorie) cu nu mai puțin faimoasa Ayaan Hirsi Ali.
Revenind la tema poziționării, vom regăsi, de altfel, această decență implicită a calibrării ideologice în materie de discurs istoric și în Colosul. Ascensiunea și decăderea imperiului amercian. O carte pe care, spune autorul acesteia, a scris-o „din convingerea că rolul Statelor Unite în lumea de astăzi ar putea fi mai bine înțeles prin comparație cu imperii din trecut“. O asemenea afirmație se cuvine să fie dublată de informația că, nu mai departe cu un an în urma ediției prime a Colosului..., Niall Ferguson publicase Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă (2003) – o carte la a cărei tematică va face dese și folositoare referiri și comparații în volumul dedicat Statelor Unite și condiției imperiale a acestei țări.
Teza cu care lucrează istoricul britanic (scoțian, mai exact – e născut la Glasgow, în 1964; à propos de situare) în cartea despre „imperiul“ american e limpede. Simplificată și, din nou, în cuvintele autorului, ea are următorul contur: „1. Statele Unite au fost dintotdeauna, cel puțin din punct de vedere funcțional, dacă nu și deliberat, un imperiu; 2. Un imperialism american asumat ar putea fi preferabil alternativelor disponibile; 3. O astfel de asumare este extrem de improbabilă din cauza constrângerilor financiare, umane și culturale; 4. Prin urmare, imperiul american, în măsura în care continuă să existe, va rămâne o entitate oarecum disfuncțională“.
Așadar, pentru Ferguson, e dincolo de orice dubiu că, indiferent dacă e asumat ca atare sau nu, Statele Unite sunt – acum unicul – Imperiu in charge. Dar, în ciuda ambițiilor și aspirațiilor similare cu ale altor imperii anterioare – mai ales, cu ale penultimului hegemon, Imperiul Britanic -, e unul „aparte“. Cel puțin în acest sens: „Este foarte bogat. Nu are pereche din punct de vedere militar. Are o influenţă culturală uluitoare. Şi totuşi, în comparaţie cu alte imperii, face adesea eforturi săşi impună voinţa dincolo de ţărmurile sale. Succesele sale în exportarea unor instituţii americane în teritorii străine sunt mai puţine decât eşecurile sale“. Perimetrul de discurs al cărții pe care o dedică Statelor Unite (trebuie spus și că mai bine de un sfert din volum este acoperit cu note și bibliografie – impresionante în sine și ele!) este secționat în două calupuri inegale: prima parte și, totodată, partea cea mai consistentă (echivalentul a aproximativ jumătate din carte) e despre ascensiunea Imperiului; partea a doua e o narațiune care problematizează „marker“-ii unei (eventuale? prezente? prezente în discurs la acea dată, cu siguranță) decăderi imperiale. Documentarea condiției imperiale a Statelor Unite este abundentă și, dacă nu impecabilă (deși mie așa îmi pare – căci Statele Unite au, prin lentila „imperială“ privite, tot ceea ce au avut alte mari imperii și mai mult decât atât chiar), atunci măcar foarte greu de combătut. Să insistăm asupra părții secunde a argumentului pe care îl generează și susține Ferguson în această carte – și anume, asupra ambivalenței sau chiar a ambiguității în materie de asumare a acestei condiții. Reacțiile care au curs în anul care s-a interpus între ediția primă și cea din 2005 a cărții au fost numeroase și au alimentat dezbatarea despre ceea ce am putea numi, și aici, în chestiunea imperialismului, „fuga de sine“. O spune Niall Ferguson însuși – sub inventarul acceptării ideii că „negarea ideii de imperiu” e un fel de condiție națională în SUA: „Am descoperit că în rândul liberalilor americani este acceptabil să spui că Statele Unite sunt un imperiu – cu condiţia să dezaprobi asta. Este permis şi să afirmi, printre conservatori, că puterea americană e potenţial benefică – dar cu condiţia să nu o califici drept imperialistă. Neîngăduit este să spui că Statele Unite sunt un imperiu şi că lucrul ăsta sar putea să nu fie chiar aşa de rău. Colosul şia propus să facă exact asta, reuşind astfel săi irite şi pe criticii conservatori, şi pe cei liberali. Conservatorii au respins argumentul meu potrivit căruia Statele Unite sunt, ba chiar au fost mereu, un imperiu. Liberalii au fost şocaţi de sugestia mea că imperiul american ar putea avea şi atribute pozitive, nu doar negative“.
Încă o dată (pentru că situarea în context este, aici cu atât mai mult, extrem de importantă): suntem în 2004-2005, președinte în SUA e George Bush jr., cea mai puternică țară a lumii e implicată în mai multe teatre de operațiuni din zone fierbinți ale lumii și lucrurile merg pentru americani în direcția unei spirale a complicațiilor din ce în ce mai problematice. 2004-2005, așadar: ani în care SUA fug deja – se vedea aceasta și la nivelul societății și al mass-media, dar și în interiorul administrației conservatoare de la acea dată - de rolul lor de hegemon inevitabil pentru acel context. Urmează 2008 – alegerea lui Barack Obama (reales în 2012), un președinte în legătură cu care există acum (tot mai) puține aprecieri pozitive cu privire la eficiența strategiei sale de politică externă. Apoi, 2016, alegerea, surprinzătoare, a lui Donald Trump – și alte turbulențe interne și externe. „În același timp, cartea arată clar marile pericole la care se expune un imperiu în faza de negare“, notează Ferguson. 2019: la un deceniu și jumătate de la acest avertisment, lucrurile sunt în această privință foarte clare. Și anume: în chestiunea „marilor pericole la care se expune un imperiu în faza de negare“... //
NIALL FERGUSON
Colosul. Ascensiunea și decăderea imperiului american
Editura Polirom, seria Historia, 2019, 328 pp.

PE ACEEAȘI TEMĂ



America ogarului cenușiu Codrut Constantinescu | 03.09.2019 - Sursă : Revista 22




http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

PE A CEEAȘI TEMĂ

IN MEMORIAM ROMULUS RUSAN

America ogarului cenușiu

Codrut Constantinescu | 03.09.2019



Experiența celor aproape 140 de zile trăite de Romulus Rusan și Ana Blandiana în SUA a fost concretizată livresc prin apariția cărții America ogarului cenușiu - un succes uriaș în epocă.


În anii ‘70, profitând de deschiderea și interesele pe care le avea regimul lui Nicolae Ceaușescu în relația cu Statele Unite (să nu uităm că dictatorul român s-a vizitat cu președinții Richard Nixon sau Jimmy Carter), mai mulți scriitori români au beneficiat de un program inițiat de Universitatea din Iowa (International Writing Programme). Între anii 1969-72 bursa fusese oferită și altor scriitori români, precum Ștefan Bănuș, Cezar Baltag, Al. Ivasiuc, Marin Sorescu sau Constanța Buzea. Și Romulus Rusan a avut șansa de a beneficia de o astfel de nesperată bursă, iar cuplul magic al literaturii române, cum îl numea Serenela Ghițeanu, a avut nesperata șansă de a descoperi America, ceea ce în cele aproape cinci decenii de regim totalitar comunist reprezenta o șansă de aur, nesperată. Cuplul a avut ceva de așteptat până când autoritățile comuniste au decis să le aprobe plecarea în Statele Unite, iar aceasta a venit numai pentru că invitația Universității din Iowa fusese trimisă și unui nenumit (de Romulus Rusan) scriitor tânăr, apropiat al familiei conducătoare. Acesta a plecat totuși în septembrie 1973, în timp ce Romulus Rusan și Ana Blandiana au mai avut de îndurat calvarul unei lungi așteptări, stând cu bagajele făcute. Aprobarea a venit în decembrie, titularul pierzând patru luni din bursă, iar noi, cei care le-am prins după 1990, știm bine cât de valoroasă era fiecare lună a acestor burse, de regulă modeste din punct de vedere financiar, cum a fost și cazul celei primite de Romulus Rusan (de numai 450 de dolari). Experiența celor aproape 140 de zile trăite de Romulus Rusan și Ana Blandiana a fost concretizată livresc prin apariția cărții America ogarului cenușiu1, care a cunoscut un succes uriaș în epocă. Câți români au scris liber despre Statele Unite cum a făcut-o Romulus Rusan?! Titlul cărții, previzibil pentru cine cunoaște America, provine de la celebra rețea de autobuze care poartă numele de Greyhound (Ogarul cenușiu„autobuzul săracilor și al negrilor (...) Într-adevăr, cetățenii mai cu dare de mână călătoresc cu avionul sau cu elegantele vagoane de dormit“. Însă nici călătoria în aceste autocare nu este complet inconfortabilă, căci „când se apropie seara, oamenii își întind oasele pe scaunele lor ca de dentist, unii scot câte o pernuță pneumatică și și-o așază la șale, alții deschid o carte și aprind o veioză“.
Ne putem lesne imagina cum părea America unui român ajuns în 1973. Și în momentul de față șocul este mare și, totuși, de trei decenii am avut ocazia să vedem multe locuri, să comparăm, să ne modelăm percepția. Toate observațiile pertinente ale autorului dezvăluie lumea americană din anii 1970, iar lectura cărții se poate realiza și plecând de la această legitimă curiozitate: cum era America în anii 1970? Autorul, spirit lucid, încearcă în primul rând să înțeleagă America, fiind și un bun cunoscător al istoriei sale, știind să contextualizeze. O lume cu puternice rădăcini europene, dar care nu mai era totuși europeană: „imitația a fost, prin firea lucrurilor, o constantă a destinului american. Pornind de la zero, oamenii și-au unit experiența comună și au ajuns la ceva similar, dar nou: pionierul care a trebuit să-și ridice o casă și-a amintit casele din satul lui de pe Padu sau Mureș, dar și cele văzute aici, clădite de pionierii mai vechi, veniți din munții Pindului sau ai Boemiei“. Interesantă este lectura cărții pentru a observa cât de multe dintre moravurile, obiceiurile, modele americane, care păreau atât de exotice unui român venit dintr-un RSR din ce în mai cenușiu și represiv/absurd, au migrat/au fost preluate după 1990 în România eliberată de jugul comunist. Romulus Rusan nu avea cum să nu fie fascinat de amploarea fenomenului televizual, având în vedere că cei doi moșteniseră un televizor de la un fost bursier român care, evident, nu avea cum să-și care greaua cutie înapoi, în România. Cei doi au fost fascinați de zecile de canale, chiar dacă în 1973 și în RSR erau difuzate două canale oficiale, oricum cu un conținut mai respirabil și amplu decât ceea ce avea să ajungă Televiziunea ceaușistă spre sfârșitul anilor ’80. Romulus Rusan se miră și nu înțelege emisiunile cu întrebări ușurele, în urma cărora concurenții câștigau tot felul de obiecte. Se miră de puterea publicității. Se miră de obsesia americanului de rând față de Zeul Mașină, pe care l-am inclus și noi în Panteonul nostru postrevoluționar. În mod sigur, el a fost unul dintre românii cei mai bine pregătiți pentru valul schimbărilor care a urmat anului 1989. Cel puțin la acest nivel. Se miră de joggingul americanilor, de lipsa gardurilor, de dispunerea și aerisirea cimitirelor, de importanța psihologului: „psihiatrul este duhovnicul americanului de azi. Lui își încredințează gândurile cele mai intime, temerile și dorințele. Audiența este scurtă (uneori întreruptă de sunetul unui ceas care marchează durata) și se soldează cu o ușurare: conștiința a fost curățită ca de un diuretic“.
Dacă prima parte se axează pe viața în campusul universiar din Iowa, destul de previzibilă și mai degrabă plictisitoare, cea de a doua se concentrează asupra ocolului Americii în cincizeci de zile, căci cei doi călători români au vrut să descopere cu adevărat și alte fațete ale Statelor Unite. S-au confruntat cu dificultatea de a-și organiza traseul, având în vedere distanțele uriașe dintre orașele Continentului. „America este un tărâm pe care-l întâlnești o singură dată în viață.“ Abonamentul la Greyhound pentru două luni de călătorii non-stop a costat 199 de dolari. Traseul urmat de perechea română, întru descoperirea Americii profunde, este amețitor, chiar urmărindu-l pe hartă.
Au plecat spre Des Moines, apoi spre Omaha (cel mai mare oraș al Nebraskăi) ajungând în Cheyenne (în Wyoming - „Nu mă îndoiesc de bunăstarea lor materială, dar cum rezistă plictiselii și vidului cultural care-i înconjoară?“). Nu puteau lipsi cele două mari metropole californiene, San Francisco (unde au fost impresionați de europenitatea orașului) și Los Angeles, unde au vizitat și studiourile de la Hollywood, care mai degrabă i-au dezamăgit pe cei doi călători temerari. Din California s-au îndreptat către Nevada, statul pierzaniei, pentru a ajunge să viziteze The Crand Canyon, mai mult, aventurându-se într-o scurtă drumeție, fără să aibă apă la ei, neglijență care ar fi putut să le fi fatală, având în vedere asprimea climei. Au traversat mai departe deșerturile Arizonei și al New Mexico, unde scurta ședere i-a provocat lui Rusan un portret percutant al indianului învins și resemnat. „Vânjoși și scunzi, cu fețele mari, cu părul negru ca pana corbului, lins și dat pe spate, despărțit în două de o cărare până la piele, îmbrăcați în blue jeans nepotriviți cu austeritatea locului, cu vârsta și cu corpolența lor, evitau cu mândrie privirile turiștilor, refuzau să răspundă la întrebări, parcă plângeau pe dinlăuntru, triști și bosumflați. Cei care duhneau a băutură erau mai vioi și mai comunicativi, ca și cum alcoolul i-ar fi ajutat să uite, să nu se mai gândească la necazul pe care destinul neamului lor li l-a dat și pe care nu-l pot nici acum desluși.“ După Texas s-au îndreptat către New Orleans, unde au admirat vechiul cartier francez (Louisiana fiind imensul teritoriu pe care Franța l-a recuperat doar pentru ca Napoelon să îl vândă americanilor în schimbul sumei de 15 milioane de dolari) și către Atlanta din Georgia, oraș care a fost distrus în timpul Războiului de Secesiune, dar reconstruit apoi, devenind un mare centru industrial, de aici apărând Coca-Cola. După 23 de ore de mers cu autocarul cursei Greyhound, cuplul magic a ajuns în Chicago, unde l-au întâlnit pe Mircea Eliade. Din păcate, episodul este tratat cam rapid de Romulus Rusan, în ediția din 1979 numele celebrului istoric al religiilor fiind cenzurat și înlocuit cu „Gânditorul“„tocmai când verificam numărul casei, l-am văzut venind agale din partea opusă a străzii. Nimic nu ne putea face să știm că este el, nu mai semăna cu fotografiile degajate și oarecum orgolioase din tinerețe, nici cu întreaga sa literatură, pătrunsă de o mare siguranță a spiritului, de o provocatoare, incitantă exactitate a detaliului. Venea spre noi un om încercat de viață, deși purtând în pas o demnitate nemărturisită, o aură a senectuții suportate cu mândrie“. Nu puteau rata cascada Niagara. Ultima parte a lungii lor aventuri s-a concentrat asupra Coastei de Est, pe care nu o exploraseră la sosire, când se grăbeau spre Iowa City, și a cuprins observarea Washingtonului, a Bostonului, a Philadelphiei și New Yorkului, unde au vizitat printre altele și Modern Museum of Art (MoMA) unde au admirat sculpturile lui Brâncuși.
Citind experiența lui Romulus Rusan la o diferență temporală atât de amplă, de aproape o jumătate de secol, te întrebi ce s-a schimbat și ce a rămas identic în societatea americană. Pentru a o compara avem în vedere drept termen de comparație cartea lui Robert Kaplan Cucerirea Munților Stâncoși. Cum a determinat geografia rolul Americii în lume, în care politologul american descrie drumul său prin America în anul 2015. Dacă diferența între Statele Unite și RSR în anul 1974 părea uriașă, totuși, după aproape o jumătate de secol, aceasta nu mai pare la fel și, dacă s-ar fi făcut pași mai hotărâți în direcția realizării unei infrastructuri viabile și inteligente, diferența ar fi fost și mai greu de sesizat. Și aceasta s-a întâmplat pentru că după 1990 societatea românească a preluat rapid toate modele și tendințele occidentale, de multe ori fără să le analizeze. De la filme, muzică, îmbrăcăminte până la lanțurile de mâncare fast-food, un american ar recunoaște multe locuri comune care i-ar aduce aminte de acasă. Romulus Rusan și Ana Blandiana au experimentat din plin tipul vechi de a călători încet, de a avea timp pentru a analiza și nota și ne întrebăm dacă acele momente nu au fost cumva printre cele mai fericite trăite de ei, căci, odată întorși în România lui Ceaușescu, au cunoscut ani și ani din ce în ce mai cenușii și triști, până în 1989. Ne întrebăm dacă nu le-a părut rău vreun moment că nu au profitat de acel prilej pentru a rămâne definitiv în America. //
1. Carte care a cunoscut cinci ediții, cea de față, ultima, apărută la Editura Junimea, Iași, 2017.
ROMULUS RUSAN
America ogarului cenuşiu
Editura Junimea, 2017

https://silethismillennium2019.blogspot.com/

Înapoi în viitor