Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

vineri, 12 februarie 2010

Cum a denunţat Adrian Marino stabilimentul literar românesc « BOOKiseala – Magazin de cărţi


Cum a denunţat Adrian Marino stabilimentul literar românesc « BOOKiseala – Magazin de cărţi

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Cum a denunţat Adrian Marino stabilimentul literar românesc

autor:Ilă Citilă , 09.02.2010

Viata unui singur om Adrian Marino copertaToţi se întreabă de ce regretatul critic de la Cluj, Adrian Marino, a preferat să-şi publice postum volumul de memorii „Viaţa unui om singur”? De ce i-a încondeiat atât de tăios, cu atâta venin, pe corifeii culturii române, fie de stânga, fie de dreapta? De ce şi-a ales momentul denunţului fix după cinci ani de la moartea sa?

Celebrul europenist din convingere, nu din oportunitate, a explicat încă din prefaţa cărţii de ce nu a făcut-o atunci: „Aş provoca doar atacuri şi insulte, ridiculizări şi controverse, pe care doresc să le evit, în mod radical, mai ales acum, la sfârşitul vieţii”. La nici o zi după publicarea “versetelor,” demolatoare în expresie şi dure în conţinut, Dinescu, poetul moşier de Galicea Mare şi pastor peste stăreţia cu dosarele Securităţii, s-a grăbit să-l acuze, tocmai pe cel care a stat şase ani în puşcăriile comuniste, de colaborare cu sistemul criminal. Şi asta pentru că l-a descris ca: “Amuzant, pentru o clipă, dar odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializează totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune”.

Nu scapă de pana înmuiată în venin a clujeanului nededulcit la “binele” comunist, nici George Călinescu, căruia i-a fost o vreme asistent la Universitatea din Iaşi, criticul pervertit la noua ideologie. Rămas singur într-o lume opusă opulenţei criticului, adaptat compromisurilor epocii, „cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme uluitoare şi cabotine”, aşa cum l-a descris în carte, Marino îi minimizează opera lui Cioran la o singură carte şi-l portretizează pe Eugen Simion ca pe un “carierist feroce”. Doar Nicolae Manolescu scapă nealtoit sub joarda de cuvinte.

Plăvanilor din solda “căpitanului filosofic al naţiunii” (Ctin Noica) le reaminteşte cum Măria Sa a luat urma lui Cioran pentru a-l convinge să-l susţină pe Ceauşescu la candidatura pentru Premiul Nobel.

Psiho-esteticianul de la Cluj descoperă la istoricul religiilor, savantul de renume mondial, Mircea Eliade, o preocupare obsesivă, “aproape maniacală”, pentru publicitate. Ne tot miram pe timpul comunismului cum de i se publica opera.

Adrian Marino s-a retras demult în cochilia sa universitară. Nu prea l-au plăcut chibuţurile literare, în care scriitorii se aghesmuiau reciproc prin revistele naţionale şi trăiau din canon, fără a face c

eva consistent.

A condus ani de zile revista “Echinox”, unde printre alţii l-a avut ca şi colaborator pe Emil Hurezeanu, de care mi-a spus să mă feresc. Şi aşa am făcut-o. “Agentul Hari, un spirit viu, dar un speculant notoriu, ştie să calce valurile”. Aşa am aflat de colaborarea lui Hurezeanu, când nevoit să plece la studii în străinătate, a semnat un angajament cu defuncta Securitate. Ulterior, Marius Oprea şi Traian Băsescu au întârit afirmaţiile lui Marino.

Plagiatul lui Pleşu

Theodor Adorno_coperta_Minima_moralia plagiata de Andrei PlesuPlesu coperta 1 Minima moraliaBucuros, nevoie mare, că Liiceanu a devenit “conştinţa naţiunii” cu <>, s-a simţit incomodat cu monopolul cultural impus de “supremul manual de etică civică”. Dar şi tulburat că Andrei Pleşu a fost descoperit cu minus la cântar, uitând să menţioneze sursa atunci când a copiat titlul “Minima moralia.”

Adrian Marino este considerat frustrat de înălţimile culturale româneşti. Aceleaşi care i-au simţit pe propria piele lama ascuţită a cuvintelor sale tăioase. Despre Noica şi colaboraţionismul său, el scria încă din 1993 prin “22″. Pentru cei care l-au cunoscut, cartea nu este o noutate, pentru ceilalţi o dinamită publicistică.

Pentru contemporani, Adrian Marino n-a existat decât ca hermeneut şi teoretician. De acum, pentru generaţiile care vin, va fi o conştiinţă vie, o fire tăioasă şi un singuratic care s-a judecat pe sine mai întâi pentru a judeca lumea mai apoi. Era mai cunoscut în Occident în anii ’70-’80, mai publicat şi mai admirat decât oriunde acasă. La Bucureşti era respectat, dar primit cu răceală. Ţinuta sa rituală de domn nu rezona cu hăidămăcia din cultura bucureşteană. Venea rar şi era premiat des. Aşa din lucrare estetică, pentru că dădea bine pe afară. Se dorea un creator de stil şi de metodă. Un einzelgänger răsăritean. Autentic, dar retras, taciturn dar cu verva contradicţiei, timid şi învăluit într-o aură de mister, avea privirea celui iniţiat care are o energie drămuită. Nu era deloc empatic, stârnea mai mult polemici. Dar toate după plecarea sa Seniorală. În puşcărie i se zicea chiar aşa, Seniorul. Se remarca prin impozanţă şi se detaşa de lumpencultura.

Avea o demnitate neacreditată la Bucureşti. Scara sa de valori nu urca în acelaşi Babel de construit cariere. A preferat şoapta, hormolaiei scenei lirico-dramatice. Nu s-a afişat pe sine pentru că l-au răstignit alţii în locul sihăstriei sale. A fost un neadaptat şi un vicios al singurătăţii. Nici o clasă de discipoli nu şi-a creat.

Adrian Marino a fost si ramâne un declasat din canonul vremii, dar calificat la titlul de bun european. La fel ca şi alţi deschizători de drum, de la Cantemir la Titu Maiorescu, şi de la Ioan I.C. Brătianu, la Corneliu Coposu, a adus şi el Europa mai aproape de noi. Acest europenism obsesiv al său era deranjant pentru seminţiile vremurilor sale. La fel ca şi gândirea democratică a Doinei Cornea. Temeinicia muncii sale a fost, totuşi, validată cu unul dintre marile premii ale continentului, Premiul Herder”, în timp ce detractorii săi nu se califică nici la poziţia de aspiranţi.

Ce vremuri din zodia câinelui trăim…

Sile this MillenniumNo Gravatar says:

Mortul e “viu ” ca si biblioteca sa ca si scrierile sale ….si din locul “care este” isi permite sa faca detasat o “istorie recenta” asupra “cooperativei literare ” pivatizata si ea dupa 1989 ca si editura “Politica ” care a devenit presigioasa “Humanitas” ca si “Scanteia” care a devenit peste noapte “Adevarul” ziar obedient Frontului Salvarii Nationale si azi un ziar liberal in care Parohul CNSAS ,Mircea Dinescu “disidentul nostru cel de toate zilele ,cu voie de la Secu`”

Omorati mortul, maestre Dinescu, sa vedem puteti ?

EVZ.ro -- Ultimul interviu al lui Adrian Marino

EVZ.ro -- Ultimul interviu al lui Adrian Marino

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

DOCUMENT

Ultimul interviu al lui Adrian Marino

Mihai Şoica
Vineri, 12 Februarie 2010
CAZUL „MARINO”. Criticul literar de la Cluj, laureat al Premiului Herder, acorda extrem de rar interviuri. Probabil, ultimul a fost pentru „Evenimentul zilei”.

Adrian Marino a vorbit în EVZ, probabil în ultimul său interviu, despre proiectul de a scrie cartea de memorii care a zdruncinat lumea culturală în ultimele zile.

Interviul i-a fost acordat poetului Ioan Mureşan (pe atunci editorialist EVZ, ediţia de Transilvania) în luna noiembrie 2002, cu trei ani înainte de decesul criticului literar. „Dacă te simpatiza, era de acord să îţi vorbească. Dacă nu, puteai să aştepţi mult şi bine”, rememorează Mureşan.

„Două piedici au stat în calea realizării interviului: o dată, sfiala noastră de a rămâne singur în camera cu o «biblioteca vie», care, credeam, mă va privi din mii de cărti deodată, apoi, faptul că Adrian Marino, fusesem prevenit, accepta cu greu să dea interviuri”, scria Mureşan în 2005, atunci când a aflat vestea despre trecerea în nefiinţă a lui Marino.

„Oamenii mari sunt de o simplitate dezarmantă. M-a primit prevenitor, zâmbind. Un zâmbet copilăros, de genul «nu te teme, nu muşc!». (...) Când grav, când jucăuş, Adrian Marino a fost un interlocutor admirabil”, povestea editorialistul.

EVZ: O întrebare „surpriză”: câte cărţi aţi scris?
Adrian Marino:
Păi, cred că în româneşte vreo 25. Iar în limbi străine, parte originale, parte traduse, 12. Două, trei au fost scrise direct în limba franceză, plus o contribu ţie la o lucrare masivă în limba engleză, care echivalează cu un volum şi care nu este încă tradusă în româneşte. Poate cea mai originală e cea din ’82, „Etienble et le comparatisme militant”, unde făceam teoria comu nicaţiilor libere, sub Ceauşescu, teoria relaţiilor între Est - Vest, vorbeam despre imperialism, referindu-mă la cel rusesc. Iar asta în plină cenzură. Cartea am publicat-o în semiclandestinitate şi nu este încă tradusă în România.

Este apoi „Comparatisme et theorie de la literatture” care e si ea inedită. „Etiemble...” a fost tradusă şi în japoneză şi a fost luată la ochi de serviciile secrete specializate. Am descris eu ceva în „Al treilea discurs”: o doamnă a venit la mine cu stampe japoneze, cu bibelouri, cu caligrame, cu tot ce vrei pentru a mă descoase ce legături am eu la Tokyo, căci, vezi Doamne, nu e ceva în regulă...

Mă iertaţi pentru o altă întrebare abruptă: aţi avut vreodată carte de muncă?

Niciodată. Din 1963, de când am fost eliberat, sunt un liber profesionist, integral. N-am semnat un stat de plată. N-am carte de muncă şi mă simt foarte bine. N-am putut fi dat afară de nicăieri, fiindcă nu am lucrat nicăieri.

Cum aţi ajuns la Cluj?

Din cauza soţiei mele, care-i clujeancă. (...) Am cunoscut-o în perioada celor trei luni cât am stat aici. (...) Familia mea era aici. Lucrau la Carbochim. Atunci am cunoscut-o şi între noi s-a creat o legătură foarte puternică, şi ea a venit pe urmă în Lăteşti, şi-a sacrificat toată cariera universitară, a avut mari neplăceri din cauza mea.(...) Mă acceptă aşa cum sunt, şi nu sunt un om foarte comod. (...)

Chiar Goma spune într-un interviu că eram invidiat de toţi în Lateşti din pricina Lidiei. Când, acolo, la Lăteşti, săptămânal veneau hotărâri de divorţ, de despărtire, Lidia nu m-a abandonat, 6 ani. A venit tot timpul. Am fotografii cu ea de acolo, fotografii făcute de Goma, care era fotograful satului. Nu pot dovedi că erau făcute de Goma, căci nu sunt semnate, altfel le-am putea edita, am putea scoate un album cu text şi fotografii de Paul Goma.

E dificil să trăieşti din scris.
Oarecum. Totuşi, pe vremea aceea, onorariile literare erau mai consistente. Dacă v-aş spune că la lichidarea „Dicţionarului de idei literare” am luat o sumă enormă, vreo 250.000 de lei? Asta echivala vreo două-trei „Dacii”. (...)

Apoi am luat Premiul Herder, vreo 20.000 de mărci, apoi onorariile pentru ediţiile străine. Aşa am început să fiu un liber profesionist, foarte modest, de altfel, dar real. Cam aşa văd eu un scriitor independent. Scriitorul funcţionar de stat este o calamitate.

V-aţi scris memoriile?
Da, se cheamă „Viaţa unui om singur”. Evoc puşcăria şi domiciliul obligatoriu care pentru mine au fost enorme decepţii, pe diverse planuri, dar nu intru în detalii acum. Cartea va fi publicată, probabil, după cinci ani de la moartea mea, când va fi o perspectivă mai calmă asupra lucrurilor, când se va privi cu alţi ochi. Alţii lasă clauze de 40-50 de ani, eu, fiind mai liberal, pun o clauză mai mică, de numai cinci ani.

Din puşcărie v-aţi întors cu altceva decât cu suferinţa şi amintirea mizeriei?

O amintire la vedere este acest deget rupt. Probabil că nu era vocaţia mea să fac balamale în fabrica Aiudului. Trebuie să spun că în puşcărie am intrat cu o naivitate şi cu o lipsă de experienţă socială totală. Nu ştiam exact pe ce lume trăiesc. Acolo am cunoscut adevărata Românie. Am cunoscut adevarata clasa politică românească. Am cunoscut mica burghezie, câtă mai era şi, în general, temperamentul românesc. A fost traumatizant pentru mine. (...)

Sunteţi, domnule Marino, laureat al Premiului Herder...

Eram la Roma când am aflat vestea, într-o sală cu mai mulţi scriitori. Şi, la un moment dat, vine cineva de la ambasadă, foarte radios, să-mi spună şi să comunice asistentei că Adrian Marino a luat Premiul Herder. Şi atuncea se întâmplă ceva extraordinar, aproape neverosimil. Marin Sorescu se scoală în două picioare şi spune: „Acest premiu mi se cuvenea mie!”.

A provocat o situaţie şi o impresie penibile. Acest poet care a mers cu cobiliţa prin Europa în căutarea Premiului Nobel... A luat şi el, până la urmă, Herderul, după doi sau trei ani. Eu eram, totuşi, autor cu nişte cărţi scrise în franceză şi publicate la „Gallimard”, ceea ce domnul Sorescu nu prea era. E o diferenţă între a publica poezii şi a publica volume groase, cum publicam eu. Mă opresc aici.

Nu avem Premiul Nobel fiindcă nu vrem să-l avem. Cum comentaţi faptul că noi nu avem niciun Premiu Nobel?
Cărtărescu a scris odată foarte bine în legătură cu Premiul Nobel: nu-l avem fiindcă nu vrem să-l avem. Nu-l avem fiindcă sunt prea multe Premii Nobel la Bucureşti. Câţi n-au luat Premiul Nobel la Bucuresti: Gellu Naum, Breban, Nichita Stănescu, Sorescu. Toţi erau premiabili.

Mă rog, sunt nişte filiere, fie de natură etnică, fie homosexuală, fie masonică, legături care definesc viaţa literară occidentală şi determină aceste premieri. Sunt atâţia obscuri care au luat acest premiu. Dar l-au luat fiindcăa sunt agreaţi şi promovaţi. Nu m-aş mira să auzim într-o bună zi că Norman Manea a luat premiul, căci are o publicitate foarte bună.

„Cartea va fi publicată probabil după 5 ani de la moartea mea, când va fi o perspectivă mai calmă asupra lucrurilor, când se va privi cu alţi ochi. Alţii lasă 40-50 de ani, eu, mai liberal, pun o clauză mai mică.”,
ADRIAN MARINO, scriitor

CITIŢI ŞI:
Dinescu vorbeşte, CNSAS tace
Dinescu: „Marino minte şi mort”
EDITORIALUL EVZ: Provocarea unui om care a fost singur
Cartea care aruncă în aer lumea culturală din România

EVZ.ro -- Dinescu vorbeşte, CNSAS tace

EVZ.ro -- Dinescu vorbeşte, CNSAS tace

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

RIPOSTĂ
EVZ Special
De acelasi autor
Dinescu vorbeşte, CNSAS tace

Mirela Corlățan
Joi, 11 Februarie 2010
Mircea Dinescu nu riscă nicio sancţiune pentru acuzaţiile neprobate la adresa fostului critic literar. Mircea Dinescu, membru în colegiul CNSAS, nu riscă nimic după ce a afirmat, fără probe, că Adrian Marino ar fi fost informator al Securităţii. „Există la CNSAS documente care dovedesc faptul că Adrian Marino a fost informator în Direcţia a III-a”, a declarat Dinescu pentru EVZ, adăugând că Marino ar fi lucrat şi pentru Direcţia de Informaţii Externe (SIE) în perioada ’71-’72, când a urmat o specializare în Elveţia.

Cu astfel de acuzaţii, Dinescu a ripostat la caracterizarea deloc măgulitoare pe care Marino i-o face în cartea sa de memorii, care urmează să apară la Editura Polirom şi din care EVZ a publicat în premieră fragmente. Criticul literar nu mai este în viaţă, deci nu mai poate fi verificat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

„CNSAS nu are secrete”


Ca membru al Colegiului CNSAS, potrivit legii, Mircea Dinescu nu poate răspunde decât în faţa parlamentului, căruia i se subordonează instituţia. Pentru declanşarea unei anchete oficiale, CNSAS trebuie să facă o sesizare.

Însă, în şedinţa de marţi, spune Dinescu, niciun membru al Colegiului nu i-a reproşat că a făcut publice informaţiile despre Marino. „CNSAS nu are secrete”, motivează el, invocând un episod din biografia lui Adrian Marino: „În timp ce eu eram arestat la domiciliu, Marino se plimba liber în străinătate. În 1977, a fost în şapte ţări”.

Precedentul Marino


Singura dată când CNSAS a decis să sesizeze parlamentul a fost în 2006, când ex-premierul Călin Popescu-Tăriceanu a fost acuzat că a fost informator al Securităţii de Corneliu Turianu (atunci, membru al Colegiului).

„Figurează ca informator, că a organizat reuniuni conspirative. (...) Informaţiile provin din alte dosare cercetate de CNSAS”, suna acuzaţia lui Turianu. În final, acesta nu şi-a dovedit spusele, fiind ridiculizat, la acea vreme, chiar de Mircea Dinescu.

„Este o declaraţie sinucigaşă. Turianu nu ştie nici unde sunt clanţele la CNSAS. Poate a văzut aşa ceva sub plapumă la domnul Boc. În cei şase ani studiaţi aici nu a apărut nimic despre Tăriceanu. Am crezut că Turianu este gargară, dar e şi nebun. Nu se poate arunca aşa ceva pe piaţă. E inadmisibil”, se revolta Dinescu. Scandalul s-a stins după ce Turianu s-a scuzat, reclamând că a fost „intoxicat” cu un document fals.

„Dinescu, acces neîngrădit”

Cu toate acestea, în 2007, în iureşul creat după moartea Patriarhului Teoctist, Dinescu a călcat pe urmele lui Turianu. El l-a acuzat pe ÎPS Antonie Plămădeală (mort în 2005), că i-ar fi cerut în scris lui Ceauşescu să-l avanseze general „pentru că a stat suficient timp colonel”.

Fraţii mitropolitului, Mihai şi Alexei, au cerut imediat CNSAS documentele cu pricina şi să li se spună în ce calitate a văzut Dinescu dosarul lui Plămădeală. Instituţia a răspuns că Dinescu, potrivit legii, „are acces neîngrădit în spaţiile de arhivare la toate documentele”, dar că „cetăţeanul Dinescu nu a consultat dosarul ÎPS Antonie”.

În 2009, nemulţumiţi de faptul că CNSAS nu a luat poziţie faţă de afirmaţia neprobată a lui Mircea Dinescu, Mihai şi Alexei Plămădeală au protestat din nou.

„Domnul Dinescu este membru al Colegiului, dar la numirea dânsului a procedat parlamentul. Ca atare, deşi la nivelul Colegiului a fost analizat cazul în speţă, s-a concluzionat că nu se întrunesc toate condiţiile care impun notificarea forului legiuitor”, le-a răspuns Ladislau Csendes, preşedintele CNSAS de atunci.

ANUL 1990. Adrian Marino, fotografiat în timpul unui miting al Frontului Democratic Antitotalitar
FOTO: ARHIVA FAMILIEI

INTERVIU

„Soţul meu nu putea fi turnător, a vrut să rămână întotdeauna curat”

Mihai Şoica

Profesoara universitară Lidia Bote a fost soţia lui Adrian Marino. Acum se ocupă de ultimele pregătiri ale cărţii care va apărea în luna martie, la cinci ani de la moartea criticului literar, şi care va fi o adevărată bombă pentru lumea culturală românească.

La cei 80 de ani ai săi, Lidia Bote a acceptat să vorbească despre Adrian Marino, despre care spune că a fost o personalitate cum rar mai există astăzi, şi dă o replică acuzaţiilor făcute de Mircea Dinescu.

„Ne-am cunoscut la bibliotecă”

Cum l-aţi cunoscut pe Adrian Marino?

Eram la Bibliotecă, în Cluj. La catedră nu aveam cursuri şi eram toată ziua în bibliotecă. Într-o zi, o doamnă bibliotecară mi-a cerut să îl ajut pe un domn care întreabă de cărţi care nu era accesibile studenţilor.

Cum a fost viaţa dv. împreună?
Toată viaţa a fost plină de răutăţi şi greutăţi. Eram singura cu doctorat şi publicaţii de la catedră, dar lector am rămas toată viaţa şi asta doar pentru că eram soţia lui Marino.

CUPLU. Adrian Marino împreună cu soţia sa, în perioada persecuţiei comuniste
FOTO: ARHIVA FAMILIEI

„Sunt minciuni fără margini”

A fost Adrian Marino informator al Securităţii, aşa cum spune Mircea Dinescu?
Noi tot timpul am fost urmăriţi de Securitate. Stătea ofiţerul în faţa casei cât era ziua de lungă. La bibliotecă şi oriunde ne duceam, erau prezenţi după noi. Îmi spuneau studenţii că întreabau mereu de mine şi de soţul meu.

Cum explicaţi atunci contraatacul lui Mircea Dinescu?
Lasă-l să contraatace. Sunt nişte minciuni fără margini. Soţul meu a fost închis politic, apoi a avut domiciliul forţat în Bărăgan, la colonia Lăteşti, vreme de şapte ani. În carte scrie totul! Nu putea fi turnător, a vrut întotdeauna să râmănă curat.

Singurătatea lui Adrian Marino de unde venea?

Citea tot timpul, era în permanentă legătură cu străinătatea, în vreme ce aici, în ţară, lumea era destul de mediocră. Parcă vorbea o altă limbă. Cei de aici nu citeau şi, dacă nu citeau, nu aveau ce să comenteze. Când am susţinut eu teza de doctorat, cu o parte dintre eseuri pe care le publicasem deja la Paris, decanul Mircea Zaciu a spus, ironic, în gura mare, de faţă cu o mulţime de profesori, doar pentru că ştia că suntem urmăriţi de Securitate: „Ce crede Lidia Bote, că dacă ar veni acum Montaigne, ar fi aşa de bucuros despre ce a scris ea despre el?”.

A refuzat să fie membru al Academiei Române Chiar nu a fost angajat vreodată?

Nu, niciodată. A vrut o dată să îl angajeze domnul profesor Radosav, de la Biblioteca Centrală Universitară. Tocmai când trebuia să facă asta, de acolo a ieşit un ofiţer de securitate care i-a spus că, dacă îi trebuie serviciu, poate să îl angajeze la fabrica de bere, să umple sticlele cu bere. Toate acestea sunt scrise în cartea lui.

E adevărat că i s-a propus să facă parte din Academia Română şi că el a refuzat?

Da, a refuzat. A spus în permanenţă că nu are nevoie de nimic. Nu voia să facă parte dintr-un for din care a făcut parte şi Elena Ceauşescu.

Era Adrian Marino foarte critic şi exigent?
Soţul meu nu făcea concesii şi avea alt stil de viaţă. Aaparţinea altei culturi şi avea alt mod de a clasifica oamenii. Este născut în zodia Fecioarei, şi Fecioarele sunt mai dure.

Cum l-aţi caracteriza acum, pe scurt?

Era un om dintr-o bucată. Corect, cinstit, egal cu sine însuşişi. Nu avea aroganţă şi era supărat pe toţi aceia care nu studiau lucrurile aşa cum trebuie, ci doar ca să se laude.

"Noi tot timpul am fost urmăriţi de Securitate. Stătea ofiţerul în faţa casei cât era ziua de lungă. Oriunde ne duceam, erau după noi."
LIDIA BOTE soţia lui Adrian Marino


DOMICILIU. Casa din Bărăgan, unde a fost deportat timp de şapte ani, alături de soţie
FOTO: ARHIVA FAMILIEI


EI L-AU CUNOSCUT


INDEPENDENT. „A fost un om independent, cu coloană vertebrală. Nu cred că a fost colaboraţi onist, nu acesta era felul lui de-a fi.

Dar, bineîneţes, doar cercetările de arhivă vor scoa te adevărul la iveală, nu declaraţiile la plesneală ale lui Dinescu, care, fără dovezi, pune anatema pe Marino.

L-am susţinut în 2004, când a fost atacat în presa culturală, într-o campanie de denigrare şi de minimalizare a operei lui, dar am fost catalogaţi amândoi drept «autori nesemnificativi».”
Ion Bogdan Lefter, critic literar


OM LIBER.
„A fost victima regimului comunist, a făcut puşcărie, dar s-a comportat tot timpul ca un om liber, puţin dispus spre compromis.

A fost un om singur fiindcă era de o desăvârşită moralitate într-o epocă profund imorală. Vedea în jurul lui prea mult compromis. Nu are nicio importanţă dacă a colaborat sau nu a colaborat.

Se ştie că toţi deţinuţii politic erau obligaţi să semneze la eliberare o declaraţie de anumit gen «Era un om dificil, cu care nu se putea tranzacţiona nimic».”
Ion Cristofor, poet


INTELECTUAL. „Avea o exigenţă aparte şi, orice spunea, argumenta. Nu îi plăceau ideile neargumentate. Era un pic înăcrit, era un singuratic.

S-a izolat singur, poate că şi puşcăria l-a făcut să fie singur şi poate se ştia urmărit de Securitate. Nu era un om de genul «singur împotriva tuturor».

Era un intelectual de rasă, dar nu i s-a oferit nimic. Nu a fost chemat la universitate, de exemplu. Ce oraş e ăla care are un intelectual de talia lui Marino şi nu îl cheamă să ţină cursuri?”
Ion Mureşan, poet

DESTIN

Amintire din anii de deportare în Bărăgan

  • Născut pe 5 septembrie 1921 la Iaşi, Marino a fost arestat în 1949, pentru difuzare de texte ale „Şcolii de cadre” din cadrul Tineretului Universitar Naţional Ţăranist.

  • A fost închis până în 1957, apoi deportat în Bărăgan timp de şase ani. A debutat ca scriitor la 44 de ani, în 1965, cu două cărţi esenţiale despre viaţa şi opera lui Alexandru Macedonski.

  • Critic şi istoric literar, Marino a fost primul autor al unei cărţi româneşti şi franceze despre Mircea Eliade. A fost laureat al Premiului Herder (1983) şi a documentat şapte volume din prima enciclopedie românească literară completă, „Biografia ideii de literatură” (2003).


ÎNCHIS. Fişa de penitenciar, cu poză şi număr de înregistrare

CITIŢI ŞI:

Dinescu: „Marino minte şi mort”

Cartea care aruncă în aer lumea culturală din România

EDITORIALUL EVZ: Provocarea unui om care a fost singur

https://silethismillennium2019.blogspot.com/

Înapoi în viitor