Crestinism si persecutie: realitati, taceri, complicitati DRAGOS PAUL ALIGICA - Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Crestinism si persecutie: realitati, taceri, complicitati

DRAGOS PAUL ALIGICA

 

2007-08-03

4

DE ACELASI AUTOR

■ O Armata Unica, Europeana, Sociala

■ Vesti din lumea academica

■ Lecțiile întâmplărilor recente: Biserica

■ Sa raspunda in fata legii

 

In pofida blocajului mediatic si placiditatii opiniei publice occidentale, o tema isi face loc incet spre prim-planul dezbaterii publice. Exista in acest moment in lume sute de milioane de oameni asupra carora planeaza continuu abuzul sau violenta, pentru simplul fapt ca au o anumita credinta religioasa: mai precis, pentru ca sunt crestini. Altfel spus, crestinii reprezinta grupul cel mai persecutat din lume. Supusi discriminarii legalizate, violentei, inchisorii, deportarii si convertirii fortate, soarta acestor oameni ramane un secret bine ferit de atentia opiniei publice globale. Tema nu face prima pagina niciodata. Magnitudinea fenomenului ar cere-o. Prioritatile par insa altele. In ultimele sase luni s-a scris mai mult despre soarta ursilor polari decat despre soarta acestor semeni. La varful piramidei, in marile trusturi media occidentale, unde se da tonul si acolo unde se afla principala sursa a acestui blocaj informational, tema este considerata ca prea incorecta politic si prea subversiva pentru noua ideologie a stangii liberale promovata de aceste institutii. In lumina acestei ideologii, tot mai influenta in redactiile si studiourile de pe toate meridianele, crestinii sunt, alaturi de evrei, agresorii si exploatatorii acestei lumi. Prin definitie, nu pot fi victime. Iar daca realitatea contrazice dogma, cu atat mai rau pentru realitate! La baza piramidei, jurnalistii din organizatiile nationale si locale defileaza mesmerizati dupa ritmul impus la varf. Superficialitatea, lipsa oricaror principii in afara asimilarii instinctive a unor vagi ecouri ale stangismului liberal, la care se adauga pura si simpla lipsa de profesionalism, conduc toate in aceeasi directie. Si totusi, evidenta pare sa fie covarsitoare: traim o epoca de mari persecutii anticrestine. Iar acestea se intampla, paradoxal, cu tacerea complice a mass-media occidentale si sub ochii popoarelor crestine, abulice in fata agresivitatii purtatorilor altor credinte si resemnate in fata edictelor liberalismului corect politic.

O realitate frapanta

 Situatia este atat de frapanta, incat, pentru a nu parea de domeniul fabulatiei, orice discutie trebuie sa inceapa lasand pur si simplu faptele sa vorbeasca. Sa privim numai la saptamana trecuta si la ceea ce a scapat atentiei opiniei publice globale, focusata in ale directii, mai confortabile si corecte politic. Un preot crestin decapitat in Manipur, India. Politia egipteana aresteaza si tortureaza in Cairo o crestina de 26 de ani, recent convertita de la islamism. Atacuri asupra unor biserici din regiunea Punjab in Pakistan, rezultat al unor inscenari puse la cale de o grupare musulmana. In Coreea de Nord, un preot condamnat la moarte isi asteapta executia. Si acestea sunt doar o mostra. S-ar putea spune ca vorbim despre acte izolate. Despre evenimente ce nu sunt relevante ca indicatori de trend sau ca simptome ale unui fenomen social de mare anvergura. Datele contrazic insa aceasta teza. Conform  Consiliului Mondial al Bisericilor, in Orientul Apropiat, populatia crestina a scazut in ultimii 10 ani de la 12 milioane la 2 milioane. Libanul, o tara care pana recent era majoritar crestina, este acum doua treimi musulmana. In Bethleem, populatia crestina era de 85%. Azi este de 20%. Coptii din Egipt, o biserica milenara ce se revendica de la Apostolul Marcu, reprezentau 10% din populatie. Persecutia autoritatilor egiptene i-a injumatatit. 70 de milioane de crestini chinezi se afla sub presiunea si arbitrariul guvernului comunist, iar in Coreea de Nord, executiile membrilor comunitatii crestine - o comunitate de marime necunoscuta - sunt evenimente obisnuite.

Toate acestea exemplifica in cel mai inalt grad exact tipul de situatii ce in mod normal ar trebui sa starneasca mania stangii liberale justitiare occidentale. Care poate sa fie atunci explicatia tacerii paradoxale a publicatiilor si posturilor dominate de aceasta? Poate, ar putea spune cineva, nu vorbim despre cazuri reale de abuz si discriminare, ci despre o contrareactie la ceea ce este perceput drept o agresiune occidental-crestina. Sa privim din nou la evidenta factuala, urmandu-l de data aceasta pe Anthony Browne, unul dintre putinii jurnalisti din marile trusturi de presa interesat de chestiunea persecutiilor crestine si care, mai mult, ateist declarat fiind, nu poate fi acuzat de partinire. Cei preocupati de eradicarea discriminarii, scrie el, pot usor gasi in Malaysia singura politica de actiune afirmativa in care o majoritate este privilegiata in fata unei minoritati. Este vorba de majoritatea mahomedana, ce are asigurat accesul privilegiat la slujbe, case si la educatie. In Pakistan, peste 5 milioane de crestini traiesc ca paria, aspirand la cariere cum ar fi curatatul toaletelor. Tot acolo, potrivit legislatiei, un mahomedan poate sa depuna marturie in justitie impotriva unui crestin; invers, nu. In Indonezia, peste 10 mii de crestini au fost omorati in ultimii ani de catre musulmani in campanii de islamizare. In Egipt, coptilor le este interzis prin lege accesul la functia de sef al statului, accesul la universitatea de elita a tarii si sunt impiedicati in mod legal sa patrunda in randurile politiei si armatei. De facto, le este interzisa orice functie politica sau economica mai inalta. Pentru a-si repara o biserica, coptii trebuie sa ceara aprobare de la presedintele tarii. Televiziunea publica promoveaza deschis propaganda anticopta, fara a da drept la replica acestora. Convertirea la crestinism este interzisa prin lege, iar tinerele crestine si chiar sotiile de preoti sunt rapite si convertite cu forta la Islam. In Nigeria, 12 regiuni au introdus sharia, obligandu-i pe crestini sa se conformeze ei. In aceeasi tara, mii de crestini au fost asasinati in ultimii ani si numarul violentelor anticrestine este in crestere.

Persecutia crestinilor nu este insa un monopol al campionilor musulmani. In Sri Lanka buddhista numai anul trecut peste 50 de biserici au fost vandalizate si 140 inchise. In India, nationalistii hindu au incitat sute de atacuri impotriva comunitatii crestine care, trebuie amintit, se afla acolo inca de la anul 100 d.H. Statul indian are programe de actiune afirmativa pentru castele inferioare si saracii hindu si buddhisti, dar nu si pentru cei crestini. In China, in 2006, peste 100 de case de rugaciune au fost inchise de autoritati si zeci, poate sute de preoti au fost trimisi in inchisori. In Coreea de Nord, crestinii nu numai ca sunt inchisi, dar sunt folositi drept cobai in experimentele cu arme biologice. Situatia crestinilor nu este dificila numai in China, Nigeria sau Egipt. Chiar si in asa-zisul Occident crestin, crestinismul este in defensiva, fiind continuu obiectul ridiculizarilor, "demitizarilor" si subminarii institutionalizate prin mass-media si in cultura populara promovata de aceasta. Dublul standard si ipocrizia troneaza. Nenumaratii occidentali afluenti ce-si gasesc o identitate si un sens vietii dedicandu-se unor cauze precum "apararea drepturilor omului" sau "salvarea mediului" par sa accepte in mod senin ideea ca discriminarea, lipsa de respect si violenta verbala sunt acceptabile, atat timp cat este vorba despre crestini si credintele lor. Imaginile sfinte ale crestinilor pot fi batjocorite - aceasta se numeste "arta" si "libertate de expresie". Ale musulmanilor, nu - aceasta se numeste "respect multicultural" si "acceptarea diversitatii". Discriminarea este rea. Exceptand atunci cand cei discriminati sunt albi crestini. Atunci se numeste "actiune afirmativa" si este laudabila. Daca lucrurile suna caricatural, este pentru ca probabil asa si sunt, inainte de a depasi pragul in care devin tragice.

Fetele ipocriziei

 Elocventa faptelor brute este incontestabila. In lume sunt, conform estimarilor  Centrului pentru Libertate Religioasa, "peste 200 de milioane de crestini aflati sub amenintarea violentei din cauza credintei lor" si "aproximativ 350 de milioane care sunt discriminati in mod legal in ceea ce priveste accesul la locuri de munca, locuinte si conditii de viata". Dupa cum concluzioneaza Alianta Evanghelica Mondiala intr-un raport inaintat in 2005 Comisiei ONU pentru Drepturile Omului: "crestinii sunt cel mai mare grup din lume caruia ii sunt refuzate drepturi fundamentale din cauza credintei". Problema nu este absenta datelor privind aceste incalcari ale unor drepturi elementare, ci diseminarea si interpretarea acestor date. Fapt este ca dramatica realitate reflectata de ele nu are un ecou semnificativ nici macar in tarile crestine. Daca pentru fiecare treizeci de articole scrise despre Guantanamo si Abu Ghraib ziarele marilor capitale din Occident ar fi publicat macar un singur articol despre crimele curente impotriva adeptilor lui Iisus Hristos, azi tema persecutiei crestinilor in secolul XXI n-ar continua sa ramana o stupefianta noutate absoluta pentru imensa majoritate a crestinatatii occidentale. Dar, asa cum s-a spus, prioritatile par a fi altele.

 Si aici, de obicei discutiile pe aceasta tema revin la problema ipocriziei, implicite in toata aceasta ciudata situatie. Multiculturalismul ce promoveaza un antioccidentalism agresiv, spune directorul unei organizatii dedicate ajutorarii crestinilor persecutati, nu face decat sa intareasca vechi stereotipii si suspiciuni interconfesionale:  "In afara Occidentului, crestinii sunt tot mai mult vazuti ca elemente straine si dusmanoase - suspicioase transplanturi ale Occidentului". Mai mult, in vreme ce mahomedanii ii ajuta doar pe mahomedani in mod programatic, explicit si fara retinere, un crestin ajutand un alt crestin, in virtutea coreligiozitatii, a ajuns sa fie perceput in Vest ca ceva incorect politic. De aici poate si paradoxul lipsei de reactie. Occidentalii sunt partasii unui consens tacit: toata lumea stie ca, daca undeva in lume crestinii s-ar deda unor acte de agresiune sau discriminare mult mai putin grave decat cele indreptate impotriva lor, toate canalele de stiri ar vui. CNN, BBC si celelalte avanposturi ale propagandei stangii liberale ar recircula stirea non-stop, iar New York Times si The Guardian ar editorializa frenetic. Toata lumea pare sa stie aceasta si cu totii par sa o accepte ca un dat. Unii neutru, altii resemnat. In ultima instanta, pana si cei ce inteleg si sunt revoltati de situatie par sa spuna: ce altceva am putea face? Pana la urma este o lume in care BBC, organizatie creata si finantata de o tara crestina, cultiva ridiculizarea Bibliei si interzice orice referire ireverentioasa la Coran. O lume in care istoria recenta este rescrisa sub ochii nostri ca o "mare naratiune" a exploatarii imperialiste, avandu-i in rolurile principale negative pe evrei ("neconservatorii") si crestini ("fundamentalistii"). O lume in care obsesia elitelor de stanga occidentale sunt inchisorile CIA din Romania, si nu faptul ca soldatii romani le apara in Irak si Afganistan libertatea si confortul de care se bucura in mod parazitar.

Responsabilitati si intrebari

A incerca un raspuns la intrebarea "cum s-a ajuns aici?" cere o discutie separata. Cert este ca influenta masiva pe care stanga liberala o are in mass-media joaca un rol decisiv. A arunca insa toata responsabilitatea in bratele marilor trusturi media occidentale si a elitelor academice si politice de stanga este usor. Dar, in acelasi timp, si incorect. O parte la fel de mare de responsabilitate se datoreaza crestinilor insisi. Modul in care accepta actuala situatie, felul in care gasesc pretexte pentru a se uita in alta parte, elocventele sterile si afundarea in varii forme de escapisme si "chemari sociale" ecumenice, lasandu-si coreligionarii singuri in fata persecutiilor si martiriului sunt prea vizibile ca sa scape neobservate. Si toate sunt cu atat mai stupefiante, cu cat nici macar scuza neputintei nu poate fi invocata. Datorita inteligentei, credintei si fortei inaintasilor lor, popoarele civilizatiei iudeo-crestine occidentale sunt mostenitoarele unor resurse care fac din ele azi superputerile militare, politice si economice ale veacului.

Iata de ce, pentru cei ce, desi au o relatie indeobste neutra cu religia instituita, nu pot ramane indiferenti la nedreptatile si agresiunile anticrestine, atitudinea crestinilor practicanti din Occident ramane un mister: Cum poate fi explicata pasivitatea lor? Cat din aceasta se datoreaza unui masochism intrinsec crestinismului? Este crestinismul socialmente predestinat persecutiei? Este dorinta crestinilor de a se identifica cu patimile lui Hristos un motiv al atitudinii relaxate fata de actele de martiriu? Dar aceasta poate explica in cel mai bun caz motivatiile martirilor, dar nu si resemnarea si indolenta potentialilor martori. Sunt crestinii aflati la adapost in SUA si Europa impacati cu soarta coreligionarilor lor din China, Egipt sau Nigeria? Nu le pasa? Ce le spune credinta lor? Ce se petrece in mintile lor? Ce gandesc publicistii autodeclarati crestini care, altfel, peste tot in lume, insista sa fie o prezenta atat de vocala in dezbaterile privind teme culturale si politice de interes secular si secundar? Sunt intrebari al caror raspuns nu-l pot da cei care, oarecum excentrici acestei comunitati de har si credinta, asista intrigati la o situatie a carei complexitate paradoxala o face greu de inteles si a carei nedreptate profunda o face imposibil de acceptat.

Horia-Roman Patapievici: Noua Europă și vocea care lipsește: creștinismul - 31 iulie 2016 • Redacţia - În Linie Dreaptă Conservatori Români

În Linie Dreaptă

Conservatori Români

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Horia-Roman Patapievici: Noua Europă și vocea care lipsește: creștinismul

31 iulie 2016  •  Redacţia

 

 Sunt două tipuri de știri care nu trec de codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: știrile care pun creștinismul într-o lumină favorabilă și știrile care arată persecuțiile la care e supus. Dimpotrivă, tot ce pune creștinismul într-o lumină proastă e imediat promovat ca știre semnificativă. Orice scandal sexual care implică ierarhia catolică are instantaneu asigurată o publicitate mondială, în schimb omorîrea a sute de creștini în Asia abia dacă e menționată, iar persecutarea sistematică a altor zeci de mii de creștini în toată lumea nu găsește nici un spațiu de audiență.

 

 Presa occidentală, care reacționează imediat la orice persecuție, e indiferentă la persecuțiile împotriva creștinilor[1]. E ca și cum, deși persecuția e în general dezaprobată, persecuția împotriva creștinilor ar fi cumva înțeleasă. De parcă creștinii ar merita să fie persecuțati, iar creștinismului e normal să i se aplice un dublu standard. Pentru protejarea susceptibilităților islamice, de pildă, există coduri speciale de conduită. Dragoș Paul Aligică, care ne-a atras atenția asupra acestui fenomen, constată că trăim într-o „lume în care BBC, organizație creată și finanțată de o țară creștină, cultivă ridiculizarea Bibliei și interzice orice referire ireverentioasă la Coran“[2]. Paradoxul este acesta: pentru mediile occidentale de informare, Islamul este acceptabil chiar și când respinge în mod violent lumea occidentală, în schimb creștinismul provoacă respingere chiar și când o apără. Îmi vine să spun: mai ales când o apără, pentru că o face identificându-se cu ea, ceea ce pare de neiertat.

De ce? Am putea spune, împreună cu Pierre Manent, că, din rațiuni de corectitudine politică, Europa refuză să-și recunoască rădăcinile creștine și, în același timp, refuză să pună Islamului problema libertății, în ciuda faptului că Europa modernă este consecința discuțiilor legate de raportul dintre religie publică și libertate politică[3]. Dar întrebarea rămâne: de ce presa occidentală nu ridică niciodată vocea pentru a-i proteja ori apăra pe creștini? Oare acești oameni, care sunt uciși pentru că sunt creștini, nu au și ei dreptul de a fi protejați, în compasiunea noastră, de ideea universală de drepturile omului? De ce ar fi protejați întemnitații suspectați de terorism, dar nu creștinii? Este ca și cum, în ochii sensibilității morale ai presei care refuză să facă o știre din uciderea creștinilor, dar e obsedată de condițiile improprii de detenție ale celor suspectați de terorism, a fi creștin înseamnă a fi mai puțin om. În ochii lor, creștinismul este un defect, o formă de descalificare umană. E ca și cum această presă ar fi presa de stat a unui regim politic autoritar anticreștin. Nefiind însă vorba de puterea de coerciție a unui stat autoritar, trebuie să fie forța de presiune a unui sentiment moral la fel de puternic, care nu ține de organizarea prin ordin, ci de ralierea prin puterea consensului. La originea acestor atitudini stă fobia față de creștinism, o fobie atât de intensă, încât poate călca în picioare chiar și cel mai puternic sentiment moral al lumii contemporane, drepturile omului (care a devenit religia civilă a zilelor noastre). Cuântul de ordine al acestei atitudini este – cristofobia.
 
Am pomenit mai sus, evocându-l pe Pierre Manent, de refuzul Europei oficiale de azi de a-și recunoaște originile creștine. Este, alături de insensibilitatea presei occidentale față de persecuțiile la care sunt supuși creștinii, aspectul cel mai frapant al acestei cristofobii latente, al cărei paradox este că e cu atât mai prezentă cu cât ne apropiem mai mult de zona elitelor europene, și cu atât mai slabă, dacă nu inexistentă, cu cât ieșim din zona lor, și ne îndreptăm spre zona majorităților tăcute.

 Asupra acestui paradox, pornind de la un fapt juridic precis (refuzul oficialilor europeni de a introduce o referință explicită la creștinism în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în proiectul Tratatului instituind o Constițutie europeană), s-a aplecat un eminent specialist în drept constitutional, Joseph H.H. Weiler, autorul unui monumental tratat privind Constituția europeană (La Costituzione dell’Europa, Il Mulino, Bologna, 2003). Născut în 1951 în Africa Sud, educat în Israel, Olanda și Marea Britanie, Weiler a fost profesor la Florența, Michigan și Harvard, este în prezent titularul catedrei „Jean Monnet“ de drept european de la New York University și ține cursuri la Bruges (Collège d’Europe), Londra (University College London) și Copenhaga. O strălucită carieră universitară internațională – de „evreu rătăcitor“, cum singur își caracterizează, cu un surâs, viața publică.

 Cartea în care Joseph Weiler și-a adunat reflecțiile prilejuite de paradoxul cristofobiei țărilor de tradiție creștină a fost scrisă în italiană și a apărut în 2003 sub titlul Un’Europa cristiana – „O Europa creștină“[4]. Autorul ne avertizează că teza pe care o susține, aceea că, „în contextul constituțional european, referința la Dumnezeu și la creștinism nu doar că nu trebuie exclusă, dar ea este chiar indispensabilă“, nu e nici urmarea unei preferințe religioase personale[5], nici o opinie subiectivă privind ce anume ar fi mai bine pentru Europa: este, susține el, concluzia unei analize constituționale și consecința inevitabilă a ceea ce impune constituționalismul european[6].

 Faptele care au suscitat această reflecție sunt următoarele. În 1999 a fost încheiată redactarea unei Carte a drepturilor fundamentale ale Europei, un proiect care împlinea, atunci, o năzuință veche de cel puțin douăzeci și cinci de ani, aceea de a conferi construcției europene o legitimitate politică, care, dincolo de funcționarea economiei europene și unificarea juridică a instituțiilor, să poată oferi europenilor un reper de identitate proprie. Intenția era de a contrapune comunității bunurilor de consum europene o comunitate a valorilor europene, răspunzând reproșului că unificarea Europei are în vedere numai piețele, convoacă rar cetățenii și nu invocă niciodată oamenii. Carta ar fi trebuit să adauge dimensiunii economice a integrării o dimensiune identitară a discursului constițutional. Cei care au negociat și redactat Carta nu erau diplomați, ci reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor naționale, ai parlamentului european și ai altor instituții europene, care au format un nou tip de organ juridic, o Convenție menită să reprezinte popoarele europene.


Punctul litigios a fost acesta: unii membri ai Convenției au cerut să se introducă în preambulul Cartei o referința fie la creștinism, fie la iudeo-creț tinism, fie la patrimoniul religios al Europei; toate trei cererile au fost respinse[7]. Nici măcar mențiunea adjectivului „religios“ nu a fost admisă. Compromisul acceptat de oficialii care contează a fost o aluzie la „patrimoniul spiritual și moral al Europei“. Atât – „patrimoniul spiritual și moral al Europei“. De parcă bogația moștenirii europene ar putea fi redusă la atât, de parcă tradițiile Europei ar fi fost inventate ieri, iar patrimoniul nostru cultural, în clădiri, muzee, biblioteci și suflete, ar putea fi înțeles în termeni atât de seci, formali și inexacți.

Dacă admitem că sensul acestui preambul este acela de a oferi cetățenilor europeni o imagine a propriei lor identități europene; și dacă ținem seama de faptul că partea cea mai importantă a unui text juridic este motivația lui filozofică, atunci semnificația acestui refuz e limpede: (i) cetățenilor europeni nu li se recomandă să se identifice public ca creștini; (ii) nu este încurajată ideea de a defini oficial tradiția culturală a Europei în termeni de creștinism; (iii) în viziunea oficialilor europeni, nu este indicat ca patrimoniul spiritual al cetățenilor europeni să fie definit în termeni religioși.

Comentariu personal. Avem aici trei „caveat“-uri, toate detestabile și toate trei false. Sunt detestabile, pentru că refuză cetațenilor europeni o percepție de sine oficială și constituțională în acord cu adevărul credinței lor religioase tradiționale; sunt false, deoarece confundă culturalul cu spiritualul, maschează religiosul prin cultural și ne induc ideea că trecutul arată altfel decăt de fapt a fost.

Problema pusă de refuzul membrilor Convenției de a menționa cuvântul „creștin“ în Preambulul Cartei, precum și confirmarea excluderii oricărei menționari a creștinismului în Preambulul la Proiectul de Tratat pentru instituirea unei Constituții Europene este triplă: (1) juridică și procedurală (testul onus probandi); (2) constituțională (argumentul constituțional); (3) istorică și identitară (problema cristofobiei). Voi urmări în continuare argumentul lui Weiler.

1. Testul onus probandi. Prima lui observație privește modul în care a fost orientată dezbaterea stârnită de excluderea creștinismului din referințele fundamentale legitime ale identității constituționale europene. Aceia dintre membrii Convenției care au obiectat la includerea vreunei referințe la creștinism au afirmat că însăși ideea introducerii referinței e greșit plasată, deoarece Carta garantează libertatea religioasă. Oare de ce ar trebui să menționăm într-un text constituțional creștinismul sau religia?, au întrebat ei. În acest fel, remarcă Weiler, cadrul discuției a fost cu abilitate răsturnat. Căci, susține el, nu adepții menționării creștinismului trebuie să demonstreze că au dreptate, ci povara demonstrației trebuie să cadă asupra acelora care se opun menționării lui. În drept, există o întrebare clasică: cui anume trebuie să îi revină sarcina de a face dovada (onus probandi)? De pildă, daca autoritățile pun pe seama acuzatului sarcina de a-și demonstra nevinovăția, atunci suntem într-un sistem în care toți oamenii, până la proba contrară, sunt vinovați. Dacă regula este vinovăția, atunci numai excepția trebuie dovedită. Dimpotrivă, daca regula este nevinovăția, atunci acuzatorul trebuie să facă dovada vinovăției celui acuzat. În societățile normale, oamenii sunt considerați nevinovati până la proba contrarie. Funcționează, adică, prezumția de nevinovăție. În societățile anormale, e invers: starea de vinovăție este norma. Funcționează, adică, prezumția de vinovăție.

La fel și în această dezbatere. Europa este naturaliter creștină. Aceasta este regula. Numai cine se abate de la această regulă trebuie să facă dovada, nu invers. „Necesitatea de a justifica includerea unei referințe la Dumnezeu ar lăsa să se creadă că spațiul public european ar fi laic“[8]. Or, premisa unui spațiu totalmente laic în Europa este falsă. Dacă acceptăm prezumția de nevinovăție a acuzatului, de ce sa nu acceptăm prezumția de amestec laic-religios a spațiului public? Sunt oare cetățenii țărilor Europei în mod unanim de acord să elimine orice atitudine religioasă din spațiul public? Dacă da, încă ar trebui făcuta dovada purității laice; dacă nu, moderația pretinde acceptarea religiosului. Prin urmare, cei care vor ca referința la Dumnezeu să nu figureze în Carta și în Constituție trebuie să demonstreze că au motive întemeiate să o ceara. Iar singura lor justificare constrângătoare ar fi aceea că spațiul public european este integral laic. Este acum? În mod sigur, nu. Trebuie să devina? Nu e deloc sigur.

Testul onus probandi a arătat că naturală este menționarea creștinismului, nu excluderea lui – cum, în mod distorsionat și eronat, au prezentat chestiunea adversarii menționării. Dezbaterea dacă trebuie facută o referință la creștinism în Constituția europeană este legitimă, e de părere Weiler[9], dar nu se poate deloc admite ideea că excluderea creștinismului ar fi de la sine înțeleasă, că ar fi normală ori că ar fi obligatorie. Că nu este obligatorie e dovedit de Weiler cu ajutorul argumentului constituțional. Că nu e normală e dovedit cu ajutorul unui argument cultural și al unei constatări psihologice (prin excluderea creștinismului din identitatea ei, Europa se afla în „stare de denegare“)[10].

2. Argumentul constituțional. Orice constituție îndeplinește trei funcții: organizează puterile statului și împarte competentele instituționale (în constituțiile liberale, e precizată distincția între legislativ, executiv și judecătoresc); precizează raporturile între cetățeni și autoritățile publice (această funcție e cel mai bine exprimată de catalogul drepturilor și libertăților fundamentale, pe care statul le garantează cetățenilor); reprezintă un condensat al simbolurilor și valorilor în care o societate se regăsește și cu ajutorul cărora se poate identifica și reproduce. Weiler îl citează pe filozoful Gianluigi Palombella (L’autorità dei diritti, Laterza, 2002) cu afirmația că drepturile fundamentale constituie un soi de premise instituționale ale valorilor unei societăți, exprimă implicit anumite opțiuni etice și fixează criteriile după care pot fi judecate comportamentele publice: „Drepturile fundamentale explică pe ce anume se fundează o societate“ (Palombella)[11].

Primele două funcții sunt explicit prezente în toate constițutiile moderne. A treia funcție apare uneori explicit (sub forma unui Preambul, mai mult sau mai puțin amplu), cel mai adesea, însă, e reflectat implicit prin construcția instituțională și opțiunile ei. Cum spune Weiler, „Fiecare constituție, chiar și prin părțile ei cele mai tehnice, aruncă o lumină foarte lămuritoare asupra poporului care a adoptat-o“[12]. În cazul nostru, cei care au gândit Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și proiectul unei Constituții Europene NU au optat pentru o formula pur tehnică de constituție, în care numai primele două funcții să fie ilustrate. Ambele texte sunt precedate de câte un amplu preambul, în care sunt propuse Uniunii Europene (și cetățenilor ei) un telos și un ethos: ce vrea să fie și cum este UE. Or, din acest motiv, problema excluderii creștinismului din aceste preambuluri nu mai este nici întâmplătoare, nici pasabilă, nici scuzabilă: ea implică o opțiune atât împotriva creștinismului european, care încă mai este realitatea de facto a majoritătii societăților europene, cât și împotriva opțiunii constituționale a multor popoare europene, care specifică în constituțiile lor atașamentul lor la o lume a lui Dumnezeu și la creștinism. Dacă aceste texte cu vocație constituțională (Carta drepturilor fundamentale și proiectul de Constituție) vor să fie europene, ele trebuie să țină seama de realitățile europene și de diversitatea constituțională europeană. Ele trebuie să reflecte opțiunile statelor membre și să respecte felul în care popoarele membre își concep identitatea[13]. Excluderea încăpățânată a creștinismului dintre referințele identitare ale Europei Unite are o valoare normativă, iar libertatea pe care și-au luat-o autorii acestei excluderi de a legifera împotriva tradițiilor naționale ale unora din statele membre reflectă un atribut de suveranitate absolută, pe care și l-au arogat prin abuz. Nici parlamentele nationale nu au acest atribut, remarcă pe bună dreptate Weiler, și ele trebuie să țină seama de realitățile popoarelor în numele cărora legiferează.

Tendința de a legifera împotriva tradițiilor, a spiritului și a realităților este tipic iacobină și ea confundă deliberat premisa agnostică, care afirmă că statul e dator să protejeze atât libertatea religioasă, cât și dreptul de a nu profesa vreo religie, premisa pe care sunt edificate toate constituțiile europene moderne, cu principiul laicității, care exclude orice referire la Dumnezeu sau religie, și care stă la originea câtorva constituții europene (cea franceză și cea italiană, de pildă). Faptul esențial este că statul neutru se bazează pe premisa agnostică, nu pe principiul laicității. 

Statul care le refuza cetățenilor săi orice simbolistică religioasă publică nu este mai neutru decât statul care le impune cetățenilor săi o religie oficială. A exclude din Preambulul Constituției europene orice referire la creștinism nu înseamnă a fi neutru, ci înseamnă a privilegia o viziune asupra lumii în detrimentul alteia, pretinzând că o face în numele neutralității[14]. Este, în fond, a substitui ilicit premisei agnostice principiul militant al laicității.

Cum s-a ajuns pe nesimtițe la această substituție, câtă vreme principiul unificării europene constă în afirmația că toate constituțiile țărilor membre sunt la fel de valabile și merită la fel de mult respect, ca expresie liberă de afirmare a popoarelor care le-au adoptat? Într-un singur fel, afirmă Weiler: nesocotind principiul egalității tuturor constituțiilor și adoptând cu aroganță principiul orwellian al „preferinței democratice“, în care unii sunt mai egali decât alții. În cazul textelor noastre, autorii preambulurilor au acordat preferința democratică orwelliană constituțiilor franceză și italiană, lăsând în umbră alte tradiții constituționale, la fel de respectabile, precum cele britanică (formal, nescrisă), germană, greacă, daneză, malteză ori poloneză.

Dar Europa nu constă în practicarea sfidătoare a dublului standard, susține Weiler, pentru că „nu este posibil, din punct de vedere politic, și nici acceptabil, pe plan constituțional, să adopți o retorică a pluralismului și să practici în același timp o politică imperialistă din punct de vedere constituțional“[15]. Soluția constituțională pe care o propune Weiler este cea adoptată de Preambulul noii Constitutii poloneze, care recunoaște pe picior de egalitate și sensibilitatea religioasă, și cea laică. S-ar putea ca „soluția poloneză“ să nu convină Frantei sau Italiei, ceea ce poate fi acceptat (și trebuie respectat), pentru aceste țări. Dar când e vorba de Europa, în ansamblul ei, preferința constituțională pentru „soluția franceză“ nu este o soluție echitabilă. Nu pentru că este un afront adus sentimentelor, ci pentru că este o nesocotire a principiilor constituționale. Acesta este miezul argumentului constituțional[16], formulat de Weiler împotriva a ceea ce, cu o expresie frapantă, el însuși a denumit „un odios conflict de politică identitară“[17] – excluderea creștinismului dintre referințele licite ale Constituției europene.

3. Problema cristofobiei. Care este, potrivit lui Weiler, sursa acestui „conflict odios“? Firește, doar argumentele împotriva menționării creștinismului au fost constituționale (e.g., preferința democratică orwelliană), fondul, măsurat și prin amploarea reacției, trebuie căutat în altă parte. Scrie Weiler: „Voi numi fenomenul înlăturarii lui Dumnezeu și a creștinismului din textele constituționale ale Uniunii Europene ‘cristofobie’, un termen generic prin care încerc să exprim o rezistență care nu deriva din argumente de principiu, ci din motive de ordin sociologic, psihologic și emoțional“[18].
În acest „mănunchi de motivații care acționează cu intensități și ponderi diferite“, Weiler enumără sentimentul de culpabilitate al creștinilor față de Holocaust, lipsa generală de cultură ecleziastică (și refuzul arogant de a se informa), identificarea creștinismului cu dusmanul ideologic (cu capitalismul, cu imperialismul, cu opresiunea, cu discriminarea etc.), resentimentul unei anumite stângi față de rolul jucat de catolicism în prăbușirea comunismului, confuzia dintre creștinism și partidele politice care se revendică de la el, adoptarea oarbă a ideii că religia e depășită, iar progresul înseamnă eliminarea ei sistematică din societate, impregnarea (prin educația exclusiv seculară)[19] cu o viziune militant iluministă asupra istoriei europene (de pildă, disprețul față de Evul Mediu, identificarea a ce e mai bun în Europa cu Iluminismul și prejudecata că progresul s-a făcut în ciuda și împotriva Bisericii). La toate acestea trebuie adăugat faptul generațional că puterea este deținuta azi de tinerii lui ’68, care s-au transformat din baby-boomers în patroni de media și acționari de multinaționale și care s-au format împotriva „Occidentului clasic“ (creștin, liberal, capitalist, imperialist etc.). Contracultura anilor ’60 a ajuns azi la putere, sub forma postmodernismului și diverselor formule ideologice de sprijin, iar această contracultură este radical anticreștină. Însumând, cristofobia de azi este rezultanta acțiunii sociale a unui mănunchi de poziții ideologice care, sub diverse forme, indiferent de ingredientele filozofice specifice, au identificat toate în crestinism „dușmanul“ și care constituie marca identitară și generatională a elitelor care domină azi opinia publică[20]. Firește, nimic nu garantează că produsul de elită numit „cristofobie“ nu se va reproduce și in generațiile care sunt azi formate în spiritul generației ’68 ajunse la putere. În sferele superioare ale puterii europene, afirmarea deschisă a creștinismului ruinează cariere și rupe solidarități: cazul Rocco Buttiglione este cel mai proeminent, dar e departe de a fi singurul. Cazul Buttiglione, ne spune Rémi Brague, „arată cu putere un fapt capital: creștinii nu mai pot pretinde să fie cetățeni ai Uniunii Europene, adică apți de a fi aleși pentru posturi de conducere. Ei pot fi subiecți loiali, potrivit datoriei de a se supune regimului legitim sub care trăiesc, dar cetățeni nu mai pot fi, cât timp rămân creștini“[21]. A fi creștin practicant, azi, nu te califică pentru cele mai înalte poziții, te descalifică ca un handicap. După acest criteriu, părinții fondatori ai Uniunii Europene ar fi fost toti excluși (Brague).

Dar elementul cel mai frapant al tabloului schițat de Weiler nu este anticreștinismul cristofobilor, este lipsa de reacție a creștinilor. Primii au ridicat un zid între constiința de sine acceptabilă a societății și creștinismul viu al societății, căruia i s-a permis numai spațiul privat. Dar creștinii înșiși s-au izolat de societate cu un zid înca mai redutabil, un zid intern, pe care singuri și l-au ridicat și pe care l-au impus tuturor creștinilor ca singur acceptabil pentru un comportament social decent. Creștinismul (occidental) european s-a auto-ghetoizat – acesta este verdictul lui Weiler[22]. Ca să înțelegem profunzimea și amploarea problemei ilustrate de refuzul menționării (și de acceptarea excluderii) creștinismului ori a lui Dumnezeu în (din) Preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a proiectului de Constituție europeana trebuie să avem în vedere nu numai cristofobia unora, ci și auto-ghetoizarea celorlalți.

Voi încheia acest articol cu trei citate. Primul este din Joseph Weiler, constituționalistul: „Ghetoul crestin? Gândirea creștină și integrarea europeană par să locuiască [azi] în lumi diferite, care se exclud una pe alta. Creștinismul nu intră în campul vizual al integrării europene, iar Europa, se pare, nu mai face parte, într-o manieră semnificativă, din preocupările creștine“[23]. Al doilea este din George Weigel, biograful papei Ioan Paul al II-lea: „Europenii s-au auto-convins că pentru a fi modern și liber trebuie să fii neapărat secular, și anume până la capăt. Această convingere are urmări cruciale, chiar letale, asupra vieții publice și culturii europene;într-adevăr, aceasta convingere și consecințele ei publice se afla la originea crizei morale a civilizației europene. Această criză morală, la rândul ei, explică de ce europenii sunt hotărâți să își uite istoria. (…) Afirmația că societățile libere, prospere și guvernate potrivit legii ale Europei de azi nu au nici o legătura cu creștinismul este mult mai mult decat o falsificare a trecutului, înseamnă angajarea Europei pe o cale în care adevărul moral nu joacă nici un rol în guvernare, în elaborarea politicilor publice, în realizarea dreptății și în definirea acelei libertăți căreia democrația este chemată să îi ofere un corp“[24]. Al treilea este din Georges Bernanos, scriitorul profetic: „Creștinismul a făcut Europa. Creștinismul a murit. Europa va crăpa, ce poate fi mai simplu?“

___
[1] Pentru o indicatie a amplorii problemei, vezi site-ul ” Persecution.org” (http://www.persecution.org/suffering/index. php).
[2] Dragos Paul Aligică, „Creștinism și persecuție: realități, tăceri, complicități“, 22, nr. 31, 31 iulie – 6 august 2007.
[3] Pierre Manent, „Frontières culturelles, frontières politiques“, Commentaire, Numéro 112 / Hiver 2005–2006.
[4] J.H.H. Weiler, Un’Europa cristiana. Un saggio esplorativo, prefazione di Augusto Barbera, Biblioteca Universale Rizzoli, 2003. Traducerea în limba franceză conține o excepționala prefață, datorata lui Rémi Brague: Joseph H.H. Weiler, L’Europe chrétienne? Une excursion, préface de Rémi Brague, traduit par Tobias Teuscher, Catherine Vierling et Ana Peyro, Cerf, Paris, collection Humanités, 2007. Traducerea germană beneficiază de prefața lui Ernst-Wolfgang Böckenförde (J.H.H. Weiler, Ein christliches Europa. Erkundungsgänge, übersetzt von Franz Reimer, Verlag Anton Pustet, Salzburg, München, 2004). Să remarcăm că titlul este alterat, sub forma unei puneri la indoială, „O Europa crestina?“, numai în Franța, unde laicitatea a impus confuzia între laic și neutru ca pe o axiomă de drepturile omului și unde o afirmație precum „Europa este creștina“ e resimțită, pesemne, ca fi ind nedigerabilă. În ciuda indicației că respectă „în mod scrupulos ediția originală“, din ediția franceză lipsește foarte prețiosul „Apendice“, prezent în editia germana, care conține preambulurile constituțiilor Frantei, Germaniei, Irlandei, Danemarcei, Greciei, Maltei, Spaniei, Poloniei, precum și Preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Preambulul Proiectului de Tratat pentru instituirea unei Constituții Europene. Constituția României, după cum vedem, nu a stârnit interesul constituțional al lui Joseph Weiler.
[5] Weiler este evreu practicant și, cum ne informează Rémi Brague, „oriunde s-ar afl a pe glob, are grijă să ia avionul pentru ca de sabat să fie întotdeauna cu soția și cei cinci copii ai săi“ (Brague, „Préface“, în: Weiler, L’Europe chrétienne?, p. I).
[6] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 53–4.
[7] În cazul proiectului de Constituție Europeană, ne spune Rémi Brague, la respingere a contribuit semnifi cativ „un lobby laïcard franco-belge“ (Brague, „Préface“, in: Weiler, L’Europe chrétienne?, p. III).
[8] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 52.
[9] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 53.
[10] Psihologii consideră că persoanele care neagă elemente constitutive ale realității se află „in a state of denial“. Europa, după parerea lui Weiler, se află în stare de denegare: „în măsura în care pentru ea termenii „creștin“ și „creștinism“ au devenit adevăărate tabuuri, ea refuză să-și recunoască o parte din propria ei identitate“ (Un’Europa cristiana, p. 32).
[11] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 55–6.
[12] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 56.
[13] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 57–8.
[14] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 69.
[15] Ibidem.
[16] Argumentul este mai vast decât am avut spațiu să îl prezint aici: el include, pe lângă partea care privește relația Biserica-Stat, pe care am evocat-o, și o parte privind evaluarea reacțiilor non-creștinilor (evrei, musulmani). Weiler distinge net între tentativa de a face din creștinism o religie oficială (fapt inacceptabil) și recunoașterea rolului jucat de creștinism (eventual doar în trecut) în producerea și reproducerea realităților europene de azi (fapt recomandabil) (vezi Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 85–95).
[17] Ibidem, p. 34.
[18] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 97.
[19] Charles Taylor numește exclusive secularism identificarea societății libere cu laicismul (din punctul de vedere al principiilor, o fraudă; din punct de vedere sociologic, o credința foarte răspândită azi).
[20] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 96–104.
[21] Brague, „Préface“, in: Weiler, L’Europe chrétienne?, p. IX.
[22] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 104–12.
[23] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 112.
[24] George Weigel, „Europe’s Problem – and Ours“, First Things 140 (February 2004), pp. 18–25 (http://ics.leeds.ac.uk/ papers/vp01.cfm?outfi tapmt&foldera339&papera1345
Articol publicat în numărul 1 (52), din ianuarie 2009, al revistei Idei în Dialog

Print PDF

The following two tabs change content below.

• Bio
• Articole Recente

Redacţia