Marian Munteanu un sicofant penibil!

Marian Munteanu, liderul studenţilor din Piaţa Universităţii, cel care, pentru doar câteva zile, a fost candidatul PNL pentru Primăria Capitalei la alegerile locale de luna aceasta, ascunde un secret întunecat. Deşi a negat toată viaţa, Marian Teofan Dragoş Munteanu a semnat, totuşi, în 28 martie 1988, un angajament cu fosta Securitate, primind numele conspirativ „Ioan”. http://adevarul.ro/news/bucuresti/exclusiv-marian-munteanu-sursa-ioan-securitatii-liderul-golanilor-piata-universitatii-urmarea-profesori-studenti-straini-s-a-lepadat-Tutea-1_5756bee35ab6550cb8bb285f/index.html

Tristan Tzara: „Vrei să-ți vorbesc de Dada. Ascultă-mă bine.” INTERVIU :Sursă : România Liberă

 Tristan Tzara
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Tristan Tzara: „Vrei să-ți vorbesc de Dada. Ascultă-mă bine.” INTERVIU

Tristan Tzara, ayatollahul dadaismului mondial, ajunge în anii 1920 una dintre cele mai în vogă personalități ale boemei pariziene. În plină glorie, se decide să se retragă din viața publică și pleacă într-un sejur prelungit cu artista suedeză Greta Knutson, viitoarea sa soție. Dispariția subită a lui Tzara din lumea literară pariziană nu a rămas neobservată: lumea îl căuta și se întreba ce e cu el
Tzara, însă, era de negăsit.ara, însă, era de negăsit
În această perioadă, vedeta mișcării dadaiste se întâlnește cu prietenul său brăilean Ilarie Voronca, căruia îi acordă un inedit interviu, în stilul epocii. E prezent și B. Fundoianu, alias Benjamin Fondane. Interviul este publicat, în franceză, în numărul 12, din aprilie 1927, al cunoscutei reviste de avangardă Integral (titlul original al articolului, în română, ar suna cam așa: Mergeți la pas. Tristan Tzara discută cu Integral.). A fost, se pare, singurul interviu acordat de Tzara în acei ani de solitudine. Redăm, mai jos, traducerea în română a textului din Integral.

*

Vila în construcție pe un cer care se dilată. Montmartre foarte aproape, cu o voce distinctă în moliciunea aerului. Calea Juno, ca un șorț, se umflă în bătaia vântului și pasul suge - ce bomboana de mentă! - sânul acestei dimineți. Coborâm, Fondane și cu mine, câteva trepte, urcăm altele.
Obrazul lui Tzara, îmi zice Fondane, e plin de o căldură rece, între el și tine circulă curenți golf-streams, mâncând din  turmele iceberg-urilor.
Nu uita, dragul meu Fondane, nu uita surâsul lui Tzara, acest nimb, acest saxofon, surâsul-evadare. Asta să fie cheia ce poate deschide sertarul ierburilor, semaforul care întrerupe mersul trenurilor, al sentimentelor, Steaua Pâlpâitoare a Degetului tău, Tzara. Lumea reinventată urmează liniile mâinii sale, un cuvânt ca un salt periculos și ce puncte cardinale ochii.
Iată-ne în marele atelier de pictură, statuile și măștile negre anunță în liniștea magică apropierea profetului poet în halat de casă, vocile într-o cameră vecină se deplasează ca dulapuri din stejar (bătrâni). Cărți, lucrări de Picasso din prima perioadă (a avut și altele?), un Picabia cu linii metalice. JUAN MIRO, MAX ERNST. Alte case se înalță în curte, acoperișurile se caută, în curând un sărut va cuprinde ferestrele, camerele, imperceptibilul ne traversează ca o aripă. Respirația se oprește. Și brusc, Tzara. Iată-l oferindu-ne țigări cu unghiile îngălbenite. Cum venise acolo? Nu l-am văzut coborând scara. Privesc cu neliniște pereții. Firește, TZARA, o garoafă la butoniera fotoliului. Dar memoria devine stilou, coperta creierului se deschide.
Tristan Tzara: Vrei să știi, Domnule Voronca, de ce nu mă mai manifest public? De ce m-am închis în solitudinea arterelor mele, de ce nu mai boxez în stradă, de ce nu mai sparg geamurile acestei publicități mediocre? Să ne întoarcem puțin în timp, vrei? Ia o țigară.
În 1908, revista Literatura publica, sub semnătura mea, o scrisoare deschisă adresată lui Jacques Riviere, scrisoare care i-a inspirat pe Aragon, Breton și Soupault. Subiectul acestei faimoase anchete: „De ce scrieți?”. Polemicile pe care le-a suscitat au clarificat granițele câmpurilor de bătaie și au fost bogate în descoperiri: era pentru prima dată când o problemă de conștiință se punea deschis creierelor adormite de trista muncă a scrisului.
Ziceam în această scrisoare: „Scriu pentru a descoperi oameni.” Și, într-adevăr, am descoperit oameni, dar care m-au dezamăgit într-atât, încât această rațiune a dispărut în întregime, ca bruma, din cadrul vizual, din preocupările mele. Faptul însuși că obiectul decepției mele este și astăzi de o manieră pe care o cred relativ cea mai demnă de atenție, nu face decât să crească tristețea mea. Mi-am dat seama, în sfârșit, că ceilalți scriau dacă nu pentru a urca, socialemente vorbind, cel puțin pentru a-și face un depozit în banca relațiilor lor, care într-o zi le va deschide ușile unei Academii de care prea puțin mi-a păsat. Continui să scriu pentru mine, chiar pentru moment și, negăsind alți oameni, mă caut mereu.
Vrei să-ți vorbesc de Dada. Ascultă-mă bine. Contrar zvonurilor false răspândite, conform cărora Dada ar fi murit prin demisia câtorva indivizi, eu însumi sunt cel care a ucis Dada, în mod voluntar, pentru că am considerat că o stare de libertate individuală devenise în cele din urmă o stare colectivă și că diverșii „președinți” începeau să simtă și să gândească la fel. Or, nimic nu-mi este mai antipatic decât lenea cerebrală care anihilează mișcările individuale fiind aproape de nebunie și contrar interesului general. Același lucru îl reproșez astăzi suprarealismului. Urmașii de care n-am putea să ne lipsim sunt în linia întâi. Mediocritatea a nivelat totul, marasmul și prostia își țin picioarele în rahatul de care încă n-au știut să se debaraseze. O stare de disimulare ipocrită a gândirii dă în exterior o impresie de disciplină și unanimitate, acolo unde nu există decât sărăcie sau refulare.
Vezi în asta o ieșire, o coardă de salvare?
Consider că poezia este singura stare de adevăr imediat. Proza, dimpotrivă, este prototipul compromisului față de logică și materie. Recunoașterea  materialismului istoriei, exprimarea lui în fraze clare, chiar într-un scop revoluționar, nu poate fi decât profesiunea de credință a unui politician abil: un act de trădare față de Revoluția perpetuă, revoluția spiritului, singura pe care o preconizez, singura pentru care aș fi capabil să-mi dau pielea, pentru că nu exclude Sfințenia eului meu, pentru că este Revoluția mea și pentru a cărei realizare n-aș avea nevoie s-o murdăresc printr-o mentalitate lamentabilă și o meschinărie de negustor de tablouri.
Cuceririle libertății individuale au fost plătite cu atâtea suferințe, cu prețul atâtor renunțări și curaj încât abilele aderări la ideea marxistă a acestor bucuroși renegați ai gândirii individualiste nu pot să le numesc decât frivole și oportuniste.
Comunismul e o nouă burghezie, plecată de la zero. Revoluția comunistă e o formă burgheză a revoluției. Ea nu este o stare de spirit, ci o „Regretabilă necesitate”. După ea reîncepe ordinea. Și ce ordine! Birocrație, ierarhie, Camera deputaților, Academia franceză.
Este suprarealismul o finalitate a mișcării Dada?
E, poate, în ordinea cronologică, dar nu poate fi o finalitate „fidelă” a mișcării Dada, a cărei linie de conduită (nu recunosc niciuna) era sinceritatea până la anarhie. Suprarealiștii mă fac să-mi doresc să le explic burghezilor Rimbaud&Lautreamont, și, prin asta, chiar să-i popularizez, așa cum, în filmul Caligari, se arătau sub acoperirea nebuniei anumite decoruri expresioniste, pur exterioare, care n-au nimic de-a face cu spiritul acestei arte. De altfel, pe bună dreptate, fac toate aceste mici manipulări pentru Literatura deoarece dușmanul lor cel mai mare, Cocteau însuși, după dezgustătoarea sa aderare la partidul catolic, putea să aibă în vedere o reconciliere cu suprarealiștii. Dar epoca acelor curve bătrâne precum Cocteau începe din fericire să miroasă prea urât, pentru ca noi victime să nu-și dea seama de asta.
Vocea lui TRISTAN TZARA e mai mult decât actuală. Cuvintele sale sunt pline de tăceri, de vânt, de maree. Privirea sa, un lăcaș din fundul căruia ursul imaginii, al ideii, alunecă ușor. Tristan Tzara tocmai a terminat un mare poem: Omul aproximativ. Să fie el? Plecăm. De pe terasa surâsului său, Tristan Tzara scutură o batistă de nori.

© 2006 - 2016 - Toate drepturile rezervate

Acest site foloseste tehnologie de profilare anonima a traficului
Pentru a imbunatati experienta utilizatorilor sai, acest website foloseste tehnologia Avandor de profilare anonima a traficului web. In acest fel, interactiunile dvs de pe unele site-uri sunt colectate si analizate construindu-se un portret robot anonim ce poate fi utilizat la personalizarea mesajelor si reclamelor pe care le vedeti online.
Sistemul este 100% anonim si nu contine nici o informatie care va poate identifica personal. Aflati mai multe despre cum functioneaza Avandor, utilizarea de cookies, drepturile si posibilitatile dvs. de opt-out la acest link

Dosarul de informator al lui Marian Munteanu rescrie istoria Pieței Universității. Virgil Măgureanu a stat și în spatele candidaturii din 2016? | ANTI-OPINIE

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Opinii EVZ

Dosarul de informator al lui Marian Munteanu rescrie istoria Pieței Universității. Virgil Măgureanu a stat și în spatele candidaturii din 2016? | ANTI-OPINIE

Autor: 

 Mirel Curea |

 joi, 09 iunie 2016 

 

 Mirel Curea

Nu pot decât să iau foarte în serios dezvăluirile jurnalistei Ramona Ursu, de la cotidianul Adevărul, cu privire la conținutul dosarului de informator al Securității al liderului Pieței Universității, Marian Munteanu, aflat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Nu am nici cel mai vag motiv să mă îndoiesc de sănătatea mintală a doamnei Ramona Ursu! Cu domnia sa pot fi sau nu pot fi de acord, atunci când exprimă o opinie în paginile ziarului la care lucrează. Când, însă, jurnalista iese din sfera opiniilor, a subiectivului, și scrie în baza unei documentări realizate întro arhivă precum cea a CNSAS, deja devine ridicol să-mi mai pun problema dacă să fiu sau nu de acord cu ea. Cum nu am motive, deci, să mă îndoiesc de luciditatea dumisale și nici de autenticitatea actului de consultare a documentelor aflate la CNSAS, să vedem ce este cu această dezvăluire, cât de importantă poate fi ea!
Cu privire la presupuse legături între Marian Munteanu și Securitate s-au spus multe din capul locului, încă din anul 1990, atunci când a condus în calitate de principal lider protestele anti-comuniste din Piața Universității. Când și când, atunci când Marian Munteanu mai apărea în prim-plan, aceste acuzații erau reluate. A fost cazul și recent, când PNL l-a desemnat candidat pentru Primăria Capitalei. Retragerea sa bruscă, doar la câteva zile de la anunțarea candidaturii, a părut să adâncească suspiciunile cu privire la personaj. Chiar și așa, tot ceea ce s-a spus, însă, a stat până acum sub semnul incertitudinii, al zvonului, al speculațiilor partizane sau răutăcioase. Nimic palpabil, nimic serios, nimic demn de luat în considerație.

Asta doar până acum, până când cineva, jurnalista menționată mai sus, a avut ambiția de a merge la sursă și de a afla tot ceea ce se poate pe subiect. Într-o postare pe Facebook, Ramona Ursu explică premisele demersului său jurnalistic: „Am vazut că, cel puțin în scurta lui campanie electorală, domnul Munteanu devenea iritat când era întrebat de colaborarea cu Securitatea, că amenința cu avocați, iar atunci mi-am zis că sigur a colaborat. Altfel nu se poate. Așa că m-am acreditat ca cercetător la CNSAS, am stat ceva zile în sala de lectură de aici, am citit, am scris o zi și o bucată de noapte. Și cam asta e tot.” Ce a descoperit? Ne spune tot ea, pe scurt, în aceeași postare: „Vă mai amintiți cât de încrâncenat ne spunea Marian Munteanu, în campania electorală, că nu a colaborat cu Securitatea? Și, totuși, a colaborat! Marian Teofan Dragoș Munteanu a mai avut, timp de un an, martie 1988 – martie 1989, încă un nume. Era sfântul «Ioan» al Securității. A colaborat de bunăvoie, ba chiar s-a oferit să îi sprijine pe securiști. Avea sarcini clare să-l urmărească pe unul dintre profesorii lui de la facultate, un lector portughez bănuit că era spion al serviciilor secrete din Portugalia, dar și pe câțiva studenți străini. Munteanu se împrietenise bine cu dascălul, mergeau împreună pe la petreceri cu ambasadori, iar apoi scria în notele informative pentru Securitate tot ce văzuse, tot ce auzise. În dosarul de la CNSAS al lui «Ioan» e păstrată și o chitanță de 500 de lei, bani eliberați pentru «persoana de sprijin Ioan, pentru aport informativ »”.
 Toate aceste dezvăluiri, Ramona Ursu le prezintă pe larg într-un articol publicat de ziarul la care lucrează. Inclusiv textul angajamentului de informator: „Subsemnatul Munteanu Marian Teofan- Dragoş, născut în data de 19.06.1962, fiul lui Vladimir şi al Mariei, student la Facultatea de Filologie, domiciliat în Bucureşti, mă angajez să sprijin în mod organizat şi secret organele de securitate. Mă angajez, totodată, ca în activitatea mea să dau dovadă de sinceritate şi corectitudine şi să nu fac cunoscut nimanui, indiferent de gradul de rudenie sau prietenie, nimic în legătură cu această activitate. Datele pe care le voi furniza le voi semna cu numele de Ioan”. Demn de remarcat, spre lauda jurnalistei, chestie rară în presă, articolul conține și punctul de vedere al lui Marian Munteanu, unul despre „avocați”, „procese”, ‚instanțe de judecată” și în care fostul lider al studenților neagă orice colaborare cu Securitatea, ba mai mult afirmă că „lucrurile stau exact invers: am fost urmărit, reţinut, anchetat de Securitate, în repetate rânduri, de-a lungul multor ani.”
Bun! Mulțumită jurnalistei Ramona Ursu, lucrurile în înțelegerea mea sunt clare: am putut afla, în sfârșit, deasupra zvonurilor și presupunerilor, ce conține dosarul aflat la CNSAS, care are înscris pe copertă numele Marian Munteanu. Așa, și? Scandaluri cu și despre foști informatori ai Securității au fost cu duiumul în ultimii 26 de ani, ce este așa mare lucru, m-ar putea întreba cineva, pe bună dreptate. Păi, mare lucru ar fi faptul că perspectiva asupra unui eveniment- fenomen istoric post-decembrist major, cel numit în manualele de istorie „Piața Universității”, s-ar putea răsturna cu susul în jos. Acest fenomen, considerat unanim a fi fost cea mai pregnantă manifestație-maraton anti-comunistă, ar putea apărea într-o cu totul altă perspectivă. Mai ales prin sfârșitul lui, fenomenul a captat atenția opiniei publice mondiale. Mineriada din 13-15 iunie 1990 a aruncat o gravă anatemă și a provocat stagnarea țării, a blocat tot valul internațional de simpatie generat de momentul 22 Decembrie. Totul ar căpăta un cu totul alt aspect, altă substanță și alt mobil, dacă va fi privit prin prisma dezvăluirii conținutului dosarului lui Marian Munteanu. Dacă realitatea se află în acel dosar, atunci cine a comandat, sau a preluat de la un moment încolo, de fapt, evenimentele care au marcat și însângerat sălbatic prima jumătate a anului 1990? Posibilitatea folosirii acelui dosar și a titularului lui nu o avea, la acea vreme, decât proaspătul înființat (26 martie 1990), Serviciu Român de Informații. Dacă Piața Universității a fost preluată de SRI, condus din capul locului de Virgil Măgureanu, actor de seamă al grupului KGB-ist Iliescu-Militaru, cel care a luat puterea în urma Loviturii de Stat din Decembrie 1989, nu este deloc complicat să bănuim care au fost beneficiarii. Pe de o parte, Regimul Iliescu, pentru că astfel și-a identificat și adunat la un loc toți oponenții, pe de altă parte chiar SRI, pentru că astfel foștii securiști au demonstrat nu doar că sunt utili, ci chiar indispensabili și, nu în ultimul rând, URSS, care nu avea cum să-și dorescă un vecin într-o dinamică democratică, cu un Parlament și un Guvern dominate de partidele istorice de dreapta. Tactica kgb-istă potrivit căreia, dacă se inițiază o mișcare de protest, cel mai simplu este să o infiltrezi și să o controlezi, prevede folosirea informatorilor pentru realizarea unor asemenea operațiuni.
Nu mă pot abține să nu fac o paralelă între 1990 și 2016, între securiștii lui Virgil Măgureanu și păpușarii invocați de liberalul Cezar Preda, în contextul recentei tentative de reutilizare a fostului lider al studenților. În 1990, Marian Munteanu se pare că a fost infiltrat în Piața Universității, pentru a controla manifestarea de revoltă a sutelor de mii de cetățeni, iar în 2016 a fost servit PNL pe post de salvator al Dreptei, în alegerile locale din București. La celălalt capăt al sforilor să fi fost tot Virgil Măgureanu, sau un alt Șarpe cu Ochelari, unul de tip nou?

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.

Tag-uri:  

Ramona Ursu, CNSAS, Marian Munteanu, Primăria Capitalei, pnl, Facebook, Marian Teofan Dragoș Munteanu, Piața Universității, sri, urss, Virgil Măgureanu