Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

luni, 21 octombrie 2019

MIHAIL SEBASTIAN Jurnal (1935-1944) - 2 contnuare 1 - frsgment

http://silethismillennium.blogspot.com201youtube-broadcast-yourself.html


[Noiembrie] Duminică, 3 noiembrie [1935] Kempff şi Filarmonica, dimineaţă, la Ateneu — trei concerte pentru pian şi orchestră, în do minor (op. 37), sol major (op. 58) şi mi bemol major (op. 73), Beethoven. Cîteva momente de emoţie copleşitoare, cum niciodată n-am avut în muzică. Şi nu ştiu ce tensiune nervoasă, nu ştiu ce vibraţie continuă, care îmi străbate întreaga zi. Mi-a fost plăcut s-o am pe Lilly lîngă mine. Mai departe, într-o lojă, Jeni.

Luni, 4 [noiembrie 1935] Admirabilă seară de radio. De la Zurich un mic concert pentru violoncel şi clavecin. O sonată de un clasic căruia nu i-am reţinut bine numele (Andrea... şi mai cum?), Variaţiuni de Händel-Goldschlager (numai pentru clavecin), un Adagio de Tartini, un Rondo de Boccherini. De la Varşovia, un trio pentru oboi, basson şi pian, de Poulenc. Extraordinar ca humor şi invenţie (presto, andante, rondo). Tot de la Varşovia, mai tîrziu, o sonată pentru orchestră de Corelli, Concertul pentru pian şi orchestră de Beethoven în do major (foarte mozartian — îmi mai lipseşte deci unul pentru a le cunoaşte pe toate cinci) — în fine, Simfonia clasică de Prokofiev.

Vizită amuzantă la Dorina Blank, care se oferă fără nici un ocol. Scrisoare emoţionantă de la Şuluţiu (38). N-aş fi bănuit în el un atît de perseverent „admirator".

(38) Scriitorul Octav Şuluţiu.

Vineri, 8 [noiembrie 1935] Aseară, la Filarmonică. Mozart: Simfonia în mi bemol (oribil cîntată), Haydn: Concert pentru violoncel şi orchestră în re major (Cassado), Ceaikovski: Variaţiuni pe o temă rococo, pentru violoncel şi orchestră, Stravinski, Pasărea de foc.


Seara. Ce i-aş mai putea reproşa Leniei după convorbirea noastră de azi? A fost bună, afectuoasă, drăguţă, fără nici un fel de falsă abilitate, cu puţină cochetărie, cu oarecari elanuri şi mai ales fără nici un fel de ipocrizie. S-o chem la mine şi va veni. Nu-mi putea oricum spune ca-i este greu să mă primească la ea, din cauza lui Froda. Dar m-a lăsat să înţeleg destul de limpede. (Şi nici nu mai era nevoie, căci, în timp ce eram acolo, el a telefonat şi servitoarea s-a cam bîlbîit la telefon să spună că „duduia citeşte" — minciună de care Leni a fost jenată.) Ne-am plimbat vreo jumătate oră pe stradă şi am vorbit, eu, o mulţime de prostii. Ea, în schimb, a avut un cuvînt admirabil, pe care încerc să mi-l amintesc: „Eu sunt, ce e dreptul, capricioasă, cochetă şi frivolă. Dar n-am făcut niciodată ceva numai din cochetărie, capriciu sau frivolitate." îmi pare rău că nu-mi pot aminti exact. Ea găsise o expresie mult mai justă. Iată-mă, aşadar, la un punct de „fericire". Eşti mulţumit?

Vineri, 15 [noiembrie 1935] Mă întorc chiar acum de la Galaţi, unde aseară am vorbit la cercul „Libertatea". Cred că nu e nici un fel de cabotinaj, dar îmi face plăcere să pot păstra timp de un ceas contactul cu o întreagă sală de oameni — şi încă vorbindu-le despre lucruri care le sunt străine şi indiferente. M-au amuzat în decursul conferinţei o sumă de lucruri găsite pe loc şi mă lăsam cu plăcere dus de ritmul vorbirii.

Miercuri, 27 [noiembrie, 1935] Cîte lucruri ar fi fost de însemnat! Dar mi se pare că niciodată n-am fost în aşa hal înecat în treburi (pe care nici măcar nu le duc pînă la capăt: mă agit, le încurc, le amîn...). Ar trebui să spun un cuvînt, şi chiar mai multe, de lecţia de deschidere a lui Nae. Va face anul ăsta un curs de „logică politică". Deocamdată, introducerea a fost o mică profesiune de credinţă gardistă. Şi-a măgulit studenţii cu o insistenţă electorală. A făcut elogiul „generaţiilor politice" şi le-a justificat faţă de „generaţiile cărturăreşti", care, zicea el, au un mare păcat: sunt cărturăreşti. Politica înseamnă acţiune, viaţă, realitate, contact cu existenţa. Cartea e abstractă. Deci bine faceţi ce faceţi, adevărul e cu voi, ura, ura, ura! La sfîrşit (erau de faţă Ghiţă (39), de un zdrobitor mutism, Mircea, Vasile Băncilă), i- am amintit articolul lui din mai 1928, „Ce gîndeşte tinerimea", în care, discutînd cu Petrovici, afirma că sensul generaţiei tinere nu trebuie căutat pe stradă, unde sunt agitatorii şi spărgătorii de geamuri, ci în biblioteci, unde sunt valorile reprezentative. — Da, aşa era atunci, a răspuns el imperturbabil. Acum e cu totul altfel. Atunci era un moment spiritual — acum e unul politic. Bietul Nae! Ce repede coboară treptele...

(39) Gh. Racoveanu, publicist, autor de eseuri de teologie creştină.

Ca să rămîn în ordine politică, ar trebui să mai însemn mica discuţie încordată, pe care am avut-o cu Mircea, luni seara, la „Continental", ieşind de la teatru. Nu e prima. Şi bag de seamă mereu mai marcate alunecări spre dreapta din partea lui. Cînd suntem în doi, ne înţelegem încă destul de bine. În public însă, poziţia lui de dreapta devine extremă şi categorică. Mi-a spus, cu nu ştiu ce agresivitate directă, o pură enormitate: „toţi marii creatori sunt de dreapta". Pur şi simplu. Dar nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să umbrească nici măcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi încerca pe viitor să evit „controverse politice" cu el.

Să mai însemn procesul Credinţei, unde pledoaria mea a lovit bine  (40). Am simţit-o
nu numai după atenţia tribunalului, după felicitările celor de pe banca mea şi după iritarea celor de pe banca adversă. Am simţit-o din tăcerea ce se făcuse şi după acel fluid nervos care ridicase brusc dezbaterile deasupra glumelor şi harţelor de pînă atunci. Evident, toţi apărătorii Credinţei au avut grijă să mă reclame tribunalului că sunt jidan. Medrea a promis că mă va bate. I-am spus Marysei, numai pe jumătate glumind, că aştept ziua în care Vulcănescu, Gabriel, Titel şi Tell  (41) vor face pace cu Sandu Tudor, Stancu şi Medrea, descoperind că singurii vinovaţi ai certei sunt jidanii şi, în speţă, eu, care am provocat zîzanie între fraţii creştini. Pare o glumă, dar e destul de plauzibil.

(40) Proces de calomnie intentat de cîţiva membri ai fostei grupări „Criterion". (41) Filozoful Mircea Vulcănescu, balerinul Gabriel Negri, Petru (Titel) Comarnescu şi Al. Cristian Tell fuseseră implicaţi în conflictul cu redactorii ziarului Credinţa.

Încolo, nimic. Mă abrutizez pe fiecare zi şi mi se pare că nu mai aştept nici un fel de salvare.

[Decembrie] 17 decembrie, marţi, [1935] 2 1/2 noaptea Sunt frînt de oboseală, mîine dimineaţă trebuie să fiu cel mai tîrziu la ora 8 la masa de scris, dar nu pot să nu însemn chiar acum uluitoarea confesiune pe care mi-a făcut-o Maryse. Încerc să transcriu exact: — Nu ştii cît am suferit pentru d-ta. Voiam să mă culc neapărat cu d-ta. Mă obsedai. O săptămînă a fost un adevărat chin — dar ştii? chiar fizic. Ţii minte cînd am venit să te iau de la Rampa şi am plecat împreună în maşină? În ziua aceea eram decisă să-ţi vorbesc deschis, fiindcă vedeam că altfel nu înţelegi, sau refuzi să înţelegi. Mă hotărîsem să iau asupră-mi cele mai penibile detalii. Să găsesc odaia unde să ne întîlnim, să te aduc acolo, să pregătesc, în sfîrşit, totul... Dar tocmai în ziua aceea te durea... măseaua. Dacă nu te-ar fi durut, aş fi fost sigur a d-tale. N-aş fi ezitat să-ţi vorbesc — şi d-ta n-ai fi putut refuza. Nici un bărbat nu refuză. În primele zile — ţii minte, după prima seară cînd am fost la „Zissu" — mă hotărîsem să vin într-o zi la d-ta, să mă dezbrac, să mă culc în pat şi să te aştept. M-ai fi găsit acolo şi n-ai fi avut încotro. Dar între timp mi-ai dat Femei şi am văzut că nici măcar aşa n-aş fi făcut decît să repet un episod din trecut. Mi s-a făcut silă de mine şi am renunţat, mai ales că ai fi crezut că o copiez pe eroina d-tale. Pe urmă, la „Corso", cînd am prînzit împreună. Eu venisem să-ţi spun tot şi să-ţi cer tot, iar d-ta mi-ai cerut voie să-ţi continui un articol. N-am avut niciodată nci o rezervă, dar n-ai vrut să pricepi. Îţi spun asta acum, pentru că mi se pare că a trecut. Nu mai e actual. Am dorit-o prea mult pentru ca acuma să-mi mai facă plăcere. Îţi spun că eram nebună. Faţă de Gheorghe, faţă de mama lui Gheorghe nu vorbeam decît de d-ta. Ce am putut să sufăr!... Cum? crezi că nu l-aş fi înşelat pe Gheorghe? Crezi că nu-l înşel? Ba da, îl înşel, cu unul, cu altul, destul de rar, dar cînd îmi place cineva — ce vrei să fac? Mi se pare că ar fi stupid să-mi refuz asta. Eu îl iubesc, dar cred că nu are nimic de-a face. Şi o singură dată, la Constanţa, cînd am rămas trei zile singură cu un tip care îmi făcea curte şi care de altfel îmi plăcea foarte mult, am rezistat — nu ştiu de ce, din încăpăţînare ori prostie —, lucru de care nici astăzi nu sunt consolată.

[Luni], 30 decembrie [1935] Sceaux Sunt la Paris şi încă nu realizez bine evenimentul. Cred că mă voi dezmetici abia peste
zece zile, cînd îl voi fi părăsit. Mi se pare într-adevăr că e ceva ireal în această întoarcere care anulează cinci ani de viaţă, ca şi cum nici n-ar fi existat. Sîmbătă seara am dinat la Yerres la Fanny Bonnard. Am găsit-o absolut neschimbată şi mi se părea pur şi simplu absurd gîndul că sunt între noi cinci ani care ne despart. Curioasă senzaţie de bătrîneţe. M-am plimbat într-o dimineaţă prin cartierul Rue de la Clef. Nimic schimbat, nimic — nici măcar eu care nu aduc cu mine din cei cinci ani de despărţire nimic mai mult decît ştiuse şi trăise băiatul de 22-23 de ani din 1930. Am urcat pe Rue Soufflot, am revăzut biblioteca Sainte Genevieve, am continuat pe Rue Clovis, Rue Mouffetard, Rue Monge, Rue de la Clef, Rue Lacepiede şi am intrat în Jardin des Plantes, unde m-am oprit cîtva timp sub cedrul cel mare. Sincer vorbind, nu izbutesc să mă conving că a trecut vremea. Dar nu am de gînd să scriu în carnetul ăsta, pe care zadarnic l-am luat cu mine. Poate voi recapitula la Bucureşti.

Şi acum, fiindcă am neglijat s-o fac la timp, nu mai am chef să rezum aici ultimele faze ale amorului meu cu Leni. Ne iubim — ne-am spus-o şi ne-am despărţit în plină concordie, sărutîndu-ne. Mă întreb ce voi deveni la Bucureşti. Am arta de a-mi complica la maxim viaţa asta nefericită.



1936 [Februarie] Bucureşti. Joi, 6 februarie 1936 Aveam aseară, plecînd de la Leni, sentimentul că, dacă m-aş sinucide în chiar noaptea aceea, aş face-o împăcat, aproape cu voie-bună... N-am să-i pot explica niciodată cît de mult înseamnă — sau putea să însemne — ea pentru mine. Şi nici eu nu-mi dau seama dacă o iubesc cu un mare amor sau cu ultimele mele rezistenţe de viaţă.

20 februarie, joi [1936] De ce mă emoţionează gîndul că mîine pleacă din Bucureşti, ori de ce faptul de a-i fi trimis două crengi de liliac, fără nici un cuvînt, mă bucură atîta? S-ar putea nici să nu ştie cine i le-a trimis, s-ar putea nici să nu se uite la ele — şi va fi cu atît mai bine.

[Martie] 1 martie. Duminică [1936] Admirabilă zi şi copleşitor de frumoasă seară. Un cer albastru, cu stele, „foşnitor de multe", cum îi spuneam astă-vară, într-o noapte ca asta, lui Emil Gulian. Dar nu era ca asta... Simt că a izbucnit primăvara. O simt după multe lucruri, dar mai ales o simt după urgenta mea nevoie de a fi fericit. Şi trebuie să fac un articol pentru Fundaţii (1), acum cînd singurul lucru de care aş avea nevoie ar fi să iubesc o femeie — oricine ar fi — Leni, Maryse, Jeni, nici una din ele, o fată streină, cineva în sfîrşit, indiferent cine.

(1) Revista Fundaţiilor Regale.

Am venit acasă singur şi, nu ştiu de ce, pentru prima oară m-a tulburat cîinele nostru, Doggy. Era ceva omenesc în săritura lui spre mine, în explozia lui, plină de elan, plină de melancolie. Fără literatură — mi-ar fi şi ruşine aici —, simţeam că vrea să vorbească şi suferă că nu poate. Voi pleca poate la Breaza pentru cîteva zile.

Luni, 2 [martie 1936] Nu vreau să scriu nici un detaliu din cearta mea cu Vremea. Sunt unele comice, sunt altele consternante. Mi se spune că Mircea a fost „revoltat", cetind, în faţa lui Donescu  (2), articolul meu din Rampa. Nu-mi găsea nici o scuză şi îl aproba în totul pe „adversarul" meu. Nu vreau să cred şi nu vreau să întreb. Dar dacă se poate şi asta!...

(2) Vladimir Donescu, directorul revistei Vremea, decide excluderea lui Sebastian dintre colaboratorii revistei, în urma unui articol polemic publicat de Sebastian în Rampa împotriva lui Vasile Lovinescu.

Joi, 5 [martie 1936] Am fost la Devechi, pe care nu-l mai văzusem dinaintea Crăciunului. Am ieşit împreună şi — pentru că avea maşina la reparat — l-am convins să urcăm într-un autobuz 31. Aerul lui dezolat în maşină, unde era prea multă lume, aerul lui jenat, stingherit... Simţeam nevoia să-i cer scuze.
— În definitiv, i-am spus, pentru d-ta a te urca într-un autobuz e o experienţă de viaţă.

Ieri, scrisoare de la Leni. Iubitoare, bucuroasă, fără complicaţii psihologice. Scumpă fată... Seara, la Nenişori, Maryse într-o scenă de isterie. Plîngea, rîdea şi, la plecare, mi-a interzis să-i spun bună seara. Primăvara asta, care ne buimăceşte puţin pe toţi. Marţi, la Dalles, conferinţa lui Nae despre Calvin. Lecţie frumoasă, sobră, fără cabotinaj, fără aluzii politice — decît foarte vagi şi puţine. Un Nae din timpuri bune.

Sîmbătă, 14 [martie 1936] Dejun la „Corso", cu Camil  (3), care mă chemase să revedem împreună Teze şi antiteze — despre care, înainte de a le publica, are o sumă de îndoieli şi ezitări. Amuzantă intrare în materie, printr-o declaraţie de admiraţie la adresa mea. — Sunt, zicea, în literatura românească numai trei cărţi profunde prin sentimentele lor conjugate. De două mii de ani, Patul lui Procust şi Ultima noapte. M-am sustras cu hotărîre elogiului. — Nu, Camil, să lăsăm asta. Să vorbim despre Patul lui Procust, dar să trecem peste cărţile mele. Nu pot primi fără oarecare duioşie tactica atît de facilă, şi mereu aceeaşi, a admiraţiei lui totdeauna oportună. Dar îi păstrez neclintită vechea mea afecţiune. Micile lui „chestii" mă amuză totdeauna, nu mă indignează niciodată. Şi e sigur că e un tip remarcabil. Am recitit articole de-ale lui din 1922, 1924. Sunt uluitoare prin precizie, prin ton, prin stil.

(3) Camil Petrescu.

Ieri n-am mai fost la cursul lui Nae. A început să mă plictisească. Ultimele lecţii au fost reeditări, destul de enervante prin facilitatea lor politică, reeditări ale lecţiilor de anul trecut. Duminica trecuta, la Nenişori, Tudor Vianu mi-a făcut într-un sfert de ceas procesul lui Nae, cu extremă violenţă (nu de vocabular), îi contestă orice originalitate. Îl crede un reprezentant al lui Spengler şi al încă vreo cîtorva nemţi actuali, pe care i-a utilizat din timp, fără să indice sursele. Se poate. Nu ştiu. Dar e ceva demoniac în Nae — şi nu pot crede că omul ăsta poate fi anulat printr-o critică universitară.

Vegetez, vegetez, vegetez.

Joi, 19 [martie 1936] Aseară, la Lilly  (4), unde luam masa cu întreg grupul nostru, Camil — vorbind cu Mircea şi cu mine — spunea, cu una din acele mişcări de sinceritate curajoasă, care îl prind aşa de bine — parcă şi-ar violenta modestia, obligînd-o să cedeze în faţa evidenţei: — În definitiv, dragă, să recunoaştem: nu există decît trei romancieri: d-ta, Mircea şi eu. Inefabil, Camil. Dacă ar mai fi fost de faţă — ştiu eu? — Sergiu Dan de exemplu, e neîndoios că „în definitiv, dragă, nu există decît patru romancieri".

(4) Actriţa Lilly Popovici.

Am văzut-o pe Leni la teatru, unde avea matineu. — M-am decis să nu mai fiu cochetă cu tine — mi-a spus. Obiectez. Nu pricepe nimic
şi — cu cea mai bună dreptate — aşteaptă ca acest prea lung joc să ia un sfîrşit. Dar pentru mine nu există decît un sfîrşit, unul singur.

Mă urmăreşte — de cînd am aflat-o — sinuciderea lui Pascal Alexandru. Mi-am amintit că la şcoală i se zicea „fetiţa". Avea într-adevăr ceva femenin, palid, fin în întreaga lui fiinţă. Cred că în tot cursul liceului, mai ales în cursul superior, n-am schimbat nici trei cuvinte cu el. Era antisemit, cum erau toţi. Dar aveam de atunci nu ştiu ce simpatie pentru delicateţa pe care i-o bănuiam şi pentru melancolia lui care, uite, l-a dus sub roţile unui tren.

Marioara Ventura, pe care am cunoscut-o săptămîna trecută la un dejun al Institutului Francez, mi-a spus: — Te citeam, mă interesai, dar nu ştiam că ai 25 ani. — 26, doamnă, am rectificat eu. Din nefericire, în ciuda înfăţişării mele care uneori mai este juvenilă, devin bătrîn, bătrîn.

Vineri, 20 [martie 1936] Am fost la teatru, pentru că Leni, care nu văzuse noul spectacol al trupei lor, mă chemase să-i ţin tovărăşie. A venit cinci minute după ridicarea cortinei, iar în ambele antracte a dispărut să dea telefoane. Dacă îmi închipui că nu are o mie de amanţi, sunt un dobitoc sinistru. Dar, nu încape nici o îndoială, pe mine m-ar fi iubit în felul ei, dacă o ajutam să mă iubească. Trebuie să recunosc că, pentru jocul meu atît de confuz şi greu de descifrat, atitudinea ei a fost totdeauna de un tact şi de o siguranţă uluitoare. N-am decît să-mi amintesc cît de lamentabil se comporta Lilly în situaţii echivalente. Nu trebuie să fiu supărat pe seara de azi. Ea îmi justifică o bună tăcere de zece zile — şi e o perfectă treaptă spre ruptură —, deşi, după spectacol am ieşit în oraş şi, cu Jenica Cruţescu, ne-am dus să mîncăm la o bodegă, unde Leni ne-a spus o sumă de lucruri dezolante despre menajul ei cu Froda. Am impresia că ar accepta o evadare — şi mă cutremur gîndindu-mă ce fericit m-ar face un astfel de lucru. Dar e inutil şi ar trebui să mă obişnuiesc a socoti definitiv încheiate socotelile vieţii mele.

Voi încerca să scriu piesa de teatru la care mă gîndesc de cîtăva vreme  (5). Am văzut primul act uluitor de precis (pînă la replică de Precis), astă-seară, în timpul spectacolului de la „Regina Maria". Cu amintirile mele din vila Wagner, cu oarecari teme reluate din Renée, Marthe, Odette (6), aş putea face un lucru gingaş. Voi încerca — şi, dacă n-aş fi obosit, dacă n-aş avea atîtea lucruri de făcut mîine, cred că aş începe chiar acum, deşi e trecut de 1 noaptea, primul act.

(5) Prima însemnare despre proiectul piesei Jocul de-a vacanţa. (6) Primul capitol din volumul Femei.

Lecţia lui Nae de azi, penibilă. Resturi din cursul anului trecut, resturi de articole, resturi de şuetă şi în plus cîteva grosolane glume, care încercau să provoace simpatiile unei săli mai mult distrată. Cum e posibil?

Jumătate oră mai tîrziu Nu m-am culcat totuşi. Voiam să pun pe hîrtie, ca să nu le uit, cîteva lucruri pe care le gîndisem despre piesă. În realitate, m-am trezit facînd scenariul întregii piese. Sunt pur
şi simplu încîntat. Mi se pare o idee excelentă, şi de unde acum jumătate ceas nu vedeam decît primul act, acum le-am conturat pe toate trei. Nu ştiu dacă nu este o aprindere de moment, dar într-adevăr, în momentul ăsta, am impresia de a fi găsit un lucru excelent. Doamne ajută.

Sîmbătă, 21 [martie 1936] Am adormit greu azi-noapte. Eram într-o excitaţie de spirit pe care de mult n-am mai avut-o. (Ştiu eu? Poate la Paris, în septembrie 1930, în seara de la hotelul de pe Rue de Rennes, cînd scriam capitolul Buţă (7). Sau poate la Brăila, în primăvara 1934, în dimineaţa de duminică în care am scris episodul Dronţu-Marjorie  (8).) Vedeam azi-noapte seara de premieră, sala, spectacolul, mă ocupam cu distribuirea biletelor. (Lui Roman  (9) o lojă, lui Nae o lojă, mă întrebam dacă trebuia să-i dau Jeniei bilete de premieră şi cum, ce fel de bilete etc., etc. Doamne, cît pot fi de copil.) Dacă aş fi avut telefon, poate ca aş fi chemat-o pe Leni imediat, deşi era aproape de 3 noaptea, ca să-i spun, să-i povestesc şi să o consult.

(7) Capitol din romanul Oraşul cu salcîmi. (8) Personaje din romanul De două mii de ani. (9) Saşa (Sacha) Roman, avocat; Sebastian lucra ca secretar în biroul de avocatură al lui Roman.

Azi-dimineaţă m-am sculat mult mai rezonabil. Cred că într-adevăr schema piesei e bună. Am găsit azi o sumă de noi detalii pentru actul 2. Principalul, deocamdată, este să precizez cît mai de[ta]ilat scenariul. Pe urmă voi vedea. Dar am încredere în mine — ceea ce nu mi se întîmplă prea des. Îl văd foarte bine pe Iancovescu în rolul bărbatului. Pe femeie ar trebui s-o joace Leni. Este în realitate Leni, tot ce aşteptam de la ea, tot ce putea fi, tot ce în anume sens este. În caz extrem, şi numai dacă ea ar refuza, singura căreia i-aş da rolul ar fi Marietta (10), care i-ar da mai puţină vivacitate, dar poate mai multă poezie şi o dungă de melancolie. Încă o dată, Doamne ajută. Aş fi fericit să scot din subiectul meu tot ce simt că ascunde ca rezerve de emoţie, poezie şi graţie.

(10) Actriţa Marietta Sadova.

Luni, 23 [martie 1936] Nu sunt degonflat, dar febra din primul moment mi-a trecut. Aveam sîmbătă, şi chiar ieri, impresia că e o treabă pe care aş putea-o termina în două săptămîni. Cred că m-am înşelat. Îmi vor trebui poate cîteva luni. Aş fi fericit s-o am în septemvrie gata, ca s-o pot prezenta teatrului atunci. Am început să scriu. Ieri am schiţat decorul, ambianţa, azi am şi scris prima scenă — de care sunt mulţumit. E adevărat că e scurtă. Voi avea probabil dificultăţi de a grupa şi a face să se mişte deodată mai multe personaje în scenă. Nu ştiu ce va ieşi. Dar trebuie să fac experienţa. Ca tehnică literară, mai ales, mă interesează. Îmi dau seama că am pus mîna pe un subiect de teatru, care nu s-ar preta la nimic altceva — nici roman, nici nuvelă. Nu ştiam pînă acum ce înseninează a vedea scenic o poveste. E cu totul alt proces de gestaţie decît pentru roman. Şi mă ameţeşte tentaţia culiselor, a sălii de teatru, a afişelor. E puţin cabotinaj în mine. Şi, în plus, emoţia de a scrie pentru Leni! Gîndul că va trăi lucruri gîndite de mine, va spune cuvinte scrise de mine! Cîte revanşe nu-mi voi lua asupra ei!

Duminică, 29 [martie 1936]
Am ascultat vineri seara, la Ateneu, Pasiunea lui Ioan, iar azi-dimineaţă a lui Matei, în care regăsesc o sumă de lucruri păstrate în amintire de anul trecut, dar şi descopăr nenumărate lucruri noi. Mă simţeam copleşit. Aveam într-adevăr senzaţia fizică de a mă afla sub o boltă de sunete. E o senzaţie de monumental, care face poate pentru prima dată ca vorba „arhitectură sonoră" să nu fie pentru mine o vorbă goală. Şi cîte pagini suave, cîte momente de graţie. La ieşire, Nae, care ascultase şi el amîndouă concertele (ce cap de leu gînditor avea în timpul audiţiei!), m-a strigat din noua lui maşină — Mercedes Benz, un milion — şi m-a chemat la el la masă. Am dejunat cu el şi cu băiatul lui, Răzvan, şi am tot discutat vreo două ore. Nu am chef acum, dar ar trebui să însemn tot ce mi-a spus, răs-punzînd întrebărilor mele despre cursul lui. Armura lui logică are o mie de fisuri. Şi pe urmă e prea comod să ridici din umeri, cînd se strînge întrebarea şi îţi cere să spui da sau nu. — Nu înţelegi — îmi spunea — că teoria mea a colectivelor este o fugă de singurătate, o încercare tragică de a ieşi din însingurare. Ba da, înţeleg. Dar atunci să nu mai vorbească despre drepturile absolute ale colectivului, ci despre importanţa absolută a individului. Şi, pe urmă, mă întreb dacă nu trebuie suspectat puţin acest tragism, care se rezolvă în diverse teorii, făcute să justifice valoarea metafizică a termenului de „Căpitan", superior termenului de „Duce" sau „Führer". Nu are Nae Ionescu humor? Cum poate lua în serios asemenea glumă?

[Aprilie] Sîmbătă, 11 aprilie [1936] Aseară, aproape şase ore de muzică. Am început, la 9 fără un sfert, cu Pasiunea lui Ioan, transmisă de la Budapesta — dar ascultată greu, din cauza aparatului meu de radio care înnebunise subit. Am continuat pe urmă, la 11 1/2, cu Stuttgartul, de unde am ascultat o uvertură de Händel (la Theodora), o simfonie de Locatelli, primul concert brandenburghez de Bach, Concertul dublu în re minor pentru două violine, tot de Bach, un cîntec de Hebbel cu muzică de Schumann pentru cor şi orchestră (foarte frumos!) şi prima parte din Simfonia III-a de Schubert. În continuare, la 1, tot de la Stuttgart, şi pînă la 2 1/2 am ascultat Pasiunea lui Matei, pe care n-am dus-o pînă la capăt, căci am închis după „Barabas"! Mereu bucurii mai mari ascultînd-o, mai nuanţate.

Plec azi la Sinaia cu Carol  (11) şi Camil — cu speranţa ca la întoarcere să mă opresc la Breaza, unde să rămîn pînă de Duminica Tomii. Aş vrea să pot lucra. Dacă cel puţin m-aş întoarce cu actul 1. Vezi cît sunt de modest?

(11) Carol Grümberg, avocat, prieten al lui Sebastian şi al lui Camil Petrescu (a murit în 1940).

Sinaia, [duminică], 12 [aprilie 1936] Sunt de aseară aici. Drumul cu maşina a fost frumos. Pete de mauve, de verde, de gris. Odihnitor. Tot ce e snob în mine, dor de confort şi puţin de poză, e flatat de decorul hotelului, care e aproape somptuos. Dar o lume deprimantă, curve (Lulu Nicolau, Eugenia Zaharia), ziarişti (Horia, Ring), peşti (Polizu), babe bătrîne, jucători de club. Am pierdut aseară 200 de lei la ruletă, de cum am intrat în cazinou. Îmi promit să-l ocolesc. Nu din prudenţă, dar din silă. Voi putea scrie? Nu ştiu. Poate la Breaza, unde mă voi opri începînd de mîine-seară.
La Bucureşti, ieri, am văzut un lucru care m-a turburat, fiindcă niciodată nu mi l-aş fi putut imagina în toate dificultăţile lui complexe şi delicate. Mă oprisem cu Camil la Şosea, unde se fac lucrările pentru Luna Bucureştilor. Se transplantează acolo cîţiva pomi şi tocmai în momentul acela se încerca să [se] planteze un pin, adus nu ştiu de unde. Două lucruri m-au impresionat, întîi imensa bucată de pămînt cu care fusese rupt copacul. Propriu-zis, nu rupt. Se săpase în jurul lui un cilindru, un fel de glastră de — să zicem — 2 metri cubi, încercuind-o cu butii, ca pe un butoi. Această glastră trebuia să intre într-o groapă dinainte săpată, pe dimensiunile ei. Dar ce m-a surprins şi mai mult au fost oamenii care se sileau să ridice copacul. I-am numărat: peste 50. Ce voinţă de viaţă, indiferentă, puternică, fără cuvinte, fără gesturi, de o grandoare tăcută, în copacul ăsta, care părea uriaş între oamenii care se agitau în jurul lui.

Marţi, 14 aprilie [1936] Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau pînă la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult. Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, Valeriu-Leni. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1. Pe urmă (pe la 8 seara, plimbîndu-mă prin parc — seară admirabilă, cer albastru translucid, stele cu o sclipire tînără) am văzut destul de precis un studiu mai lung despre Jules Renard, pe care ar fi să-l scriu după terminarea Jurnalului lui. Titluri de capitole: Jules Renard „anecdotier", J. R. français-moyen, J. R. În familie, părinţi, copii, nevastă, J. R. radical etc. În altă ordine de idei, am decis — şi cred că definitiv — materialul primului volum din „Romanul românesc"  (12). Vor fi şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H. P.-Bengescu, Camil, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Am oarecari îndoieli despre Aderca. Cred totuşi că va rămîne pentru volumul doi, dar nu voi lua o decizie ultimă decît după ce-l voi reciti. Văd destul de bine prefaţa primului volum, prefaţă în care voi explica planul întregului ciclu şi voi justifica lipsa literaturii dinainte de război. Vreau să scriu cartea la vară. Vreau să apară pînă la Crăciun. Dar deocamdată tot piesa rămîne în actualitate. Nu încape îndoială că o voi scrie. Experienţa trebuie făcută. Mai mult nu ştiu. Nici ce va ieşi, nici ce soartă o să aibe.

(12) Proiectul studiului despre romanul românesc nu a fost finalizat.

Convorbire, azi-dimineaţă, în parc, între doi copii de 11—12 ani, în primele clase de liceu — unul în costum de liceu militar, al doilea, şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată, îmbrăcat franţuzeşte, de parcă — blond cum era — ar fi fost un copil din Grădina Luxembourg. Militarul: — Voi purtaţi la şcoală svastică? Celălalt: — Ce e aia? M.: — Semnul ăla, ştii... C.: — Nu ştiu ce e. M.: — Noi purtăm. Pe urmă s-au depărtat de mine şi după cîteva minute s-au întors. Convorbirea continua. L-am auzit pe băiatul blond explicîndu-i militarului: — Religia este despărţită de stat. Statul şi religia nu au nimic comun — de cîteva sute de ani. Ştii! În şcoli nici nu se învaţă religia... Textual. Altfel nici nu m-ar interesa s-o însemn aici. O societate de poliţişti, cum este
societatea românească, nici nu poate crea altceva decît generaţii întregi de poliţişti. Se înţelege, poliţişti prin spirit şi prin mentalitate, cînd nu se poate de-a dreptul prin meserie. Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu ştie ce este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl copilului ăstuia şi să-i strîng mîna. Asta îmi aminteşte reflecţia lui Corneliu Moldovanu, acum vreo două săptămîni, cînd, la ieşirea de la nu ştiu ce premieră, ne aşteptau în stradă ţigănuşii, cu ediţia specială anunţînd condamnarea lui Constantinescu-Iaşi (13). — Bine i-a făcut. Dar e prea puţin. Şi ăsta e un scriitor!

(13) Condamnat pentru activitate comunistă clandestină.

Multe lucruri de însemnat din hotel, mai ales în privinţa Eugeniei Zaharia, curvă de o vulgaritate fără nici un fel de rezervă. Amuzantă totuşi prin vocabular, prin frumuseţea ei cam violentă şi de asemeni prin sinceritatea (nu! să nu stricăm un cuvînt frumos), prin insensibilitatea totală cu care îşi face meseria. Carol a futut-o din prima seară. Cred că, dacă ar sta cinci bărbaţi cu ea în bar, ar fi în stare să se urce pe rînd, cu fiecare, la „odaie". Şi îmi spunea că Lucien Fabre a scris Bassesse de Venise mai mult ca să se răzbune pe ea, într-o vreme în care — fiind certaţi — ea se dusese singură la Veneţia. Ce e mai amuzant este că ar putea fi adevărat. Şi mă gîndesc că situaţia mea faţă de Leni poate să nu fie prea diferită. — Şi d-ta eşti un Ladima, mi-a spus Camil alaltăieri, la masă. O fi ştiind el ceva...

Joi, 16 [aprilie 1936]. Breaza Pe măsură ce-l citesc, Jurnalul lui Renard îmi devine din ce în ce mai scump. Cît îl iubesc pe omul ăsta şi ce absurdă mi se pare moartea lui — deşi au trecut de atunci 24 de ani. Uite, singurul fel de eternitate care contează după 24 de ani, să fii mai viu ca un om viu, iar memoria ta să fie tot aşa de reală ca o prezenţă fizică. Citind azi nota de la 24 iulie 1903, mi-am spus că ar trebui să scriu o carte despre Jules Renard, în care să explic — prin el — amorul meu pentru Franţa. Radicalismul lui Renard are rădăcini ţărăneşti. Asta mă linişteşte asupra destinelor democraţiei franceze. Nu va pieri niciodată.

Am continuat, de cînd sunt aici, marea scenă Leni-Valeriu, începută la Sinaia. Sunt la pagina a 12-a. Am impresia că merge. Dar ştiu eu? În oarecare măsură, ce îmi dă totuşi curaj să scriu teatru sunt notele lui Renard despre piesele lui. Aş vrea să nu plec din Breaza înainte de a fi terminat cel puţin această scenă. Cred ca rolul bărbatului va fi extrem de dificil. Numai Iancovescu l-ar putea juca, fără să-l facă „raisonneur", pretenţios şi obositor. Pe măsură ce-l scriu, îmi place mai mult, dar mă şi îngrijorează mai mult. După terminarea piesei — şi fie că o joc, fie că nu — voi scrie pentru fiecare rol o recomandaţie dedicată interpretului, pentru a-i indica linia generală a rolului.

Vineri, 17 [aprilie 1936] Niciodată Breaza n-a fost aşa de frumoasă. E o profuziune de culori. N-am văzut în viaţa mea atîţia pomi înfloriţi. Cred că sunt meri. Unii au ceva de carte poştală, aşa sunt de albi. Am stat adineaori — 9 dimineaţa — cîteva minute la capătul aleii cu nuci, să privesc
Prahova, în sus, spre munţi. E ameţitor. Albul zăpezii de pe Bucegi, pe urmă albul merilor în floare, pe urmă o mie de nuanţe de verde — de la verdele negru al unui pin stingher, pînă la verdele galben, fraged, umed, nesigur, al frunzelor tinere. În mijlocul peisajului — exact în mijloc, de parcă ar fi fost pusă acolo nu ştiu de ce legi ascunse de compoziţie — o casă cu acoperişul negru, ars, sumbru, luminînd prin contrast culorile vii din jur. Şi să nu uit petele de mauve, petele de albastru, umbrele gris, scînteile apei în soare. (M-am întors după-masă. Mă înşelasem. Nu era apă. Prahova e aproape secată.)*

* În text adaosul e marcat nu prin paranteze, ci printr-o acoladă în dreptul căreia s-au scris mărunt cele două rînduri.

Mi se părea sincer că e ireal şi, după ce m-am depărtat vreo douăzeci de metri, m-am întors ca să mă încredinţez că toate astea există într-adevăr şi că au rămas la locul lor. Aseară, deşi am încercat să scriu pînă după 12, n-a mai mers. Recitesc însă acum tot ce am scris şi mi se pare frumos. Poate că am făcut bine că am început cu scena cea mare. Ea fixează atmosfera piesei. Îmi va fi mai uşor să scriu scenele preliminare.

Duminică, 19 [aprilie 1936]. Bucureşti Am plecat foarte mulţumit de la Breaza, deşi nu terminasem complet scena Leni- Valeriu. Îmi mai lipseau două pagini. Le-am scris astăzi. Fără a-mi flata lucrul, am impresia că am avut mînă bună. Sunt unele momente în scena asta care mi se par delicioase. Întocmai ceea ce visasem ca atmosferă, ca ton. Şi pe urmă — ceea ce e şi mai important — mişcarea generală a scenei — care e totuşi aşa de lungă —, ritmul ei sunt vii, sunt articulate. Am numărat replicile (copilărie: dar tot aşa număram la prima carte tipărită rîndurile pe pagină). Sunt 149. Nu sunt prea multe? Nu e prea lung? Am încredere în piesa mea. M-ar mira să o stric — deşi mi-au mai rămas atîtea lucruri de făcut. Dacă aş avea acum o întreagă lună liberă, m-aş întoarce la Breaza şi cred că aş putea să-mi menţin excelenta dispoziţie de săptămîna asta. Vineri am scris acolo 10 pagini — ceea ce pentru scrisul meu încet şi greu este un randament excepţional. Voi încerca să capăt o săptămînă liberă la începutul lui mai.

Azi-dimineaţă, la Ateneu, concert Lola Bobescu (Simfonia spaniolă de Lalo). O fată de 15-16 ani, cu gesturi încă de copil, cu un amestec delicios de bravură şi timiditate. Cîntă admirabil, dar în timp ce cîntă surîde ici şi colo cuiva din sală — o rudă probabil, sau un prieten, întocmai cum făceau la Brăila elevele lui Melle Lambert, la examen. Emoţionant de tînără, de sinceră, de fragedă. O fată din Francis Jammes. În primele rînduri, Anton Holban aplauda cu un fel de entuziasm lubric. E delicios băiatul ăsta, care pare o fată bătrînă. — M-ai prins în flagrant delict de emoţie, mi-a spus.

Am citit Album des vers anciens. Admirabil. Foarte Mallarmé pe alocuri, dar admirabil. Cum de le-am neglijat pînă acum? Camil — căruia în drum spre Sinaia îi arătam unele versuri din Valery — mi-a spus: — Dee, e frumos. Dar nu e mai frumos decît versurile mele.

Marţi, 21 [aprilie 1936] Mă gîndesc — în timp ce piesa continuă să mă preocupe, deşi n-am mai scris nimic la ea —, mă gîndesc la un scurt roman, în care aş limpezi capitolul Leni. Ce s-a întîmplat aseară la teatru (şi despre care — din silă — prefer să nu scriu nimic aici) mi-a
redeşteptat nevoia de a-l scrie. 200 de pagini — cugetam. Tot va fi fost bună la ceva această stupidă istorie. Dar deocamdată piesa primează!

Duminică, 26 [aprilie 1936] Terminat Jurnalul lui Renard.

Am luat azi o decizie, de care sunt bucuros — deşi în fundul sufletului îmi lasă poate puţină părere de rău: îi dau rolul Mariettei. Cu Leni nu se poate face nimic. Indiferenţa ei este neglijentă, distrată, jignitoare pînă şi prin lipsă de politeţă sau de amiciţie. Cred că altcineva ar fi simulat măcar oarecare interes. Ea nu şi-a dat nici atîta oboseală. Vizita de aseară, sîmbătă, în cabina ei la teatru m-a dezgustat. Mult mai deprimantă decît vizita de luni. Mă felicit că i-am vorbit Mariettei. Era necesar să despart piesa de Leni. Era necesar să mă angajez net cu Marietta, pentru ca nici o întoarcere să nu fie posibilă. Şi pe urmă, practic vorbind, e soluţia cea mai bună. Leni face teatru cu Timică şi Ţăranu — şi îl face la „Alhambra". Renunţă în fapt la teatru şi cedează definitiv operetei. Se desparte de Tessa şi redevine miss Viteza. Piesa mea şi mai ales rolul pe care ar fi trebuit să-l joace ea sunt la antipozi. ...Şi ea vrea prea mult să cîştige bani. Ţine prea mult să „cucerească" un mare succes de public, pentru ca să rişte o experienţă cu o piesă originală şi, cu atît mai puţin, cu o piesă a mea. Dimpotrivă, Marietta e fericită să joace un rol mare, problema banilor pentru ea nu se pune (sau, în orice caz, se pune în rîndul al doilea). I-ani citit azi tot ce am scris şi i-am explicat scenariul — şi era emoţionată. Simţeam că fiecare replică „poartă", simţeam că înţelege, că se identifică, că vede. Şi căldura ei, şi entuziasmul ei, şi generozitatea ei! În plus, pentru că ţine aşa de mult să joace, va face tot ce va putea (şi poate aşa de mult, cînd vrea) ca să se reprezinte. Dacă într-adevăr Iancovescu trece (aşa cum se zvoneşte) la „Regina Maria" — ce excelentă distribuţie voi avea cu el, cu Marietta şi Maximilian. Cît despre regie, acolo unde Haig va fi prea greoi, voi încerca să redau eu însumi vivacitatea textului. Am plecat încîntat de la ei. Lectura mi-a reîmprospătat tot ce scrisesem şi mi-a redeschis drumuri care nu mai dădeau nimic. Plecînd, pe stradă, am văzut unele lucruri noi pentru actul al treilea (Bogoiu, cravata, „mă compromiţi", „te voi întîlni pe stradă" etc.). De altfel este singurul care mă îngrijorează, fiindcă e sărac. Nu aş vrea să cadă brusc ritmul după actul doi, care promite să se susţină aşa de bine. Voi încerca să plec sîmbătă sau duminică. Am regăsit noi raţiuni de a scrie — şi nu este curios că le regăsesc tocmai în ziua în care decid să renunţ la Leni?

[Mai] Duminică, 3 [mai 1936] Adunare generală la S.S.R. Cum pot lua în serios asemenea ridicule comedii, cum pot crede măcar o secundă că într-adevăr îmi pasă dacă Kiriţescu e ales sau nu e ales, dacă Toneghin  (14) e votat sau nu e?

(14) Menny Toneghin, prozator, redactor la editura „Cartea Românească".

O oră, cît am stat acolo, m-am agitat, am făcut grup, am făcut propagandă — şi abia cînd am ieşit în stradă mi-am dat seama ce joc caraghios jucasem. Ce am eu comun cu toată povestea asta, cu toată politica asta, cu toate comploturile astea... Suntem într-o groaznică mahala, o mahala cu literaţi. Sinistru, sinistru, încă o dată sinistru. Trec de altfel printr-o perioadă de intoxicare literară. Mi-e silă. De ce n-am rămas un
meseriaş oarecare — avocat, birocrat —, un om de treabă şi de ce nu mi-a fost dat să am casa mea, viaţa mea, iubirea mea, fără complicaţii, fără nimic „interesant", fără regrete. Nici măcar spectacolul vienezilor (Grosse Liebe de Molnar), văzut după-masă, n-a izbutit să mă remonteze complet. Totuşi, am avut trei ore de încîntare şi cîteva minute de emoţie. Lilly Darvaş, o mare actriţă. Dar toată ziua îmi lasă un gust de zădărnicie. Îmi aduc iar aminte de toată viaţa mea pierdută.

Vineri, 8 [mai 1936] Ieri dejun de „artişti" la Lilly. Eu, Marietta, Elvira Godeanu, Haig, „Kiki"  (15) şi un tip Brătăşanu din Ploieşti. Două lucruri deopotrivă de penibile: 1) Scrisoarea stupidă din „La zid" împotriva Norei Peyov a scris-o Lilly. Mi-a spus-o ea însăşi, cu destulă mîndrie şi conjurîndu-mă să nu spun nimănui, fiindcă, desigur, absolut nimeni nu ştie şi nu bănuieşte. Cînd mă gîndesc că joacă amîndouă în aceeaşi piesă, că se văd, se pupă, se vizitează şi totuşi Lilly e capabilă de un asemenea complot, mă cutremur. N-aş fi crezut-o în stare de vulgaritatea asta. 2) Al doilea incident o priveşte pe Marietta, pe buna mea Marietta Sadova... Se vorbea despre agresiunea împotriva lui Hefter  (16), care a fost zilele aste[a] bătut în plină stradă de un student. Cineva întreabă ce s-a întîmplat, iar Marietta răspunde cu neglijenţă: — Nu e nimic. O să-i treacă.

(15) Student în medicină (cunoştinţă din Brăila). (16) Alfred Hefter, publicist ieşean.

Să mai scriu cum am ajuns să-i citesc totuşi lui Leni piesa? Nu acum, că n-am chef de scris. Altă dată.

Joi, 14 [mai 1936] Azi-noapte, de la Stuttgart, o simfonie concertantă de Mozart şi pe urmă — mare surpriză! — Kleine Nachtmusik. Mi-a părut bine să o reascult, de vreme ce e aşa de mult legată de piesa mea. Din nefericire, aparatul meu de radio este prăpădit rău. Totuşi am prins suficiente pasaje. Şi asta mă întoarce spre piesă, pe care în ultimele zile am abandonat-o. Ar trebui neapărat să plec, măcar pentru trei zile, ca să regăsesc filonul pentru moment întrerupt. Citesc — nu ştiu de ce cu atîta întîrziere, căci o aveam de mult în bibliotecă — Années décisives de Oswald Spengler. Surpriza de a găsi fraze întregi, formule, idei, paradoxe din cursul lui Nae. Tot cursul lui de anul trecut (politică internă şi externă, pace, război, definiţia naţiunii), toate „loviturile" lui (Singapor, Franţa care moare, Rusia putere asiatică, Anglia în lichidare), totul e în Spengler cu o înmărmuritoare asemănare de termeni. Şi încă n-am terminat... Alaltăieri, la Braşov, la procesul studenţilor gardişti, Nae a declarat (i-am citit depoziţia în ziare) că nu orice asasinat e interzis de religie şi că deci în mod firesc studenţimea se solidarizează cu asasinii lui Duca. Cred că nu mă voi mai duce la cursul lui. Nu ca să dau „sancţiuni" împotriva lui. Dar, foarte sincer vorbind, Nae Ionescu începe să nu mai fie interesant. E prea simplă schema lui.

Duminică, 17 [mai 1936] Azi o lună plecam de la Breaza. Şi de atunci piesa mea a rămas locului. Nu e păcat să o
las să se înnămolească? Voi regăsi vreodată ritmul fericit, pe care îl descoperisem în cele cinci zile de la Breaza? Trebuie să plec neapărat. Poate că e o simplă prejudecată, dar acuma prea s-a înrădăcinat: nu pot să scriu aici. Am încercat şi astă-seară, dar nu merge. Ce e mai stupid este că întreg actul I îmi este clar în minte, frază cu frază. Totuşi nu merge. Mi-am consultat agenda — şi cred că, dacă am puţină voinţă, pot pleca miercuri seara şi să rămîn pînă luni dimineaţa. Ar fi patru zile de lucru. Nu trebuie să le las să se piardă. Dar nu am bani, Mama trebuie să plece, sîmbătă am procesul sorei lui Aderca  (17). Totuşi, totuşi...

(17) Mihail Sebastian a pledat în procesul de divorţ al sorei lui F. Aderca, Ghizela (căsătorită dr. Leon).

Marţi, 26 [mai 1936] Mama a plecat vineri. De alaltăieri este la Paris. Nae şi-a închis cursul vineri după-masă. Am fost. Lecţie sobră (cu un singur moment de cabotinaj — şi încă nu exagerat), lecţie foarte frumoasă, strînsă, abilă, cu o sumă de fericite formule. Dacă aş fi scris vineri aici despre ea, poate că aş fi rezumat-o în întregime. Dar n-am avut chef de nimic zilele din urmă. Ieşind din sala de curs, Nae mi s-a adresat: — Pentru tine am făcut lecţia asta. De doi ani te uiţi la mine chiorîş. Ei, acuma ce zici? Nu zic deocamdată nimic. Lecţia a fost într-adevăr remarcabilă – iar soluţia lui pentru problema individ-colectivitate este, nici vorbă, interesantă (deşi simt sofismul, fără să-l pot pentru moment preciza). Dar toate astea nu-l împiedică pe Nae să fie gardist de Fier. Şi cel puţin dacă ar fi cu adevărat, sincer şi fără calcule, asta.

Aş mai fi vrut să scriu despre concertele Filarmonicii din Berlin. Dar nu mi-e de scris acuma. (Al 3-lea concert brandenburghez de Bach, o simfonie în re de Haydn, a VII-a de Beethoven, uvertura Oberon de Weber, Simfonia IV-a de Schumann, I-a de Brahms şi uvertura la Maeştrii cîntăreţi.)

O mai văd din cînd în cînd pe Leni — din ce în ce mai rar, din ce în ce mai fără emoţie. Toată povestea asta era din partea mea o stupidă copilărie.

Am mai scris din actul I vreo două scene. Acum mi-am simplificat o situaţie în care mă încurcasem rău. Erau aproape toate personajele în scenă — trebuia să-i las pe Leni şi Bogoiu singuri — şi nu ştiam cum să-i scot pe ceilalţi afară. Soluţia a venit cu uşurinţă, pe neaşteptate. Metoda cea mai sigură este tot aceea de a lua loc cu hotărîre la masa de scris şi de a aştepta... Mă uit în agendă şi îmi spun că ar fi posibil să plec totuşi joia viitoare — 5 iunie — la Breaza, unde să rămîn pînă miercuri dimineaţa, 10 iunie. Ar fi cinci zile pline de lucru. Iar dacă pînă atunci — furînd din cînd în cînd o seară sau o după-masă, aş reuşi să termin actul întîi — Breaza mi-ar rămîne pentru actul doi. În cinci zile complet libere, cîte nu se pot face. Să bat în lemn şi să sper.

Scrisoare mişcătoare de la Blecher. Mă cheamă să-l vizitez la Roman  (18). I-am răspuns promiţîndu-i, şi o voi face, desigur.

(18) Scriitorul M. Blecher locuia la Roman, imobilizat de boală.
Miercuri, 27 [mai 1936]. Dimineaţa Recitesc întîmplător cîteva capitole din Două mii de ani (vechiul meu obicei de a scoate la întîmplare o carte din dulap şi de a rămîne pe urmă un ceas ca s-o răsfoiesc). Sunt unele lucruri pe care le uitasem complect. Am avut o adevărată surpriză. Cu excepţia cîtorva pasaje, care au un prea accentuat aer de evreu, restul mi se pare excepţional. Nu ştiam, nu mă aşteptam. Aş fi foarte bucuros să retipăresc într-o zi cartea asta, fără prefaţa lui Nae şi fără nici o explicaţie din partea mea. Nu încape îndoială că, din tot ce am scris eu, cartea asta rămîne.

Aseară, de la Roma, o delicioasă sonată de Mozart pentru pian, în do major. Pe urmă, mai tîrziu, de la Budapesta, o sonată de Händel în mi major, pentru vioară.

Duminică, 31 [mai 1936] Ieri pe seară, lungă vizită la Leni acasă. De mult n-am avut cu ea o convorbire aşa de calmă, aşa de odihnitoare. Ar fi trebuit să o iau în braţe, să o sărut şi să-i spun: Vino, Leni, mîine la mine. Ar fi primit fără ezitare. De altfel, tot timpul a avut nenumărate gesturi mici de afecţiune, de invitare, pe care le-am lăsat să cadă, sau pe care cu tot dinadinsul am refuzat să le înţeleg. Sunt mai mult deşert decît trist — şi trăiesc pentru că am apucat să trăiesc. Ultimele trei zile mi-au fost otrăvite de o gravă încurcătură în birou [sic!]. Nu sunt făcut pentru a fi avocat — şi, dacă aş fi sincer, ar trebui să renunţ complet la asta. Dar nu am curaj să rup cu nimic, nici măcar cu asta. Şi nici măcar nu ştiu dacă voi putea pleca joi din Bucureşti, deşi aş avea atît de mare nevoie, mai puţin pentru piesă şi mai mult pentru mine.

[Iunie] Vineri, 5 iunie [1936] Bogoiu ameninţă să devină prea subtil. Nu se poate. Trebuie neapărat să-i păstrez un fond de optimism puţin jovial, puţin apăsat. Nota lui de melancolie trebuie să răsară, cînd şi cînd, din robusteţea şi simplicitatea lui, cam necioplită. „Umblu cu busola în buzunar şi caut nordul. Dacă mă gîndesc bine, mi se pare că e singurul lucru pe care l-am căutat cu adevărat în viaţă: nordul." O astfel de replică — deşi îmi place prin ea însăşi — nu poate fi a lui Bogoiu. O voi suprima neapărat şi voi relua accentul de sănătate cam obtuză pe care Bogoiu trebuie să-l aibe. El e poate, în anumită măsură, un poet, dar fără să ştie.

După cum vezi, n-am plecat. Voi putea pleca mîine? Nu ştiu. Afacerea Pleniceanu (19) mă încurcă grozav.

(19) Era un proces care o privea pe soţia lui Sever Pleniceanu.

Marietta le-a spus Bulandrilor despre piesă şi se pare că amîndoi — mai ales Mme Bulandra — sunt ambalaţi de gîndul de a mă juca. Dar nu voi accepta cu nici un preţ (chiar cu riscul de a nu fi deloc jucat) să-i dau rolul lui Toni. Ar strica totul. Interpretarea ideală e Iancovescu, Leni, Timică. Iancovescu ar putea fi înlocuit la rigoare cu Vraca, iar Leni, la şi mai mare rigoare, cu Marietta. Orice altă distribuţie mă duce la completa ratare a experienţei mele de teatru.

Luni, 8 iunie [1936]. Breaza
Am terminat actul întîi. Am sosit la Breaza sîmbătă după-masă la 4. pînă seara am scris trei pagini. Ieri, 17 pagini. (Cred că e recordul meu literar. Nu-mi amintesc să fi scris vreodată aşa de mult într-o singură zi.) Acum, dimineaţa, în sfîrşit, ultimele trei pagini din scena cu mecanicianul, făcînd astfel în sfîrşit legătura cu scena finală, de atîta vreme scrisă. Hotărît, Breaza se dovedeşte ca niciodată propice piesei mele de teatru. E adevărat că, venind alaltăieri aici, aveam trasat în minte totul: scenă cu scenă, aproape replică cu replică. Dar e tot adevărat că, în aceeaşi situaţie, la Bucureşti, în 50 de zile n-am reuşit să scriu decît 15 pagini, în timp ce aici, în mai puţin de două zile, am scris 23. Cred că actul II ar merge, dacă aş dispune de zece zile libere, la Breaza, în acelaşi ritm. Îl văd prea bine, prea precizat în detalii... Dificultăţile serioase, rezistenţa vor reîncepe abia la actul al treilea — cel mai neclar deocamdată, sau mai bine zis, singurul neclar. E adevărat însă că şi el s-ar putea lumina, în timp ce-l voi scrie pe al doilea. Sunt mulţumit. Simt că mi-am simplificat lucrul şi pun, cu o satisfacţie de muncitor, actul întîi deoparte. Nu-mi dau încă seama de defectele lui. Trebuie să fie cîteva. Poate anumită lipsă de unitate în ton. Mai ales mă întreb dacă scena ultimă, la care ţin aşa de mult, fuzionează cu partea întîia a actului. Şi pe urmă nu ştiu dacă nu e prea lung. Şi mă mai întreb dacă prezenţa continuă a lui Leni în scenă nu e obositoare şi pentru ea ca şi pentru spectator, şi dacă, pentru a o pune m valoare în marea scenă cu Valeriu, n-ar fi trebuit s-o scot în prealabil din scenă pentru cîteva minute, pentru ca glasul ei — revenit — să aducă acea puţină surpriză* pe care o bănuiesc necesară unui dialog de teatru. Dar nu vreau ca din exces de prudenţă să-mi denigrez munca. Cred ca am făcut o treabă bună şi că oarecari detalii — dacă va fi nevoie — vor fi reparabile.

* Anulat succesiv: „aibă surpriza", „fie o di[...]", „fie o surpriză".

Mă întorc după-masă la Bucureşti. Dacă afacerea Pleniceanu se aranjează la tribunal, atunci reintru într-o bună perioadă literară şi voi evada cît de curînd de la birou, pentru a reveni la această, binevoitoare cu mine, Brează.

Bucureşti, 11 iunie [1936], joi Mă gîndesc la o carte pe care aş putea-o tipări peste un an-doi, care s-ar numi „Culise" şi în care aş strînge toate lucrurile mele scrise în legătură cu creaţia literară, cu tehnica de lucru, cu viaţa de scriitor, cu experienţele publicării unei cărţi etc., etc. Gîndul mi-a venit încă de la Breaza, cînd — terminînd primul act al piesei — m-am amuzat să recitesc din caietul ăsta tot ce e privitor la piesă, din seara în care am început s-o scriu, pînă acum. Am băgat de seamă că face un adevărat Jurnal de şantier" nu lipsit de interes. Volumul ar putea să cuprindă: 1) Jurnalul Oraşului cu salcîmi — aşa cum a fost tipărit pe vremuri în Azi — şi cu eventuale adăogiri de după apariţia romanului; 2) Jurnalul piesei de teatru; 3) Seria de articole publicate în Rampa sub titlul „Voluptatea de a fi scriitor" — aşa cum au fost scrise sau refăcute, dacă se poate — iar dacă nu, scrise cu desăvîrşire din nou; 4) Diversele mele polemici, cu Călinescu, Al. O. Teodoreanu, Stancu, Pandrea. (Ce păcat că am rupt răspunsul pentru Lovinescu  (20) — Vremea. Ar fi intrat aşa de bine aici. Să-l scriu din nou, n-aş putea.) De asemeni, articolul cu Mircea Dem. Rădulescu şi cîte or mai fi; 5) Criticii mei, comentaţi, confruntaţi. Cu deosebire articolul lui Roşu, căruia i-aş adăuga, din caietul ăsta, nota de la 26 octombrie; 6) Diverse întîmplări şi anecdote literare, văzute sau trăite de mine. De exemplu, trecerea mea pe la „Sburătorul", „duelul" cu generalul Văitoianu, incidentul cu Lovinescu (smochingul). Cred că ar putea fi un dosar amuzant — iar titlul mi se pare fericit ales.

(20) E. Lovinescu. Sebastian comentase nefavorabil romanele lui Lovinescu, ceea ce a provocat
unele tensiuni şi incidente între cei doi scriitori.

Alaltăseară, la Mircea, am cetit actul întîi. Erau de faţă, afară de Nina şi el, Marietta şi Haig, Maryse şi Gheorghe. Cred că au ascultat cu plăcere, fără oboseală, (îmi dau seama că eroul meu îl enervează pe Mircea şi ştiu şi de ce. Îl crede suficient, infatuat. Se înşeală însă şi am să încerc să-i explic lui Mircea de ce.) Nu pot şti ce cred ei sincer despre act. Evident, mi-au spus că le place. Dar lectura mi-a ajutat mie: am văzut actul încheiat şi am avut într-adevăr impresia că se susţine. Continui să-mi precizez actul al treilea. Cred că-l voi utiliza aici, mai mult decît în primele mele intenţii, pe Jef. Şi nu voi mai provoca un amor între el şi doamna Vintilă — ceea ce ar fi o prea mare facilitate.

Recitesc nota mea de anul trecut, 11 iunie 1935. Cît de stupid eram, cît de nenorocit eram. Sunt astăzi mai puţin nenorocit? Nu. Dar mai puţin stupid sunt. N-am văzut-o pe Leni de vreo zece zile, et je me porte très bien, cher Monsieur. Nici nu mă prea omor s-o văd, şi aştept cu destulă lene să treacă zilele. Într-o zi o să-i telefonez. Într-o zi cu soare. M-am decis sa o consider plecată din oraş — şi procedeul are succes.

Scrisoare dezolată de la Poldy. De ce? De ce? Suntem — din partea Hechterilor  (21) — o familie care are gustul lamentaţiei. E adevărat că într-asta viaţa mi-a dat un larg concurs. Totuşi, ar trebui să-mi impun mai multă stăpînire, mai multă hotărîre de a fi — în limitele care încă mai rămîn, şi atîta cît se mai poate — mulţumit.

(21) Hechter era numele de familie al scriitorului. Din 1935, pseudonimul literar Mihail Sebastian devine şi numele său de stare civilă.

Vineri, 12 iunie [1936] Recitesc, după aproape zece ani, Les Faux-Monnayeurs. Cît de grăbit o judecam! Şi cît de sumar era articolul  (22) meu din Cuvântul, 1927! Dar aştept să termin cartea, pentru a-mi revizui întreaga judecată despre carte. Voi încerca să mă precizez mai pe larg într- un articol din Revista Fundaţiilor. Pentru moment, să observ însă un lucru uimitor: marea, puternica asemănare dintre Huliganii lui Mircea şi Les Faux-Monnayeurs. Să nu fi observat nimeni asta pînă acum? Să nu fi observat nici el? Am să-l întreb, dar tot după ce voi termina lectura.

(22) E vorba de primul articol, Declinul genului din ciclul „Consideraţii asupra romanului modern" (reprodus în Opere, I, ed. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, Minerva, 1994).

Luni, 15 iunie [1936] Am fost sîmbătă şi duminică la O.N.E.F., la două match-uri de foot-ball, în tovărăşia lui Camil şi a lui... Dragoş Protopopescu. E destul de jenant, mai ales că la ieşire a trebuit să mă urc în lui Dragoş, ba chiar să stau lîngă el, în faţă, la volan. Îmi vine să-l întreb: „Eşti gardist de Fier, sau nu eşti? Dacă eşti, fii pe de-a-ntregul." (Prefer, tară nici o îndoială, atitudinea netă, implacabilă, a unui Moţa (23), de exemplu.)

(23) Ion I. Moţa, unul din liderii Gărzii de Fier.

Dar şi el ar fi în drept să-mi răspundă: „Eşti evreu, sau nu eşti? Dacă eşti, nu-mi mai întinde mîna şi nici nu mi-o primi cînd ţi-o întind eu." Ar trebui — şi nu e prima oară cînd mi-o spun — ar trebui mai multă intransigenţă, mai multă rigiditate chiar, în viaţa mea. Sunt prea „suplu" — şi spun acest cuvînt cu o
nuanţă de dispreţ pentru tot ce este acomodant în mine. Dragoş R, care mă crede încă în intimitatea lui Nae, mi-a spus un lucru amuzant (şi de altfel numai pentru a-l consemna scriu nota aceasta). — Ce e cu Nae? (m-a întrebat el, pentru că tocmai treceam cu maşina pe Şoseaua Jianu, în dosul locuinţei profesorului). O duce greu. S-a cam ars la nemţi. L-au lucrat. Am auzit dintr-o sursă foarte bună că Sân-Giorgiu  (24) a dus la Berlin scrisoarea lui Nae către Blank, şi că a arătat-o acolo la diverşi miniştri. Mai mult chiar, se pare că a fost însărcinat de Rege să facă treaba asta, iar Regele, care deţine originalul scrisorii, i l-a dat lui... Sân-Giorgiu, pentru a-l arăta nemţilor. E o lucrătură la care a luat parte şi Şeicaru — care de asemeni deţine o copie fotografică a documentului.

(24) Ion Sân-Giorgiu, dramaturg şi publicist în presa de extremă dreaptă.

Eu ascultam toate acestea cu o curiozitate pe care încercam s-o ascund cît mai bine. Ascultam cu o ureche plictisită, tocmai ca să nu-l fac pe Dragoş precaut. — Nu ştiu... Nu cred... — Ba da, te asigur, e foarte serios. Vreau însă să vorbesc lui Nae. Ar trebui prevenit.

Miercuri, 17 [iunie 1936] Două zile — ieri şi azi — stupid pierdute, din cauza afacerii Pleniceanu. Ieri, la tribunal, nemîncat, ameţit de foame, de tensiune nervoasă, de nerăbdare, am stat pînă la 5. Am pledat frumos — şi am pierdut. Sunt un vorbitor bun — dar nu voi fi niciodată un avocat bun. Mă amuză bara, adversarul, judecătorii, frazele suitoare, interpelative, uşor retorice, pe care le găsesc şi — oricît pare de stupid — îmi place să mă ascult. Pe cît sunt de prost causeur (lamentabila mea figură într-o societate, la o reuniune mondenă, la o vizită!), pe atît sunt de bun vorbitor. Dar nu-mi serveşte la nimic. Aş putea fi un conferenţiar, nu un avocat.

Astăzi, toată ziua pierdută la d-na Pleniceanu acasă, în aşteptarea portărelului pentru executare. Şi între timp mă aşteaptă atîtea lucruri pe care le iubesc sau pe care le-aş putea iubi. Şi cel puţin dacă m-ar aştepta... Voi încerca să plec vineri la Breaza.

Luni, 22 [iunie 1936] Cald, plictisit, o sumă de mizerii în tribunal (mereu în legătură cu afacerea Pleniceanu), nici un chef pentru nimic, decît poate pentru soare şi amor. „Soare şi amor" — e un rezumat perfect pentru idealul meu de fericire. Ieri, la Snagov, am văzut exactă imaginea unei astfel de vieţi. Eram invitat la masă, la mama Marysei, cu ea şi cu Gheorghe. Are o vilă magnifică (25). Parcă e o mică jucărie triunghiulară, pereţii cafenii deschişi, acoperişul roşu. Odăi albe, mobilă largă, simplă, fotolii albastre, multe flori, scaune de pînză, un chaise-longue, un mic debarcader propriu cu două bărci, o peluză, umbrelă de soare, instrumente de pescuit, linişte, apă, pădure... E ca într-un vis.

(25) Maryse Nenişor era fiica politicianului liberal Dumitru Iuca, ministru de Interne pînă în aprilie 1937.

Două minute am intrat în dormitorul de sus — şi am visat că stăpînesc casa, că sunt instalat acolo şi că o am pe Leni cu mine într-o vacanţă care abia a început şi n-o să se mai termine. Sunt atît de leneş? Nu ştiu. Sunt mai ales obosit şi mi-e dor să fiu fericit, cu tot ce a trebuit să rămînă în mine inutil, frînt, descurajat de cînd mă ştiu.
Am fost cu barca la pescuit şi ne-am oprit un timp la Mănăstirea Snagov, emoţionant de frumoasă. La intrarea în naos, o frescă cu un grup de femei remarcabil, în partea dreaptă a tabloului: o linie de o graţie absolut surprinzătoare acolo. Prima femeie avea o mişcare voluptuoasă a piciorului, a coapsei, drapată într-o lungă stofă, mişcare pe care n- aş fi crezut s-o găsesc pe un zid de mănăstire românească. Pe versoul peretelui, în biserică propriu-zis, privind dinspre altar spre ieşire, o altă scenă (Coborîrea de pe cruce?), curioasă prin stîngăcia copilăroasă a greşelilor de perspectivă, îmi amintea un tablou de Zurbarán de la Luvru. (Nu Înmormîntarea lui Saint Bonaventura?) Într-un grup, un bătrîn care-şi duce mîna la barbă, gest de o expresivitate laică încîntătoare*.

* Acest paragraf a fost inclus, cu uşoare modificări, în capitolul V al romanului Accidentul.

Cîte lucruri de însemnat săptămîna trecută. Dar mereu silă de mine, şi jurnalul ăsta mi se pare încă o amăgire, nimic mai mult. Recepţia de la Blank, joi seara, mi-a prilejuit o noapte de beţie. Poate prima mea beţie veselă. Şi prezenţa Marysei, în loc să mă descurajeze, mă stimula. În timp ce asistam — pe la 2 noaptea — la un program de cabaret pe care ni-l oferea gazda — îi spuneam Leniei, care era lîngă mine, „consentantă": — Sunt cu adevărat beat. Nu-mi mai amintesc decît de foarte puţine lucruri din viaţa mea anterioară. — De exemplu? întreabă ea. — De exemplu că te iubesc — şi mîna ei o strînge pe a mea într-un nou pact de iubire. Absenţa mea de două săptămîni a fost, se vede, o bună măsură strategică. Cred că n-ar vrea să mă piardă. Şi, încă o dată, dacă aş vrea, dacă aş putea să vreau, totul ar fi de o extremă simplicitate. Dar am revăzut-o a doua zi la ea (bună, afectuoasă, iubitoare, oferindu-se cu destulă sinceritate...) şi ieri la match, ceea ce îi redă din nou siguranţa că e „tare" — dovadă că şi- a permis să devină din nou uitucă, neglijentă şi cochetă. Ne reluăm, domnul meu, strategia tăcerii. E singurul joc care-mi mai poate oferi succese în povestea asta.

Mă amuza, joi seara, la Blank, Horia Bogdan, care nu numai că-mi vorbea extrem de elogios despre pledoaria mea de miercuri, dar făcea un caz teribil de ea, vorbindu-i lui Mircea, Ninei, Mariettei, tuturor. (Leni mi-a spus de cîteva ori: să mă chemi şi pe mine la tribunal, într-o zi, cînd pledezi.) Şi mai amuzant este că Horia Bogdan îi povestise întreaga pledoarie nevesti-sii, în chiar seara procesului, întorcîndu-se acasă. Şi, dacă-l pot crede, dacă adică nu a fost o simplă amabilitate, se pare că la tribunal s-a discutat, în Camera de Consiliu, despre mine. Ei şi?

N-am plecat la Breaza şi cred că nici nu mai am cînd pleca. Observ cu durere că piesa rămîne pentru lunile de concediu. Dar voi fi liber să plec? Şi voi avea bani destui? Numai un timp de uitare, ca augustul de la Ghilcoş, m-ar putea acum reface. O să aştept şi să sper, atît cît mai pot spera.

Miercuri, 24 [iunie 1936] Scandaluri şi bătăi antisemite în tribunal. (Şi cu două zile înainte îmi spuneam că ar trebui să abandonez scrisul şi să mă fac exclusiv avocat.) Mergem poate spre un pogrom organizat. Alaltăseară, Marcel Abramovici (al Tantiei Rachel de la Braşov) a fost doborît pe stradă de vreo douăzeci de studenţi care, pe urmă, l-au tîrît leşinat în pivniţa căminului lor, de unde l-au „eliberat" peste vreo două ore, cu o
rană profundă la cap, hainele rupte şi însîngerate. Ieri, la tribunal, Sicu Davidovici a fost aruncat pe scări, de la Comerţ I, iar Leibovici Marcu a fost şi el bătut. Uite unul care-şi continuă destinul. În facultate, cred că a fost cel mai des bătut. Aseară, pe Strada Gabroveni — mă dusesem pe la Carol Grümberg —, atmosferă de luptă. Negustorii ovrei lăsaseră în jos obloanele şi aşteptau pe agresori, decişi să reziste. Cred că e singurul lucru de făcut. Dacă e să crăpăm, cel puţin să o facem cu bîta în mînă. Nu e mai puţin tragic, dar e — oricum — mai puţin ridicul.

Azi-dimineaţă, la telefon, Leni mă ruga să nu mă mai duc la tribunal şi mă asigura că toată ziua de ieri s-a gîndit cu grijă la mine. Părea sincer preocupată de soarta mea şi — de ce să nu spun? — mi-a făcut plăcere.

Citesc Jurnalul lui Stendhal şi aş vrea să fiu undeva departe, foarte departe, fără ziare, fără veşti, cu cîteva cărţi clasice şi — cu o femeie. Poate cu Leni. Cineva mai puţin agitat, o prezenţă mai vegetală...

Ţineam de mult să notez aici — dar am tot uitat — un lucru aflat săptămîna trecută de la Marietta: se pare că Paul Zarifopol a murit în braţele unei femei şi că această femeie — stupoare! — nu era alta decît Lisette Georgescu. Niciodată nu mi-aş fi imaginat o asemenea poveste. Sunt mai degrabă înclinat să-i presupun virtuoşi pe oamenii pe care îi cunosc. Probabil din lipsa mea de experienţă personală.

Joi, 25 [iunie 1936] Camil Petrescu, întîlnit azi-dimineaţă la „Capşa", era indignat pe mine fiindcă încercasem să spun că procesul de la Craiova, al antifasciştilor, se desfăşoară în condiţii sălbatice. — Ăştia nici n-ar trebui judecaţi. Trimişi direct la închisoare. Zece ani, douăzeci de ani, fără judecată. Nu să le dea ocazia să facă propagandă comunistă la proces, prin martori şi prin avocaţi. Ieşind de la „Capşa", am făcut cîţiva paşi pe stradă şi mi-a explicat din nou atitudinea lui faţă de ultimele bătăi antisemite. " E regretabil, dragă, dar tot ovreii poartă răspunderea. — De ce, Camil? — Pentru că sunt prea mulţi. — Dar ungurii nu sunt şi mai mulţi? — Poate, dar cel puţin sunt masaţi la un loc, în aceeaşi regiune. (N-am înţeles argumentul, dar n-am vrut să insist. La ce bun să reeditez lunga mea convorbire cu el, din ianuarie 1934. Sunt edificat asupra lui — şi tot ce poate face este să mă deprime, în nici un caz să mă surprindă.) În continuare mi-a spus: — Dragă, ovreii provoacă. Au o atitudine echivocă. Se amestecă în lucruri care nu-i privesc. Sunt prea naţionalişti. — Ar trebui să te decizi, Camil. Sunt naţionalişti sau sunt comunişti? — Ei, ştii că-mi placi? Suntem între noi, dragă, şi mă mir că mai pui astfel de întrebări. Comunismul ce altceva este decît imperialismul evreilor? Spune asta Camil Petrescu. Camil Petrescu este una din cele mai frumoase inteligenţe din România. Camil Petrescu este una din cele mai delicate sensibilităţi din România. Cum ar putea România să trăiască vreodată o revoluţie?

Am dejunat la Mircea, şi pentru că nici el, nici Nina nu veniseră încă din oraş, în
aşteptarea lor am cetit la întîmplare vreo 20 de pagini din Le côté des Guermantes. Un episod pe care îl uitasem complet (de altfel, am impresia că am uitat totul): un dejun al lui Marcel cu Saint-Loup şi Rachel „quand du Seigneur". Surprinzător seamănă Rachel cu Leni. Aveam impresia că citesc povestea propriului meu amor.

[Iulie] Miercuri, 1 iulie [1936] Duminică şi luni am fost la Brăila, unde seria mea sărbătorea zece ani de la bacalaureat. După 14 luni de absenţă, am regăsit Brăila fără surpriză. Neschimbată şi admirabilă prin tăcere, prin simplicitate. Senzaţia curioasă de a locui acolo la hotel. Camera mea — „Hotel Francez" — dădea spre Strada Polonă. Biserica Sfîntul Petru exact în faţa ferestrei mele, la capătul străzii. La liceu am fost mai emoţionat decît m-aş fi aşteptat. M-am aşezat în bancă — ultima bancă din clasa VIII-a — asaltat de amintiri. La dreapta mea, locul lui Ficu gol. Goraş (26) a strigat catalogul şi noi răspundeam pe rînd — „prezent". Din cînd în cînd se auzea un „absent" şi de cîteva ori „mort". Sunt patru morţi.

(26) Vasile Goraş fusese directorul liceului din Brăila la care a învăţat şi Sebastian.

Pe urmă a urmat un lucru uluitor: discursul lui Goraş. Ar merita transcris în întregime, cuvînt cu cuvînt. Cred că n-aş putea însă. Încerc oricum să-l reconstitui. „Domnilor, între catedră şi clasă, între profesori şi elevi există totdeauna neînţelegeri — unele dintre ele foarte dureroase —, dar aş vrea să credeţi că ele nu lasă în sufletul profesorilor mai puţine urme, mai puţine regrete decît în sufletul profesorilor [sic!]. Iată, eu port de zece ani o amintire de care am suferit foarte mult şi de care sunt bucuros că mă pot elibera astăzi, mărturisind-o. Ea priveşte pe unul din cei mai străluciţi din seria dvs. Mă gîndesc la Hechter. Era în clasa VII-a. Luase un premiu la limba română. La serbarea de fine de an — nici azi nu-mi pot da seama cum s-a întîmplat —, cînd să împart premiile, pe el am uitat să-l strig. Era cald, eram obosit, eram prins de nenumărate griji — şi o astfel de greşeală era poate explicabilă. Tot ce pot spune este că nu era intenţionată. După lăsarea cortinei mi-am adus aminte şi l-am căutat pe Hechter. El mi-a spus un cuvînt care m-a enervat, şi atunci eu i-am replicat foarte aspru. Am regretat pe loc. Mi-am dat pe loc seama că greşesc. Era însă prea tîrziu. Vreau să-i spun astăzi, în faţa dvs., a tuturor, cît am suferit pentru nedreptatea ce i-am făcut-o atunci. Îl asigur că n-am aşteptat să treacă atîţia ani pentru a-mi aduce aminte. Nu drumul strălucit pe care l-a făcut de atunci în viaţă, nu succesele lui atît de frumoase în literatură mă fac să-i vorbesc astfel. Eu din primul moment am fost îndurerat. Aş fi vrut să-i cer mai din timp scuze. Nu s-a putut. N-am putut. O dată am încercat, dar mi-am dat seama că e foarte greu. Astăzi o fac şi, vă spun, sunt fericit că o pot face în faţa colegilor săi. Dacă se poate, va ierta şi va înţelege." Eram copleşit. Îmi dăduseră lacrimi şi tremuram totul. I-am răspuns cu glasul stins o sumă de lucruri, prost spuse: — Nu cunosc, d-le director, n-am cunoscut pînă azi pe nimeni în stare să facă ce aţi făcut dvs. acum. Într-adevăr. Gestul mi se pare — omeneşte vorbind — extraordinar. Goraş rămîne un tip mai complex chiar decît îl bănuiam. Seara, la „banchet" — am mîncat cu toţii la „Monument" — am stat tot timpul lîngă el şi ne-am întreţinut cu destulă aisansă. Am să-i trimit cărţile mele şi poate am să-i scriu. A doua zi, luni, lungă plimbare pe Dunăre, pînă la Cropina, un canal dincolo de Reni. Ne aştepta acolo un prînz pescăresc ca în poveşti. Imensul ceaun în care fierbea ciorba de
peşte, crapii aliniaţi la proţap în jurul jăratecului — era o privelişte din Sadoveanu sau din Hogaş. Am umblat toată ziua gol, m-am scăldat în Dunăre, am vîslit, anmîncat enorm, am băut... Întoarcerea a fost magnifică. Călare pe cabina şalupei, aveam deschisă înainte toată Dunărea (o Dunăre mai largă decît la Brăila, cu o pădure de sălcii mai ordonată, aproape ca într-un parc bine îngrijit). Eram în plin soare la ora 6, cînd am plecat, iar cînd am coborît la Reni, prindeam ultimele focuri ale apusului. După o oră petrecută în orăşelul alarmat de invazia noastră (delicioasă grădina publică, plină de domnişoare, copii şi tineri amorezi!), mi-am reluat locul pe acoperişul cabinei, şi am călătorit „in the moonlight" pînă la Galaţi. De aici, la Brăila, unde am ajuns la 1 noaptea, mai mult somnoros. O zi excelentă, care m-a depărtat de Bucureşti, m-a făcut să respir şi să aflu încă o dată că pămîntul e mai mare decît cei 3 kilometri pătraţi pe care trăiesc, mă agit şi conversez eu.

Ieri, vizită la Leni — foarte iubitoare, foarte caldă, fără nici un fel de cochetărie. Interesante lucrurile pe care mi le-a spus despre amorul Jenichii Cruţescu. — Mă iubeşte ca un bărbat. Nu a fost nimic fizic între noi — dacă ar fi fost, ţi-aş spune — şi de altfel nu ştiu dacă nu va fi într-o zi. Suferă foarte mult din cauza mea şi recunosc că eu sunt de vină, fiindcă, dacă ea se poartă cu mine ca un bărbat amorezat, eu la rîndul meu mă port cu ea ca o femeie cochetă. Multă lume îmi spune că am s-o nenorocesc, că totul se va termina cu o dramă — şi noi înşine am stat de vorbă despre asta, ba o dată am şi hotărît să ne despărţim, dar nu s- a putut. După o săptămînă s-a întors nenorocită. E curios, nu am nici un fel de gelozie pentru Jenica. O ascultam liniştit pe Leni cum povesteşte — şi cred că mai mult mă amuza decît mă intriga. Niciodată amorul meu n-a fost mai firesc, mai sigur. Dar de ce şi pînă cînd?

Miercuri, 22 iulie [1936] Numirea la Fundaţie (27) a venit cînd nu o mai aşteptam. Cîteva zile nici nu mi-a venit să cred. Mi se părea că totul se va strica din nou, în ultimul moment. Dar azi- dimineaţă am încasat 39.500 lei, pe trecut. Fabulos! Şi voi avea de aici încolo 6.000 de lei pe lună (exact, 5.935). Iată-mi vacanţa aranjată. Voi putea lucra şi — să sperăm — să- mi termin piesa.

(27) Sebastian este angajat ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale.

Azi-dimineaţă, ieşind de la Fundaţie şi trecînd pe Calea Victoriei, am avut buna inspiraţie să intru la „Columbia", ca să întreb dacă mi-a venit cumva Kleine Nachtmusik, comandată încă din mai. Venise. Le-am plătit şi sunt fericit că prima cumpărătură a fost asta. Va fi poate de bun augur. Şi discurile sunt magnifice... Despre rest, n-am curiozitatea de a scrie. Şi nici nu e mare lucru. Azi-noapte un vis lung, confuz, prin care trecea Leni de cîteva ori. Duminică, Lohengrin de la Bayreuth, ascultat pe o căldură de ecuator. Vocile admirabil de clare, corurile şi orchestra tulburi. „...Dar spune-mi la crepuscul, încet, sunt fericit?"

[August] Ghilcoş, 2 august [1936]. Duminică Sunt aici de vineri dimineaţa. Vila Wagner regăsită. Oarecari schimbări, altă lume —
ca totdeauna stingherit între oameni străini, cu care sunt silit să stau de vorbă. Dar peisajul e acelaşi, aerul e salubru, brazii aproape. Ieri am fost la cheile Bicazului. Noaptea, spre lacul sub lună plină. Dimineţile, pe chaise-longue, la soare, îmi regăsesc cu uşurinţă calma mea fericire de anul trecut. De mîine vreau să scriu. Nu am nici o scuză de a nu o face. Dar nici mare entuziasm nu am. Am recitit chiar acum, după-masă, actul întîi, şi mi s-a părut lung, greoi. Mă urmăresc obiecţiile lui Camil, cînd i l-am citit. Totuşi, mîine voi fi la datorie. Cu resemnare şi supunere, dacă nu cu elan. Elanul va veni şi el, după primele pagini scrise. „Le plus difficile — spune Renard — c'est de prendre la plume, de la tremper dans l'encre et de la tenir ferme au-dessus du papier."

Luni, 3 [august 1936] Am scris puţin, dar am scris. Principalul era să încep în ziua fixată în „program". E adevărat, nu aleg din toată ziua asta (în care totuşi am stat vreo 5 ore în faţa hîrtiei de scris) decît vreo patru pagini. Am scris primele două scene ale actului doi. M-am împiedicat însă la scena treia, Leni—Bogoiu, şi mi se pare că nu trebuie să insist: n-am s- o urnesc din loc astă-seară. O las pe mîine-dimineaţă. Scena primă, Bogoiu-Maiorul, am terminat-o sacrificînd în întregime incidentul cu jurnalul găsit, care, mai demult — cînd făceam scenariul (scenagiatura, zice Stendhal) —, mi se părea deosebit de comic*. Dar acum am impresia că pe de o parte e facil ca efect, iar pe de altă parte, foarte greu de scris. Pe mîine, deci.

* În text: „comică".

Seară rece, dar de o puritate perfectă. Luna, drept în faţa balconului meu, într-un brad. Şi pe toată valea, un albastru de piatră transparentă.

Marţi, 4 [august 1936] Misterul telefonului din actul I va rămîne nedezlegat. Nu voi şti niciodată cu cine a vorbit Leni şi ce a vorbit... Nu vreau să-i forţez secretele. Să şi le păstreze.

Seara Am terminat scena Leni-Bogoiu. Am început şi am dus pînă la jumătate scena IV, Ştefan-Mme Vintilă. Aş fi terminat-o desigur, dacă tinerii însurăţei, vecinii mei de balcon, n-ar fi avut fantezia să facă toată după-masa lectură cu glas tare. Citesc o carte franţuzească — şi o citesc pe rînd: cînd ea, cînd el. Pe urmă o comentează, o explică, pasaj cu pasaj. Exasperant. Genul cel mai detestabil de lună de miere: luna de miere intelectuală. Fără acest accident, ziua asta ar fi fost spornică. Şi aşa sunt mulţumit de ea. Opt pagini scrise. Şi multe lucruri clarificate. Pentru mîine-dimineaţă mi-am acordat un scurt concediu, ca să urc pe Ghilcoş. Dar voi încerca să mă ratrapez mîine după-masă. Doamne ajută.

Vineri, 7 [august 1936] Nu m-am „ratrapat" miercuri după-masă, cum îmi făgăduisem. Toată ziua de miercuri a fost sacrificată, din cauza plimbării pe Ghilcoş, unde — la întoarcere — am pierdut drumul şi am rătăcit aproape două ore. Dar priveliştea e miraculoasă. Ieri, zi de ploaie, din zori pînă noaptea. Zi de ploaie, dar şi zi de lucru. 10 pagini. Terminat scena Ştefan—Mme Vintilă. Început scena Leni-Jef, care însă la un moment dat s-a oprit locului. Imposibil să o duc pentru moment mai departe. Am abandonat-o — şi am trecut la scena imediat următoare, intrarea celor doi străini în pensiune. Am impresia că merge. Sunt în momentul ăsta (ora prînzului) la scena IX-a, pagina 27.
Dimineaţa de azi am pierdut-o toată ca să fac corespondenţă. Voi lucra însă după-masă. Trebuie. Scrisoare de la Jeni, care e La Sovata. Amuzant cum datează „Sovata în 3 august". Acest „în" e un vechi tic al meu, de prin 1925-1926. Ea l-a păstrat, desigur fără să ştie. E şi asta o formă de fidelitate. Un bărbat nu va şti niciodată ce sedimente de amoruri trecute sunt în gesturile, în obiceiurile, în vocabularul, în ticurile unei femei.

Duminică, 9 [august 1936] A patra zi de ploaie. Începe să fie exasperant. Mă surprind cu nostalgii de oraş. Aş vrea un cinematograf, un concert... Şi totuşi, cel mai bun lucru pe care îl aştept e tot soarele. Am lucrat, mi se pare, destul de bine. Am terminat aseară scenele cu cei doi străini. Sunt lucruri care mă amuză. Mă întreb însă dacă pe ici, pe colo n-am exagerat, dacă n- am apăsat prea tare, dacă n-am recurs la prea facile efecte. Nu ştiu: voi vedea. Sunt la pagina 40. Să vedem ce va da ziua de azi. Mă gîndeam ieri, plimbîndu-mă pe şosea, la Ionel Teodoreanu. Nu ştiu de ce. Mi-ar fi făcut plăcere să-l întîlnesc. Azi-dimineaţă, pe cine găsesc în pensiune, tratînd cu Fräulein Wagner închirierea unei camere? Ionel Teodoreanu, cu soţia lui. Sinceră bucurie de a-l vedea. Va locui în pensiune, începînd de mîine seară. Scrie un roman. Sper că nu ne vom incomoda unul pe altul.

Luni, 10 [august 1936] A cincea zi de ploaie. Suntem în plin noiembrie. De nicăieri, nici un semn de îndreptare. Am impresia că s-a terminat, că nu voi mai vedea aici, la Ghilcoş, un cer senin. Sunt la scena finală— aceea despre care, în noaptea cînd mi-am făcut pentru prima oară schema piesei — în martie —, scriam: „marea scenă, greu de scris". Mă apropiu de ea cu teamă. Ce o să dea? Dacă o termin azi sau mîine, îmi las o zi liberă înainte de a trece mai departe, la actul al treilea. Să fie oare posibil să mă întorc la Bucureşti cu toată piesa scrisă? Paginile scrise ieri îmi displac suficient. Nu vreau însă să mă împiedic de ele acum. Voi încerca să le revăd la sfîrşit. Deocamdată mi se par exagerate. Tranziţia e prea bruscă, efectele prea intenţionate.

Seara Aveam dreptate. Merge greu. Sunt la masa*

* Propoziţie neîncheiată.

Marţi, 11 [august 1936] Începusem aseară să scriu cîteva rînduri aici, în caiet, cînd mi-a bătut în uşă Ionel Teodoreanu. L-am poftit înăuntru şi am stat vreo două ore de vorbă. Cînd a plecat, n-am mai ştiut exact ce voiam să spun în fraza începută — şi am abandonat-o aşa cum era, mai ales că trebuia să mergem la masă. În rezumat, voiam să spun că scena asta, la care m-am oprit, mă îngrijorează. De cînd sunt la Ghilcoş, prima piedică serioasă. Şi nu mă îndur să trec, peste ea, la actul al treilea. Aş vrea să pot termina actul II — şi să-l pun deoparte, ca pe o treabă sfîrşită. Ieri am stat vreo 6 ore în faţa hîrtiei — şi nu m-am ales decît cu vreo două pagini (nici două pagini întregi), care pot fi reţinute. Voi încerca azi. La drept vorbind, dacă ar fi soare, mi-aş acorda cîteva ore libere, aş urca pe Ghilcoş sau pe Ţohard — şi asta m-ar limpezi poate. Dar e mereu urît, acelaşi cer
de noiembrie, un vînt rece, nici măcar destul de tare ca să gonească norii.

Teodoreanu este acelaşi convorbitor fascinant pe care l-am cunoscut la Galaţi. Îl ascult cu cea mai vie plăcere — deşi nu-mi vorbeşte decît despre el, despre literatură, despre romanul pe care îl scrie. Mi-a cetit cîteva pasaje — şi unele mi s-au părut excelente. Îndeosebi un scurt episod cu doi eroi — Hans Müller şi Mircea Ştefănescu. — Sunt la o etapă antilirică, mi-a spus. E un roman pe care îl scriu împotriva mea: cred că o să-ţi placă. E de altfel un camarad încîntător. Băieţii lui, care locuiesc la dreapta mea şi îmi sunt oarecum tovarăşi de balcon, au primit ordin să fie liniştiţi. Doamna Teodoreanu face o cafea neagră extraordinară, din care primesc şi eu o raţie de două ceşti pe zi. Romanul lui se cheamă Arca lui Noe. Se petrece la Borsec, într-o pensiune — pensiunea lui Fräu Blecher — care se mai cheamă şi flota Blecher. Pentru că venise vorba de Cezar Petrescu, care utilizează — aproape fără să-şi dea seama — în cărţile lui, sugestii din diverse convorbiri sau confesii literare, m-am grăbit să-i spun, ca măsură de prudenţă: — Să ştii că şi în ceea ce scriu eu acum este o pensiune, într-o localitate de munte — Pensiunea Weber — condusă de Fräulein Weber, pensiune pe care, la un moment dat, un personaj o compară cu un vapor... Am rîs amîndoi de coincidenţă — dar nu e rău că am precizat. — De altfel — mi-a spus el — nu cred să ne întîlnim. Mergem probabil pe drumuri diferite. — Cu atît mai diferite cu cît ceea ce scriu eu este... o piesă de teatru. Nu părea surprins — şi mi-a explicat de ce: — Băiatul meu cel mare — Ştefănucă — mi-a spus azi la prînz... (Bătaie în uşă. Deschid: e Teodoreanu. Îmi aduce cafeaua de dimineaţă. Ne vorbim doar din ochi — de frică să nu ne angajăm într-o nouă conversaţie. Continui) ...mirat: „Papa, să ştii că domnul Sebastian vorbeşte singur cînd scrie..." N-am crezut, dar acum înţeleg... Îi explic că într-adevăr simt nevoia să spun fiecare replică înainte de a o scrie...

Vineri, 14 [august 1936] Nici un progres. Sunt la un punct mort — Scena finală a actului II opune o rezistenţă stupidă. Actul III, de care am încercat să mă apropiu, este cu totul inform. De atîtea zile, nici o idee nouă. Şi soarele nu mai vine. Încep să cred că din cauza lui îmi merge aşa de prost. Ieri nici n-am încercat să lucrez. Şi nici măcar nu am satisfacţia de a fi leneş. Sunt plin de remuşcări — şi fiecare ceas mi se pare o mustrare.

Sîmbătă, 15 [august 1936] Totuşi, ieri am terminat actul II. Cred că va avea nevoie de serioase adăogiri. Îmi trebuie neapărat o scenă Leni-Ştefan, prealabilă scenei finale, pentru a o pregăti. Şi, de asemeni, ar trebui să insist puţin asupra lui Mme Vintilă*. Eventual scena Leni-Jef poate rămîne aşa cum e. În schimb, va trebui să adaug unele lucruri „discursului" pe care Leni îl ţine celor doi intruşi, convingîndu-i să plece.

* În text: „Valeriu".

Toate aceste adăogiri mi se par necesare nu numai pentru economia intimă a actului, dar şi pentru dimensiunile lui. Se înţelege că el trebuie să fie mai mic decît actul prim, dar oricum disproporţia mi se pare prea mare. 79 de pagini întîiul şi numai 49 al doilea
— asta face o diferenţă nu numai de 30 de pagini, dar — la reprezentare — de jumătate oră.

Soarele a revenit. Azi-dimineaţă, două ore pe terasă, gol, în chaise-longue. Îmi voi recîştiga, sunt convins, forma mea de vacanţă, care totdeauna a fost excelentă, cînd am avut destul soare. Aseară, foarte frumoasă plimbare cu Teodoreanu spre Floarea Reginei. Mi-e frică parcă să ridic cortina pentru actul al treilea. Ştiu aşa de Puţine lucruri despre ce se va întîmpla...

Joi, 20 [august 1936] Pare comic de scris, dar cînd un lucru puţin mai neobişnuit ţi se întîmplă, ai totdeauna o impresie de ridicul şi de neverosimil — aşa de monotonă, aşa de bine gospodărită e viaţa pe care o ducem. Prin urmare, am fost victima unui atac banditesc. Am trăit aceasta situaţie cinematografică de a fi timp de vreo cinci minute sub ameninţarea unei puşti, îndreptată spre mine: „Sus mîinile!" La drept vorbind, „sus mîinile" n-a spus. Eram cu Gulian  (28) şi cu soţia lui, sus pe Ţohardul mare. Ajunsesem în vîrf şi admiram peisajul (în treacăt fie zis, mi se pare excepţional: de o lărgime, de o bogăţie de planuri rară). Mergeam agale, cînd aud din faţă o voce care ţipă: — Staţi!

(28) Poetul Emil Gulian.

Nu mi-am dat seama de ce se petrece. Credeam că e vocea lui Emil sau gluma unui excursionist. Pe urmă, după două-trei secunde, m-am dezmeticit. În faţa noastră, un tip înalt, haine de pădurar, barbă mefistofelică, mustăţi ţepoase (şi barba şi mustăţile desigur false, dar suficient de bine lipite), puşcă de vînătoare, mi se pare cu două ţevi, îndreptată spre noi. — Staţi! Tipul face o manevră de încărcare, desigur ca să ne impresioneze. Nu era nevoie. Eram destul de impresionaţi. — Dezbrăcaţi-vă. Ne-am dezbrăcat. Nu aveam chef de discuţii. Am rămas — fericită prevedere — în costumele de baie, pe care le aveam pe noi. Am lăsat toate hainele grămadă acolo şi, urmăriţi de ţeava lui, ne-am depărtat cîţiva metri, unde ne-a poruncit să ne trîntim în iarbă. Cum mă uitam fix la el, m-a întrebat de cîteva ori: — Ce te uiţi la mine? Ce te uiţi la mine? Şi pe urmă, teribil: — Nu întoarceţi capul, futu-vă mama voastră. Avea o voce aspră, accent unguresc. Îl auzeam scotocind în buzunare — şi mă întrebam ce mi se mai poate întîmpla. Revedeam întîmplările cu Terente, din 1925. Un moment m-am întrebat dacă nu va lua pe vreunul din noi, ca să ceară pe urmă bani. Eram totuşi destul de calm pentru o glumă. I-am spus lui Emil: — În fond e o experienţă. Hortansa Gulian, care ştie cîteva boabe ungureşte, i-a spus — evident fără să întoarcă capul şi fără să-l privească — ceea ce ne interzisese — să ia ce vrea şi să plece. — Olgoş — a fost răspunsul lui — un fel de „mucles!" unguresc. Pe urmă l-am auzit ronţăind: mînca ciocolata şi pesmeţii pe care îi găsise într-o basma. Într-un sfîrşit l-am auzit: — No! acuma veniţi să vă-mbrăcaţi. Cînd am întors capul, dispăruse.
Bilanţul: mie mi-a luat ceasul (de care îmi pare cu adevărat rău — hotărît nu am noroc la ceasornice), bluza training-ului şi vreo 80 de lei, cît aveam în buzunar. Lui Emil, o tabacheră de argint şi vreo cinci sute de lei. E curios că ne-a lăsat celelalte lucruri: basca, ochelarii de soare, pantalonii. Pe urmă ne-am întors, jumătate speriaţi, jumătate amuzaţi. De neplătit intrarea noastră în Ghilcoş, convorbirea cu jandarmii, lumea care ne priveşte, oamenii care vor detalii, cei care surîd cu un mic surîs de îndoială, cei care încep să fie îngrijoraţi. Suntem celebri... Poate o să scrie şi la jurnal. Acuma, cînd mă gîndesc bine, mi se pare că banditul meu era un diletant, şi că, dacă noi nu ne simţeam prea bine în compania lui — şi el era niţel intimidat de operaţie. Cred că, dacă nu s-a apropiat nici un moment de noi, e pentru că i-a fost frică. Hortansa avea cercei de cîteva zeci de mii de lei în urechi şi, desigur — amîndoi — verighete. Le-am salvat. Cred că puţină dibăcie să fi avut, şi mai ales puţin sînge rece, puteam şi eu să-mi salvez ceasul în timp ce mi-am dezbrăcat pantalonii. Mai mă întreb dacă arma lui era încărcată şi dacă, tăbărînd pe el cu bastoanele, n-am fi reuşit ori să-l punem pe fugă, ori să-l prindem şi — victorie! — să-l ducem cu noi pînă jos, la jandarmi. Numai că arma putea fi totuşi încărcată şi — de! — nu făcea să încercăm o experienţă glorioasă pentru puţinul pe care aveam în definitiv să-l pierdem. Numai dacă s-ar fi apropiat de noi am fi răspuns probabil. Acuma îl caută jandarmii prin împrejurimi. M-ar amuza să pot sta de vorbă cu el.

Actul III l-am început după lungi, lungi dibuiri. Nici acum nu sunt deplin clarificat, înaintez încet, făcînd lumină pe distanţe scurte, pe care le parcurg, fără să ştiu încotro voi merge mai departe. Sunt zile în care nu scriu nimic — sunt altele din care nu mă aleg decît cu trei-patru replici scrise. Dar nu mai am dezolanta impresie de acum cîteva zile, impresie pe care am comunicat-o şi Mariettei şi lui Mircea că nu voi mai putea scrie deloc şi că voi rămîne cu piesa veşnic neterminată. Merge greu, merge foarte greu — dar merge.

Sîmbătă, 22 [august 1936] Cred că s-a făcut lumină. A fost greu pînă m-am clarificat — dar acum mi se pare că sunt într-adevăr şi definitiv clarificat. Ziua de ieri şi cea de azi — nu prea productive ca număr de pagini (ieri o pagină şi jumătate, astăzi patru pagini jumătate) — mi-au precizat linia actului trei. Iese cu totul altceva decît proiectasem, dar sunt bucuros că regăsesc un ton grav, pe care scenele Bogoiu-Maioru îl îndepărtaseră cu prea multă brutalitate comică. Nu va fi un act comic. Renunţ, de exemplu, la scena cu peştele prins de Maior — scenă care mă amuza aşa de mult în primele mele proiecte. De altfel, Maiorul şi d-na Vintilă nici nu mai apar în actul ăsta. Nu i-am dat eu afară. S-au eliminat singuri, prin jocul intim al lucrurilor. Comedia se strînge între Leni, Ştefan, Bogoiu şi Jef. Toţi trei o iubesc — fiecare în felul lui — şi, plecînd, Leni îi va părăsi pe toţi trei. Regăsesc o foarte veche amintire dintr-un film pe care l-am văzut în copilărie şi care se chema: Cei trei sentimentali. E o emoţie regăsită. Sunt surprins de sensurile sufleteşti pe care le-au căpătat, de-a lungul acestor luni de cînd scriu piesa, Bogoiu şi Jef— la început figuri cu totul episodice în intenţia mea şi mai mult de utilitate comică, iar acum deveniţi piese principale ale întregului joc psihologic. Am scris pînă azi, din actul III, primele trei scene, lăsînd acuma (7 1/2 seara) neterminată scena Bogoiu-Leni. Scenariul sumar al întregului act e făcut. E posibilă o singură primejdie. Prin eliminarea Maiorului şi a lui Mme Vintilă, actul să nu devină prea scurt. Sunt însă decis să nu ţin deocamdată seama de acest lucru. Eu scriu piesa aşa cum se
impune ea. Pe urmă, la reprezentaţie, voi face amplificările strict necesare — dacă într- adevăr vor fi necesare. Impresia mea însă este că, mai ales ţinînd seama de lungimea actului prim, spectacolul ar putea fi împărţit în două, cu o singură pauză după actul 1, actele 2 şi 3 jucîndu-se cu o pauză doar de cinci minute, aproape în continuare. Mă gîndesc la felurite titluri („Vacanţă" e prea şters). „O zi cu soare". „Jocul de-a vacanţa". „Jocul de-a fericirea". Cred că mi-am recîştigat bucuria de a scrie. Un moment (moment care a durat vreo zece zile), mă părăsise. Dacă-mi menţin actuala dispoziţie de lucru, atunci rămîn la Ghilcoş pînă termin, adică — dacă e nevoie — şi după 1 septembrie.

Marţi, 25 [august 1936] Sunt la jumătatea scenei a VIII-a, scena de explicaţii Leni-Ştefan, punctul de sus al actului. De aici încolo restul e de o perfectă simplicitate. Îmi dau seama că, dacă aş fi mai harnic şi dacă aş fi într-o mai atentă încordare, aş putea termina totul într-o singură zi. Dar pe de o parte ploaia a revenit şi suntem din nou în plin noiembrie, de ieri- dimineaţă. Îmi lipseşte aşa de mult soarele... Mă obişnuisem să lucrez pe balcon — mai ales între 5 şi 7 1/2 seara, cînd muntele Ghilcoş, drept în faţa mea, trecea prin cele mai suave focuri ale apusului. Iar prezenţa lui Teodoreanu, şi el aplecat deasupra mesei de lucru, pe balconul lui, era amicală, confortabilă. Pe de altă parte, sunt mereu tracasat de instrucţia afacerii de pe Ţohard. De cîteva ori m-au chemat la postul de jandarmi să-mi arate diverşi bănuiţi. În sfîrşit, s-au fixat asupra unui tip care prezintă, ca să zic aşa, cele mai mari garanţii de seriozitate. Eu nu pot jura că e el, dar mărturisesc că privirea lui mă înfioară. Acuma m-au chemat la Miercurea-Ciucului, la judele de instrucţie. Evident, nu mă voi duce, dar toate parlamentările astea, toate drumurile la jandarmerie, toate declaraţiile pe care a trebuit să le dau (şi pe care le scriam cu teama de a nu nenoroci un nevinovat) mă irită, mă împiedică să lucrez, mă distrag, îmi rup continuitatea. Totuşi, îmi pot considera piesa virtual terminată. Mai am două zile, cinci sau şapte — dar o termin. Aş vrea însă să o termin aici şi să nu fiu silit a lăsa nici măcar un rînd pentru la Bucureşti.

Joi, 27 [august 1936] Nu, n-am să termin nici azi, nici mîine, nici duminică. Nu ştiu cînd am să termin. Deşi scena a opta, Leni-Ştefan, care mi se părea cea mai grea în actul ăsta, e terminată, totuşi dificultăţile n-au trecut toate. De exemplu scena imediat următoare, Ştefan—Jef, rezistă. Toată după-masa de ieri, toată dimineaţa de azi m-am luptat cu ea, fără să pot scoate mai mult de 5-6 replici. E curios cum se ivesc rezistenţe, mai ales acolo unde nu le aşteptam. Dar nu sunt supărat. Aştept. Finalul actului se desemnează admirabil. E o bogăţie de nuanţe pe care nu o bănuiam acum zece zile, cînd întreg actul trei mi se părea sterp. Dar voi putea să aduc la lumină toate aceste nuanţe? Dacă din scena penultimă — Leni, Ştefan, Bogoiu, Jef— nu scot un moment de o mare delicateţă şi de emoţie foarte fină, atunci nu rămîne decît o singură explicaţie: că nu am pic de talent. În ce priveşte titlul, cred că voi rămîne definitiv fixat la Jocul de-a vacanţa.

Sîmbătă, 29 august [1936], ora 4 Am terminat. Cui să telegrafiez, ca în anul I: „Trecut examenul, sunt fericit"? Dar am trecut oare examenul? Voi vedea mai tîrziu.

[Septembrie] Balcic. Duminică, 6 septembrie [1936] Sunt aici de ieri. Casa mea (vila Paruşeff), o casă de bulgar sărac, e aproape un bordei.
Foarte curat însă şi literalmente pe ţărm. Valurile se sparg la trei metri de mine. O curte, chaise-longuri şi marea întreagă deschisă înainte. Sunt, cred, în centrul golfului. Zgomotul valurilor fără încetare, de o egalitate ritmică ce mă adoarme. Am dormit un somn adînc, egal, lung, cum n-am avut nici unul la Ghilcoş. Şi totuşi, vacarmul valurilor e permanent iar fereastra mi-a fost larg deschisă toată noaptea. Azi-dimineaţă, prima baie în mare. Regăsesc marea voluptate de a înota. Şi înot aşa de prost. Un cerc de actori, pictori, lungi conversaţii leneşe, o atmosferă de nepăsare, de neglijenţă, de jemanfişism într-adevăr recreator. Iancovescu, Ţoţa, Marietta Rareş, Lucian Grigorescu, Paul Miracovici, Baraschi, Mützner. Am dejunat cu toţii astăzi la judecătorul... (am uitat cum îi zice) şi am ascultat după-masă, cu marea în faţă, Bach (al treilea brandenburghez), Mozart (concert pentru vioară şi orchestră), Vivaldi, Beethoven. Se înserează, sunt singur acasă, şi valurile bat mereu aici, lîngă mine...

Am renunţat să scriu aici ce s-a petrecut la Bucureşti, în trecerea mea pe acolo. Patru zile destul de obositoare. Pe Leni n-am văzut-o şi poate n-am s-o mai văd. Mă chemase miercuri la ea — şi n-am găsit-o acasă. Mi-e silă. N-aş vrea să reîncep calvarul telefoanelor, al pîndelor, al presupunerilor, al strategiilor. Jocul e prea vechi — şi pe urmă este şi fără sens. În anumit sens, incidentul ăsta îmi simplifică soluţia piesei. I-o dau Mariettei. Cu părere de rău, dar fără ezitare. Va scoate din ea ce va putea. Aş vrea cel puţin s-o joace cu Iancovescu — dar mă tem că nici asta nu va fi posibil şi că pînă la urmă va trebui să-l accept pe Toni. În cazul ăsta merg la un dezastru sigur. Miercuri seara am citit actele doi şi trei, pentru Marietta, Haig, Nenişorii, Mircea şi Nina, întîmplător Pencii. Rezultat îndoielnic — primă impresie mai mult deprimantă. Dar pe urmă mi-am revenit. Sunt o sumă de obiecţii pe care vreau să le consemnez aici. Dar pe de o parte mi s-a terminat cerneala, iar pe de altă parte e prea frumos afară. Pe mîine poate.

Luni, 7 [septembrie 1936] Actul II ar putea să meargă chiar în forma lui de acum. Poate că nici scena Leni—Jeff nu mai e nevoie să fie complectată. În schimb, scena finală trebuie neapărat remaniată. A fost de altfel sentimentul meu din primul moment, de cînd am scris-o. De asemeni, e cu totul insuficientă scena imediat următoare plecării celor doi intruşi. Ideea este excelentă (una din cele mai bune invenţii din întreaga piesă) — dar nu e pusă deloc în valoare. Mi-am dat şi eu seama de acest lucru, dar mai ales cel care m-a făcut atent a fost Haig. Merge foarte bine la lectură întreg episodul celor doi clandestini. S-a ascultat bine şi s-a rîs mult. Asta e tot ce găsesc deocamdată de spus despre actul II. Mult mai complicat e pentru al treilea.

Vineri, 11 [septembrie 1936] Plec după-masă. N-am scris nimic, n-am citit nimic. Am stat în soare — şi asta a fost aproape tot. Cîteva zile fericite. Voluptatea mea supremă e lenea. De asta n-am notat nimic aici. Nu mă interesa. Marea e calmă, oglindă.

Bucureşti. Marţi, 15 [septembrie 1936] Am văzut-o pe Leni şi i-am comunicat decizia mea de a da piesa lui Iancovescu şi
Mariettei. Numai în cazul în care această soluţie ar eşua, aş putea să-i pun din nou piesa la dispoziţie. A primit vestea cu destulă stăpînire, dar cu o emoţie vizibilă. Poate nu „emoţie". Surpriză, necaz, regret — şi departe, departe de tot, nevoia de a izbucni în lacrimi. Asta e logica stupidă a jocului nostru. Atîta timp cît ştia că piesa îi aparţine, că pentru ea o scriu şi pentru ea o păstrez, era neglijentă pînă la indiferenţă. Acum, cînd o pierde sau cînd e ameninţată s-o piardă, piesa îi devine necesară şi suferă de a nu o mai avea. Iar eu — nici eu nu sunt altfel. Regăsesc acea „muflerie intermitente" de care vorbeşte Swann. Ajunge puţină nelinişte, ajunge îndoiala, întrebarea, presupunerea că îi sunt indiferent, pentru ca să sufăr că n-o văd şi să mă gîndesc zi şi noapte la ea. Dar cînd (cum s-a întîmplat azi-dimineaţă) o găsesc învinsă, fără rezistenţă, gata să mă iubească, atunci dintr-o dată îmi recapăt distanţa şi încetez a o mai wbi. Am avut azi-dimineaţă impresia că e urîtă. Nu-mi plăcea pur şi simplu — ceea ce mi se întîmplă pentru prima oară de cînd o iubesc. ar Ştiu bine că nu-i adevărat şi că — chiar dacă ar fi — nu are importanţă. Adevărul e că azi-dimineaţă eu eram stăpîn pe jocul meu şi ea nu – ceea ce o oblige pe ea să mă iubească şi pe mine să n-o iubesc. Mecanism psihologic de o simplicitate copilăroasă şi care funcţionează mereu la fel. De altfel, asta n-o împiedică să rămînă, ca şi în trecut, cochetă, mincinoasă, inocentă într-un sistem întreg de minciuni. Îmi făcea rău s-o ascult cum îmi explică incidentul de miercurea trecută. Recitirea recentă a lui Swann îmi arată încă o dată cît de mult seamănă comedia noastră cu toate comediile de amor. Leni e şi ea o Odette oarecare, iar eu un şi mai oarecare Swann.

Sîmbătă, 19 [septembrie 1936] Visuri lungi, complicate, astă-noapte, din care nu-mi pot aminti mare lucru. Locuiesc parcă un fel de casă mare, cu mai multă lume — o pensiune? — undeva, într- un loc care nu e, desigur, Bucureştiul. Fac curte unei fete, pe care o aduc în odaia mea. Cineva, care pare să fie fratele ei sau iubitul ei şi care ne pîndea din balcon, intră în cameră şi ne surprinde. Urmează o dramă cam confuză. Şi fata şi băiatul mor, asasinaţi sau smucişi. Eu sunt responsabil. Va trebui să fiu şi eu ucis sau să mă omor. Dar o femeie intervine şi într-un lung monolog (care pare a fi ţinut la mormîntul celor doi sau, oricum, în faţa unui monument), povesteşte cum ea i-a ucis — aşa încît eu sunt salvat... şi mă trezesc. Al doilea vis e şi mai confuz. Sunt într-o sală mare, cu imens de multă lume. Este, după cum înţeleg, o sărbătoare comemorativă. Puţin mai tîrziu, lucrurile se precizează: este aniversarea revistei Nouvelles littéraires. Mari pancarte şi inscripţii sunt purtate de- a lungul vastei săli, care seamănă cu o mare sală de bal. O femeie ţine un discurs. E întreruptă de un bărbat care ţipă: — De-ajuns. Prea mult aţi vorbit despre ovrei. Mă mir că nu-l aduceţi şi pe Niemirower  (29).

(29) Iacob Niemirower, şef-rabin al comunităţilor evreieşti din România, pînă în 1939.

În momentul ăsta, un ovrei bătrîn, cu barbă, care poate să fie chiar Niemirower, protestează. Pe urmă scoate o carte şi începe să citească o rugăciune evreiască. Domnul care a întrerupt scoate şi el o carte, din care citeşte o rugăciune românească. În realitate nu se aude nimic din cauza vacarmului, dar se văd cei doi care citesc de zor, urlînd*, în fundul sălii, pe o scară monumentală, înaltă, cum sunt scările în scenele fastuoase de revistă.

* Lecţiune incertă.
Se produce o mare încăierare. Eu, cu o fată sau cu un băiat de lîngă mine ne strecurăm din mulţime şi ajungem repede acasă — casa din primul vis. Un moment mă întreb cu teamă dacă voi găsi uşa deschisă. E deschisă. Mă pregătesc să fug în camera mea, dar nu am timp, căci mă trezesc. Evident, amîndouă visele erau mult mai complicate, dar mai mult nu-mi pot aminti.

Marţi, 22 [septembrie 1936] Alaltăseară, duminică, acasă la Maryse, lectură pentru Iancovescu. Mai erau, afară de Nenişori, Ţoţa şi Ghiţă Ionescu  (30), Marietta şi Haig.

(30) Economist şi politolog, colaborator la Revista Fundaţiilor Regale şi Viaţa Românească.

Lectură bună, urmărită cu destulă uşurinţă. Iancovescu, de un entuziasm gălăgios: — E cel mai formidabil lucru pe care l-am cunoscut de 40 de ani încoace. E un moment în teatrul românesc. Nu-ţi dai seama de ce ai făcut. E o onoare pentru mine să te joc. Nu-ţi dai seama de drumurile pe care le deschizi. Ce tehnică, ce dialog, ce minune!... Îl ascultam amuzat şi cu destul calm. Încep să-l cunosc. Totul e pentru el formidabil, unic, epocal. Totul: via lui de la Balcic, cîinele lui, apusul de soare de la Surtuchioi (care într-adevăr a fost miraculos — îmi pare rău că n-am scris nimic la Balcic despre acea plimbare...). Ştiu cu cît trebuie reduse superlativele lui Iancovescu, pentru a căpăta ideea exactă pe care vor s-o exprime. Prin urmare, nu mă las înşelat de excesele lui de entuziasm. Îmi cunosc piesa mai bine decît mi-o cunoaşte el. Adevărul însă este că i-a plăcut destul şi că sub ploaia lui de exclamaţii admirative se putea citi o adeziune sinceră. E un punct cîştigat. Observaţiile lui despre actul al treilea sunt foarte juste. Incontestabil, omul ăsta are ochiul sigur. Scena de explicaţii Leni-Ştefan este prea explicativă. Grosolan explicativă. Soluţia pe care mi-o propune el este simplă: tai totul pînă la scena Jef-Ştefan (care i-a plăcut mult — şi îmi pare bine), scriu proiectata scenă cu Bogoiu şi peştele Maiorului, las prima scenă Leni-Ştefan — şi fac pe urmă legătura. E o operaţie de cinci minute. Totuşi, eu nu văd chiar aşa de simplă chestiunea. Mi se pare că remanierea actului ultim trebuie să fie mai serioasă. Toate lecturile pe care le-am făcut pînă acum (cea de duminică a fost a treia — ca să nu mai socotesc lecturile anterioare ale actului prim) mi-au servit enorm. Sunt, în fine, fixat asupra lucrurilor care merg şi asupra celor care nu merg. Mi se pare că un public de 500 de oameni nu va reacţiona altfel decît publicul de 10 persoane, pe care l-am înfruntat pînă acum. Din actul întîi voi modifica scena Bogoiu-Leni (în sensul în care şi Camil şi Gulian mi l-au indicat printr-o tulburătoare identitate de observaţie). Dovadă că schimbarea se impune este că după actul întîi Iancovescu îmi spunea că Bogoiu e un tip din familia Prostului lui Fulda — ceea ce e absolut inexact. De altfel, schimbarea e simplă şi uşoară. E mai mult o problemă de transcriere decît de transformare propriu-zisă. Actul II rămîne aproape intact. Scena primă indică admirabil schimbarea de atmosferă. Intrarea celor doi clandestini a fost încă o dată ascultată cu mare bucurie. Voi modifica doar o replică a lui Bogoiu (cea cu poliţa — care nu merge deloc). Iancovescu mi-a dat aici o sugestie simplă, dar excelentă. Actul al III-lea cred că-l voi scrie din nou, exceptînd ultimele patru scene. Mi-ar trebui pentru asta trei—patru zile, în care aş pleca undeva să lucrez, la Sinaia de exemplu, sau poate la Braşov, Sibiu. Voi vedea Pentru moment, n-am nici o grabă, deşi Iancovescu mă asigura că mă joacă înainte de Crăciun — şi se oferea să semneze imediat un contract în sensul ăsta. Vor fi însă mari dificultăţi. Am impresia că nu o va accepta pe Marietta — căreia i-o preferă pe Ţoţa. În acest caz nu-i dau piesa. Oricîtă nevoie am de Iancovescu — pe care,
mai ales acum, îl simt iramplasabil — nu pot să-l las să mă joace cu Ţoţa, cu Ţăranu în Bogoiu şi — te pomeneşti — cu Mircea în Jef. Prefer să mai aştept un an. La drept vorbind, a aştepta încă un an ar fi soluţia care mi-ar conveni mai mult, căci pînă atunci s-ar putea să devină posibilă distribuţia mea ideală (Leni-Iancovescu- Timică), iar pe de altă parte, acum sunt destul de plictisit de toată istoria asta, care durează prea de mult. Mi-e dor să fac altceva: să citesc, să scriu un roman, să termin cu o glumă care bag de seamă că-mi cere mai mult timp decît merită. Mi-e silă văzînd că ia proporţii o întîmplare care, în definitiv, nu are dreptul să fie mai mult decît derizorie. Sunt aşa de neserios încît să-mi închipui că gluma asta în trei acte are dreptul să mă preocupe, cînd în fiecare an 30 de oameni scriu, la Paris, la Viena şi la Londra, 30 de comedii cel puţin la fel de agreabile? Nu, nu — e timpul să redevin serios. Dar 1) nu am bani; 2) nu ştiu dacă pînă la anul nu vom avea război sau revoluţie; 3) nu ştiu dacă la anul un autor evreu îşi va mai putea juca o piesă, fie şi la un teatru particular. Iată trei raţiuni care m-ar îndemna să mă grăbesc. Nu ştiu ce voi face.

Vineri, 25 [septembrie 1936] Aseară Mircea a izbucnit deodată, în mijlocul unei conversaţii destul de potolite despre politica externă şi despre Titulescu, ridicînd deodată glasul, cu acea teribilă violenţă cu care mă surprinde uneori: — Titulescu? Ar trebui executat. Pus în faţa unui pluton de mitraliere. Ciuruit de gloanţe. Spînzurat de limbă. — De ce, Mircea? îl întreb surprins. — Pentru că a trădat. Înaltă trădare. A încheiat cu ruşii un tratat secret, pentru ca în caz de război să ocupe Bucovina şi Maramureşul. — De unde ştii? — Mi-a spus generalul Condiescu. — Şi e de-ajuns? Sursa nu ţi se pare pătimaşe? Informaţia nu ţi se pare fantezistă? M-a privit lung, cu stupoare, incapabil să priceapă că cineva se mai poate îndoi de un asemenea „adevăr". Pe urmă l-am auzit spunîndu-i Ninei, în şoaptă: — Îmi pare rău că i-am spus. Ar fi vrut să adauge: „el nu poate înţelege asta — e orbit". Tot incidentul m-a deprimat. Scriindu-l, observ că nu regăsesc încordarea enervată de aseară, sentimentul de disensiune iremediabilă pe care l-am încercat. El este un om de dreapta, pînă la ultime consecinţe. În Abisinia, a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai eforturi — cît de penibile? — pentru a ascunde acest lucru, cel puţin faţă de mine. Dar se întîmplă să-l răzbească, şi atunci ţipă, cum a ţipat aseară. El, Mircea Eliade, crede orbeşte ce scrie Universul. Informatorul lui e Stelian Popescu (31) — şi crede orbeşte în el. Veştile cele mai absurde, cele mai trivial tendenţioase găsesc în el un ascultător credul. Şi are un fel naiv de a se exaspera, de a ridica vocea, pentru a lansa, fără un zîmbet măcar, chestiile abracadabrante pe care le află în oraş, în redacţia Vremei, în redacţia Cuvântului. Titulescu ne-a vîndut ruşilor. Titulescu a cedat comuniştilor spanioli „25 de avioane comandate în Franţa".

(31) Avocat şi om politic, directorul ziarului Universul.

Dacă eu ridic din umeri, cu neîncredere, el mă priveşte dezolat, dînd uşor din cap, ca în faţa unui om cu desăvîrşire pierdut pentru adevăr. Aş vrea să eliminăm din discuţia noastră orice aluzie politică. Dar e posibil? Strada urcă pînă la noi vrînd-nevrînd, şi în cea mai anodină reflecţie simt spărtura mereu mai mare dintre noi.
Îl voi pierde pe Mircea pentru atîta lucru? Pot uita tot ce este excepţional în el, generozitatea lui, puterea lui de viaţă, omenia lui, dragostea lui, tot ce e tînăr, copilăros, sincer în el? Nu ştiu. Simt între noi tăceri jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim, fiindcă le simţim probabil fiecare, şi acumulez mereu deziluzii — între care prezenţa lui la Vremea antisemită (comod, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat) nu e cea mai mică. Voi face tot ce e posibil ca să-l păstrez totuşi.

Miercuri, 30 [septembrie 1936] Duminică şi luni — la Roman  (32). Am plecat de acolo copleşit, uzat. Aveam impresia că nu voi putea reintra în viaţă. Totul mi se părea inutil, absurd. Simplul gînd că un telefon de dat sau de primit din partea lui Leni poate fi pentru mine o problemă mă umilea. Ideea de a juca piesa mi se părea trivială.

(32) În vizită la M. Blecher.

Acum totul a trecut. Într-un fel, am uitat. Mă voi duce după-masă la tribunal, mă voi duce diseară la teatru, scriu acum aici în caietul ăsta — iar între timp viaţa lui Blecher continuă la Roman aşa cum am văzut-o. Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea neruşinarea să am capricii, indispoziţii, enervări?... El trăieşte în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici măcar disperat. Nu înţeleg, mărturisesc că nu înţeleg. De cîteva ori aş fi izbucnit în lacrimi privindu-l. Noaptea l-am auzit gemînd din odaia lui, ţipînd — şi am simţit că mai e cineva în casă, afară de noi, cineva care era moartea, destinul — nu ştiu cine. Am plecat de acolo răvăşit, ameţit. Dacă lucrurile ar avea vreo sancţiune, vreo consecinţă, eu n-ar mai trebui să-mi continui viaţa mea de pînă acum. N-ar mai trebui să pot. Dar uit — şi revin la existenţa asta inconştientă de om oarecum valid.

Miercuri, 7 octombrie [1936] Încep să sufăr iar de lipsa Leniei. Două săptămîni am ţinut bine. Dar simt, zi de zi, cum cedez nostalgiei de a o vedea. Dau tîrcoale telefonului, mă culc cu gîndul la ea, o visez, mă scol cu gîndul la ea. E stupid, ştiu că e stupid — n-am decît să recitesc jurnalul ăsta, pentru a vedea cît este de stupid. Am întîlnit-o, luni noaptea, pe la 1 1/2, în faţa casei ei, tocmai cînd cobora din maşină cu Froda. Nici n-am văzut-o ca lumea. Vorbeam cu destulă indiferenţă. Aveam impresia că nici nu sunt emoţionat. Pe urmă, după ce ne-am despărţit, simţeam deschise toate amintirile, toate aşteptările. Totuşi trebuie să fiu rezonabil şi ferm. Dar voi fi?

Nu ştiu ce va da, în privinţa piesei, soluţia Iancovescu. E cumplit de neserios. Şi toată povestea asta m-a obosit. Mi-e puţină silă de manuscrisul meu. Cînd mă gîndesc la el, mi se pare suficient, ieftin, frivol, de o vervă enervantă, de o facilitate care compromite.

Am recitit zilele trecute unele pagini din De două mii de ani. Voi mai scrie vreodată un lucru egal de grav?

Astă-seară, concert Milstein. Voi ieşi poate de acolo mai limpezit, mai stăpîn pe mine.

[Octombrie] 11 octombrie [1936]. Duminică
Sărbătorirea lui Stelian Popescu la Arenele Romane. Perpessicius îmi spunea aseară: — O zi de doliu. Şi adăuga: cea mai ruşinoasă zi din România de după război. Poate că n-ar trebui să fiu trist. Poate că, dimpotrivă, ar trebui să fiu mulţumit că toată dreapta românească, tot „naţionalismul" se grupează în jurul lui Stelian Popescu. Este definitoriu, infamant şi — în anumit sens — privind foarte de sus lucrurile — consolator. Nae Ionescu i-a telegrafiat ieri, felicitîndu-l în numele lui şi al Cuvântului. Trebuie să fiu deprimat? Mai degrabă nu. Ar trebui să-l văd şi să-i spun: „Acuma, domnule profesor, nu mai e nici o îndoială că politica dvs. este o eroare. Numai printr-o teribilă eroare puteţi fi alături de Stelian Popescu." Mă întreb dacă, în sinea lui, Nae Ionescu — cel puţin el — nu se simte prost. S. S. R.-ul a trimis şi el o adresă de adeziune. N-a semnat-o Tudor Vianu şi nici Mircea. Dar Mircea — naivul — credea că face astfel un gest de solidarizare cu Nae — ceea ce i-a atras din partea lui serioase reprimande, cînd a aflat. Un moment m-am gîndit să demisionez din S. S. R., pe motivul că nu pot lua parte la sărbătorirea unui ziar care-l insultă pe Arghezi. Dar dacă Arghezi însuşi nu o face... Triste, triste timpuri. Ce val de trivialitate, în care se îneacă toţi, din ipocrizie, din laşitate, din interes. Va veni o zi în care se va putea vorbi deschis despre aceste negre zile? Sunt convins, sunt absolut convins. Aş vrea să mai fiu atunci de faţă.

Radu Cioculescu  (33) îmi povestea aseară cum a rupt relaţiile cu o familie de prieteni, pentru că femeia — profesoară de liceu — a semnat un manifest pentru Universul. Asta mi-a amintit că tot el, Radu Cioculescu, a refuzat să primească bilete şi să ia parte la concertele orchestrei din Berlin, astă-vară, pentru că nu putea accepta nici un contact cu o instituţie hitleristă. Curios om. Probabil, singurul român radical care există.

(33) Critic literar, traducător al lui Proust. Din 1934 era secretar de redacţie la Revista Fundaţiilor Regale (frate cu Şerban Cioculescu).

Aseară, la „Continental", masă cu Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Octav Şuluţiu. Ne-am constituit într-o asociaţie a criticilor literari. Vom scoate poate o revistă. Nu ştiu în fond ce va ieşi. Sunt aşa de departe de toate astea.

Miercuri, 14 [octombrie 1936] Aseară, la Fundaţie, Davidescu  (34) îi explica lui Perpessicius şi lui Cicerone Theodorescu că evreii nu ştiu româneşte. Între alte argumente, cita dintr-o carte a mea o comparaţie cu o „gîscă îndopată".

(34) Nicolae Davidescu, poet şi publicist.

Cicerone comunicîndu-mi această mică poveste, iar Davidescu apropiindu-se puţin mai tîrziu de mine ca să-mi dea bună seara, i-am spus: — D-le Davidescu, îmi pare rău, dar să ştii că eu n-am scris niciodată un astfel de lucru — cel puţin, nu-mi aduc aminte să-l fi scris. Pe urmă discuţia a continuat destul de amuzant, timp de vreo jumătate oră. Sunt prea leneş ca s-o reproduc întreagă. Am impresia că Davidescu face un sifilis de manifestare antisemită. Uitătura lui e îngrijorătoare. Seara, acasă, am băgat de seamă că în ce priveşte „gîsca", mă înşelasem. Drept consecinţă, îi trimit lui Davidescu, chiar azi, următorul bilet: „Stimate domnule
Davidescu, aseară, după ce m-am despărţit de d-ta, reîntors acasă, am căutat vreo două ore prin cărţile mele, ca să mă conving dacă am întrebuinţat sau nu vreodată imaginea compromiţătoare pe care cu atîta virulenţă critică ai reţinut-o. Mă grăbesc să te informez că ai avut dreptate. Într-adevăr, comparaţia m chestiune se află într-o carte a mea. O uitasem. O vei găsi cu uşurinţă în Femei, ediţia II-a, pagina 27, rîndul 17. Sunt bucuros că-ţi pot face serviciul colegial de a-ţi comunica întocmai propoziţiunea. Iat-o: «Respira greu şi dădea uneori ochii peste cap, cum fac gîştele îndopate.» Îmi mai permit să te informez că prin procedeul acesta se obţine un foie-gras excelent. Aş fi fost neconsolat dacă nu m-aş fi grăbit să rectific regretabila mea proastă memorie. Sunt încîntat că pot reda astfel sistemului d-tale politic şi critic unul din argumentele lui fundamentale. Rămîn al d-tale vechi admirator."

Telegrama lui Nae Ionescu a apărut în Universul — publicată între telegrama lui Trandafirescu-Nămăeşti (35) şi a lui Muche  (36). Nu e o simplă întîmplare. E o sancţiune. Dem. Theodorescu  (37), întîlnit luni seara la Naţional, îmi zicea: — Da, duminică a fost cea mai mizerabilă zi din politica României. D-ta, domnule Sebastian, nu ştii însă ce profundă scîrbă mă cuprinde: pentru asta ar trebui să-l cunoşti mai bine pe Stelian Popescu. — Perfect. Dar atunci de ce ai semnat şi d-ta telegrama de felicitare? — Ce să fac? Viaţa!

(35) Codirector al cotidianului Universul şi director general al Asociaţiei Naţionale a Ziariştilor Români. (36) Ion Muche, gazetar la Porunca Vremii. (37) Gazetar şi scriitor.

Vineri, 16 [octombrie 1936] Sunt la un punct primejdios în ce priveşte piesa mea: începe să-mi placă actul trei. După ce mi-a displăcut violent o bucată de vreme, după ce la lectură (o dată la Marietta acasă, a doua oară la Maryse) am avut impresia că e un dezastru sigur, după ce am consimţit orbeşte toate modificările propuse — ba de Gulian, ba de Haig, ba de Iancovescu — acum... Începe să-mi placă. Nu aş face decît modificări de detaliu. Aş simplifica unele scene, aş suprima unele replici — dar aş lăsa intact scenariul, desfăşurarea lucrurilor, tonul general al actului. De revăzut mai serios nu sunt decît prima scenă şi ultima. Prima, pentru a-l introduce pe Bogoiu şi a justifica lipsa Maiorului şi a lui Madam Vintilă. Ultima, pentru că e într- adevăr prea grăbită, ceea ce am ştiut din primul moment. Altfel, înclin să las actul al treilea aşa cum se găseşte — chiar dacă în asemenea condiţii Iancovescu ar refuza să mă mai joace. Prefer să mă înşel eu decît să se înşele alţii. Cum eu am scris — şi nu ei —, am, cred, mai multe şanse de a vedea adevărul. Şi mai trebuie să adaug incapacitatea mea de a-mi reface manuscrisele. Nu mi s-a întîmplat aşa şi cu Oraşul cu salcîmi?

În Credinţa de azi Manoliu mă denunţă că sunt funcţionar la Fundaţie şi cere — evident — darea mea afară. Nu am decît o surpriză. Că atacul vine aşa de tîrziu.

Seară de muzică. De la Bucureşti, pe discuri, Concertul în re minor pentru două violine de Bach. Mai tîrziu, de la Varşovia, o simfonie în sol minor de Mozart şi Concertul pentru violină şi orchestră de Beethoven. La vioară, Jozsef Szigeti. Mi s-a părut
extraordinar. Şi — ca niciodată — aparatul meu avea un sunet de o claritate şi de o căldură! Acum aştept de la Viena o sonată de Beethoven pentru violoncel şi pian. Trebuie să înceapă îndată. Pe urmă, mă culc.

Duminică, 18 [octombrie 1936] 29 de ani. Îi primesc nici bucuros, nici trist — cu conştiinţa că mai am unele lucruri de făcut, pentru care sunt obligat să trăiesc. Încolo, nimic. Dar am făcut serioase eforturi pentru a primi ziua asta cu oarecare solemnitate, ca pe o zi fastă. Am atîta nevoie să-mi creez mici superstiţii prevestitoare de bine. Am băut şampanie la Mircea. Totul era destul de stîngaci. Dimineaţa a fost foarte frumoasă — o zi miraculoasă, de octombrie glorios. Am dat şi asta tot pe seama aniversării mele. Concertul Enescu de la Ateneu — l-am primit şi pe el ca pe un semn bun. Am cea mai mare bunăvoinţă de a mă convinge că nu sunt total şi iremediabil pierdut. După-masă, vizită ratată la Leni, în cabina ei de la teatru. Pe urmă, vizită — şi ea pe jumătate ratată — la Nae. În sfîrşit, cinematograf şi masă în grup — terminîndu-se cu o penibilă dispută politică cu Mircea. Dar despre toate astea — mîine. Încep un an nou de viaţă — dar îmi este oare dat să mai încep cu adevărat ceva?

Marţi, 20 [octombrie 1936] Mi-au venit astă-seară primele două acte de la dactilografă. Le-am citit ca să corectez greşelile de transcriere. Lectura m-a obosit. Totul mi se pare lipsit de haz. E drept că nici nu sunt în cele mai bune condiţii de „umoare".

Joi, 22 [octombrie 1936] Iancovescu, căruia i-am dus aseară primele două acte bătute la maşină, mi-a spus azi că l-a cetit pe primul. — Eu sunt convins — zicea — că o iubeşti pe Marietta. Numai pentru o femeie pe care o iubeşti foarte mult poţi să scrii un astfel de rol. E cel mai frumos rol de femeie posibil. Cel mai frumos — dar şi cel mai greu. Nici Ventura nu l-ar putea juca. Ţoţa, cînd i-am spus impresia mea că eşti amorezat de Marietta, mi-a spus că nu crede, dar ca e posibil să fii îndrăgostit de Leni. Mircea mi-a dat astă-seară (am mîncat la el) detalii amuzante despre ceaiul de ieri, de la Polihroniade  (38). Era şi Zelea Codreanu de faţă, căruia toţi îi spuneau „Căpitane". Marietta Sadova venise cu cartea lui Codreanu şi i-a cerut un autograf.

(38) Mihai Polihroniade, publicist, membru al asociaţiei „Criterion", apoi afiliat Gărzii de Fier. Sebastian îl cunoştea încă din Brăila, din anii de şcoală.

— Cum e numele d-tale? a întrebat el. — Marietta Sadova — a răspuns ea sigură. Şi pentru că el nu părea edificat, a adăugat: — ...de la Teatrul Naţional. — Doamnă sau domnişoară? a cerut el mai departe explicaţii — întocmai cum facem noi la Ziua Cărţii. Cred că a fost o mică lovitură pentru biata Mariţica — ceea ce totuşi n-a împiedicat-o (spune tot Mircea) să-l privească şi să-l asculte tot timpul pe „Căpitan" cu un zîmbet extatic. E de altfel zîmbetul extatic cu care îl priveşte pe Aristide Blank. Pot spune că Marietta e ipocrită? Nu. Dar e un curios dozaj de simţ practic acerb şi de sinceritate generoasă. Alt detaliu, la fel de mişcător şi de ridicul: Haig i-a dus „Căpitanului" întreaga lui
operă (versuri, eseuri) şi i-a oferit-o cu dedicaţie. După plecarea lui Codreanu, Marietta şi Haig au declarat într-un glas că au trăit o zi formidabilă. „Colosală" — cred că a fost termenul lor exact. În 1932 Haig era comunist.

O frază din discuţia cu Nae, duminică: — Mă, eu sunt un om terminat, căzut, ratat. Viaţa mea se frînge în două: pînă la 5 iulie 1933 şi de la 5 iulie 1933. Pînă-n ziua aia eram un om tare. De atunci nu mai sunt nimic. Ce s-a întîmplat la 5 iulie 1933? Cred că e ziua despărţirii lui de Maruca Cantacuzino.
Am luat în fine o casă. Dă, Doamne, să fie într-un foarte bun ceas.
Duminică, 25 [octombrie 1936] Este în Marietta ceva din Mme Verdurin. Nu mult şi nu cu aceeaşi violenţă comică — dar este. Îmi spunea azi-dimineaţă, la concert, după ce cîntase Enescu concertul lui Brahms: — Nu eşti puţin bolnav? Pe mine m-a îmbolnăvit. Şi făcea un cap fericit, suferind în fericire, aproape de leşin. Mi-e foarte dragă, dar aş vrea să pot realiza o dată, într-un personaj de roman, savanta ei tactică socială. De exemplu, cîte subtile intenţii nu sunt de descifrat în recepţia de astă-seară, de la Blank, unde m-a obligat să citesc încă o dată piesa!

Marţi, 27 [octombrie 1936] Încă de la Roman, Blecher îmi vorbise despre o femeie din Bucureşti care îmi cunoaşte cărţile şi le „admiră". Acum doi ani, la apariţia celor Două mii de ani, i-a scris o scrisoare, comunicîndu-i că a descoperit un scriitor — „mai inteligent decît Gide". Anul trecut, la un concert, a stat lîngă mine, ar fi vrut să-mi vorbească, dar n-a îndrăznit... O cheamă Marie Ghiolu — soţia unui inginer  (39). Se pare, remarcabil de bogaţi. Alaltăieri, Blecher mi-a trimis o scrisoare în care mă ruga să-i telefonez d-nei Ghiolu — dar îmi recomanda o sumă de precauţii. Să-i telefonez marţi sau miercuri — nu în altă zi —, la ora 11 dimineaţa —, nu la altă oră. I-am telefonat chiar acum. O voce firavă, timidă, şoptind mai mult decît vorbind, de parcă s-ar teme să n-o audă cineva din odaia alăturată. Mi-a dat o întîlnire pentru joi la 6, în hall la „Athénée Palace". Încă un lucru „misterios" în această poveste. Vom vedea.

(39) Inginerul Stavri Ghiolu a ocupat şi înalte funcţii ministeriale. În guvernul Ion Antonescu a fost subsecretar de stat la Ministerul Industriei, Comerţului şi Minelor.

Plec la 1 la Galaţi, unde voi vorbi despre Leon Blum, literat.

Aseară, la Dalles, excelent concert de muzică de cameră, cu orchestra berlineză. Mult Mozart — între altele, prima şi ultima mişcare din Kleine Nachtmusik. Dar ce am găsit îndeosebi emoţionant a fost o „concertantă" pentru vioară şi violă, de o melancolie mozartiană supremă. Dar capitolul muzical al ultimelor săptămîni a fost mult mai bogat. Nu am destulă răbdare să notez tot.

[Noiembrie] Joi, 5 noiembrie [1936] De zece zile, de cînd a început mutarea în noua locuinţă din Antim 45, duc o viaţă dezorganizată — mult mai dezorganizată decît înainte. Nu fac absolut nimic, şi totuşi am
impresia că sunt copleşit de treburi, sunt extenuat — şi aştept nu ştiu ce binemeritată vacanţă, ca după lung luni de efort. Tot ce mi se întîmplă trece undeva dincolo de mine, fără aderenţă — ca şi cum nu m-ar privi. Am senzaţia că simt şifonat, prăfuit de drum şi că aştept să ajung undeva, pentru ca să mă schimb, să mă perii, să iau o baie, să mă transform. Şi, în fond, nu mă duc nicăieri, nu aştept nimic, nu mă aşteaptă nimic. Mă uit atent la mine (adică prea atent nu mă uit eu, din prudenţă, din laşitate, din teama de a nu trebui să trag consecinţele — ultimele consecinţe) şi-mi spun că sunt în plină descompunere. Şi în această desfacere, fac prostia, pe jumătate inconştientă, de a angaja oameni care, necunoscîndu-mă, „marşează" cu o bună-credinţă de care ar trebui să-mi fie ruşine. De exemplu, la ce am dus aşa de departe gluma cu Cella Seni  (40)? E o fată bună, care a pus suficientă inimă în acest „început de amor" — şi acum o las să cadă cu cea mai stupidă dintre indiferenţe. E posibil să fiu aşa de puţin responsabil în actele mele faţă de oamenii ceilalţi?

(40) Scriitoarea Cella Serghi purta la acea dată numele soţului său, Alfio Seni.
 Va urma 

https://silethismillennium2019.blogspot.com/

Înapoi în viitor