Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

marți, 9 martie 2021

DREPT LA REPLICĂ. În atenţia publicaţiei „Observator cultural“ - Germina NAGÂŢ - POLEMICI - 29-01-2014 - Sursă : OBSERVATOR CULTURAL - Nr. 708





http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

DREPT LA REPLICĂ. În atenţia publicaţiei „Observator cultural“


Pentru informarea corectă a celor de bu­nă-credinţă şi cu speranţa – palidă, ce-i drept – că pot stăvili cumva şuvoiul de informaţii eronate, inepţii şi calomnii din care se compun articolele „Dinu C. Giurescu în faţa prostiei“ şi „Pentru Germina Nagâţ, Dorin Tudoran şi Liviu Antonesei“, texte apărute în revista dumneavoastră sub semnătura lui Marius Oprea, fac următoarele precizări, pe care vă solicit să le publicaţi, în virtutea dreptului la replică:

1.  Deconspirarea informatorilor de către CNSAS nu se face „cu temă“, ci cu temei legal, mai precis în virtutea unei legi la alcătuirea şi promulgarea căreia Marius Oprea a contribuit direct şi substanţial. În cazul domnului Dinu C. Giurescu, nota de constatare s-a emis din oficiu, conform prevederilor art. 3, lit. B, din OUG 24/2008, care-i impune Consiliului obligaţia de a-i verifica pe membrii Parlamentului României. Or, după cum cred că ştie toată lumea – mai puţin Marius Oprea –, domnul Giurescu este deputat în funcţie, din partea Partidului Conservator. Suplimentar, CNSAS avea şi obligaţia de a da un răspuns cererii prin care doamna Mirela Corlăţan a solicitat, în 2011, verificarea tuturor membrilor Academiei Române. Vă asigur că nici o persoană din instituţie, indiferent în ce departament ar lucra, nu-şi poate permite să verifice relaţia cu Se­curitatea doar în funcţie de „mărimea numelui“ cuiva. Cu riscul de a-i dezamăgi pe conspiraţionişti, reuşim să deconspirăm – sau nu! – fiindcă aplicăm legea exact aşa cum a fost scrisă, între alţii, şi de Marius Oprea. Faptul că, în România, instituţiile sînt discreditate şi funcţionarii sînt luaţi la întrebări atunci cînd efectele aplicării unei legi devin neplăcute pentru puternicii zilei e deja un truism. Dar să nu se aştepte nimeni ca eu sau colegii mei să ne cerem scuze public fiindcă respectăm legea.

2.  De la promulgarea legii CNSAS, în 2008 – repet, cu sprijinul nepreţuit al lui Marius Oprea –, instituţia a trimis în instanţă peste 2.100 de persoane, dintre care 1.245 sînt ofiţeri de Securitate şi Miliţie. Dacă 60% dintre procesele CNSAS îi privesc pe securişti şi miliţieni, vă las pe dumneavoastră să apreciaţi justeţea afirmaţiei potrivit căreia Consiliul „îi toarnă la greu pe turnători şi îi apără cu fermitate pe securiştii care i-au racolat“. Nu ştiu dacă aceşti ofiţeri trimişi în instanţă şi de care (cu trei excepţii) m-am ocupat personal arată că „mi-am făcut cumva treaba“. Îi las pe alţii să cîntărească. Sînt totuşi nevoită să vă plictisesc cu cifre, fiindcă ele vorbesc despre efortul colegilor mei şi despre obrazul instituţiei, nu despre al meu. Cifrele contrazic flagrant teza lui Marius Oprea şi a altora, potrivit căreia „mărimea numelor“ deconspirate ar suplini lipsa obiectului muncii la CNSAS, în timp ce, în jurul securiştilor care apar în dosare, s-ar aşterne „o tăcere delicată“. Vizitaţi-ne, vă rog, sau citiţi măcar rapoartele anuale de activitate, postate pe site-ul instituţiei. Cu puţină bună-credinţă, veţi observa că nu apucăm să ne plictisim. Ne consolăm însă la gîndul că tăcerea asurzitoare din jurul acestei munci şi al riscurilor pe care le presupune e de preferat, fiind oricum mai „delicată“ decît ameninţările cu abrogarea legii (pe principiul „eu v-am făcut, eu vă omor“). 

3. Din nou, aceeaşi lege pe care Marius Oprea ar trebui s-o ştie foarte bine ne împiedică „să avem grija ofiţerilor care l-au anchetat pe Dinu C. Giurescu“ sau „a activiştilor care i-au dat paşaport şi i-au spus scurt «cară-te»!“. Verificarea ofiţerilor de Secu­ritate se face numai dacă victimele solicită acest lucru sau dacă securiştii cu pricina deţin funcţii ori demnităţi publice. Pînă acum, domnul Dinu C. Giurescu nu a depus nici o cerere de verificare a ofiţerilor care l-au anchetat, însă o poate face oricînd. La fel poate proceda şi în cazul ofiţerilor care l-au recrutat. 

4. Nu ştiu dacă nota de constatare emisă de Direcţia Investigaţii „a distrus un destin“, dar faptul că ea nu conţine „fragmente de dosar lipite anapoda“ poate fi verificat de orice persoană care se acreditează şi confruntă la faţa locului documentele originale cu informaţia dată publicităţii de CNSAS, prin adeverinţa postată pe site. 

5. Despre faptul (incriminant?!) că instituţia nu ar fi apelat la expertiza lui Marius Oprea nici pro bono, nici altfel (precizarea mi se pare interesantă, în orice caz), reafirm public că i-am citit toate cărţile de­spre Securitate şi i-am obligat şi pe alţii s-o facă, atunci cînd şi-au exprimat dorinţa să lucreze la Direcţia Investigaţii. Totuşi, printre angajaţi şi mai ales printre membrii Colegiului au fost şi sînt destui care cunosc foarte bine epoca pe care o studiem. În plus, aşa cum am arătat deja, expertiza lui Marius Oprea s-a făcut simţită cu brio, în textul ambelor legi privind deconspirarea Securităţii. Regret însă că frustrarea de a nu fi fost solicitat şi-a găsit leacul în depoziţia pe care a dat-o în instanţă şi prin care l-a ajutat pe colonelul Nicolae Pa­raschiv, de la Securitatea Braşov, să cîştige procesul cu CNSAS. În nemernicia noastră, continuăm să credem că Nicolae Paraschiv a făcut poliţie politică. Din acest motiv, vom face recurs. 

6. Despre trecutul meu „politic“ şi alegaţiile lui Marius Oprea, din care citez: „Doamna Nagâţ, care mă turna la UASCR în timpul facultăţii (şi poate nu doar acolo, pentru că nu întîmplător, din dosarul meu de anchetă, mi s-au dat doar nouă pagini, nici măcar propriile declaraţii, ca să nu spun de notele informative ale colegilor), are şi ea marea grijă a domnului profesor Dinu C. Giurescu“, am de făcut următoarele mărturisiri:

Am fost pionier, comandant de grupă şi locţiitor de comandant de unitate, am purtat însemne comuniste, trese, şnururi roşii şi bleu ciel, apoi am devenit membru UTC, în timpul liceului şi al facultăţii. N-am făcut nici un gest eroic, n-am împrăştiat manifeste, n-am distribuit revista Gîndirea printre colegi, n-am fost anchetată de Securitate, aşa cum au păţit Marius Oprea şi alţii pe care-i numeşte în „scrisoarea“ sa deschisă. N-am fost nici pe departe vreo eroină anticomunistă – în privinţa asta are dreptate. Recunosc public că mi-am trăit adolescenţa şi tinereţea ca un autist, fără nici o ambiţie de a face carieră în România (de altfel, nici nu puteam, am zis mersi că am trecut de selecţia dosarelor la înscrierea în facultate). N-am visat niciodată la vreo schimbare de regim, ci doar la plecarea din ţară. Ultimii ani ai puterii lui Ceauşescu i-am suportat doar la gîndul că, după absolvire, vreuna dintre rudele mele risipite pe vreo trei continente mă va ajuta să plec. Pentru mine, România era o cauză pierdută. N-am trecut prin experienţele lui Marius Oprea, dar nici n-am turnat niciodată pe nimeni, nici la UASCR, nici „în altă parte“. Nu pretind nimănui să mă creadă pe cuvînt, dar am dreptul să cer oricui, în virtutea bunului-simţ şi, eventual, a legilor care pedepsesc calomnia, să aducă probe atunci cînd publică despre mine astfel de mizerii. Pînă cînd dovezile vor ieşi la iveală, pentru cei nedumeriţi şi mai ales pentru cei de bună-credinţă, evoc o întîmplare din studenţie.

Mi-am petrecut anii de facultate într-un cerc foarte restrîns. Dintre cei 25 de studenţi cîţi erau într-un an de studiu la Filozofie, mi-au fost apropiate numai două persoane – prietena mea din liceu şi soţul meu. N-am făcut parte din nici o gaşcă, n-am fost la chefuri, şuete, „ceaiuri“ sau petreceri în cămin, n-am locuit altundeva decît acasă. N-am avut absolut nimic în comun cu Marius Oprea, nici la cursuri (era student la altă facultate), nici în timpul liber – din fericire pentru mine, constat acum. Ne-am intersectat accidental în 1988, cînd, împreună cu colegul lui de cameră, am încercat să pun în scenă, pentru festivalul de teatru studenţesc, o piesă de Matei Vişniec, imediat după „evaziunea“ scriitorului în Franţa. În vreo două-trei seri, nu mai mult, am repetat cu Sorin Matei piesa într-un act Ultimul Godot, în camera de cămin unde se afla şi Marius Oprea. Ştiam că Matei Vişniec era transfug, dar am propus totuşi piesa, fiindcă textul era excelent şi, la nevoie, puteam pretexta faptul că apăruse în revista Secolul 20. În ziua reprezentaţiei, profesorul Aculin Cazacu, despre care atunci credeam că e securistul acoperit al Facultăţii de Filozofie, m-a anunţat că piesa a fost scoasă din concurs şi că „aţi dat de dracu’, autorul e fugit“. M-a întrebat, aproape mîrîind, dacă am ales piesa cu bună ştiinţă. I-am răspuns, cît de senină am putut, că nu ştiam de fuga lui Vişniec şi că am luat textul dintr-o revistă tipărită legal în România. Mai departe nu s-a întîmplat nimic, n-a urmat nici o anchetă, n-am avut de suferit de pe urma acestei „ghiduşii“ pe care am comis-o cu Sorin Matei (nu cu Marius Oprea). Am trăit o vreme cu spaima difuză că ar putea urma ceva rău, că Aculin Cazacu ştia adevărul şi cineva „îi suflase“ cum au stat, de fapt, lucrurile, dar nimic mai mult. Recunosc că l-am bănuit pe Marius Oprea, procedînd prin eliminare: mă gîndeam că nici eu, nici Sorin Matei nu aveam interesul să ne turnăm singuri.

După ani de zile, citind dosare la CNSAS, mi-am dat seama că bănuiala mea fusese nedreaptă: în căminele de la Grozăveşti se instalau în mod curent microfoane. În iunie 2002, m-am întîlnit cu Marius Oprea la o conferinţă a Institutului Goethe şi am schimbat cîteva cuvinte despre dosarul lui, pe care-l căuta asiduu. I-am spus că şi eu aş fi vrut să-l văd, mai ales după povestea cu piesa lui Vişniec. Într-un acces de sinceritate, i-am mărturisit că l-am bănuit pe el şi că regretam acest lucru. Mi-a părut rău că-l suspectasem degeaba, tocmai pe el, şi am simţit nevoia să i-o spun. Asta a fost tot.

După unsprezece ani, din această banală discuţie, Marius Oprea a fabricat o dramoletă de prost-gust, cu mărturisiri înlăcrimate (în faţa a doi demnitari?!), o poveste delirantă şi ticăloasă, pe care a lansat-o public fără pic de ruşine. Pe ce căi a ajuns de la „îmi pare rău că te-am bănuit pe tine“ la „îmi cer iertare că te-am turnat“ numai Marius Oprea şi zeul Dionysos ar putea explica. În orice caz, pînă la clarificarea acestei oribile mistificări, le propun celor care îl cred necondiţionat, fără probe – desigur, e cuvîntul „vînătorului de securişti“ faţă de cuvîntul unui funcţionar oarecare –, propun deci grupului care, în curînd, se va numi probabil „Martorii lui Oprea“ să-şi exerseze puţin raţiunea: dacă n-am avut nimic de-a face cu el înainte de 1989 (cum pot confirma o mulţime de martori), nu l-am frecventat şi nu mi-a împărtăşit vreodată planurile faptelor lui de glorie, ce anume aş fi putut să torn eu de­spre Marius Oprea? Mai departe, dacă ştia că sînt „o activistă“ şi „o turnătoare“, de ce a tăcut atîţia ani, pînă la verificarea parlamentarului şi academicianului Dinu Giurescu (întîmplător, deputat PC şi coordonator al tezei sale de doctorat)? Din vara lui 2000, de cînd lucrez la CNSAS, Marius Oprea a fost, pe rînd, consilier al unui preşedinte de ţară (cel care şi-a încheiat mandatul declarîndu-se „învins de securişti“), consilier al unui prim-ministru, preşedinte al ICCMER şi membru în Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Co­muniste din România (pentru aceeaşi Comisie lucrînd şi eu, dar ca expert). În toate aceste calităţi oficiale, Marius Oprea a avut acces în orice arhivă din România, inclusiv a Securităţii, a PCR sau a UASCR. Putea verifica pe oricine şi putea documenta orice turnătorie posibilă – cu condiţia ca ea să fi existat. Iarăşi, dacă a primit doar nouă file despre persoana lui, fiindcă „turnătoriile“ mele ar fi acoperite de SRI (cu tot ce decurge în mod logic de aici), reamintesc că Marius Oprea a avut, în toţi aceşti ani, şi are şi în prezent toate pîrghiile legale şi informale să mă deconspire, cu probe. În aşteptarea lor, adaug despre mine un singur lucru: mă consider un om norocos. Dosarele Securităţii pe care le citesc de atîţia ani nu mi-au schilodit mintea şi nu sînt nici atee. Dar pînă cînd justiţia divină o să-şi facă treaba, m-aş declara mulţumită şi cu testul poligraf.


Comentarii utilizatori

Niciun comentariu:

https://silethismillennium2019.blogspot.com/

Cine a Furat Banii lui Ceausescu | PODCAST Cristian Sima