| ATOM SOCIAL | Atomul social este unitatea socială ulterior indivizibilă la care un individ participă pentru a-şi satisface propria nevoie de expansiune afectivă. Fiecare individ poate să se recunoască într-un număr indefinit de atomi sociali, după cum indefinite sunt şi criteriile după care pot fi specificaţi atomii sociali cărora le aparţin. Poate fi vorba despre familie, de locul de muncă, de clubul sportiv, de grupul parohial, de amicii de week-end şi aşa mai departe. Miliarde de atomi sociali se încrucişează, se intersectează şi se multiplică în cursul unei vieţi umane; fiecare din noi e protagonistul şi artizanul formării, creşterii, multiplicării, dizolvării şi renaşterii tuturor atomilor sociali care se compun şi se descompun în caleidoscopul universului uman. Se poate spune că un atom social a ajuns la o structură semnificativă pentru un individ dat, când între acesta şi celelalte persoane prezente în aceeaşi unitate socială s-au stabilit relaţii emotionale reciproce. Un atom social nu e o simplă constructie a minţii: e o reţea reală de energie care radiază de la fiecare individ şi se reîntoarce la acesta într-o continuă mişcare determinată de forţe mutuale de atracţie şi respingere prezente în ficare moment al existenţei sale.
| | | | CREATIVITATE | | Creativitatea constituie cea mai înaltă formă de inteligenţă pe care o cunoaşte omul şi reprezintă o forţă care cuprinde întreg universul, prin care acesta apare în continuă evoluţie. Creativitatea e ceva nedefinit în stare potenţială, dar care se defineşte în actul concret: aşadar ceea ce există e doar actul concret, a cărui caracteristica e aceea de a furniza răspunsuri adecvate la situaţii noi sau răspunsuri noi la situaţii deja experimentate. În fiecare act creativitatea se regăseşte de la un grad maxim (act vital, original, nou) la un grad zero (act automat, reflex, repetitiv). În univers cunoaştem creativitate biologică, care e cauza evoluţiei speciilor. La om sunt evidente forme de creativitate cum ar fi cea religioasă (din punct de vedere istoric prezentă drept capacitate de a propune noi norme şi interpretări vieţii umane), cea artistică şi aşa mai departe. Dar există şi creativitatea mai puţin evidentă a actelor din viata cotidiană: actul creativ, de fapt, nu e doar acela al geniului; fiecare persoană, chiar dacă cu intensităţi diferite, produce acte creative. Moreno vede tocmai în această entitate, universal prezentă la om, elementul pe care se bazează creşterea individului şi a societăţii: viitorul unei culturi depinde de creativitatea oamenilor. | | | | DUBLU | | Vorbim despre funcţia de dublu când, în interacţiunea dintre A şi B, polaritatea A îi oferă lui B stimuli care determină în acesta o dinamică mentală orientată spre discurs interior şi dialog cu sine însuşi. Rezultă că rolul lui A este al celui care-l provoacă pe B să exploreze înăuntrul său, din ce în ce mai profund, în căutarea de sentimente, imagini, senzaţii, rămase pâna acum închise în intimitatea sa. Relaţia care exprimă funcţia de dublu este aceea care, în istoria evolutivă individuală, apare prima: mama este dublu în raport cu copilul; ea e cea care "citind" nevoile copilului poate să dea un răspuns adecvat acestuia. Dar "nevoia de dublu" nu se epuizeaza în zorii vieţii noastre: de-a lungul întregii nostre existenţe ne trezim în situaţii relaţionale în care e necesar să stimulăm sau să ne fie stimulată auto-observarea şi auto-recunoaşterea. Funcţia de dublu se desfăşoară în situaţii încărcate de acea atmosferă empatică care favorizeaza disponibilitatea la deschidere interpersonală şi la reciprocitate în comunicare. O persoană reuşeşte să fie dublu pentru alta datorită capacităţii sale de identificare, în timp ce fiecare poate fi dublu pentru sine în măsura în care e capabil de introspecţie. | | | | GRUP | | Psihodrama constituie un instrument de intervenţie adecvat pentru grupurile mici: într-o sesiune vedem reunite între 3 şi 12 persoane. Participanţii la grup urmează să fie activaţi de psihodramatist/director într-o secvenţă de activităţi care face să circule energie, cunoştiinţe, emoţii reciproce ( tele pozitiv ). Directorul, prin intermediul consemnelor sale, propune activităţi capabile să creeze secvenţe de acţiuni care să provoace acel sentiment de încredere, acea dorinţă de intimitate, acel curaj de a experimenta roluri temute sau necunoscute, care sunt premisa pentru a intra în experienţa psihodramatică; el ajuta grupul să intre în sentimente cu polaritate pozitivă, care eliberează spontaneitatea şi dorinţa de expansiune afectivă. Eventualele conflicte, teniuni, suferinţe urmează să fie focalizate asupra singurului individ care le poate înfrunta psihodramatic, şi anume protagonistul. Grupul de psihodramă se configurează astfel ca o realitate psihologică "sui generis", în măsura în care se caracterizează - din punctul de vedere al trăirii - ca o situaţie care oferă privilegiul unei stări de bine, redirecţionând aspectele de suferinţă la dimensiunea lor intrapsihică individuală, care va fi înfruntată în acel moment al muncii cu protagonistul. Astfel grupul se defineşte, prin experienţa fiecăruia din componenţii săi, ca o lume auxiliară în care membrii îşi oferă reciproc experienţe de susţinere, contribuind în acest fel la nutrirea, întărirea şi restabilirea sinelui fiecăruia. | | | | ÎNTÂLNIRE | | Pentru Moreno un Eu si un Tu stabilesc un raport adevărat de reciprocitate doar atunci când fiecare din cei doi reuşeşte să se imagineze şi să se simtă în pielea celuilalt. Astfel, ei realizează întâlnirea, aşadar starea de a fi împreună, regăsirea, cea de a fi în contact fizic, a se vedea şi observa, a împărtăşi, a iubi, a înţelege, a se cunoaşte intuitiv prin intermediul liniştii sau al mişcării, al cuvântului sau al gestului. Acest mod de a concepe poziţia unei persoane în raport cu alta a găsit o formulare poetică din 1914, când tânarul Moreno publica la Viena lucrarea "Invitaţie la o întâlnire". Aceasta contine versurile intitulate "Motto", a căror parte centrală exprimă clar concepţia moreniana referitor la întâlnire: O întâlnire în doi: ochi în ochi, rând pe rând. Şi când îmi vei fi alături îţi voi lua ochii şi îi voi pune în locul alor mei şi tu îmi vei lua ochii şi-i vei pune în locul alor tăi, atunci eu te voi privi cu ochii tăi şi tu mă vei privi cu ai mei. | | | | INVERSIUNE DE ROL | | Datorită inversiunii de rol protagonistul joacă o parte a celuilalt, obligându-se astfel să-şi menţină eul-oservator decentrat în mod constant în raport cu eul-actor, făcându-l pe acesta din urmă să nu acţioneze într-un mod oarecare, ci în conformitate cu ceea ce i-a fost semnalat. Acesta, cînd este cufundat în acţiune, nu va putea evita acţiuni noi şi spontane de care observatorul său va deveni conştient, tezaurizându-le. Bogăţia acestei funcţii izvorăşte practic din capacitatea sa de a face eul observator să culeagă "noi adevăruri", acţionând şi depăşind în mod natural blocaje emotive şi prejudecăţi cognitive, chiar deja cristalizate. | | | | EU AUXILIAR | | Se cheamă eu auxiliar fiecare membru al grupului care a fost ales de protagonist să joace o parte din reprezentaţia psihodramatică care se desfaşoară şi care, de aceea, a fost scos din auditoriu şi urcat pe scenă ca actor. Acest actor întrupează, în aici şi acum-ul psihodramatic, fantasmele aparţinând lumii protagonistului şi relaţiilor sau aspectelor acestuia (ex.: o teamă, o dorinţă, un ideal, o suferinţă fizică…) cât şi alţi semnificativi (persoane sau alte realităţi personificate) din viaţa sa reală. Datorită întruchipării realizate de eul auxiliar, protagonistul poate întâlni în afara sa aceste fantasme devenite acum distincte şi tangibile. Aşadar, în primul rând, favorizeaza o conştientizare mai clară a existenţei lor, a caracteristicilor lor, a valenţelor lor şi a pregnantei emotive pentru protagonist; în al doilea rând face ca acesta să se relaţioneze experimentând noi echilibre şi noi modalităţi, mai funcţionale pentru economia să internă şi mai adaptate la realitatea externă. | | | | PROTAGONIST | | Moreno scrie astfel despre protagonist : " Acestuia i se cere să fie el însuşi pe scenă, să reprezinte propria lume privată. El trebuie sa fie el însuşi, nu un actor, dat fiind faptul că un actor este constrâns să-şi sacrifice propria lume pentru rolurile impuse de autorul operei ce urmează sa fie jucată. Subiectul, când este suficient de încălzit pentru ceea ce trebuie să facă, reuşeşte să furnizeze cu relativă uşurinţă - prin intermediul acţiunii - o dare de seamă din viaţa sa cotidiană, dat fiind ca nimeni nu e mai competent decât el însuşi să se reprezinte. El trebuie să acţioneze liber, pe msură ce conţinuturile i se înfăţişeaza în minte: de aceea e indispensabil ca el să fie aşezat într-un context de libertate de exprimare, de spontaneitate. O importanţă deosebită revine reprezentării scenice: aceasta ajută subiectul să depăşească nivelul exprimării prevalent verbale, incorporând nivelul acţiunii. Sunt forme diverse de reprezentare: a pune în acţiune un rol doar imaginat, a reproduce o scenă întâmplată, a trăi o problemă actuală presantă, a exprima aspecte creative proprii, a le experimenta chiar în viziunea unei situaţii viitoare, şi aşa mai departe…Procesul de pregătire al protagonistului pentru reprezentarea psihodramatică urmează să fie stimulat cu numeroase tehnici, al căror scop nu e cel de a transforma protagonistul într-un actor, ci mai degrabă de a-l stimula pe acesta să fie pe scenă ceea ce este cu adevarat şi mai adânc si mai explicit decât apare în viata cotidiană ". | | | | PSIHODRAMATISTUL (DIRECTORUL) | | Psihodramatistul (numit si director de psihodramă) este - în cadrul sesiunii psihodramatice - terapeutul, iniţiatorul acţiunii, regizorul reprezentării şi analistul materialului emoţional care apare. Termenul de director se referă la rolul activ ce caracterizează prezenţa sa în timpul unei sesiuni de lucru. El participă cu toată personalitatea să în relaţiile cu membrii grupului, arătându-şi disponibilitatea în a se face "cunoscut" în umanitatea sa specifică, evitând atitudinea neutră prezentă în alte forme de psihoterapie, atitudine care provoacă activarea fantasmelor transferenţiale din partea membrilor grupului. Directorul favorizează crearea unei experienţe relaţionale directe, imediate, plină de emoţii, într-o formă pozitivă de raport interpersonal. Pentru a fi eficient, directorul trebuie să-şi elibereze propria spontaneitate şi să simtă tele faţă de protagonist şi membrii grupului. | | | | SCAUNUL AUXILIAR | | În psihodramă se vorbeşte de scaunul auxiliar atunci când se foloseşte un scaun ca element "auxiliar" pentru protagonist, ajutându-l într-un mod specific în dezvoltarea acţiunii sale psihodramatice. Scaunul ocupă un spaţiu bine definit pe scenă, care va fi ocupat: de un interlocutor imaginar în cazul "scaunului gol" sau de protagonist în cazul "scaunului înalt". Vom vedea în ce constau aceste două tehnici psihodramatice bazate pe utilizarea scaunului ca instrument auxiliar special. Scaunul gol se foloseşte când protagonistul trebuie să spună lucruri spre un altul pe care şi-l imaginează că ocupa spaţiul oferit de scaun. Elementul concret, dar gol, reprezentat prin scaun, ajută protagonistul în umplerea spaţiului cu tot ceea ce el vede în cel imaginat: este un spaţiu unde pot fi aduse percepţii, proiecţii, temeri, dorinţe ale protagonistului. Poate fi fotoliul în care tatăl îşi citeşte ziarul, leagănul copilului, scaunul şefului, locul de la masă ocupat de tată, mamă sau soţ. Scaunul gol poate fi folosit şi pentru întâlniri cu persoane moarte sau niciodata născute (de ex. fiul dorit, dar niciodată avut), dar şi pentru cei prezenţi şi semnificativi în lumea intrapsihică a protagonistului. Tehnica scaunului gol are valoare simbolică atât pentru obiecte, cât şi pentru locuri din viaţa cotidiană şi este folosită deseori în reprezentaţiile teatrale pentru simbolizarea prezenţei unor persoane semnificative, dispărute sau aflate la distanţă. Scaunul înalt este folosit atunci când protagonistul trăieşte sentimente de inferioritate şi/sau de subordonare faţă de o anumită persoană, ambient sau situaţie. Din punct de vedere tehnic se aşează un scaun pe o masă sau pe un plan mai înalt decât cel al scenei: pe acesta protagonistul experimentează - poate pentru prima dată în viaţa sa - un raport "de sus în jos" cu persoane care în realitate trăiesc ca "superiori", "undeva sus, "deasupra". Această tehnică foloseşte simbolismul spaţial pe care îl întâlnim chiar şi în realitatea cotidiană. Ne întâlnim cu expresii ca: "a fi cu un nivel mai sus", "a urca scara socială", "a te uita de sus în jos", "a cădea de sus" etc; sau cu spaţii ca tronul regal, centrul puterii, sediul judecatorului, altarul, catedra s.a.m.d. A fi sus din punct de vedere spaţial conduce la apariţia unor trăiri asemănătoare şi în planul vieţii psihice, afective, sociale. Valoarea simbolică a localizarilor "sus" şi "jos" e bine reprezentată chiar în structura spaţiului terapeutic al teatrului de psihodramă: există planuri diferite ale scenei şi mai ales balconul. Dar, în timp ce în balcon sunt aduse persoane din afara spaţiului în care are loc acţiunea psihodramatică, şi asta pentru a se crea o desprindere a protagonistului din momentul pe care-l traieşte (şi vede astfel lucrurile din afară, dintr-un punct de vedere extern şi global), scaunul înalt îl ţine pe protagonist în "aici şi acum", devenind el însuşi creatorul propriilor alegeri si trăiri. | | | | SEMIREALITATEA | Metodologia psihodramatică prevede stabilirea pe scenă a unei realităţi ce se naşte din interioritatea noastră şi care se numeşte semirealitate: este doar o parte realitate pentru că este fictivă în construirea sa obiectivă (scena jucată), dar adevărată în emoţiile care apar.
Semirealitatea este construită ca un joc, după reguli consimţite. Ea va fi pe măsura capacităţilor de răspuns ale persoanelor implicate într-un mod ce favorizează un comportament spontan, adică inventat atunci şi acolo, dar adecvat. | | | | SESIUNEA DE PSIHODRAMA | Sesiunea de psihodramă este o unitate de timp în cadrul căreia se dezvoltă o activitate psihodramatică, unitară şi completă. Durata sa este prestabilită prin contract: timpul necesar este stabilit doar de psihodramatist, pe baza exigenţelor grupului şi a stilului său de lucru. Cu un grup de adulţi “normali”, timpul mediu este de două ore, iar cu grupurile speciale (ex: copii, adulţi cu tulburări grave) durata se reduce în funcţie de capacitatea de atenţie a participanţilor.
O sesiune psihodramatică este împărţită în mod obişnuit în trei părţi: timpul grupului, timpul protagonistului, timpul participării. În fiecare din aceste faze, directorul activează între membrii grupului, interacţiuni în care individul se află atât în condiţia de realitate, cât şi în cea de semirealitate, dezvoltând roluri care îl fac să fie creatorul propriei existenţe. | | | | SOCIOMETRIA | Sociometria este un ansamblu de tehnici prin care forţele de atracţie (tele pozitiv) şi cele de respingere (tele negativ) devin reprezentabile (perceptibile într-un mod definit) între membrii grupului. Vorbim de sociometria grafică şi de sociometria de acţiune. Modurile în care tehnica sociometriei se poate structura sunt atâtea câte sociometristul ştie să inventeze. Iată câteva exemplificări referitoare la sociometria grafică şi la cea de acţiune.
| | | | SOCIOMETRIA GRAFICA | | Se poate cere membrilor grupului să deseneze schematic un atom social specific, asemănător celui prezentat mai înainte. Acest atom social se poate referi la grupul de psihodramă, la cel familial, de muncă, cel al prietenilor din adolescenţă ş.a.m.d. | | | | SOCIOMETRIA DE ACTIUNE | | În acest caz se foloseşte metodologia de acţiune pentru a se evidenţia cum, în cadrul grupului de psihodramă, membrul P este perceput de colegi, astfel încât P se va localiza în centrul scenei, iar ceilalţi se localizează la o anumită distanţă faţă de el, cu o anumită postură (eventual ei pot exprima şi un mesaj verbal) pentru a se arată cum se simt ei în raport cu P. Dacă vrem să evidenţiem cum P îşi percepe colegii, el se va localiza în centrul scenei şi tot el îi va localiza pe ceilalţi, indicându-le atitudinea, postura şi cuvintele. Acest tip de tehnică poate fi aplicat şi în cadrul unui atom social din semirealitate. | | | | SOLILOCVIUL | | În solilocviu, individul exprimă liber ceea ce îi trece prin minte, ca şi cum ar vorbi cu sine însusi. În această verbalizare solitară, gândurile apar şi se structurează fara să urmarească regulile logicii sau exigenţele unei povestiri; acestea sunt conectate şi reglate doar de fluxul variabil şi imprevizibil al emoţiilor. | | | | OGLINDA | Vorbim de oglindă atunci când avem o interacţiune capabilă să producă o dinamică mentală prin care individul reuşeşte să afle aspecte despre sine din imaginile relative construite de ceilalţi asupra lui.
Dacă în cazul dublului, individul îşi îmbogăţeşte reprezentarea despre sine prin orientarea atenţiei asupra lumii sale interne, în cel al oglinzii individul priveşte în afara sa, pentru a constata cum este perceput de ceilalţi. Aceste două surse de cunoaştere converg într-un mod determinant spre construirea imaginii de sine.
În timp ce funcţia de dublu acţionează din momentul naşterii, cea de oglindă apare ulterior, odată cu maturizarea structurilor cognitive, necesare în formarea experienţei asupra lumii interne şi a celei externe. Funcţia de oglindă devine operaţională odată cu intrarea copilului în cel de-al doilea univers.
Funcţia de oglindă se activează şi în cadrul unui grup, unde comportamentul fiecăruia exprimă şi percepţia pe care aceştia o au asupra celorlalţi. În cadrul unei sesiuni de psihodramă, timpul reprezintă faza cea mai oportună pentru a pune în joc acest tip de funcţie. | | | | SPONTANEITATEA | | Spontaneitatea este cunoscută de către noi prin manifestările sale. Ea se dezvăluie individului prin percepţia intimă de a-şi simţi vie disponibilitatea în mobilizarea propriilor energii intelectuale, afective, fizice, în vederea stabilirii unui raport adecvat (ce ţine cont atât de exigenţele intrapsihice, cât şi de cele ambientale) cu realitatea “inventând” răspunsuri adaptate la situaţie. Spontaneitatea este premergătoare oricărei experienţe creative: are funcţie de catalizator care dezvoltă creativitatea potenţială a individului, transformând-o în ceva operativ. Moreno s-a exprimat astfel: “Spontaneitatea acţionează în prezent, în «aici şi acum»; aceasta stimulează individul spre un răspuns adecvat la o situaţie nouă sau un răspuns nou la o situaţie deja cunoscută.” În actul concret, spontaneitatea şi creativitatea sunt intim legate. Dacă lipseşte starea de spontaneitate, creativitatea rămâne inertă, ascunsă, într-o entitate potenţială. Actul lipsit de spontaneitate e actul mecanic, repetitiv, stereotip; acte de acest tip sunt proprii maşinii, robotului, computerului. Spontaneitatea există în toate existenţele vii şi este elementul care a permis evoluţia vieţii de la formele primordiale la cele mai evoluate. Manifestările sale sunt cele mai evidente la om: de la nou-născutul care, lipsit de deprinderi, descoperă moduri satisfăcătoare de a se plasa în lume, la savantul care formulează ipoteze de cercetare. Toată această spontaneitate, prezentă difuz la nou-născuţi, apare doar ocazional la majoritatea persoanelor adulte. Spontaneitatea stimulează transformarea realităţii, ruperea schemelor şi evitarea cristalizărilor; conduce la confruntarea cu riscurile schimbării. Din acest motiv se află în opoziţie cu tendinţa la conservarea securizantă, prezentă în orice organism, atât individual, cât şi social (organismul social este organizat într-un mod în care este privilegiat comportamentul stereotip şi previzibil, faţă de cel spontan, căutându-se astfel garantarea puterii asupra individului şi supravieţuirea). Dar omul, de-a lungul istoriei sale, prin experienţele adecvate de “încălzire” a vitalităţii sale, a energiei psihice şi fizice, este în permanenţă conectat la starea de spontaneitate. Omul poate fi ajutat să prindă contact cu propria spontaneitate, fără să o simtă ca o forţă explozivă şi periculoasă, ci ca o stare pozitivă, în care poate să trăiască fără a se pierde. | | | | TEATRUL DE PSIHODRAMA | Scena este locul în care persoanele îşi exprimă propriile conţinuturi mentale prin reprezentaţia teatrală. Ea este partea centrală într-un teatru de psihodramă, adică acel spaţiu construit special pentru exprimarea spontană a lumii interne.
În psihoterapiile verbale, locul este adeseori neutru pentru a nu interfera cu procesul terapeutic, focalizat pe relaţia pacient-terapeut; în psihodramă, unde elementul central este acţiunea întregii persoane, care experimentează în mod unitar diverse dimensiuni de a trăi, e nevoie de un spaţiu special în care persoanele pot deveni active, atât psihic, cât şi corporal. Se poate spune că un teatru de psihodramă este cu atât mai funcţional cu cât ajută mai mult pe orice persoană să se simtă protagonist sau, oricum, parte importantă din viaţa grupului, şi datorită percepţiei unui ambient conţinător şi securizant.
O caracteristică a teatrului de psihodramă este de a se prezenta ca un ambient “diferenţiat”, un loc capabil să creeze o detaşare netă de ambientul obişnuit al vieţii şi să predispună individul la integrarea într-o situaţie psihodramatică. Această “detaşare” e spaţial determinată printr-o trecere bine definită care semnalează diferenţa dintre a fi “înăuntrul” şi “în afara” spaţiului terapeutic. Ritualul intrării într-un loc special are drept scop stimularea asumării unui rol şi acest lucru nu se întâmplă doar în psihodramă (biserică, teatru).
Teatrul de psihodramă este împărţit în două părţi: una reprezintă auditoriul, unde se află membrii grupului atunci când protagonistul îşi dezvoltă psihodrama; alta conţine scena şi balconul, unde acţionează protagonistul, condus de director şi ajutat de eu-rile auxiliare. Aceste două părţi sunt aranjate într-un mod în care trecerea de la una la alta să poată avea loc imediat; adică orice membru din auditoriu să poată ajunge în scenă ca şi eu auxiliar, alter ego sau dublu. În acelaşi timp, cele două părţi sunt net diferenţiate, pentru a fi perceptibilă trecerea de la rolul de spectator la cel de actor şi invers.
Spaţiul acţiunii permite mişcarea în ritmuri diferite, pentru un anumit număr de indivizi (într-o scenă psihodramatică, numărul mediu este de 4-5). Corpul poate să aibă poziţii diferite: în picioare, întins, ghemuit etc., după cum este nevoie în reprezentarea situaţiilor de viaţă. Pentru aceasta există puncte de contact moi şi curate, igienice. Mocheta constituie unul dintre materialele adecvate acestui scop şi se află pe toate planurile de contact (pardoseală, balcon, perete etc.). Forma ideală pentru scenă este cercul: nu există “în faţă”, “în spate”, unghiuri, nu există zone care să privilegieze sau să defavorizeze, nu există puncte de început şi de sfârşit. Cercul este optim şi pentru efectuarea reprezentaţiilor sociometrice.
În crearea spaţiului terapeutic se ţine cont de semnificaţia psihologică a localizării individului în situaţii spaţiale diferite (înainte sau înapoi, afară sau înăuntru, sus sau jos, deasupra sau dedesubt). A fi înaintea cuiva are o semnificaţie subiectivă diferită de aceea de a fi înapoi; a fi înăuntrul scenei are o semnificaţie diferită de aceea de a fi înafara ei; a fi sus, în balcon, are o semnificaţie diferită de aceea de a fi jos, pe scenă. Pentru acest motiv, teatrul de psihodramă nu e organizat pe un singur plan orizontal şi are “nivele” diferite unde persoana se poate afla. Mişcându-se de la un nivel la altul, persoana îşi schimbă punctul de vedere şi percepţia asupra realităţii. De exemplu, din balcon, ea poate să vadă mai global şi detaşat ceea ce se întâmplă pe scenă. Teatrul de psihodramă mai are şi o altă caracteristică importantă în crearea atmosferei de “aici şi acum”: izolarea de interferenţele acustice şi luminoase ale lumii externe. Astfel, teatrul nu are ferestre, iar lumina este artificială, stimulii auditivi şi vizuali neadecvaţi reprezentării putînd să blocheze spontaneitatea protagonistului. Directorul controlează intensitatea luminii, de la obscuritate la strălucire, în sintonie cu tonalitatea emoţională a scenei. Lumina are de obicei diverse culori, fiecare dintre ele fiind corelată cu o atmosferă specifică: culoarea albă dă sentimentul realităţii, al tangibilului; galbenul este spaţiul, căldura, bucuria, deschiderea; roşul este excitaţia, tensiunea, agresivitatea; albastrul este depresia, tristeţea, introspecţia, intimitatea; verdele potoleşte lucrurile şi relaxează.
Din spaţiul terapeutic mai fac parte şi obiecte necesare scenelor reprezentate: scaune, perne, saltele, materiale rigide, moi, rotunde, ascuţite etc. Acestea pot avea funcţia pe care le-o atribuie protagonistul. | | | | TELE | Moreno foloseşte termenul pentru a indica “unitatea sociogenică ce facilitează transmiterea eredităţii noastre sociale”. El reprezintă structura primară a comunicării interpersonale, fiind cimentul care ţine unit orice grup, şi este principalul instrument în procesul terapeutic şi în întâlnirea dintre persoane. Tele se naşte din organizarea fiziologică, legată de procesele afective, şi are o funcţie socială: această organizare este bazată pe două tensiuni originare, cea de atracţie spre celălalt, şi cea de respingere a celuilalt.
Tele se constituie drept cea mai simplă unitate de sentiment, transmisă de la un individ la altul. El este expresia tendinţei naturale a fiinţei umane de a se pune în relaţie emoţională cu altele. Calitatea emoţiilor care există în această legătură invizibilă dă caracteristica atracţiei sau respingerii într-o gradualitate diferită, de la maxim spre minim, până la indiferenţă (ce exprimă absenţa de tele). O relaţie de atracţie presupune un tele pozitiv, iar una de respingere – unul negativ.
Termenul tele cuprinde ceea ce se exprimă în mod obişnuit prin cuvinte diverse: empatie reciprocă, comunicare emoţională în dublu sens, sensibilitate faţă de o persoană care trăieşte emoţii variate, căldură afectivă, punte afectivă. | | | |
