Isabela
Vasiliu-Scraba, DIN DISCIPOLII NECUNOSCUŢI AI
LUI HEIDEGGER: Constantin Oprișan
Motto: “Heidegger cunoaște România din buna reputație de a fi o
țară a filozofilor, căci mereu îi vin de acolo studenți în
filozofie… Pe când bulgarii vin la Freiburg să studieze economia
politică iar maghiarii medicina, românii își reprezintă
țara pe frontul spiritual.”(Biemel, în rev. «Universul literar»,
București, dec. 1942)
Când în România se aude în cele patru
zări că Alexandru Dragomir (1) împreună cu Walter Biemel
i-au fost discipoli lui Heidegger se ivește (ca de la sine) întrebarea:
„Numai cei doi să-i fi fost discipoli ?” Lăsat ceva mai în
umbră, câteodată mai este adăugat și numele filozofului
creștin Octavian Vuia (2), criticat de Henry Wald, „profesorul lui
G. Liiceanu” cum l-a desemnat Constantin Noica precizând limpede că
Liiceanu Gabriel „nu este elevul lui, ci al lui Wald” (Noica în arhiva
Securității, București, Editura M.N.L.R., 2009, p. 154).
Heideggerianul Octavian Vuia (al cărui volum Montesquieu und die
Philosophie der Geschichte a fost îngrijit de Richard Reschika în 1998,
Frankfurt am Main -N.Y.) nu este desigur menționat prin revistele
«oficiale», adică revistele care se bucură de o largă
mediatizare, fără ca prin aceasta să câștige mai mulți
cititori.
Cam aceasta este imaginea difuzată și răsdifuzată de
cei care se premiază între ei uzurpând titluri vane precum cele de
«singuri specialiști în filozofia lui Heidegger» sau de «primii (/cei mai
mari/ singurii adevărați) traducători», varianta preferată
încă din vremea comunismului. Mecanismul ei de propagare, bine verificat
de-a lungul timpului în operația de amputare a culturii și
spiritualității românești prin restrângerea scriitorilor români
la cei angrenați ideologic în „construirea comunismului” urmărea
«uitarea» oricărui nume de gânditor român care a mai tradus din Heidegger,
sau a scris despre el, precum poetul gânditor Horia Stamatu (3). In
general se dorea o cât mai radicală transformare a domeniului traducerilor
de scrieri filozofice într-un fals deșert prin drastica înlăturare a
numelor de traducători români marginalizați dincoace de Cortina de
fier , sau afirmați dincolo de „lagărul socialist” (4), precum
universitarul spaniol care conducea doctorate și în Italia, George
Uscătescu (1919-1995), interesat de fenomenologia religiei la Heidegger (Phaenomenologie
des religiosen Lebens, în traducerea spaniolă a profesorului
Uscătescu, Introduction a la fenomenologia de la religion, Madrid,
Ed. Siruela, 2005).
Ghinionul
așa-zișilor ‘unici specialiști’ în Heidegger a fost
existența -fără întrerupere- a dialogului pe teme filozofice
heideggeriene dintre românii din exil care l-au cunoscut pe filozoful
german. De exemplu, dialogul de prin anii 50 dintre Stefan Teodorescu
și Constantin Amăriuței chiar în jurul unei traduceri din
Heidegger, ca să nu mai vorbim de neîntrerupta comunicare dintre discipol
și maestru, cum a fost în cazul lui Octavian Vuia (5) pe care
Martin Heidegger îl prețuia în mod special. Demn de știut este
și faptul că (în principal) prin eforturile lui Vuia s-a ajuns a se
forma la un moment dat un fel de ‘zid românesc’ în jurul bătrânului
filozof atacat la Paris, interzis la Sorbona și omagiat la Castelul din
Cerisy la Sale (6).
Fără putință de dialog real din cauza terorii
ideologico-securiste, și în țară exista o oarecare
„emulație” între cei încurajați de Noica și cei încurajați
de Anton Dumitiu să se ocupe de filozofie (referitor la traducerea lui
Heidegger a se vedea interviul lui Alexandru Dragomir, refăcut și
adnotat de Isabela Vasiliu-Scraba, https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ , a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii
mici și mari ai culturii noastre, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1178 ), la care (în forme inaparente) s-a adăugat dialogul dintre cei din
exil și cei din țară, Noica însuși citind cu mare interes
în revistele exilului studiile publicate de Horia Stamatu (http://www.scribd.com/doc/164910136/IsabelaVasiliuScrabaNoicaStamatu ) sau de Stefan Teodorescu pe care-i cunoscuse în tinerețe în casa
lui Mircea Vulcănescu. E drept că din Sokrateion-ul lui Fay
(1991, Ed. Humanitas) nu aflăm decât de Noica și de C-tin Floru (p.
49), dar lista celor prezenți în casa lui Mircea Vulcănescu poate fi
ușor completată după lectura fascinantelor amintiri ale lui
Titus Bărbulescu despre cel ce-i fusese cândva profesor de etică (7)
și care a fost sortit (de ocupantul țării) exterminării
după gratii, acolo unde, la câțiva ani distanță, avea
să-și dea duhul și tânărul Constantin Oprișan
(1921-1958). Acesta, după ce a absolvit în 1940 liceul la Bacău, s-a
întâmplat să-i fie discipol lui Martin Heidegger în aceiași perioadă
când Noica îl audia (în 1943) a doua oară pe Heidegger iar Alexandru
Dragomir și Octavian Vuia își pregăteau la Freiburg i. Br. cu
filozoful german tezele de doctorat, unul interesat de gândirea lui Hegel,
altul de orizonturile filozofice deschise de platonism ( http://www.scribd.com/doc/188004276/IsabelaVScrabaAlxDragomirOctVuia ). Probabil atunci l-a audiat pe filozoful german vorbind despre
presocratici și Octavian Nistor (poliglot, traducător al lui Frazer,
5 volume, si a neokantienilor, vezi Filozofie neokantiană în texte,
Ed. Stiințifică, București, 1993). fiul lui Dumitru Nistor
(ministru liberal omorât în temnița comunistă) și fost coleg de
liceu cu Mihai Șora (la Timișoara) și de facultate (la
București) cu Alexandru Dragomir. Fiindcă în 1947 Octavian Nistor
(1917-1993) a publicat la Casa Școalelor volumul Fragmentele
eleaților.
Înscris la
Universitatea revenită la Cluj după ce patru ani funcționase în
refugiul de la Sibiu, studentul Oprișan și-a impresionat profesorii
(pe D. D. Rosca, Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, etc.) cu talentul său
într-ale filozofiei. Arestat la jumătatea lui mai 1948 după numai doi
ani de studii la o universitate românescă, lui Costache Oprișan nu
i-a rămas să-și valorifice remarcabila sa pregătire
filozofică decât sub formă versificată, ceea ce a contribuit
într-o bună măsură (dacă nu chiar în mod esențial) la
salvarea de la dispariție a meditațiilor sale metafizice. Căci
ipostaza poetică a filozofării practicate în închisoare de Constantin
Oprișan a putut fi memorată de preotul Gheorghe Calciu, Iosif V.
Iosif și Marcel Petrișor (8).
Așadar sub forma plămădirii de stihuri a reflectat
după gratii tânărul născut în 1921 în comuna Oncești (Tecuci)
la acea “Sorge” de care aflase în Gemania de la Heidegger, sau poate
chiar în România anilor săi de liceu și de facultate, întrucât
până prin 1948 a mai dăinuit în viața culturală a Europei
osmoza valorilor ei spirituale. Despre îngrijorarea (die Sorge)
temătoare de sfârșirea vieții omenești în neant (9)
o altă victimă a ocupantului sovietic scria (în Crugul
mandarinului, jurnalul pe care l-a ținut între cele două
detenții politice ale sale) că ar avea ca proveniență
sintagma indicând “îngrijitorul de suflete” (der Seelensorger)
proprie filozofiei protestantismului. De aici ea ar fi fost preluată de
existențialistul german (10). Incadrându-și viziunea în
spiritualitatea creștină, Constantin Oprișan pune
tradițiile umanismului creștin alături de filozofia antică
grecească pentru a sugera cititorilor săi ideea că cele
două au format împreună temelia culturii europene. In Psihaion
principiul a tot ce există apare drept sens al istoriei ce-și
adeverește esența creștină. Pentru studentul ajuns
după gratii, în spatele existenței umane nu se găsește acea
Sorge înfățișată de Martin Heidegger în volumul SEIN
UND ZEIT (1927, trad. rom. de Dorin Tilinca în 1994). De esență
spirituală amintind în subsidiar de nous-ul anaxagoreic reformulat
de Platon prin mistica sa (11), înțelesul pe care îl conferă
Constantin Oprișan heideggerianei “Sorge” trimite într-un anume
sens la interpretarea pe care Horia Stamatu a dat-o baladei Miorița,
pe când invoca acea echilibrare interioară pe care o oferă
creștinismul cosmic românesc.
În viziunea necunoscutului discipol al lui Heidegger (care -foarte
probabil – îi ascultase alături de Octavian Vuia și Alexandru
Dragomir cursul despre Parmenide), la temelia lumii nu stă nici
Binele Suprem de care vorbea Platon, principiu de dincolo de existență
a tot ce există. Întrucât independent de contrastul de sorginte
platonică dintre lumea spiritului și lumea simțurilor pe
care îl păstrează, la Constantin Oprișan viziunea
creștină asupra lumii apare prin indirecta invocare a
trans-substanțializării la care participă orice creștin
prin taina eucharistiei : “Cu suflet cald și dulce din pâine și
din vin / Unesc abstractul spirit pământului concret, / In duh port
limpezimea Olimpului Elin, / Si-n trupul meu de iască, port fiere si
oțet” (Psihaion, p. 11).
Lui Heidegger, Constantin Amăriuței îi vorbise despre gândirea
filozofică a lui Mircea Vulcănescu ilustrată de irumperea
timpului sacru în timpul profan pe care o evidenția hermeneutica
vulcănesciană în construcția etimologică de obârșie
latină a termenului aievea. Poate tocmai pentru că autorul
volumului Sein und Zeit (1927) își pusese problema viețuirii
în timp a omului desprins de tradiția religioasă (12) și
metafizică și cumva constrâns a atribui totuși un sens
vieții sale. Soluția lui Heidegger, dincolo de analizele sale asupra
semnificațiilor existenței umane pe care în 1933 Mircea
Vulcănescu le găsea “fastidioase”, nu s-a deosebit (în esența
ei) de considerarea omului în postura sa de creator de cultură. Or, la fel
a fost văzut omul și de Lucian Blaga. Mai mult chiar, într-un mod
paradoxal, în opera sa filozofică, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede
în exprimarea gândirii sale decât Heidegger care s-a vrut poet în toate
scrierile sale filozofice, nu doar atunci când s-a apropiat cu o “religioasă
înfiorare” (apud. Blaga) de poezia lui Hoelderling.
Ințelesul pe care îl dă Constantin Oprișan heideggerianei “Sorge“,
cu un abia bănuit punct de inflexiune, amintește (în mod
surprinzător) de dublul sens (de o primă și de o a doua
instanță) pe care l-a conferit acestui termen Nae Ionescu vorbind la
un curs de metafizică despre Faust și problema mântuirii.
Iată – dintr-una din poeziile sale-, prelucrarea pe care a făcut-o
Costache Oprișan temerii de neant: “Amurgul mă lasă în
urmă, / Și negura-n suflet pătrunde, / Tăcerea din spate
mă scurmă, / O, cine mă cheamă, și unde?” (Frământări
elegiace, p. 43). Cum se poate observa, fostul student al lui Heidegger
deplasează accentul de pe momentul fricii, pe uimirea provocată de
pășirea pe un tărâm necunoscut. Faptul a fost perfect intuit
și de editorul volumului de versuri apărut în 1995 ce se deschide cu
acel lung poem intitulat Psihaion: “Conștiința unui tărâm
suprafiresc, adâncită într-o zonă pe care spiritul nostru abia o
ghicește, a fost probabil resortul creației lui Constantin
Oprișan” (Marcel Petrișor, Prefață, p.6).
Când Nae Ionescu vorbise prin 1926 studenților săi despre
semnificația metafizică a poemului Faust de Goethe, el a
amintit la un moment dat de versul în care apare prima dată grija (“Die Sorge
nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen” ) în
“cutele cele mai adânci”(trad. Nae Ionescu) ale sufletului eroului căruia
îi produce dureri stranii. Comentariul Profesorului este de mare finețe,
căci după ce indică momentul depresiei care-l cuprinde pe Faust,
Nae Ionescu observă că grija ar fi într-o a doua
instanță un “element de potențare a puterilor lui Faust” și
nu o cale de cufundare într-o și mai adâncă disperare (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, în rev.
„Cervantes”, Bucuresti, dec. 2012, pp.128-131, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1237 , sau înregistrarea video http://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck a conferinței din 28 sept. 2012 de la Bacău ; a se vedea
și Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu,
în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul XIII, nr. 199, sept. 2005, p. 1
șI pp. 4-6 șI partea II-a în „Asachi”, nr. 200, Anul XIII, oct. 2005,
p.3 ; http://www.scribd.com/doc/190132817/IsabelaVasiliuScrabaFaustWagner ; extrase apărute în rev. „Jurnalul literar”, București,
nov.-dec. 2005, pp. 6-7 ).
În gândirea metafizică a lui Constantin Oprișan, tărâmul
suprafiresc se vădește în chiar titlul poemului Psihaion care
cuprinde o determinantă cu iz temporal, aionul. Realitatea acestuia
nu este pur mentală. Ea pare mai degrabă a fi legată de cel care
cugetă printr-un fel aparte de solidaritate ontologică
primordială. In orice caz, Psihaion-ul indică o realitate aievea,
în sensul oferit de Mircea Vulcănescu acestui termen care i-a sugerat o
stranie “irumpere a timpului sacru în timpul profan” . Aionul, zeul
timpului (sau “eonul”) pe care Lucian Blaga îl vedea “dogmatic” – adică
sub semnul acelei minus-cunoașteri înaintând simultan în
știința și neștiința omenească -, este intuit de
tânărul filozof ca ținând de domeniul spiritualului și nu de
domeniul cunoașterii conceptuale.
Cedând ispitelor heidegeriene, poetul-filozof va mai întrebuința de-a
lungul elaboratului său poem și alți termeni obținuți
prin același procedeu. De pildă “somatomul”, ilustrând (în
negura începuturilor în care timpul nu începuse încă a curge)
existența androgină a unor entități cu corpul (“soma”, gr.
corp) nedespicat în bărbat și femeie (indivizibil, “atomos”) :
“Natura necurmată și timpul neștirbit,/ nimic nu separase realul
de latent. / Ce-a fost, cu ce-o sa fie, un tot nedespărțit, /
iar lumea, uriașă, întreagă în prezent. // Când mintea
noastră ruptă pe dinafară cată, / prin simțuri să-și
întindă spre lume cap de pod, / ei pătrundeau misterul din două
părți de-odată, și gândul lor în lucruri curgea ca seva-n
rod”(Psihaion, p. 12).
Filozoful poet mort la Aiud pe 26 iulie 1959 și-a centrat viziunea pe
acel “ontonoos” format din amplificarea termenului ce desemnează
gândirea. Adăugând gândirii în mod explicit “existența” acesteia
(“on”, gr. ființă), trimiterea se face către tărâmul noetic
atât de greu de exprimat în cuvinte.
De la presocratici prin excelență existent, “ontonoos” este
cu mult mai existent decât toate câte există în lumea celor care se trec
odată cu timpul : “Dar ce mister s-ascunde în dosul ăstui nume?/
Să vă desleg eu taina, oricât aș vrea, nu pot. / Conceptele,
gândirea, spun prea puțin : ‘O lume, / cu cerul laolaltă,
și încă nu spun tot.’// Gândirea e prea strâmtă și vorbe nu
aveți/ să prind în ele taina ca vouă să v-o spui. / Si
Cronos ne cuprinse. Nespuse frumuseți / revărsă din adâncul
tezaurului lui : // O muzică de sfere se rupe din tăcere, /
din neguri se desprinde al aștrilor exod. / Si naște bucuria din cea
dintâi durere,/ la glasul de aramă al primului rapsod. (Psihaion,
p. 14)
In plus, puritatea domeniului spiritual va apărea într-una din
poeziile sale prin contrast, căci de partea celor impure ar sta folosirea
josnică a rațiunii aservite scopurilor nedemne de ea, respectiv
“bunăstării materiale” [expresie neînsemnând nimic, datorită
creionării unei așa-zise stări de “bine” care în fond nu este
bună, pentru că este “materială”]: “Să mă cobor cu
rațiunea, iat-o: / Mai jos ca Marx, în murdării. / Apoi, purificat cu
Plato, / Să urc abstractele tării.” (Definire, p. 41).
Ivită odată cu apusul spiritului religios ce a dăinuit în
toată Europa evului de mijloc, epoca modernă, cu somnolența ei
spirituală, ar fi fost inaugurată de seducția
clarități. La ea Descartes ar fi ajuns imitându-i pe scepticii
disprețuitori care se îndoiau de dragul îndoielii pentru ca mai apoi
să-i lase în urmă: “Dar cine-mi doarme, oare, pe patul de
licheni ?/ Si recunosc tichia bătrânuli Descartes// Ciubotele-i sînt
prinse sub giulgiul de bureți,/ Crescuți parcă la sânul
decorului de basm./ Pe față-i doarme umbra aceluiași
dispreț/ Pe buze strâmbătura aceluiași sarcasm// Si parcă-l
văd spre seară grăind o sacră lege,/ lângă izvor, sub
poala pădurii de stejari:/ <> “(Psihaion, p.24).
Din Ontonoos vine și în el se resoarbe timpul, prim
“trecător” în decorul de vis al nedespicatelor începuturi : “Din
umbră și lumină cărarea eu mi-o torc, / Si tai în două
lumea, c-un fir imaginar, / Cobor din Ontonoos și tot în el mă-ntorc,
/ unind cu începutul destinu-mi circular”(Psihaion, p. 13).
Într-o strofă din poezia Întoarcere (“Și-ntr-un amurg
nostalgic, când soarele pe culmi / Va săruta pământul
uitându-se-napoi, / Vei revedea în zare pădurile de ulmi, / Și
dulcele Psihaion cu turmele de oi”, p. 48) termenul de “Psihaion” pare a indica
tărâmul de dincolo, chiar în acea accepțiune pe care Horia Stamatu o
va da peste ani localizării întâmplărilor din balada Miorița
, în perfect acord cu acel crestinism cosmic românesc de care mai vorbise
cândva Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Lucian Blaga (13).
Dar în poemul Psihaion, doi eseiști îi oferă în final
reperele structurante ale viziunii filozofice prezentate: Papini, autorul Povestei
lui Christos și Unamuno, cel care, prin Don Quijote y Sancho según
Miguel de Cervantes Saavedra (1931), a înălțat donquijotismul în
înaltul filozofiei culturii, spre a ilustra lupta împotriva spiritului
Renașterii dusă de pe ultimele baricade ale religiozității
unor timpuri apuse. Cu ambii Constantin Oprișan
împărtășește așadar nostalgia credinței
religioase din Evul Mediu și interesul pentru destinul individual și
personal al omului.
Cu Miguel de Unamuno disprețuiește exagerările
“silogisticii”, pretențiile rațiunii invocate la tot pasul de
pedanți și diletanți: “Când spiritul oprește mișcarea
lui subtilă,/ Iar somnul libertatea i-o țintuie pe loc, / Din geniu
mai rămâne netrebnica fosilă, / Închisă într-o carcasă, ca
scoica în ghioc. /”(Psihaion, p. 27). “De-ți lunecă privirea
pe limpezimi banale, /… / Te trage-n somnul trândav gândirea trivială, /
…/ Te-alintă glorii vane, păcatul îl respiri, /…/ Vicleanul te
vânează cu plasele-i subțiri/”(ibid.).
Pe Giovanni Papini îi ia drept simbol al luptei pentru convertirea la
creștinism a lumii moderne, diavolești: “Dar răul se ascunde, îl
supără lumina, / Mințind că toate acestea-s
copilărești simboluri, / Și-n bezna sufletească-și
înfige rădăcina, / Să ne prăvale duhul într-ale sale goluri
/”.
După Mircea Eliade (din Noaptea de Sânziene), destinul ar fi
„porțiunea de timp pe care ne-o îngăduie istoria”. Or, pentru ideile
filozofice ale lui Costache Oprișan, timpul nu s-a oprit odată cu
uciderea în temnița comunistă a acestui fost discipol al lui
Heidegger. Miracolul supraviețuirii și publicării, oricât de
târzii, a gândurilor sale filozofice – riscând să nu ajungă vreodată
la cititorii interesați (14) ne pare nu numai impresionant ci
și semnificativ pentru neizbânda finală a celor care au vrut să
ne distrugă din temelii cultura, – arzând biblioteci, ruinând
învățământul, întemnițând vârfurile
spiritualității românești și punând sub interdicția
propagării acele creații ivite sau de după gratii, sau din
exilul de dincolo de Cortina de fier, sau din exilul interior al
clandestinității culturale.
Note și
considerații marginale
1.vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofie în
clandestinitate sau în străinătate. Doi străluciți
discipoli al lui Heidegger : Alexandru Dragomir și Octavian Vuia,
în rev. „Jurnalul literar”, București, Anul XV, nr. 21-24, nov.-dec.,
2004, p.13, sau http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filozofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia . Din Jurnalul
de la Păltiniș (1983) aflăm că Noica îl sfătuise pe G.
Liiceanu să abandoneze tentativa de a-l traduce pe Heidegger, constatând
lipsa de pregătire în domeniul filozofiei a acestuia. La Heidegger nu te
poți duce „cu mâna goală”, i-ar fi spus (mai pe ocolite) filozoful
marginalizat. Incă din volumul meu publicat în 2004 (Propedeutică
la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, p.
12) constatasem incapacitatea „de a crea în spațiul filozofiei, gândind pe
cont propriu” a auto-declaraților discipoli din așa-numita
„Scoală de la Păltiniș” negată de însușI Noica (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș
ironizată de Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ , extrase în
rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22, http://www.omniscop.ro/himera-scolii-de-la-paltinis-ironizata-de-noica/ ; precum si
Isabela Vasiliu-Scraba, Himera disciopolatului de la Păltiniș,
prilej de fină ironie din partea lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/ , extrase în
rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ ).
Inexistența „Modelului Păltiniș” reiese în principal din
inexistența scrierilor filozofice a zișilor „discipoli” ancorațI
cu toții în domeniul „philosophiei garrula” așa cu a fost ea
definită de Anton Dumitriu. Dar – pentru că în 2009 doi
salariațI (Mihai Neamțu șI Bogdan Tătaru Cazaban) ai lui
Andrei Pleșu au scos la „Humanitas” directorului lor două Omagii, „in
honorem Pleșu” – o salariată a lui Gabriel Liiceanu nu s-a lăsat
nici ea mai prejos, scoțând în 2015 la aceeașI editură un volum
cu intenții evident „omagiale” în care s-a gândit să compare
(inexistentul) „Model Păltiniș” cu „Modelul Antim”. Desigur
fără să-I pese de ridicolul asocierii câtorva vizite în camera
„microfonizată” de 8 mp în care Noica furniza (cel mai ades inutil) liste
bibliografice vizitatorilor săi de la Păltiniș, cu lectura de
poezie religioasă scrisă de Vasile Voiculescu, Sandu Tudor sau Paul
Sterian care se ținea după război la Olga Greceanu, „prima
gazdă a reuniunilor grupului” (apud. Ileana Mironescu, fata lui Alexandu
Mironescu) în luxosul ei apartament din Strada Frumoasă. Poate că
titlul mai nimerit al volumului ar fi fost „vizite în 8 mp si vizite într-o
casă boierească”. Tot predă/ a predat salariata lui G. Liiceanu
șI cursuri de „Antropologia spațiului” la Institutul de
Arhitectură din București (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul
Păltiniș” șI „Modelul Antim”, sau, Inutile liste bibliografice
oferite de Noica șI lecturi de poezie religioasă în casa
boierească a Olgăi Greceanu, în revista „Clipa”, SUA, Ediția
1178 din 20 iunie 2015, http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx , sau la https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ) .
- Teologul acad. Dumitru Stăniloae spusese într-un interviu
că directorul Editurii Humanitas i se pare „tare străin de
religie” (http://www.proiectavdhela.ro/pdf/dumitru_staniloae_interviu.pdf ). Poate
aici (și nu dintr-o servilă imitare a „maestrului său Henry
Wald” care-l desconsiderase pe exilatul Oct. Vuia (1914-1989) întrucât nu
găsise marxism-leninism în volumul despre presocratici publicat la
Paris de Octavian Vuia) ar fi de aflat cauza opacității lui
Gabriel Liiceanu față de noutatea ideilor filozofice propuse
după lectura presocraticilor de gânditorului religios Octavian Vuia
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, PROPEDEUTICĂ LA ETERNITATE. Alexandru
Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004,
http://www.scribd.com/doc/130854967/IsabelaVasiliuScrabaAlexDragomirPropedeutica). Într-o
timidă încercare de contracarare a atacului mârlănesc împotriva
lui Octavian Vuia – din prefața la „ediția nord-coreană” a
prelegerilor lui Alexandru Dragomir (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Alexantru
Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii
mici nu-I pot inventa pe cei mari, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1187 ) preluând
(inconștient) în titlul volumului Crase banalități
metafizice (2004) amintirea uceniciei lui Sănduc Dragomir la
Heidegger – marcând totodată începutul prieteniei dintre Alexandru
Dragomir (1916 –2002) și Octavian Vuia-, băimăreanul
Florian Roatiș a scris articolul: Un filozof mai puțin
cunoscut : Octavian Vuia, în rev. „Jurnalul Literar”,
București, 2005. Fiindcă în acea perioadă de ucenicie, fiul
cel mare al universitarului Romulus Vuia (1887-1963) trimisese de la
Freiburg un studiu „dedicat noțiunii de banalitate cotidiană în
gândirea lui Heidegger” (vezi Octavina Vuia, Martin Heidegger și
împlinirea metafizicii, în vol. : Aducere-aminte.
Publicistică, București, Ed. Jurnalul literar, 2002, pp.
80-91), eseu intitulat Filozofia de toate zilele apărut în
1942 în „Revista Fundațiilor Regale”).
- La vremea când în România socialistă se tot vorbea de premiera
absolută pe care ar fi constituit-o la noi traducerea lui Heidegger
în românește, mai precis chiar cu un an înainte, la Muenchen
traducătorul șI eseistul Horia Stamatu publica în nr. 18/ 1981
al „Revistei scriitorilor Români” o traducere amplu comentată din
Heidegger: Hoelderlin și esența poeziei – Introducere,
adaptare în limba română și note finale de Horia Stamatu, p.
175-192. Mai importantă însă decât „protocronia” este calitatea
net superioară a traducerii lui Horia Stamatu, format la școala
de gândire a metafizicianului Nae Ionescu (1890-1940) și
influențat de gânditorul religios Mircea Vulcănescu (1904-1952),
așa cum reiese din cele câteva rânduri antologice pe care H. Stamatu
(1912-1989), „poetul cel mai reprezentativ al generației lui Octavian
Vuia” (vezi O viață în exil : Horia Stamatu, Ed.
„Romania Press”, București, 1998, p.80) le-a scris în marginea lui Faust (a
unui Faust rămas nemântuit, cum îl văzuse și Constantin
Oprișan) : „Poemul lui Goethe este tragedia provocată de
vânzarea esențelor pe aparențe. Si probabil omenirea a ajuns azi
la un moment culminant al acestui comerț. Uitând cu totul REVELATIA,
care este ținută vie prin tradiție, rupt de CUVÂNT, omul
cultural de azi (care este omul ultimelor două secole) a încurcat în
așa fel lucrurile cu acest umanism pe dos (prin care omul este redus
la propria lui invenție) încât a rămas prăpăstios
izolat de ceea ce îl depășea pe el și tot ce este natura
lui și a celorlalte ființe” (vezi Horia Stamatu, Ego Zenovius…în
rev. „Cuvântul Românesc”, Canada, decembrie 1978, studiu cuprins în
volumul cu același titlu scos de N. Florescu la Editura „Jurnalul
literar” în 2001, p.114).
- Despre „vameșii literaturii la paza hotarelor spiritului”, cu
referire la Tudor Vianu care spusese în 1959 la „Colocviul
internațional de romanistică” de la București că „Nu
există literatură română în afară de aceea care se
scrie înăuntrul granițelor Republicii Populare Române” a scris
latinistul Nicolae I. Herescu (ales în trei rânduri Președinte al
Societății Scriitorilor Români) articolul Literatură
și geografie (în rev. „Destin”, Madrid, nr. 12/ 1962, cuprins în
vol. : N.I. Herescu, Dreptul la adevăr. Publicistica
exilului, Ed. Jurnalul literar, București, 2004, pp. 142-143).
Manipularea creierelor prin fixarea în golul lor a numelor de
traducători ce trebuiau să fie promovate în comunism se poate
constata și în antologia din 1982: Materia, spațiul timpul
(vol. I-II) apărută în tiraj de masă la Biblioteca pentru
toți. Ca și în alte trimiteri bibliografice din domeniul
filozofiei, și aici lipsesc traducătorii cu doctorate în
Franța, Germania sau Anglia luate înainte de ocupația
sovietică. In schimb sînt negreșit menționați ca
traducători Liiceanu și Kleininger (la citate din Husserl,
Jaspers si Heidegger, Originea operei de artă, Ed. Univers,
București, 1982). Printre cei ‘uitați’ cu tot dinadinsul ar fi
Octavian Nistor (1916-1992) și Consantin Floru. Operația de
depistare a traducătorilor ‘omiși’ poate fi instructivă
pentru oricine.
- vezi Octavian Vuia, Heidegger îndrumătorul, cuvânt
înainte la M. Heidegger, Ființă și timp, trad. Dorin
Tilinca, Ed. ‘Jurnalul literar’, București, 1994 precum șI Ceva
despre actualitatea lui Heidegger, în vol. Octavian Vuia, Regăsirea
în Pascal si alte „analize heidegeriene”, Ed, Jurnalul literar,
Bucurelști, 1997, pp.101-106.
- N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. ‘Jurnalul
Literar’, București, 2003.
- Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, în Revista
Scriitorilor Români, nr. 21/1984, p.16; reeditat ca prefață la
M. Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Ed.
Saeculum I.O., 1999. Fiu al preotului de la biserica Sf. Silvestru, Titus
Bărbulescu a absolvit Facultatea de Filozofie și Litere din
București în 1942. A fost profesor universitar de literatură
română la Institutul de Limbi Orientale de la Sorbona. A scris extrem
de interesant despre Eminescu și despre Blaga în două volume
publicate la Editura Saeculum I.O.: Arta poetică eminesciană
(1998) și Lucian Blaga. Teme și tipare fundamentale.
- 8. DOI POEȚI DAMNAȚI: C-tin Oprișan și
Ștefan Vlădoianu. Versuri memorate în închisoare de Gheorghe
Calciu, Iosif V. Iosif și Marcel Petrișor (București,
1995).
- Elena Irion (/Moisuc), Martin Heidegger -ideea de
existență ca fundament al eticii, în rev.
« Ethos », Iași, 1944, precum și art. Ce este
Etica ? în rev. « Ethos », Iași, 1946. La
Heidegger sentimentul eternității ar avea cumva drept izvor
frica de neant. Referitor la o asemenea frică, în cele
două studii în care aborda problema binelui moral din filozofia lui
Heidegger, Elena Irion (/Moisuc) se întreba cum poate cineva, care se
simte stingher în lume și fatalmente abandonat unei morți care
va veni cu siguranță, să găsească în sine o
posibilitate de reechilibrare, de reintegrare în lumea în care se simte cu
totul părăsit. Cea care avea să devină prin anii
șaizeci traducătoarea lui Kant (excepționalele traduceri
din Kant ale universitarului cernăuțean Traian Brăileanu
fiind cu totul interzise în vremea comunismului) făcea referire la Sein
und Zeit și la accentuarea exagerată a sentimentului de
panică interioară indus în om de conștiința
sfârșitului său, de teama de moarte. De fapt,
problematizările heideggeriene fuseseră receptate de tânăra
asistentă de la Facultatea de Filozofie din Iași într-un fel
care evidenția mai mult amprenta matricei stilistice românești,
ca să folosim inspirata formulă blagiană. Aceasta reiese
din inaderența unei firi echilibrate interior prin credința
creștină la acel presupus sentiment de panică în fața
neantului de care am fi cuprinși, sentiment pus (de Heidegger) la
baza crizei existențiale a omului modern.
- vezi Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958,
Ed. Vremea, București, 2002, ediție îngrijită de Nadia
Marcu-Pandrea, p. 162. In ziua de 23 septembrie 1942 Mircea Eliade se
cutremura pe bună dreptate de „neantul” pe care l-a prevăzut cu
incredibilă justețe încă din timpul când nu
apăruseră înfrângerile pe câmpul de luptă șI românii
condușI de Ion Antonescu recăpătaseră cele două
provincii românești cotropite de rușI (Bucovina de Nord șI
Basarabia): „mă cutremură neantul pe care-l văd înaintea
mea: civilizația latino-creștină sombrând [din
franceză=ruinându-se, năruindu-se] sub așa-zisa
dictatură a proletariatului, în fapt dictatura celor mai abjecte
elemente slave” (Mircea Eliade, Jurnal portughez).
- Cu prilejul oferit de un colocviu internațional organizat la
Muenchen, Horia Stamatu invocase credința, iubirea și
speranța, virtuți care și-au păstrat valoarea
intactă în tradiționala noastră ierarhie valorică (v.
Horia Stamatu, Germanii si Românii , în „Revista Scriitorilor
Români”, Muenchen, nr.17/1980, pp. 227-233; a se vedea si Isabela
Vasiliu-Scraba, Peste Cortina de fier, un dialog între Horia Stamatu si
C-tin Noica, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Peste%20cortina%20de%20fier%20de%20IVS.htm , precum
șI Isabela Vasiliu Scraba, La centenarul naşterii poetului
Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev.
„Acolada”, Satu Mare, anul 6, nr.9 (60), sept. 2012, p.19, sau http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1214 , ori http://www.scribd.com/doc/154171177/IsabelaVasiliuScrabaStamatuCentenar ) .
- vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit
platonic Și în Miorița/ The opening of the skies în a
Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004,
p. 35, http://www.scribd.com/doc/153749198/IsabelaVasiliuScrabaPlatonMistic .
- vezi C. Oprișan în vol. : Doi poeți damnați:
Constantin Oprișan și Ștefan Vlădoianu; versuri
memorate în închisoare de Ghe. Calciu, Iosif V. Iosif și Marcel
Petrișor, București, 1995. Din nefericire ediția a II-a cu
titlul C. Oprișan, Cărțile spiritului, aparută
în 2009 la Editura Cristiana din București are catastrofale
modificări ale versurilor operate de ingrijitorul volumului cu
urmări în plan ideatic. Gândirea filozofică a lui Oprișan
devine în volumul din 2009 pe alocuri ininteligibilă (așa cum
i-a apărut editorului, fost profesor de română lipsit de
cultură filozofică). Textul postfeței cuprinde studiul
Isabelei Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger:
Constantin Oprișan, din rev. „Origini. Romanian roots”, vol. X,
No. 1-2-3 (103-104-105), January, Frbruary, March, 2006, p
