Atac iranian cu rachete asupra bazelor americane din Irak FOTO via Twitter
http://silethismillennium.blogspot.com20120youtube-broadcast-yourself.html
Război terminat? Iranului i-e frică
8 ianuarie 2020, 15:23
Petre Iancu - Deutsche Welle
S-a terminat războiul? Cum ar putea evolua regional şi geopolitic, conflictul exacerbat de uciderea lui Ghassem Soleimani? S-au răcorit ayatolahii după lansarea a zeci de rachete asupra unor baze americane din Irak?
E momentul galeriilor şi numărătorii de bombe, de rachete şi de victime. Televiziunea ayatolahilor anunţase, hilar, „optzeci de americani morţi“, în urma tirului zecilor de rachete iraniene lansate asupra celor două baze militare ale SUA din Irak. Americanii, mai modeşti, au anunţat zero.
Dincolo de ridicolul minciunilor şi al dublului limbaj al Teheranului, care, tipic pentru orice regim totalitar, una afirmă pentru consumul conspiraţionist şi propagandist intern şi extern şi alta-i zice străinătăţii raţionale, un fapt e clar. Victime americane vor mai fi. Cum vor mai fi şi victime israeliene, arabe, persane, şiite şi sunite, cât timp în Iran va continua să domnească un regim teocratic, fundamentalist, expansionist şi terorist. Aceasta, laolaltă cu alianţele antidemocratice ale Teheranului şi ambiţiile nucleare şi genocidale devenite, după revoluţia islamică, politica Iranului, reprezintă, de fapt, alături de terorismul sunit pe care l-a inspirat, problema de bază a Orientul Mijlociu. Dar regimul iranian nu e complet dement. Ştie, pe de o parte, că, nu doar pentru obsesiile sale hegemoniale, ci şi pentru supravieţuirea sa, e obligatoriu să proiecteze în regiune o imagine de forţă. A emite declaraţii cât mai intransigente, răţoindu-se cât mai contondent la SUA ori la Israel, face parte, conform codurilor de limbaj şi de comportament regionale, din discursul necesar perpetuării acestei proiecţii. Fără de care ayatolahii riscă să se vadă părăsiţi până şi de propriile unităţi de elită.
Pe de altă parte, regimul persan ştie la fel de bine că nu ştie mai nimic despre America actuală. Şi că, prin urmare, nu se poate pune, militar, cu această Americă. Aceea, impredictibilă, a lui Trump.
În epoca preşedinţiei Obama Iranul avusese de-a face, vădit, cu o altfel de superputere. Una de tot reticentă să folosească forţa militară. Iar până la eliminarea lui Soleimani, islamiştii de la Teheran speraseră că, în pofida sancţiunilor, a denunţării acordului nuclear şi a politicii americane a „presiunii maxime", nimic esenţial nu s-a schimbat. Aşa sugerase încă la 2 ianuarie un tweet al ayatolahului Khamenei, liderul suprem al teocraţiei. Care, împreună cu teroristul său şef, a greşit fatal crezând că SUA sunt prea retractile, prea laşe, prea imersate în izolaţionism şi gâlcevi politice interne pentru a mai îndrăzni, în an electoral, să-şi asume lupta cu arma în mână împotriva regimului său.
Eliminarea lui Soleimani, asasinul care condusese nu doar brigăzile al Kuds ale Gărzilor Revoluţionare iraniene, braţul militar prelungit al teocraţiei, ci şi diplomaţia regională a imperiului persan, a modificat din temelii situaţia. Şi a schimbat radical şi percepţia ei, la Teheran.
Încât e foarte posibil, ca, pe moment, sfaturile Rusiei care se teme să-şi rişte câştigurile obţinute în Siria, poate şi ale Chinei, care-şi simte periclitate profiturile comerciale uriaşe, precum şi frica de impredictibilitatea ripostelor lui Trump, să fi ostoit parţial furia stârnită de uciderea generalului şi a complicelui său irakian. Furie, pe care a răcorit-o întrucâtva şi tirul de rachete abătute, în replică, asupra celor două baze atacate. Şi pentru că dinamica loviturilor militare şi a ripostelor pe care le generează scapă adesea de sub controlul beligeranţilor, iranienii, prudenţi, i-au avertizat în prealabil pe irakieni şi implicit pe americani, asupra declanşării tirului. Semn că le e foarte frică.
Totuşi, diferenţe culturale esenţiale despart ireconciliabil cele două tabere şi capacitatea lor de a înţelege adevăratele dureri şi intenţii ale celeilalte.
Ceea ce nu înţeleseseră iranienii lui Soleimani este, între multe altele, că uciderea unor americani (mai mult decât atacul asupra unor ambasade) e pragul peste care a trece declanşează invariabil, peste ocean, dorinţa irepresibilă a unor riposte ferme. Soleimani ar mai trăi probabil şi azi, dacă rachetele miliţiei şiite lansate asupra bazei americane de la Kirkuk n-ar fi omorât un civil american.
„Adevărul e că o politică externă lipsită de o forţă militară disuasivă, care s-o susţină eficient, nu face nici cât o ceapă degerată”
La rândul ei, stânga occidentală şi diplomaţia europeană nu par capabile să priceapă altele. De pildă că islamo-fascismul teroriştilor nu se combate prin ignorarea exportului său în regiune, prin alimentarea disensiunilor apusene şi laşitatea retragerilor rapide, prin declaraţii de amor faţă de inamici, cuplate cu ură de sine şi prin oglindirea acestor sentimente în politici împăciuitoriste; ori prin perpetuarea de ficţiuni hilare, precum prezumtiva fiabilitate a unui tratat nuclear în realitate născut mort, dar declarat în repetate rânduri viu, astfel încât Iranul să scape de sancţiuni, să încaseze averi incomensurabile din exportul de ţiţei şi să-şi poată finanţa expansiunea şi trupele teroriste conduse de un Soleimani.
Or, varii oficiali europeni, între care luxemburghezul Jean Asselborn, care nu ratează nicio şansă de a-şi proba miopia când e vorba de extremism musulman şi de-a aluneca în derizoriu, evocă în continuare scenarii împăciuitoriste. Şi posibilitatea resuscitării tratatului nuclear, în ciuda celor cinci succesive încălcări persane ale acordului, denunţat iniţial de SUA şi îngropat practic, între timp, de iranieni.
Eliminarea lui Soleimani, asasinul care condusese nu doar brigăzile al Kuds ale Gărzilor Revoluţionare iraniene, braţul militar prelungit al teocraţiei, ci şi diplomaţia regională a imperiului persan, a modificat din temelii situaţia. Şi a schimbat radical şi percepţia ei, la Teheran.
Încât e foarte posibil, ca, pe moment, sfaturile Rusiei care se teme să-şi rişte câştigurile obţinute în Siria, poate şi ale Chinei, care-şi simte periclitate profiturile comerciale uriaşe, precum şi frica de impredictibilitatea ripostelor lui Trump, să fi ostoit parţial furia stârnită de uciderea generalului şi a complicelui său irakian. Furie, pe care a răcorit-o întrucâtva şi tirul de rachete abătute, în replică, asupra celor două baze atacate. Şi pentru că dinamica loviturilor militare şi a ripostelor pe care le generează scapă adesea de sub controlul beligeranţilor, iranienii, prudenţi, i-au avertizat în prealabil pe irakieni şi implicit pe americani, asupra declanşării tirului. Semn că le e foarte frică.
Totuşi, diferenţe culturale esenţiale despart ireconciliabil cele două tabere şi capacitatea lor de a înţelege adevăratele dureri şi intenţii ale celeilalte.
Ceea ce nu înţeleseseră iranienii lui Soleimani este, între multe altele, că uciderea unor americani (mai mult decât atacul asupra unor ambasade) e pragul peste care a trece declanşează invariabil, peste ocean, dorinţa irepresibilă a unor riposte ferme. Soleimani ar mai trăi probabil şi azi, dacă rachetele miliţiei şiite lansate asupra bazei americane de la Kirkuk n-ar fi omorât un civil american.
„Adevărul e că o politică externă lipsită de o forţă militară disuasivă, care s-o susţină eficient, nu face nici cât o ceapă degerată”
La rândul ei, stânga occidentală şi diplomaţia europeană nu par capabile să priceapă altele. De pildă că islamo-fascismul teroriştilor nu se combate prin ignorarea exportului său în regiune, prin alimentarea disensiunilor apusene şi laşitatea retragerilor rapide, prin declaraţii de amor faţă de inamici, cuplate cu ură de sine şi prin oglindirea acestor sentimente în politici împăciuitoriste; ori prin perpetuarea de ficţiuni hilare, precum prezumtiva fiabilitate a unui tratat nuclear în realitate născut mort, dar declarat în repetate rânduri viu, astfel încât Iranul să scape de sancţiuni, să încaseze averi incomensurabile din exportul de ţiţei şi să-şi poată finanţa expansiunea şi trupele teroriste conduse de un Soleimani.
Or, varii oficiali europeni, între care luxemburghezul Jean Asselborn, care nu ratează nicio şansă de a-şi proba miopia când e vorba de extremism musulman şi de-a aluneca în derizoriu, evocă în continuare scenarii împăciuitoriste. Şi posibilitatea resuscitării tratatului nuclear, în ciuda celor cinci succesive încălcări persane ale acordului, denunţat iniţial de SUA şi îngropat practic, între timp, de iranieni.
Net mai adecvată e critica irelevanţei diplomaţiei europene articulată, pe drept, la München, de preşedintele României, Klaus Iohannis. Dar nici preşedintele României şi nici ministrul său de externe nu manifestă curajul şi inteligenţa de a spune lucrurilor pe nume, fie şi într-un mod diplomatic adecvat, astfel încât să nu-şi deterioreze relaţiile nici cu europenii şi nici cu americanii.
Adevărul gol goluţ e că Europa e complet impotentă. Pentru că litigii precum cel de faţă nu se rezolvă prin recurs exclusiv la orbiri voluntare, la cedări şi la bla bla-uri botezate dialog, valori, soft-power şi diplomaţie (când de fapt sunt doar alibiuri şi ipocrizie). Adevărul e că o politică externă lipsită de o forţă militară disuasivă, care s-o susţină eficient, nu face nici cât o ceapă degerată. Soluţia geopolitică a conflictului presupune reîmbărbătarea Europei, reunificarea vestului şi solidarizarea transatlantică. Precum şi dezagregarea din interior şi exterior a tiraniilor totalitare, de felul celei iraniene.
Petre Iancu - Deutsche Welle
