De ce a eşuat democratizarea în Afganistan? - 30 august 2021, 14:57 - de Radu Carp - Sursă: Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

                                                                                          Radu Carp

De ce a eşuat democratizarea în Afganistan? 

30 august 2021, 14:57

  La data de 7 octombrie 2001 administraţia Bush lansa Operation Enduring Freedom împotriva Al Qaeda şi a talibanilor în Afganistan. Rezultatul a fost sfârşitul regimului taliban dar nu şi eliminarea acestei grupări care şi-a păstrat influenţa în zonele rurale paştune.

Preşedintele Bush justifica menţinerea trupelor armate în Afganistan deoarece “după eliberarea de o dictatură primitivă…aveam obligaţia morală de a lăsa în spate ceva mai bun…un Afganistan democrat va fi o alternativă la viziunea extremiştilor”. Aceasta a fost la vremea respectivă justificarea eforturilor de democratizare a Afganistanului.

De ce, după 20 de ani de eforturi în această direcţie, talibanii s-au întors la putere, fără mari violenţe? Cu ce este diferit cazul Afganistanului faţă de Germania sau Japonia care au trecut la democraţie după al Doilea Război Mondial, cu implicarea aceluiaşi actor - SUA?

Stiinţa politică ne oferă răspunsul la această întrebare fundamentală. Se consideră în general că ocupaţiile militare au succes doar dacă integritatea teritoriului ocupat este ameninţată, la fel şi siguranţa celor care locuiesc pe teritoriul respectiv. Dacă nu există o ameninţare credibilă, o mişcare de rezistenţă apare mai devreme sau mai târziu.

Analiza cazurilor Germaniei şi Japoniei arată că a existat o congruenţă politică şi ideologică a populaţiei cu forţele de ocupaţie, aspect care a lipsit din Afganistan. Democratizarea nu este posibilă dacă nu există o înfrângere fără drept de apel a inamicului. În cazul Afganistanului, înfrângerea a fost doar relativă. Forţele armate de ocupaţie nu au distrus legăturile între paştuni şi militanţii radicali islamici. Prezenţa occidentală a generat scepticism, apoi o formă de rezistenţă politică, transformată în insurgenţă armată. Revenirea la putere a talibanilor a fost aşadar graduală, pe măsură ce majoritatea populaţiei a început să fie nemulţumită. Proiectul de transformare a ţării a fost foarte bine primit de elita urbană, educată în timpul regimului comunist al fostului preşedinte Najibullah. Majoritatea paştună a început să se teamă de talibani şi nu a fost atrasă de modelul unei ocupaţii străine. Talibanii au atras de partea lor această “majoritate tăcută” prin codificarea şi aplicarea strictă a unor practici tradiţionale, cum a fost cazul rolului femeilor în societate. Talibanii au început un război de gherilă împotriva guvernului corupt de la Kabul, fiind ajutaţi masiv de Pakistan. Partea rurală a Afganistanului a fost guvernată practic fără întrerupere de talibani care au creat administraţii paralele pentru a colecta impozitele locale, în detrimentul guvernului central. 

    A existat o lipsă de congruenţă din ce în ce mai mare între forţele de ocupaţie şi cei ocupaţi, din moment ce înfrângerea vechiului regim nu a fost totală precum în Germania sau Japonia - regimul taliban a plecat de la putere în 2001 fără prea multe victime în rândul civililor. Populaţia rurală nu a fost aproape deloc afectată de războiul talibanilor cu forţele armate occidentale. 

  Occidentalii nu au putut să acţioneze simultan pe două fronturi: să lupte cu o mişcare de gherilă şi să instituie un program de reforme, adaptat cutumelor din Afganistan. Acest aspect a dus la scăderea aşteptărilor: nu s-a încercat impunerea unui regim de separare între religie şi stat - s-a acceptat de exemplu denumirea oficială de Republica Islamică a Afganistanului.

   Comunitatea internaţională nu s-a concentrat foarte mult pe reconstrucţia Afganistanului care a primit mai puţină asistenţă financiară per capita decât Bosnia sau Kosovo. Eforturile în direcţia democratizării s-au axat pe crearea şi menţinerea unui guvern puternic la Kabul care nu a reuşit să îşi impună autoritatea politică în teritoriu. 

    Au existat desigur reforme importante în direcţia democratizării Afganistanului dar a lipsit un cadru general în care aceste reforme să fie validate ca fiind necesare de majoritatea populaţiei. Marea majoritate a afganilor nu a privit însă aceste reforme ca fiind prioritare, atenţia lor fiind concentrată pe crearea unui climat de siguranţă şi a unei economii viabile. 

     Democratizarea Afganistanului a presupus alegeri libere, după o lungă perioadă în care acestea nu s-au mai organizat. 

      Alegerile prezidenţiale din 2014, câştigate de Ghani, au fost fraudate. Observatorii Uniunii Europene au afirmat de la bun început că există probe în favoarea fraudei. De abia în 2016 Comisia electorală a publicat rezultatele finale, după rezolvarea a numeroase contestaţii. În Parlamentul de la Kabul s-a discutat despre această fraudă timp de aproape 4 ani, fără niciun rezultat concret. 

  Drept rezultat, la următoarele alegeri prezidenţiale din septembrie 2019 s-au prezentat la urne doar 26% dintre alegători, cea mai redusă participare din 2001 până în prezent. Această neîncredere a fost rezultatul corupţiei în creştere, practicilor nedemocratice, lipsei de siguranţă a cetăţenilor şi menţinerii sărăciei. În Afganistan, la data revenirii la putere a talibanilor, 70 de persoane erau ucise zilnic în lupte tribale, iar 54% dintre afgani trăiau sub pragul sărăciei. 

   În 2016 a apărut în Afganistan o mişcare a societăţii civile care a organizat proteste împotriva corupţiei, generate de intenţia guvernului de a folosi arbitrar banii de la donatori internaţionali. Mişcarea respectivă nu a avut niciun efect, ceea ce a dus la accentuarea frustrării populaţiei faţă de o guvernare coruptă.

   Steven Levitsky şi Daniel Ziblatt au argumentat într-o carte relativ recentă (How democracies die, 2018) că eşecul democraţiei începe la urne şi se manifestă prin scăderea participârii, mai degrabă decât odată cu apariţia unor mişcări violente de contestare. Democratizarea în Afganistan a fost compromisă de reprezentanţii Guvernului Naţional de Unitate şi de Preşedintele Ghani.

  Există patru factori care favorizează tranziţia de la democraţie la un regim autoritar: slaba aderenţă la regulile democratice din partea autorităţilor; negarea legitimităţii adversarilor politici; toleranţă la violenţă; acceptul limitării drepturilor opozanţilor şi a media. Regimul aflat la putere în Afganistan a favorizat existenţa tuturor acestor factori, ceea ce explică revenirea la putere a talibanilor.

 Cauzele eşecului democratizării în Afganistan au fost identificate ca fiind: 

   -        Aplicarea strictă a perspectivei ONU asupra democratizării în zone post-conflict prin crearea de instituţii ale democraţiei liberale; s-a dovedit că succesul acestei perspective depinde foarte mult de context; 

    -        Asistenţa pentru democratizare s-a produs simultan cu o prezenţă masivă militară; reconstrucţia post-conflict presupune existenţa pe teren a unui număr mai redus de militari; 

 -        SUA a stabilit unilateral parametrii democratizării, fără o consultare prealabilă cu alte democraţii consolidate, datorită succesului intervenţiei sale militare. Din acest motiv, Constituţia Afganistanului a creat un regim prezidenţial, oferind preşedintelui mai multe puteri decât unui monarh. Acest regim nu putea funcţiona decât în prezenţa unei puteri judecătoreşti independente care să contracareze eventualele abuzuri de putere, ceea ce nu a fost cazul.

  -        Sistemul electoral ales - votul unic transferabil - are multiple avantaje în democraţiile consolidate unde alegătorii au mai multă putere în a configura compoziţia Parlamentului dar în cazul Afganistanului a dus la un Parlament fragmentat şi la o opoziţie slabă. Puterea legislativă nu a controlat puterea executivă, ci dimpotrivă. 

  -        Un număr important de radicali islamişti şi persoane care ar fi trebuit judecate pentru crime de război au intrat în Parlament. Nu a existat un proces al adepţilor regimului taliban, aşa cum s-a întâmplat în cazul tranziţiei de succes din Germania cu exponenţii regimului nazist, nici măcar sub forma comisiilor pentru reconciliere, precum în Africa de Sud post-apartheid. 

  -        Bugetul Afganistanului a fost format în mare majoritate din donaţii externe. Doar guvernul şi preşedintele au fost autorizaţi să negocieze cu statele donatoare şi cu organizaţiile internaţionale. Nu s-a pus deloc problema implicării Parlamentului în acest proces. Dependenţa de finanţarea externă a dus la întărirea în exces a puterii executive.

   Aceste realităţi au fost cunoscute de câţiva ani şi s-a atras atenţia asupra faptului că eşecul democratizării îi va readuce pe talibani la putere. 

   Puterea centrală de la Kabul după 2001 nu a controlat niciodată teritoriul Afganistanului. Aşa - numiţii “lorzi ai războiului” care au luptat împotriva talibanilor şi au guvernat Afganistanul la începutul anilor 1990 s-au întors la putere şi au creat armate private pentru a-şi proteja comerţul ilegal cu opiu. Lakhdar Brahimi, trimisul special al ONU în Afganistan, a afirmat în repetate rânduri că situaţia nu este deloc diferită de cea creată prin venirea la putere în 1992 a mujahedinilor care a dus la instaurarea talibanilor în 1996. 

   Corupţia endemică din Afganistan nu a fost eradicată după 2001, dimpotrivă, a crescut. Pe măsură ce talibanii avansau şi cucereau noi provincii, preţul la negru al paşapoartelor a crescut exponenţial, cu implicarea unor funcţionari corupţi. Un fost diplomat afgan a descris foarte exact situaţia din Afganistan la revenirea talibanilor: “de la eliberarea certificatului de naştere până la eliberarea certificatului de deces trebuie să dai mită”. Pentru a căpăta un loc de muncă la conducerea poliţiei se ofereau în jur de 100.000 USD. Procurorii urmăreau oponenţii politici ai celor aflaţi la guvernare. Guvernatorii de provincii încheiau aranjamente cu talibanii, în principal pentru exploatarea producţiei de opiu. Cei din armată cereau fonduri de la donatorii occidentali pentru “soldaţi fantomă”, declaraţi doar pe hârtie, care de fapt nu existau. 

   Problema corupţiei nu a fost luată în serios în ceea ce priveşte eforturile de democratizare a Afganistanului. Forţelor armate, afectate de corupţie, le-a lipsit coeziunea necesară pentru a înfrunta talibanii. La fel s-a întâmplat şi în Vietnam: forţele armate afectate de corupţie pe scară largă au cedat rapid în faţa insurgenţilor comunişti. Eşecul democratizării în Afganistan are la bază mai mulţi factori, printre care cel mai puternic este toleranţa la corupţie ce a dus la răspândirea acesteia pe scară largă. 

     Prin urmare, revenirea la putere a talibanilor în Afganistan are la bază eşecul eforturilor de democratizare care au început în 2001. La data de 15 august 2021, Afganistan nu era un stat funcţional, cu un sistem democratic minimal care să asigure funcţionarea instituţiilor. Desigur, aceasta nu înseamnă că democratizarea a eşuat complet în Afganistan: s-au format elite democratice solide, nivelul de trai a crescut, accesul femeilor la viaţa publică s-a îmbunătăţit considerabil. Revenirea la putere a talibanilor a anulat însă toate aceste realizări. Ce va rămâne după aproape două decenii de eforturi susţinute din partea comunităţii internaţionale? Greu de apreciat în acest moment - totul va depinde de cât de susţinute şi eficiente vor fi presiunile asupra noului regim de la Kabul. Capacitatea de a influenţa evoluţia acestui regim în direcţia respectării drepturilor omului este însă extrem de limitată în prezent. Talibanii au declarat că regimul lor nu va fi bazat pe democraţie, dar există prea puţine indicii în prezent pentru a ştii ce fel de regim va fi instituit în Afganistan.

citeste totul despre: afganistan talibani statele unite democratie
Citeste mai mult: adev.ro/qynh23

Putin şi China: ignorarea ameninţării strategice ca soluţie de securitate - 15 septembrie 2021, 07:30 - de Iulian Chifu - Sursă : Adevărul.ro

                                                                          Vladimir Putin şi Xi Jinping 

                                                                                 Foto Shutterstock

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

                                                                                   Iulian Chifu

Putin şi China: ignorarea ameninţării strategice ca soluţie de securitate

 15 septembrie 2021, 07:30

Relaţiile dintre Rusia şi China sunt definite ca unele de parteneriat strategic într-o formă întărită de cooperarea extinsă bilaterală şi multilaterală.

   Moscova şi Beijingul votează la fel în Consiliul de Securitate – vezi ultima rezoluţie pe Afganistan, care a pierdut solicitarea de creare a unei zone tampon sub egida ONU unde să fie găzduiţi până la plecare afganii ce vor să părăsească ţara, şi chiar şi aşa, cele două capitale au votat prin abţinere documentul scuturat de elemente mai relevante. Apoi, Rusia şi China împărtăşesc valori similare ale suveranităţii extinse şi intangibile terţilor chiar şi acceptând nivelul oricărui regim dictatorial sau autocratic, indiferent dacă sunt încălcate drepturile omului în aceste state. Şi ambele state se sprijină reciproc pe terţe zone, inclusiv pe dimensiunea exerciţiilor militare. 

Asimetria ruso-chineză în epoca Putin-Xi 

  Asta nu înseamnă că relaţiile acestea aparent excelente nu sunt supuse unor tensiuni tradiţionale, venite din trecutul istoric şi disputelor teritoriale. Astfel, China are forţa economică majoră şi, mai nou, forţa tehnologică masivă pe care a dobândit-o inclusiv copiind şi furând prototipuri ruseşti – vezi avionul de vânătoare de a cincea generaţie copiat după omologul său rus Suhoi. Dar şi lipsuri substanţiale şi critice, chiar dacă inexplicabile – vezi cazul semiconductorilor sau al industriei aeronautice. Dar raportul de forţe s-a schimbat dramatic şi asimetria de asemenea, astfel că Beijingul a fost jucătorul principal care aspiră să preia rolul de challenger global al Statelor Unite, într-o lume în care deja puterea şi rolul actorilor s-au disipat mult de la varianta celor două superputeri din perioada Războiului Rece. 

  În plus, Rusia şi China au dispute, divergenţe şi spaţii de competiţie şi confruntare tot mai relevante pe tot spectrul: mai întâi în Asia Centrală, unde China a preluat majoritar aspectele economice şi energetice, dar şi controlul politic în defavoarea Rusiei, beneficiind şi de dorinţa statelor din regiune de a contrabalansa controlul Moscovei, fosta metropolă din perioada sovietică(ultimele evoluţii din Afganistan au readus trupele ruse la frontiera de sud a fostului imperiu sovietic, cu excepţia Turkmenistanului neutru); apoi în Extremul Orient Rus, acolo unde numarul oficial al chinezilor depăşeşte deja numărul ruşilor aflaţi la Est de Munţii Urali; în fine, chiar în afacerile internaţionale, în care Rusia devine partenerul mai mic şi mai dependent al Chinei, în ciuda strategiilor şi ambiţiilor lui Putin. 

  Din punct de vedere strategic, orice analiză ar proba că, de fapt, China este cea mai mare ameninţare la adresa securităţii Rusiei, inclusiv a componentei militare. De asemenea, cele două state sunt vecine, iar raportul demografic arată tendinţa naturală de „revărsare” a Chinei către Extremul Orient Rus. China beneficiază de resursele ruse care se află şi ele, în cea mai mare parte, în Siberia sau, în orice caz, la Est de Ural. Deci ameninţarea vine de la un asemenea actor, gratulat cu titlul de partener strategic şi faţă de care Rusia pare să ignore existenţa vreunei ameninţări. 

  Soluţia de securitate la îndemână în cazul Chinei: nu există ameninţarea! 

   E adevărat că, în această materie, se lucrează mult mai mult cu percepţia ameninţării, care are drept referenţial publicul, mass media şi în mai mică măsură analiza pragmatică a raportului de forţe, a discrepanţei militare şi geografice sau a relaţiilor şi nevoilor de materii prime – căutate de către China şi posedate de către Rusia. Toate ingredientele unei formule confruntaţionale sunt pe teren, nu lipsesc decât scânteia şi declanşatorul unui conflict.

   Aceleaşi analize serioase pot să releve şi să certifice faptul că acţiunile Rusiei sunt mai degrabă un bluf. Pentru a acoperi o ameninţare pentru care nu au, de fapt, nici un răspuns şi formă de contracarare, autorităţile ruse ocultează şi ascund ameninţările Chinei, promovează public pe toate canalele oficiale apropierea de Rusia, cultivând, de fapt, o perdea de fum a ameninţărilor Occidentului împotriva sa. Campania de propagandă este atât de puternică încât a trecut şi prin menţiunea, din celebrul editorial – fluviu al lui Vladimir Putin că Occidentul a vrut dintotdeauna distrugerea Rusiei, de aceea a construit statul ucrainean, în varianta anti-rusă, chiar de la fondare. 

  Analiştii relevanţi susţin că, la acest capitol, Putin se comportă ca un personaj care se ascunde după deget: acesta nu-l poate ascunde, e dezvăluit de propria sa existenţă, dar pretinde în continuare că nu e văzut de cei din jur. Aşa şi acum, Vladimir Putin şi autorităţile ruse au găsit soluţia de securitate în faţa principalei lor ameninţări prin ignorarea ei: pur şi simplu nu există! Şi acest tip de comportament se repercutează la nivelul întregului sistem de comunicare, acţiune şi decizie al Rusiei, la toate nivelurile. 

Trădarea rusă: Putin în 2021 

 Fareed Zacharia, Niall Ferguson, Rutger Bregman, Stephen Sackur, John Bolton, Charles Cupchan, Masha Gessen sau Michael McFall cu care am discutat, cu toţii apreciază că acest tip de comportament actual al lui Vladimir Putin poate fi caracterizat drept o adevărată trădare a intereselor naţionale ruse. Un singur amendament am, şi ni-l oferă exerciţiile masive Zapad 2021, care au drept participant India - în condiţiile în care China şi Pakistanul nu au fost invitaţi. Deci semnalul politic este cel al unei deschideri de alternative şi testarea şi unor variante de contracarare a Chinei, care nu apăruseră public sub nici o formă până azi. 

  Pe de altă parte, toţi cei citaţi se separă când începem să abordăm tema perspectivei de racolare şi aducere a Rusiei alături de Occident, în efortul de îndiguire a Chinei. Într-adevăt, s-a vorbit despre tentaţia realizării unui acord SUA-Rusia împotriva Chinei cam în termenii în care în anii 68-70 a fost realizată, în perioada Nixon-Kissinger, ruperea Chinei din blocul socialist şi singularizarea ei. Deci o acţiune în oglindă de asociere cu cel mai slab dintre partenerii autocratici împotriva celor mai puternici. Aici mă alătur mai degrabă lui Niall Ferguson care susţine că perspectivele obţinerii unui avantaj din partea Rusiei ar putea fi unele complet dezavantajoase şi inacceptabile pentru SUA şi Occident, odată ce Rusia va dori elemente foarte serioase, eventual pe seama statelor Europei Centrale şi de Est, inclusiv a Ucrainei. Nu sunt de acord, însă, cu perspectiva sa că merită încercată combinaţia în orice condiţii.

 

  Sigur, Putin îşi neglijează elementele profesioniste din preajmă, cele de analiză la rece, pragmatică venite din partea tuturor – cu precădere de la dimensiunea militară – şi preferă distragerea de la problemele reale prin celebra teză a ameninţării venite din partea Occidentului şi aventuri militariste la distanţă – Siria, Libia, Republica Centr-africană etc. Aceasta este formula găsită de soluţionare a marilor teme strategice flagrante şi grele – precum China şi ameninţările venind din partea vecinului său masiv – prin ignorarea deliberată a faptului că ar exista problema în cauză. Sau că ceva rău s-ar putea întâmpla vreodată din partea partenerului său de la Beijing. 

  Dacă soluţia de securitate a Federaţiei Ruse în raport cu China este ignorarea problemei şi să pretindem că subiectul şi problema nu există, sigur e o abordare iresponsabilă. Însă semnalul de la Zapad, prin prezenţa unui contingent de trupe indiene, arată că abordarea Rusiei e ceva mai sofisticată, că există conştiinţa unei vulnerabilităţi majore faţă de China, iar îmbrăţişarea frăţească şi de parteneriat se produce tocmai pentru a-i adormi vigilenţa, şi a nu determina o ruptură.

   E adevărat că persistă şi varianta cinică a faptului că, în realitate, Rusia nu are resurse şi nici putere pentru a contracara ameninţările venite din partea Chinei. Iar pentru a nu a arăta propriului public slăbiciunea şi dimensiunea dezastrului, Moscova a ales să ignore ameninţarea şi să declare cât mai des parteneriatul strategic cu China drept pavăză în faţa ameninţărilor externe, inclusiv din partea Beijingului, şi faţă de orice calcul ar arăta că, din contra, chiar aceasta este marea problemă a Rusiei. 

Cineva s-ar putea întreba dacă, în aceste condiţii, dacă alinierea Rusiei la Occident nu se va face pe seama Ucrainei sau prin negocierea altor poziţii pe seama statelor Europei Centrale şi de Est. Fără a respinge complet o asemenea posibilitate, trebuie spus că probabilitatea este redusă. Şi folosesc drept argument tocmai Declaraţia de Parteneriat Strategic SUA-Ucraina care subliniază sprijinul SUA pe dimensiunea de securitate pentru Ucraina. În fapt, nici SUA, nici alte state europene nu pot ceda Ucraina sau vreun alt stat democratic din spaţiul dintre frontiera UE şi a NATO şi teritoriul rus, unei „sfere de infuenţă” sau unei formule de integrare de tip „stat comun.” Suma sancţiunilor prezente în portofoliile statelor şi marilor companii multinaţionale sunt proba cea mai elocventă că aceste teme nu vor fi niciodată abandonate, nuanţate sau schimbate radical în viitorul previzibil.

citeste totul despre: vladimir putin china kremlin moscova beijing
Citeste mai mult: adev.ro/qzgj0t

Citeste mai mult: adev.ro/qzgj0t

”Generalul, ipocrizia politică şi trădarea de ţară ”- Ion Petrescu ,analist militar- 16 septembrie 2021, 13:17 - Sursă :Adevarul..ro

                                            Generalii Mark Milley şi Li Zuocheng. 

                                                                 Sursa: A.P.


http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Ion 

Petrescu

 

Analist militar

Generalul, ipocrizia politică şi trădarea de ţară 

16 septembrie 2021, 13:17

 Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi regăsit într-o dispută, cu rezonanţă publică, peste Ocean, unele elemente asemănătoare, din întâmplări anterioare, petrecute pe malurile Dâmboviţei. Regula unificatoare este simplă şi la Washington D.C. şi la Bucureşti. Când vrei să scapi, cu orice preţ, de cineva, îi cauţi sau îi inventezi o scamă şi catapultarea vine de la sine.

  Cine nu a fost la Pentagon, măcar o singură dată, poate fi păcălit de luările de poziţie, evident partizane, ale celor care acum îl atacă pe Mark Alexander Milley, general al armatei Statelor Unite şi al 20-lea preşedinte al Comitetului Şefilor de State Majore, de la Pentagon, un înstelat care a fost anterior cel de-al 39-lea şef de stat major al Forţelor Terestre ale SUA. 

  Rândurile de mai jos nu au ca scop decât semnalarea fumigenelor imagologice, lansate în arena mediatică americană, într-un moment şi aşa dificil pentru preşedintele Joseph Robinette Biden Jr., al 46-lea şi actualul preşedinte al Statelor Unite. 

Care sunt faptele incriminate? 

  Generalul Mark Milley ar fi iniţiat două convorbiri telefonice cu omologul său chinez în lunile finale ale preşedinţiei lui Donald Trump - după unele surse, pentru a da asigurări Beijingului că Statele Unite nu vor ataca Republica Populară Chineză -, după cum a confirmat pe 15 septembrie 2021, un purtător de cuvânt al lui Milley. 

  Presa americană a fost iniţial informată de cele două dialoguri telefonice printr-o dezvăluire care vrea să genereze un succes de public al cărţii intitulată sugestiv "Pericolul", una care urmează să apară, tomul fiind rodul muncii jurnaliştilor Bob Woodward şi Robert Costa.  

  Din punct de vedere tehnic, asemenea convorbiri telefonice au fost, sunt şi vor fi supravegheate şi înregistrate de serviciile de informaţii adecvate, din SUA şi din China comunistă, urmând ca apoi stenogramele acestora să fie înaintate structurilor de conducere naţională de la Washington D.C. şi Beijing.  

  Omologul chinez al lui Mark Milley este Li Zuocheng, născut în octombrie 1953, general al Armatei Populare de Eliberare din China, care îşi serveşte acum patria ca şef al Departamentului Statului Major al Comisiei Militare Centrale.  

  Ca şi Milley, care a condus trupele terestre americane, Zuocheng a comandat anterior Forţele Terestre ale Chinei (2015-2017).  

  Li Zuocheng este un veteran al războiului chino-vietnamez, despre care, în treacăt fie spus, este bine să se ştie că forţa de invazie chineză, de peste un milion de militari chinezi a luat o lecţie dură de apărare inteligentă din partea armatei comuniste vietnameze, care a opus o dârză şi eficientă rezistenţă determinând retragerea corpului expediţionar chinez din nordul Vietnamului. 

  Faptul că generalul Li Zuocheng nu a dezvăluit cele două dialoguri telefonice înseamnă atât respectarea confidenţialităţii convorbirilor, la acest nivel foarte înalt, cât şi înţelegerea situaţiei dificile, "pe muchie de cuţit", a omologului american, care - conform legislaţiei americane - risca propria sa libertate, pentru a menţine pacea între ţara sa şi China, un stat cu nu puţine cu arme nucleare.  

Dar generalul Mark Milley nu era singur în lumea militară americană.  

  Conducerea Direcţiei de Informaţii a Apărării ştia de cele două convorbiri telefonice, cu care, tacit, a fost de acord, altfel, după primul dialog ar fi informat imediat pe preşedintele de atunci al SUA şi ar fi blocat derularea celui de-al doilea demers de comunicare de la nivelul înalt al Pentagonului, la cel al Comisiei Militare Chineze. 

 Dar şeful Direcţiei de Informaţii a Apărării nu a reacţionat, ştiind conţinutul pragmatic al unor asemenea demersuri.  

  Prin natura atribuţiilor sale, CIA - ca prima agenţie de informaţii străine din lume - a cărei activitate este vitală pentru securitatea naţională a SUA, având drept scop declarat să ofere liderilor americani informaţiile de care au nevoie pentru a menţine ţara în siguranţă, nu avea cum să nu ştie de convorbirile generalilor Mark Milley şi Li Zuocheng. 

  Asta pentru simplul motiv că preşedinţii Statelor Unite, iau deciziile politice în funcţie de informaţiile pe care le furnizează Agenţia de Informaţii Centrală, capabilă să obţină şi să analizeze date confidenţiale de importanţă strategică. 

 Dar şeful CIA, înţelegând motivaţiile unor asemenea demersuri, nu a reacţionat.   

 Aşa că dacă se pune - în mod dogmatic, ipocrit, de unii politicieni americani - problema unei demisii, corect ar fi să se declanşeze un lanţ de demisii, deoarece, în mod obiectiv, iniţiativele generalului Milley au fost cunoscute, susţinute tacit şi ţinute secrete de oficiali americani lucizi.

  Să nu uităm că în absenţa unor dialoguri strict profesionale, între şefii armatelor SUA şi Chinei comuniste, alternativa era acceptarea ipotetică a recursului la manu militari.

   Aşa a fost ordinul lui Donald Trump de a se declanşa un atac aerian masiv asupra Iranului, operaţiune rapid contramandată, în împrejurări neclarificate nici azi, dar - nota bene - generalul Mark Alexander Milley, era atunci prezent la Pentagon, tot ca preşedinte al Comitetului Şefilor de State Majore. 

  Echilibrat, actualul preşedinte al SUA, Joe Biden, a înţeles cât de sensibilă este abordarea - cu ochii prezentului - a temerităţii de atunci a generalului Milley şi a reafirmat public marea sa încredere în cel care comandă de facto Forţele Armate ale SUA.  

  O ipotetică trecere în rezervă a lui Mark Milley ar putea genera dezvăluiri şi asupra detaliilor, nu din cele mai plăcute, care au generat bulibăşeala retragerii ultimelor trupe americane din Afganistan şi au produs neaşteptatul haos la evacuarea celor care preferau să îşi părăsească ţara, decât să trăiască sub regimul taliban.  

  Cert este că sfaturile militarilor nu au fost atunci ascultate şi nici urmate de administraţia Biden şi lumea întreagă a asistat, uluită, la plecarea în regim de urgenţă a ultimelor unităţi ale forţei expediţionare americane şi la evacuarea - ca într-un film de acţiune marcat şi de o acţiune sinucigaşă, ce a dus la uciderea a 13 tineri militari ai SUA - unei mulţimi disperate, în condiţiile încercuirii aeroportului din Kabul, unde se aflau profesionişti militari americani, de talibani înarmaţi.  

  Purtătorul de cuvânt al şefului armatei americane, colonelul Dave Butler, a confirmat pe 15.09.2021, că Milley a făcut apelurile, dar a spus că acestea au fost de rutină, în contextul în care generalul nr. 1 al SUA „comunică regulat cu şefii apărării din întreaga lume, inclusiv cu cei din China şi Rusia. Aceste conversaţii rămân vitale pentru îmbunătăţirea înţelegerii reciproce a intereselor de securitate naţională a SUA, reducerea tensiunilor, oferirea de claritate şi evitarea consecinţelor sau conflictelor neintenţionate”.  

  La Pentagon, secretarul de presă John Kirby le-a spus jurnaliştilor: „Nu am văzut nimic, din ceea ce am citit, care să provoace vreo îngrijorare” şi că astfel de apeluri sunt „personalizate, coordonate şi transparente, cât de transparente pot fi”.  

  Afirmaţiile lui Butler şi Kirby par a fi mai apropiate de ceea ce ar fi fost cele două convorbiri, în condiţiile în care prin natura atribuţiilor sale, generalul Milley oferă sfaturi şi consiliere secretarului apărării şi preşedintelui SUA, în situaţii de criză militară.  

 Pe de altă parte este greu de crezut că la nivelul informaţiilor la care acces, preşedintele Republicii Populare Chineze, Xi Jinping, ar fi putut da credit zvonurilor că Trump dorea un atac asupra Chinei comuniste, pentru a genera o situaţie în care să rămână salvator al naţiunii americane, cu un nou mandat, impus de o confruntare militară ipotetică şi absurdă.  

  Jurnaliştii Bob Woodward şi Robert Costa, altfel cu o scriitură atractivă, sugerează în cartea lor ce pare a fi senzaţională că generalul Milley era „sigur că Trump a intrat într-un declin psihic grav în urma alegerilor” şi apoi a convocat o reuniune secretă la Pentagon pentru a revizui protocoalele militare, ordonând înalţilor oficiali militari să nu primească ordine de la nimeni, dacă el, şeful apărării SUA, nu era implicat.  

  Este de mirare că Woodward şi Costa nu ştiu sau uită că şedinţele la un asemenea înalt nivel sunt înregistrate şi se desfăşoară în prezenţa unor terţi, care au obligaţia să informeze alte centre de putere, în statul american, dacă cele discutate nu au fost "by the book"/"ca la carte".  

  În plus, structurile informative americane erau obligate - la instalarea noii administraţii prezidenţiale - să semnaleze preşedintelui Joe Biden ce oficiali militari nu mai prezintă încredere şi trebuie schimbaţi din funcţie, pentru neprofesionalism, neglijenţă în serviciu sau orice alt act neconform cu rigorile vieţii militare, implicit invocata - în mod ipocrit - trădare de ţară.  

  Peste Ocean, ca şi pe plai mioritic este încă puternică prejudecata că purtătorii de uniforme militare sunt, în raporturile lor de serviciu, cu politicienii momentului, doar simpli executanţi, fără drept la opinie calificată, chiar dacă prin natura evoluţiei lor în cariera armelor şi a coeficientului de inteligenţă reală, nu mimat pe micul ecran, surclasează pe superman-ii mediocrităţii recunoscute rapid de opinia publică. 

  Speculaţiile unor senatori republicani, vizând trecerea imediată în rezervă a generalului Milley, pentru că a avut dialoguri succesive cu omologul de la Beijing - care prin procedura desfăşurării lor, a conţinutului dialogului telefonic şi a antecedentelor existente ţineau doar de o obligaţie înscrisă în fişa postului şefului apărării SUA - confirmă habarnismul unor politicieni, de data asta americani - dar asemenea specimene găsim, cu duiumul şi pe la noi - atunci când se pronunţă în chestiuni care ţin de ierarhia, regulile şi dinamica strict profesională a celor care contribuie la evoluţia organismului militar.  

  Până la urmă, o bilă albă merită Jennifer Rene Psaki, consilierul politic american care ocupă funcţia de al 34-lea şi actual secretar de presă de la Casa Albă. 

 Ea a reamintit celor interesaţi de subiect că actualul preşedinte al SUA respectă Constituţia, nu încurajează o insurecţie, respectă statul de drept şi are încredere deplină în generalul Milley.  

  Peste Ocean nu a fost auzit, dar practic se aplică, mesajul unui ex-şef de Stat Major General post decembrist, care în ziua instalării sale în funcţie, la Bucureşti, afirma că respectă controlul democrat civil asupra armatei, dar nu controlul unor civili neavizaţi asupra militarilor.  

  Şi după cum merg lucrurile în ţara noastră, întrebarea retorică, evident incomodă, este cine perpetuează trădarea de ţară, la nivel înalt, promovând măsuri instituţionale împotriva intereselor reale ale cetăţenilor români?

Ion Petrescu a publicat un nou articol acum 2 ore

 

citeste totul despre: pentagon general mark milley general li zuocheng

Citeste mai mult: adev.ro/qzitrd

î

A pierdut America războiul din Afganistan? (2) (douăsprezece lecții despre Afganistan) PUBLICAT DE ALEXANDRU GRUMAZ - Analist militar - 16.09.2021 - Sursă : Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

A pierdut America războiul din Afganistan? (2) (douăsprezece lecții despre Afganistan)

PUBLICAT DE ALEXANDRU GRUMAZ 

PE 16.09.2021 

Analist

militar

      Istoria intervențiilor militare în locuri precum Cisiordania și Gaza, Liban, Somalia și Irak arată că atunci când liderii locali sunt dependenți de forțele militare străine pentru a menține puterea, este greu să construiască legitimitatea populară, să guverneze eficient și să construiască o identitate națională comună.

 A fost, până la urmă Afganistanul un război al americanilor sau al unei Coaliții? 

Cine a pierdut și cine a câștigat?

De cate ori mă gândesc la Afganistan mă gândesc și la invazia rusă din anii 80, mă gândesc și la Vietnam în anii 60. Îmi aduc aminte de cum au luptat francezii în Algeria în anii 1950 și portughezii în timpul încercărilor lor zadarnice de a-și păstra coloniile africane în anii '60 și '70. De fiecare dată puterea care a intervenit în toate aceste locuri a anunțat că insurgența locală a fost definitiv eliminată dar ”jăraticii” aprinși în societățile respective au dus la noi conflagrații și întotdeauna la instaurarea unor guverne locale. Am sintetizat mai jos cele mai importante lecții din războiul din Afganistan.

  Ele sunt mult mai multe dar atât am considerat ca este suficient pentru a înțelege ce se întâmplă sau dacă vreți cine a câștiga și cine a pierdut. Este o situație care pare similară cu ce de la Saigon dar nu este. În timp ce fost președinte american Richard Nixon nu a avut alte opțiuni decât să scoată America din Vietnam, președinții Joe Biden a avut loc să manevreze asupra deciziilor privitoare la Afganistan, totuși a ales să urmeze calea predecesorilor săi și să pună capăt prezenței militare a Americii acolo. O parte din justificarea deciziei de retragere a lui Biden sa bazat pe afirmația sa că „ misiunea noastră în Afganistan nu trebuia să fie niciodată despre construirea națiunii (nation-building) ”.

 Dintr-un punct de vedere, afirmația președintelui este exact, din altul este în șelătoare. Organizațiile militare nu sunt echipate sau instruite pentru a se angaja în mod eficient în misiuni centrate pe societatea civilă, cum ar fi încurajarea identității naționale, formarea instituțiilor politice sau instilarea practicilor democratice de responsabilitate. Promovarea stabilității este diferită de promovarea democrației, iar stabilitatea poate fi de fapt prezent chiar și în guvernările nedemocratice. Și încă un fapt plecarea din Afganistan atât a sovieticilor cît și a americanilor semănă izbitor. 

Generalul Boris Gromov, Erou al Uniunii Sovietice, pe 15 februarie 1989 (conform versiunii oficiale) a fost ultimul soldat sovietic care a trecut granița celor două țări de-a lungului Podului Prieteniei, deși trupele sovietice și unitățile de pază de frontieră erau încă ținute în captivitate în Dushmans în Afganistan. Pe 31 august 2021 Generalul-maior Chris Donahue a fost ultimul militar american care a părăsit Kabulul, arată Comandamentul Central al SUA, care a postat pe Twitter o fotografie realizată printr-un dispozitiv de vedere pe timp de noapte. Acordul de la Doha a fost descris ca un acord de pace dar în realitate echipa Trump la creionat un acord major de retragere. SUA, prin acordul de la Doha, 

Obiectivele politice ale Coaliției nu au fost îndeplinite iar pierderea nu este a Coaliție ci a poporului afgan al cărui viitor este pus acum sub semnul incertitudinii. America încă de la început nu a avut o strategie clară. Coaliția condusă de SUA a subestimat în mod constant cantitatea de timp necesar reconstruirii Afganistanului și a creat obiective de timp și așteptări nerealiste care au prioritate rapid cheltuielile A fost dificil să se stabilească un proces electoral credibil atunci când talibanii au intimidat alegătorii, au împiedicat prezentarea acestora și au închis secțiuni de vot în ziua alegerilor. În zona îndepărtate, oficialii americani nu au putut convinge niciodată afganii speriați să sprijine guvernul de la Kabul.

 După Vietnam, SUA s-au concentrat pe uitarea „ a tot ceea ce avea de-a face cu războiul neregulat sau insurgență, pentru că aveau de-a face cu modul în care am pierdut un război ”, a declarat, generalul american Jack Keane [1] .  Dar aceasta a fost o greșeală , a spus Keane,  și a fost tot ce ”a asigurat că viitoarele războaie neregulate, precum cele din Irak și Afganistan, vor deveni, de asemenea, mlaștini în care nu vom afunda ”.

 „Nu poți cumpăra voința de luptă” . 

Acest comentariu al lui James Clapper, fostul director la servicii de informații naționale din Statele Unite, este o remarcă înțeles asupra prăbușirii recente a guvernului și armatei afgane. SUA găsesc pentru a doua oară într-o jumătate de secol că voința de a lupta depășește pregătirea militară occidentală, superioritatea tehnologică și banii. Talibanii de menținere a voinței de a lupta și își mențin calitățile necesare unei victorii. Forțele naționale de securitate afgane aveau totul, dar nu aveau voința de a lupta. În timp ce armată și poliția afgană au luptat din greu și au suferit în jur de 66000 de decese într-o lungă campanie împotriva talibanilor, se pare că forțele de securitate au renunțat la luptă în momentul în care s-au retras câteva mii de militari din forțe terestre americane și ale NATO dar și dintre contractorii civili de sprijin.

Generalul în retragere David Petraeus, fost comandant al Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate, a declarat că ” atât anunțat, cât și actul de retragere au fost o lovitură psihologică pentru forțele afgane, care a dus la o alegere rațională din partea lor de a opri lupta. Afganii și-au pierdut dorința de a lupta când nu au mai avut sprijinul Occidentului în spate ”. Două administrații republicane și două administrații democratice s-au străduit să lupte împotriva corupției și abuzurilor asupra drepturilor omului, chiar în timp ce acceptă o mare parte din ele, în timp ce încercau să se alimenteze democrația și statul de drept, să construiască o armată afgană puternică și să menționeze pe poziții active angajații americani obosiți de război. Coaliția a promovat un guvern central într-o țară în care timp de secole triburile s-au bucurat de autonomie locală. Programele lor de eradicare a drogurilor au avut în opoziție pe afganii din ”cetățile rurale”, care se bazează pe cultivarea macului și producția de opiu pentru a supraviețui.

Neajunsurile din domeniul informațiilor au fost, de asemenea, ponderate, când administrația președintelui SUA JoeBiden a anticipat că va dura câteva luni pentru ca talibanii să intre în Kabul. A durat doar câteva zile.  Afganistanul a fost cu siguranță un candidat sărac pentru un proiect de ”construcție a unei națiuni”: corupția endemică, o tradiție de suspiciune față de străini și identificarea populară cu tribul și etnia față de orice naționalitate a făcut ca țară să fie foarte diferită de Germania și Japonia, unde construirea națională (într-adevăr construirea statului) a reușit după al Doilea Război Mondial. 

Intervenția militară a SUA în Afganistan și în Irak a fost inițial justificată de nevoie de a demonta amenințări imediate și grave ale securității provocate de grupări teroriste sponsorizate inclusiv de stat totalitate:  Al-Qaida și temerile datorate armelor de distrugere în masă . Cu toate acestea, obiectivele pe termen scurt au fost repede înlocuite de un obiectiv pe termen lung de prevenire a amenințărilor viitoare din acele țări, cum ar fi noile grupuri extremiste.

Acest lucru a determinat SUA să conducă o Coaliție care să ocupe ambele națiuni și să înceapă să ofere stabilitate și securitate, astfel încât oamenii să le ajute pe acestea să le poată înființa propriilor guverne. Poate fi atractiv să nu gândim că promovează democrația în țările străine ocupate este o cale justificată moral și eficient pentru restabilirea securității și stabilității, dar reforma politică sunt mai mult succes atunci când provin din societățile și culturile politice locale. În Tunisia, de exemplu, mișcările politice locale au reușit să-și transforme guvernul, un succes datorat parțial lipsei de implicare străină (cel puțin cea vizibilă). Istoria intervențiilor militare în locuri precum Cisiordania și Gaza, Liban, Somalia și Irak arată că atunci când liderii locali sunt dependenți de forțele militare străine pentru a menține puterea, este greu să construiască legitimitatea populară, să guverneze eficient și să construiască o identitate națională comună.

În Afganistan, decenii de superioritate militară occidentală sau sovietică nu au reușit să dezrădăcineze narațiunea ideologică a talibanilor cu privire la natura coruptă a liderilor afgani și a alțiilor și cea a trădării tradiționale și practicilor islamice. Și chiar și atunci când forțele talibanilor / teroriștilor au fost alungate de pe teritoriul vizat, atât grupul Statului Islamic, cât și Al-Qaida au dezvoltat noi pe baza și ”cetăți de rezistență” departe de zonele de luptă. Aceste grupări au oferit o narațiune ideologică alternativă atrăgătoare în zonele tribale pe unde operează. Să nu uităm că talibani au fost cei care au instaurat ordinea după invazia sovietică din 1989, atunci când au preluat puterea într-o țară coruptă până în măduva oaselor fapt care le-a adus inițial suportul populației. 

Lecția număr unu :  După 20 de ani de prezență în Afganistan Coaliția nu a reușit să stabilească nicio structură politică coerentă și durabilă cu legitimitate populară deși au avut loc cinci ture de alegeri.  Pe baza acestei experiențe și a experienței din alte țări în alte circumstanțe, nu există niciun motiv să credem că o prezență continuă a trupelor militare ar fi schimbat acest lucru. Mișcările politice locale care caută democrația și libertățile civile - în Afganistan sau în altă parte - pot beneficia de sprijin SUA sau de la Uniunea Europeană, dar nu de forța militară a acestora. Forțarea societăților la adoptarea practicilor democratice poate duce la instabilitatea politică, conflict și piederea siguranței cetățenilor.

Lecția număr doi :  Terorismul, în esența sa, este o formă de violență cu o anumită simbolistică, dar o formă de violență mortală, utilizată pentru a comunica un mesaj politic. Conflictul nu se referă doar la cine controlează aceste bucăți de pământ,  ci mai degrabă a cărui narațiune este cea mai influentă. Afganistanul a fost pierdut nu de armata SUA ci de politicieni occidentali prin măsurile luate în cei 20 de ani de război inclusiv narațiunea de a crea  națiune în-o țară cu organizarea tribală de ev mediu .

Lecția număr trei :  Eliminare grupări teroriste și a liderilor acestora (Osama bin-Laden și Al-Qaida) este o acțiune de durată dedicată în mare măsură forțelor speciale, acțiune bazată și pe colecția de informații adunate de servicii de spionaj.  Cert este că societatea Occidentală este mai sigură astăzi decât înainte de 2000 . 

Lecția număr patru: Serviciile de informații au fost depășite de rapiditate evenimentelor iar serviciile pakistaneze au jucat la ”două capete”. SUA au făcut o serie de greșeli cu forțe de securitate afgane, făcând-le mult prea dependente de acestea și echipamentele lor. 

Afganistanul este încă un narco-stat. Deși, nu se vorbește prea mult, finanțele talibanilor sunt intacte. Chiar și fără ajutor internațional, se poate sponsoriza foarte ușor.  În ceea ce privește modul în care lucrurile s-au înrăutățit atât de repede, a fost datorat strategiei militare a talibanilor. Din 2013, când SUA și-au oprit operațiunile de luptă, talibanii au capturat zonele rurale, au preluat controlul asupra zonelor mari și apoi s-au îndreptat constant către capitalele provinciale.  Deci, dacă există un sat mic care cădea în mâna talibanilor undeva lângă Kandahar sau Helmand, acesta era ignorat în cea mai mare parte de armată SUA / Coaliție care se concentra asupra capitalului provincial. Ignoranța SUA / Coaliție cu privire la zonele mari preluate de talibani a dus la pierderea punctelor de control de pe drumurile principale și de pe autostrăzi.

În aceste condiții când armata afgană a dorit sprijin logistic, în special muniții, din exterior sau din Kabul, nu au putut obține întotdeauna, ceea ce a dus la pierderea moralului și a zonelor controlate de militari afgani. Acest efect de domino, în toată țara, a condus la ceea ce am văzut în ultimele zile din august. Afganistanul a fost un teritoriu greu de controlat din punct de vedere informativ.  Cei care o putea face erau doar doar pakistanezii.  Direct sau indirect, serviciul de informații pakistanez ISI a exercitat întotdeauna, de-a lungul celor 20 de ani de război, o influență semnificativă asupra luării deciziilor strategice și a operațiunilor din teren ale talibanilor.

Ei au o și mai mare influență asupra insurgenților din grupul Haqqani Potrivit atât de comandanților talibani, cât și celor de la Haqqani, ISI controlează cele mai violente unități ale insurgenților, dintre care unele par să aibă sediul în Pakistan. Comandanții insurgenților au confirmat că ISI sunt chiar reprezentați, ca participanți sau observatori, în consiliul suprem de conducere al talibanilor, cunoscut sub numele de Quetta Shura [2]  și în consiliul de comandă Haqqani.  

Implicarea aparentă a Pakistanului într-un joc dublu la această scară sunt conotații geopolitice majore mai ales acum la preluarea puterii de către talibani. Rolul puternic al ISI și al unor părți ale armatei pakistaneze sugerează că progresează în dialog cu talibanii afgani necesită sprijin lor. Singura modalitate sigură a a asigura o astfel de cooperare este abordarea cauzelor fundamentale ale insecurității pakistaneze, în special a conflictului său latent și durabil cu India. 

Trebuie să înțelegem că serviciul de informații nu sunt ONG-uri oricât ne-am strădui să demonstreze ineficacitatea acestora cu privire la adunate uneori. Agențiile americane de informații și nu numai ele (în general vorbim de membri Coaliției) s-au pregătit pentru o retragere militară asigurând-se că au o anumită capacitate de colectare - care să permită să perturbe potențial ”stagiari” Al Qaeda, să identifice potențialele comploturi împotriva Occidentului și să țintească teroriștii. Armata SUA a explorat modalități de a utiliza puterea aeriană din bazele din afara Afganistanului pentru a lovi obiectivele Al Qaeda sau pentru a opera în alt mod în țară, dacă este necesar.

Acum că talibanii sunt la putere, astfel de eforturi sunt necesare mai mult ca niciodată. Statele Unite desfășoară deja operațiuni la distanță în Somalia, Yemen și alte țări cu grupuri jihadiste active. Efectuarea unor astfel de lovituri aeriene în Afganistan ar face mai dificil pentru Al Qaeda și alte grupuri să organizeze tabere de antrenament pe scară largă, așa cum se face înainte de 11 septembrie, și și-ar pune în pericol liderii. În cele din urmă, securitatea noastră sa îmbunătățit dramatic începând cu 11 septembrie și există un efort global de informații care vizează Al Qaeda, ISIS și alte mișcări jihadiste. Recruții potențiali vor fi mai greu să ajungă în Afganistan și, dacă ar reuși, vor aresta la întoarcere Pe parcursul unei campanii de două decenii, forțele SUA din Afganistan au colectat date biometrice de la prieteni și dușmani deopotrivă pentru verificarea identificării, pentru probleme de securitate și pentru informații, folosind sistemele HIIDE ( dispozitivele portabile de identificare a identității) .

Unele surse anonime afirmă că scopul inițial al Pentagonului a fost colectarea de date biometrice asupra a 80% din populația afgană, deși nu se știe dacă se realizează acest lucru. Regimul de colectare la datele biometrice din Afganistan, a început serios în 2006 și a fost în mare măsură „împachetat” ca o modalitate de identificare și reținere mai eficientă a insurgenților actuali și de a descuraja ”insurgenții aspiranți”. După înscrierea și încărcarea datelor biometrice în serverele de dată, anonimatul pe care se baza anterior insurgent a fost eliminat, sporind probabilitatea ca insurgenții să fie conectate la incidentul anterior, cum ar fi atacurile cu dispozitive explozive improvizate (IED), prin amprente digitale sau alte data precum irisul personal. Înscrierea a făcut, de asemenea, mai periculoasă participare viitoare la activitate la insurgenților, acționând astfel ca un factor de descurajare pentru potențial atacatori.

Ca rezultat la acest program de colectare și a operațiunilor bazate pe inteligență biometrică insurgenți au fost mai ușor supravegheați. Programul de înscriere biometrică a fost de asemenea folosit pentru a asigura verificarea identității afganilor care cooperează și colaborează cu forțele SUA și ale Coaliției. Unele din aceste dispozitive au căzut în mâinile talibanilor. Ce vor face cu ele? Potrivit unui fost oficial american al forțelor speciale, talibanii nu au echipamentele necesare pentru a utiliza datele, dar ISI are, referindu-se la agenția de spionaj din Pakistan, Serviciul de Informații Inter-servicii, despre care se spune că este principalul binefăcător internațional al talibanilor.

Lecția numărul cinci: Construcția unui guvern democratic în cadrul conceptului national-building nu se poate realiza cu forța armelor. Coaliția inițială condusă de SUA care a invadat Afganistanul a avut ca scop  eliminarea agenților Al-Qaida și răsturnarea regimului taliban care îi adăpostea. Dincolo de asta, administrația George W. Bush nu are prea multe planuri pentru Afganistan și imediat după intrarea în Afganistan curta alații NATO pentru a face partea din paradigma construi noilor națiuni afgane .

În ianuarie 2003 la o întâlnire de la Pentagon între Secretarul Apărării Donald Rumsfeld și ministrul canadian al apărării John McCallum, primul a subliniat că reconstrucția, stabilizarea și construirea națiunilor în Afganistan - deși erau foarte necesare - erau sarcini mai potrivite pentru țări precum Canada și alte câteva țări europene, nu pentru Statele Unite. Rumsfeld, ca o vulpe bătrână, avea dreptate dar nu-l asculta nimeni la Casa Albă. Cu toate acestea, deși operațiuni SUA din Afganistan nu erau axate pe construirea națiunilor de la început, până în 2019, Washington a cheltuit 87 de miliarde de dolari SUA instrument și echipamentul forțelor militare și de poliție afgane, 24 de miliarde de dolari SUA pentru dezvoltare economică și 30 de miliarde de dolari SUA pentru program de reconstrucție, potrivit New York Times.

Canadienii, germanii, spaniolii, norvegienii au avut sute de proiecte locale, prin sate, cu construcții de școli, proiecte de canalizare, apă potabilă. Nemții, danezi și norvegieni au investit milioane de euro în proiecte civile. Poate construirea unei națiuni în Afganistan a fost destinată, de la început, eșecului, așa cum a fost și în Vietnamul de Sud cu jumătate de secol înainte. 

Lecția număr șase: lipsa controlului organizațiilor teroriste a dus la continuarea operațiunilor militare sub patru președinți. Războiul din Vietnam a fost problema definitorie pentru generația lui Biden. Decizia sa de a retrage forțele americane din Afganistan - o retragere fără o planificare minuțioasă pe baza unui Acord care nu a ținut cont de voință și implicare guvernului de la Kabul ar putea fi actul definitoriu al președinției sale. Părea intuitiv în 2001 că remedierea statului Afgan ar trebui să facă parte din răspunsurile la evenimentele din 11 septembrie.

Cu toate acestea, reconstrucția ambițioasă și ajutorul umanitar nu au apărut inițial în „războiul global împotriva terorismului” al președintelui George W. Bush.  Administrația sa a pivotat spre invadarea Irakului și abia în 2006, când revenirea talibanilor în operațiunile militare din vestul Afganistanului a devenit extrem de vizibilă, în așa numitele ofensive de primăvară și de toamnă, Statele Unite au intensificat ajutorul pentru a consolida instituțiile statului afgan și pentru a combate comerțul cu opiu.

Planul de reconstrucție al Afganistanului a fost un nou plan Marshall pentru Asia fără a avea pretenția unei reușite ca cel european. Președintele Barack Obama a făcut, de asemenea, investigații mari în societatea militară și civilă a Afganistanului. Și totuși amploarea crescândă a asistenței occidentale a exacerbat corupția, subminând credibilitatea guvernului de la Kabul. În momentul în care Joe Biden a ajuns la Casa Albă, realizarea autosuficienței afgane părea probabil că trebuie încă mulți ani, dacă mai era oare posibilă ?.

Construirea națiunilor în Afganistan „ nu a avut niciodată un sens pentru mine ”, a declarat Biden pentru ABC News, explicând de ce, în aprilie, a anunțat retragerea tuturor trupelor americane din țară. Decizia sa a precipitat preluarea de către talibani a orașelor afgane, care a culminat cu reîntoarcerea stindardelor lor albe deasupra Kabulului. Decizia lui Biden de a se retrage „ nu se referă doar la Afganistan ”, a spus el „ Este vorba despre încheierea unei ere de operațiuni militare majore pentru refacerea altor țări ”.

Lecția numărului șapte :  Afganistanul a dispărut de un deceniu din politica americană.  Afirmația că America se arată a fi un aliat nestatornic, permițând guvernul afgan să cadă, este suprasolicitat, având în vedere durata, amploarea și cheltuielile desfășurate americane.  Regimul defunct din Kabul nu era un aliat în felul în care sunt Germania sau Japonia. Era mult mai slab, mai corupt și complet dependent de America pentru supraviețuirea sa.

 Mișcarea de retragere a trupelor făcute de Biden are logică, mai ales dacă crede că singura soluție pe termen lung la instabilitate în Afganistan este un acord de pace intra-afgan.  Afganistanul este în război civil din 1978 cu 14-15 luni înaintea intrării trupelor sovietice. SUA a intrat în decembrie 2001 într-o țară în război civil cu un guvern taliban la Kabul și cu o opoziție a Alianței Nordului condusă de Massoud. Problema este că talibanii par într-o dispoziție belicoasă după atâția ani de luptă de gerilă cu militarii Coaliție. 

Retragerea SUA ar putea fi opțiunea cea mai puțin proastă, dar subliniază lipsa de sens a unui război [3] continuat peste momentul obținerii unei victorii necesare de parcurs.   În SUA, Afganistanul dispăruse în mare măsură ca o problemă politică. Americanii nu au votat la alegerile prezidențiale din 2016 sau la cele din 2020 având în vedere Afganistanul și nu au ieșit pe stradă pentru a protesta împotriva politicilor SUA acolo. După 20 de ani, SUA au atins un nivel de implicare limitată, proporțional cu miza.  Prezența sa nu aducea o victorie militară sau o pace, dar evita colapsul unui guvern care, oricât de imperfect ar fi fost, era de preferat alternative care preia puterea acum.

Uneori, ceea ce contează în politică externă nu este ceea ce poți realiza, ce ceea ce poți evita. Afganistanul a fost un astfel de caz.

Liderii europeni nu ar trebui să fie surprinși de ieșirea SUA din Afganistan, dar trebuie să fie recunoască cu acțiuni americane sunt circumscrise ”realpolitikului”, chiar și după încheierea președinției lui Donald Trump.

Lecția numărului opt: Imposibilitatea creării unei armate naționale pe fondul ignorării condițiilor culturale afgane. Cert este că armata afgană a încorporat dependență de americani în propria structură militară.  International Crisis Group, descriind strategia SUA a spus: „ că eforturile SUA au ignorat prea frecvent faptele de pe teren, au subestimat influența unor puternici lor războiului din diverse regiuni și nu au reușit să ia în considerare suficient de mult vasta corupție și prăbușire a moralul printre rangurile militare, precum și deficiențele în conducerea și comanda afgană ”. Luptători talibani erau: fermi dedicați, cu zel și motivați. Strategic, talibanii, în timp ce încercau să se regrupeze, și-au concentrat numeroase operațiuni în nordul Afganistanului, împiedicând reapariția așa-numite Alianțe de Nord - miliții care au ajutat inițial la înfrângerea talibanilor. Talibanii au continuat să se întărească chiar și în timpul unui val masiv și temporar de creștere a numărului trupelor comandat de președinții Obama.  ”Armata SUA a făcut o greșeală majoră încercând să creeze o armată afgană care să reproducă standardele SUA, ceea ce nu avea prea mult în Afganistan”,  a spus James Stavridis [4] , fost comandant aliat suprem al NATO .

Lecția număr nouă: Corupția și „lipsa conducerii” -  Nivelurile de corupție din armata și guvernul afgan au fost ceva cu care oficialii americani nu s-au împăcat niciodată. Administrația Biden a afirmat în repetate rânduri că armata afgană era o forță de luptă de 300000 de militari, minimalizând mereu forța talibanilor. Dar ștatul de plată al armatei și al poliției afgane conținând mii de  soldați „ fantomă”, luptători care nu există, dar erau înscriși astfel încât oficialii să poată ”fugi” cu plățile lor. Un câine de pază al guvernului, Inspectorul General Special pentru Reconstrucția Afganistanului sau SIGAR, a constatat în ultimii ani o diferență între nivelurile de înregistrare și cele reale de zeci de mii de persoane. În provinciile din sudul pro-taliban , 50% până la 70% din funcțiile de poliție au fost ocupate de oameni care nu există, a constatat agenția.  Corupția pe scară largă a servit, de asemenea, pentru a demoraliza forțele de luptă afgane, care din multe puncte de vedere erau relativ profesionale.

Lecția numărului zece: Implicații pentru Europa ale retragerii din Afganistan.  Sentimentul de catastrofă care atârnă asupra situației din Afganistan nu a făcut decât să se adauge la discuția de lungă durată privind nevoia Europei de o autonomie strategică mai mare și de înființare a unei armate proprii. " Trebuie să întărim Europa astfel încât să nu o mai lăsăm pe seama americanilor ", a declarat Armin Laschet, care se luptă să-i succedă cancelarului german Angela Merkel, în timpul unei dezbateri televizate împotriva principalilor săi rivali electorali. Laschet, care este un creștin-democrat de centru ca Merkel, a mai spus la începutul acestui luni după retragerea din Afganistan a fost „ cea mai mare dezastru pe care la suferit NATO de la înființare ”. Pentru țări precum Germania și Marea Britanie, care au investit puternic în Afganistan - capital politic, trupe, fonduri - operațiunea Afganistan a fost legată de angajamentul lor față de NATO și alianță. De aceea ceea ce se întâmplă în ultimele săptămâni este o adevărată traumă în Berlin și Londra. Și din această cauză autonomia strategică a urcat mai multe locuri pe agenda de politică europeană. 

Lecția număr unsprezece :  Plecarea din Afganistan semnalează o schimbare a priorităților pentru SUA, schimbare care este mai profund decât personalități și retorică prezidențială. Nu ar trebui să fie prea surprinzător. Europa a fost piesa centrală a politicilor externe a SUA pentru cea mai mare parte a secolului XX și mai ales în timpul Războiului Rece, dar prăbușirea comunismului, ascensiunea Chinei și a Asiei, războaiele post-9/11 și campaniile antiteroriste au mutat priorități SUA în alta parte. Donald Trump a fost primul președinte care a articulat în mod deschis aceste idei, iar acum elitele europene se poate acesta nu a fost doar o aberație. Europa trebuie să meargă dincolo de „  America s-a întors ”Și să fie purtat o conversație sinceră, între altele, despre ceea ce americanii nu mai vor să facă, condiția în care europeni trebuie să-și asume responsabilitatea pe acele probleme.

Lecția numărului doisprezece: Natura războiul sa schimbat . Cel mai important este că, după al Doilea Război Mondial, natura războiului s-a schimbat. Am început să vedem mai puține războaie convenționale clasice între țări. În schimb, aproape toate războaiele sunt acum războaie civile, arene complexe de contrainsurgență și terorism. Când puneți SUA împotriva unei alte țări în care există o armată care poartă uniforme și se întâlnesc pe câmpul de luptă, SUA câștigă de obicei aceste tipuri de războaie - cum ar fi războiul din Golful din '91. Dar în războaie civil complexe, Statele Unite au avut probleme. Așadar, natura războiului sa schimbat clar în momentul în care Statele Unite au devenit o putere mondială. Statele Unite sunt atât de puternice cu cât se vor implice în războaie literalmente în partea îndepărtată a lumii, în locuri precum Irakul și Afganistanul. Când spun că sunt planificatori / politicienii nu știu nimic despre aceste țări, nu folosesc hiperbola. Când SUA a intervenit în Afganistan în 2001, Pentagonul nici măcar nu avea hărți ale terenului. Donald Rumsfeld a scris în memoriile sale (”Known and Unknown: A Memoir”) că SUA se bazează pe vechile hărți ale Imperiului Britanic referitoarea la Afganistan. Când SUA au intervenit în Irak, nu a înțeles cu adevărat complexitatea conflictului local, a identităților etnice sau a religiei. După relații din teren în 2006, la apogeul războiului din Irak, erau o mie de americani în Ambasada SUA la Bagdad, dintre care doar șase vorbesc limba arabă. Acest tip de ignoranță este mortal în conflictele externe complexe.

În loc de concluzii:

Una dintre marile tragedii ale războiului din Afganistan este că Unită ar fi putut obține un rezultat mult mai bun în 2002 prin negocierea unui acord cu talibanii. Trebuie să devoalăm și lucruri care nu au fost spuse până astăzi dar care au fost scrise în memoriile liderilor de atunci. În 2002, talibanii au spus Statelor Unite că au pierdut și au cerut un loc în noul Afganistan, fiind dispuși să evolueze într-un partid politic. Administrația Bush nici măcar nu a luat-o în considerare solicitarea, deoarece vremea respectiv al-Qaeda și talibanii erau strâns uniți în ”găleata cu băieți răi”, răufăcători, aproape naziști. Așa că lideri de la Washington nu au fost dispuși să facă niciun fel de ”afacere” cu ei.

Dacă există mai mult pragmatism și înțelegere cu privire la modul în care urmează să se desfășoare războiul și există o previziune a evenimentelor care evidente să arate că nu va fi o victorie ușoară (urmărind lecțiile istoriei), atunci poate că s-ar fi putut încheia o înțelegere și, de departe, cu costuri mai mici pentru America și pentru Afganistan. S-ar fi putut ajunge nu la o soluție perfectă, nimic asemănător democrației occidentale, ci ceva ce poporul afgan ar putea fi construit.  Afganistanul este un cumul de minorități profund tradiționaliste care au o bază acută de încredere în străini. Se conduce după reguli ancestralele sub tutela unui sfat al bătrânilor numit Loya Jirga [5] iar esența puterii este descentralizată către fiecare șef de trib. Raportul dintre puterea locală și cea centrală este redus la minim. Coaliția nu a luat în considerare această forță locală pe care a considerat-o drept inamic. A fost o planificare politică lipsită de noțiunile culturale ale mediului afgan din această cauză a eșuat.

Cei de pe câmpul de luptă sunt rareori ”Căpitanul America” iar noi cei din Coaliție, ca folosind un termen generic, odată ce am câștigat, am ales să pierdem din punct de vedere politic. Pentru propria noastră siguranță, va trebui să câștigăm din nou! Cum? Vom vedea.

Post Scriptum :  Mișcările teroriste din Afganistan

După eliminare conducerii Al-Qaida acesta sa diluat în ale grupurilor teroriste râmând elemente de comandă și la nivelul lor. Locul lăsat liber a fost umplut imediat de alte mișcări teroriste prezente sau noi înființate. În Afganistan acționează acum ISIS-K fondată în 2015 grupare care  a reușit într-o perioadă scurtă de timp să-și consolideze puterea în diferite regiuni din Nordul și Nord-Estul Afganistanului. Aceasta a fost fondată de membri talibani din Pakistan și Afganistan, alături de Mișcarea Islamică din Uzbekistan [6] .  

Scopul ISIS-K  este de a crea haos și incertitudine în încercarea de a aduce luptătorii dezamăgiți din alte grupuri în rândurile lor și de a pune la capacitatea oricărui guvern aflat la guvernarea de a oferi securitate populației. ISIS-K vede talibanii afgani drept rivalii săi strategici. Acesta îi califică pe talibani afgani drept „naționaliști spurcați” cu ambiții doar de a forma un guvern limitat la granițele Afganistanului. Acest lucru contrazice obiectivul mișcării Statului Islamic de a stabili un califat global. Grupul devine tot mai relevant în peisajul Afganistan-Pakistan. 

Rețeaua Haqqani  - Rețeaua Haqqani este o componentă oficială, semi-autonomă a talibanilor afgani și un aliat al Al-Qaida (AQ). A fost fondată de Jalaluddin Haqqani, un comandant islamist antisovietic important care a devenit un oficial taliban proeminent și, în cele din urmă, un lider cheie în insurgența post-2001. Talibanii au confirmat decesul liderului din cauze naturale în septembrie 2018.  Actualul lider al grupului este fiul lui Jalaluddin, Sirajuddin Haqqani, care a deținut și funcția de lider adjunct al talibanilor din 2015. Numirea lui Sirajuddin pentru a conduce rețeaua a întărit probabil cooperarea dintre talibani și AQ. Monitorii ONU descriu Rețeaua Haqqani ca „legătura principală” între talibani și Al-Qaida. Raportul ONU din aprilie 2021 indică dezacordul între statele membre cu privire la ceea ce dacă rețeaua Haqqani [7]  colaborează tactic cu ISIS- K.  

Grupul  Tehrik-e-Taliban Pakistan (TTP)  cunoscut și sub numele de talibani pakistanezi, are „obiective distincte anti-pakistaneze”, conform monitorilor ONU, dar a luptat și alături talibanii afgani împotriva guvernului afgan din interiorul Afganistanului (unde TTP are mii de luptători). O organizație umbrelă pentru o serie de grupuri extremiste din Pakistan care au intrat în conflict cu guvernul pakistanez după 2007, TTP a început să se împrăștie după moartea liderului Hakimullah  Mehsud  în 2013. În 2014, unii membri ai TTP au promis loialitate față de Statul Islamic și ulterior s-au mutat în estul Afganistanului ca răspuns la operațiunile armatei pakistaneze care a scos, în mare parte, grupul din refugiile sale sigure din regiunea autonomă a Pakistanului FATA.

Presiunea militară continuă (succesorul lui Mehsud a fost ucis de o lovitură a dronelor din SUA în provincia Kunar din Afganistan în 2018) a redus foarte mult activitatea grupului în anii următori. Cu toate acestea, reunirea dintre TTP cu unele foste grupuri (posibilitatea facilitată de AQ) începând cu 2020 a crescut rândurile grupului. TTP poate beneficia în continuare de preluarea și eliberarea talibanilor din mișcarea sa prizonieri în închisorile din Afganistan. 

Mișcarea Islamică din Uzbekistan (IMU)  d esemnată grupare teroristă în 2000, IMU a fost odată un aliat important al Al-Qaida. Formată de uzbeci care au luptat cu forțele islamiste în războiul civil din Tadjikistan din 1992-1997, IMU s-a aliat cu talibanii și a lansat atacuri în alte state din Asia Centrală. După ce au început operațiunile militare americane în zonă în 2001, grupul sa concentrat în Afganistan și Pakistan. Forțele IMU operează în nordul Afganistanului. 

Mișcarea Islamică din Turkestanul de Est  (ETIM)  cunoscută și sub numele de Partidul Islamic din Turkestan, caută să stabilească un stat islamic independent pentru uiguri, un popor majoritar musulman, vorbitor de turcă în vestul Chinei. În 2002, guvernul SUA a desemnat ETIM drept mișcare teroristă, invocând legăturile grupului cu Al-Qaida. La sfârșitul anului 2020, a eliminat ETIM de pe Lista grupărilor teroriste (la care grupul fusese adăugat în 2002), afirmând că „ de mai bine de un deceniu, nu au existat dovezi credibile că ETIM continuă să existe ”. 

Monitorii ONU au rstul Afganistanului și o prezență mai mare în Idlib, Siria, și mută luptătorii între cele două zone. ETIM în Afganistan este concentrat asupra Chinei. Contingentul sirian are „o perspectivă globală”,raportat în iunie 2021 că ETIM are sute de luptători în nord-e potrivit monitorilor ONU . 

---

[1]  John M. "Jack" Keane (născut la 1 februarie 1943) este un general american de patru stele pensionat, fost vice-șef de stat major al armatei Statelor Unite și beneficiar de Medalia prezidențială a libertății. Este analist de securitate națională, în primul rând pe Fox News și servește ca președinte la Institutul pentru Studiul Războiului și ca președinte la AM General. (Wiki)

[2]  Quetta Shura sau Consiliul Liderilor (Rabbari Shura) a fost un corp de lideri talibani afgani care sa format în mai 2002 și avea sediul în orașul Quetta, în provincia Balochistan din Pakistan. Shura a fost formată după ce Emiratul Islamic al Afganistanului a fost elominat la sfârșitul anului 2001, conducerea superioară scăpând în Pakistan. 

[3]  Când vorbim de războaie vorbim de războaie de necesitate (al doilea război mondial și Irak 1991), războaie la alegere (Vietnam și Irak 2003) și acum vorbim de războaie de retragere (Afganistan) - aceasta fiind o clasificare recentă la războaielor făcute de Richard Haass.

[4]  „ Cred că probabil i-am instruit într-un mod care nu ia pregătit pentru acest tip de moment în sensul că am încercat să le facem o mini-versiune a noastră ”, a spus el pentru MSNBC. „ Dependent de nevoie culese de prin mijloacele specifice, dependent de capacitate aeriană, nu era așa cum rezultă forța necesară pentru ai învinge pe talibani .”

[5]  Loya Jirga este o întâlnire de masă, de obicei, în pregătirea pentru evenimente majore, cum ar fi alegerea unui nou conducător, adoptarea unei constituții, sau discutarea importantă chestiuni politice naționale sau de urgență precum și a litigiilor în zonele paștune din Afganistan și Pakistan

[6]  De-a lungul timpului, ISIS-K a atras membrii mai multor grupări, iar pericolul manifestat de această sa materializat în atacuri îndreptate în mare parte împotriva țintelor din orașele afgane și pakistaneze. Nu există data privind întinderea grupării. Potrivit Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale, în iunie 2021, afirma într-o evaluare a cărui Afganistanul adăpostea la momentul respectiv aproximativ 10.000 de luptători teroriști, atât membri Al-Qaeda, cât și ai altor grupări teroriste (iar când adăugați la acest număr de persoane eliberate din închisorile din Kabul, Kandahar și din baza aeriană Bagram, avem alte câteva mii, numărul total de teroriști crescând cu 25, 30 sau poate chiar 40 la sută)

[7] Rețeaua Haqqani a fost fondată de Jalaluddin Haqqani, un fundamentalist al tribului Zadran, care a luptat pentru fața mujahedină a lui Yunus Khalis împotriva sovieticilor în anii 1980. Jalaluddin Haqqani a murit în 2018, iar fiul său Sirajuddin Haqqani conduce acum grupul. În anii 1980, rețeaua Haqqani era una dintre cele mai favorizate grupuri de gherilă antisovietice finanțate de CIA de către Administrarea Reagan. În 2012, Statele Unite au desemnat rețeaua Haqqani drept organizație teroristă. În 2015, Pakistanul a interzis, de asemenea, rețeaua Haqqani ca parte a acestor planuri naționale de acțiune. Familia Haqqani provine din sud-est Afganistan și aparține Clanului Mezi al Zadran Tribul paștun. Jalalludin Haqqani a devenit important ca lider militar în timpul ocupației sovietice din Afganistan.Ca Gulbuddin Hekmatyar,