Dinamica binomului franco‑german în ultimii 16 ani - de Stefan Popescu - 14.09.2021 - Sursă:Revista22

Dinamica binomului franco‑german în ultimii 16 ani

Angela Merkel a temperat ambițiile franceze de redefinire a relației transatlantice, de instituționalizare a unor viteze multiple, iar din acest motiv rămâne o dezamăgire pentru Paris.

Stefan Popescu14.09.2021

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Plecarea Angelei Merkel din fruntea guvernului de la Berlin impune și un bilanț al relației franco-germane, considerată „motorul Europei”. Inițial puternic pro-atlantistă ca orice est-europeană recunoscătoare americanilor pentru reunificare, susținând în 2003 intervenția americană în Irak, Angela Merkel se simțea cu mult mai apropiată de Marea Britanie decât de Franța. Apoi, odată aleasă cancelar, a regăsit virtuțile relației privilegiate cu Franța, mai mult din necesitate decât din afinitate. Franța era singurul partener cu pondere semnificativă angajat în construcția europeană, spre deosebire de o Mare Britanie interesată mai mult de promovarea tradiționalei sale politici de echilibru pe continent. Însă pe parcursul celor 16 ani, Angela Merkel a format un cuplu succesiv alături de patru președinți francezi - Jacques Chirac (2005-2007), Nicolas Sarkozy (2007-2012), François Hollande (2012-2017) și Emmanuel Macron (2017-2021). Un contrast care a contat foarte mult în privința percepției la nivelul celorlalte state membre ale leadershipului.

Cu toate acestea, Angela Merkel s-a ferit să îl asume singură, în ciuda unor divergențe uneori marcante față de Paris. Acestea au decurs din înseși diferențele dintre cele două țări: o Germanie federală, o economie mult mai industrializată și tradițional excedentară și mult mai exportatoare față de o Franță iacobină, cu deficite istorice și șomaj destul de ridicat. Apoi o Germanie interesată mai ales de piața comună și de economie și o Franță care privilegiază aspectele diplomatice și strategice, o Germanie, putere continentală și o Franță obișnuită să privească și în afară orizonturilor europene.

Diferențele de personalitate dintre cancelara germană și președinții francezi trebuie, de asemenea, luate în considerare. Din acest punct de vedere, personalitatea puțin expresivă a Angelei Merkel, declarațiile sale calculate și reținute, la obiect, s-au aflat la capătul opus față de firea expansivă a celor patru președinți francezi și elocința acestora, o caracteristică a diferențelor dintre limba germană și cea franceză.

Angela Merkel nu va lăsa în urmă fotografiile predecesorilor săi alături de președinții francezi care au marcat spiritele – Kohl și Mitterrand/Schroder și Chirac. Dar va lăsa în urmă imaginea unei personalități care întotdeauna a știut să depășească divergențele și să ajungă la un compromis atunci când crizele riscau să compromită proiectul european: criza de încredere la nivelul comunității provocată de respingerea constituției europene, alături de Jacques Chirac, criza zonei euro și a datoriilor suverane alături de Nicolas Sarkozy, criza greacă, criza migranților și criza ucraineană alături de Francois Hollande, iar în ultimii patru ani crizele economică și sanitară provocate de pandemia de coronavirus, dar și noile provocări reprezentate de episodul Donald Trump și relația transatlantică dificilă, tranziția energetică și strategia industrială europeană. Și, desigur, să nu uităm de criza provocată de ieșirea Marii Britanii din proiectul european.

Angela Merkel s-a arătat reticentă în a deschide cuplul altor țări europene, precum Italia, atunci când se punea problema unui leadership mai cuprinzător. Dimpotrivă, alături de președinții Hollande și Macron a dorit să dea imaginea unui cuplu franco-german mai sudat că niciodată. De numele ei va rămâne în istorie semnarea alături de Emmanuel Macron la 22 ianuarie 2019 a tratatului de la Aachen/Aix-la-Chapelle, care s-a dorit atingerea unui nou palier al integrării franco‑germane: coordonare în materie de politică externă, creare a unui consiliu militar franco-german, unificarea unor centre culturale din străinătate și chiar a unor ambasade și nu mai puțin de 15 proiecte strategice franco-germane, de la Cloud-ul european la hidrogen și producerea de baterii și semiconductori, la avionul și tancul viitorului și până la o strategie spațială comună. Chiar crearea unui forum al societății civile privind viitorul franco-german. Alături de Macron, Angela Merkel a fost și unul dintre avocații unei normalizări a raporturilor cu Federația Rusă și chiar a schițării unei arhitecturi securitare comune.

Dar în același timp, Angela Merkel a temperat ambițiile franceze de redefinire a relației transatlantice, de instituționalizare a unor viteze multiple, iar din acest motiv rămâne o dezamăgire pentru Paris. Și totodată nu a pregetat să urmeze discret drumul pentru consolidarea poziției economice germane în Uniunea Europeană: pactul european de stabilitate, proiectele energetice cu Rusia și blocajul la nivel european pe tema finanțărilor pentru industria nucleară. //

TAGS:

MERKELMACRONGERMANIAFRANTAEUBINOM

Occidentul lipsește din „Marele Joc” - de Stefan Popescu - pe data :31.08.2021 - Sursă: Revista22

Occidentul lipsește din „Marele Joc”

Factorul afgan devine un element de apropiere și mai consistentă pentru China, Pakistan și Iran.

Stefan Popescu31.08.2021

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Revenirea talibanilor la Kabul aduce o situație cu totul nouă în peisajul strategic regional. Pentru prima dată în „Marele Joc” ce vizează Afganistanul, pentru a folosi celebra expresie din romanul „Kim” al lui Rudyard Kipling, publicat la 1901, Occidentul lipsește cu desăvârșire. Nici Statele Unite și cu atât mai puțin Uniunea Europeană nu mai au pârghiile necesare unei prezențe regionale și, în mod cu totul paradoxal, nu mai par interesate. În schimb, China are toate șansele să devină puterea cea mai influentă. Spun toate șansele căci aceasta beneficiază atât de vecinătatea directă (China și Afganistanul împart o frontieră de peste 75 km), de nevoia noii puteri talibane de cooperare economică și de resurse financiare, dar mai ales de parteneriatul strategic cu Pakistanul – țara cea mai influentă în Afganistan, țara care stă, prin celebrul său serviciu de informații militare ISI, la originea mișcării talibane. Relația Pakistanului cu SUA și cu țările occidentale, în general, nu mai poate fi refăcută, în condițiile în care acestea au mizat pe India în strategiile lor de contrabalansare a influenței chineze în Indo-Pacific. În plus, proiectele chineze de infrastructuri regionale care ar presupune și conectarea Afganistanului la marele port Gwadar și la Coridorul Economic China-Pakistan prezintă avantajul strângerii legăturilor între Islamabad și Kabul într-un ansamblu subregional „Afk-Pak”. Din punct de vedere strategic, Pakistanul și China sunt interesate de blocarea influenței indiene în Asia Centrală, iar o colaborare în Afganistan le-ar permite atingerea acestui obiectiv.

Apoi China este avantajată și de parteneriatul strategic încheiat la 27 martie cu Iranul, putând astfel descoperi avantajele unei joncțiuni terestre directe, departe de vulnerabilitățile căilor maritime. Cu atât mai mult cu cât Iranul a depășit paradigma sunism-șiism și de câțiva ani a susținut grupările talibane care evoluau în apropierea frontierei comune (o frontieră lungă de peste 900 km). După intrarea talibanilor în Kabul, Teheranul a ținut să precizeze că va continua livrările de petrol către Afganistan. Un format trilateral China-Pakistan-Iran are astfel toate șansele să se contureze, oferind posibilități de proiecție a influenței chineze către Asia Centrală, Oceanul Indian și chiar Orientul Mijlociu și Golful Persic. Un solid cap de pod în proximitatea Colierului de Perle, rețeaua chineză de baze din Oceanul Indian destinată să spargă încercuirea occidentală și să taie din avântul strategiei Indiei de putere dominantă a Asiei de Sud.

Trebuie totuși amintit că Beijingul se află în dialog cu talibanii de foarte mult timp și nu a respins niciodată dialogul cu aceștia. O legătură discretă există cu Molahul Omar chiar în perioada 1996-2001, China fiind interesată de securitatea frontierei sale, dar și de situația din provincia uigură. Dar interesele Chinei în Afganistan sunt legate și de resursele minerale ale acestuia și îndeosebi de pământurile rare, cu rol în noua revoluție industrială și în tranziția energetică. Controlul acestor resurse aduce Afganistanul în ecuația competiției mondiale China-SUA. Un raport al Institutului Național de Geologie al SUA (US Geological Survey) numea această țară traversată de Hindukuși drept o „Arabie Saudită a litiului”, un metal indispensabil pentru fabricarea bateriilor. Valoarea resurselor naturale ale Afganistanului sunt estimate între 1.000 și 3.000 de miliarde de dolari. Exploatarea lor ar aduce talibanilor resursele care le-ar consolida legitimitatea. În același timp, resursele notabile de gaz și de petrol, dovedite chiar de companiile americane la puțin timp după instalarea talibanilor la Kabul în 1996 (proiect abandonat la scurt timp), pot oferi economiei chineze o sursă suplimentară de energie care să îi diversifice aprovizionarea. Pătrunderea Chinei în Afganistan și creionarea unei trilaterale cu Pakistanul și Iranul conferă și o bază de pătrundere spre Asia Centrală, punând la încercare echilibrul deja precar cu Federația Rusă. Cu atât mai mult cu cât China are obișnuința creării de formate de cooperare regională în afara Rusiei, așa cum este Mecanismul Cvadrilateral de Coordonare și Cooperare, inițiat în 2016 și semnat de Afganistan, Tadjikistan și Pakistan – un format care nu a fost văzut cu ochi buni de Moscova.

Chestiunea uigură nu este o problemă pentru talibani, întrucât aceștia nu sunt interesați de jihadism, o dovadă fiind și discuțiile de la sfârșit de iulie, când ministrul de externe chinez Wang Yi îl primea la Beijing pe molahul Baradar, numărul 2 în ierarhia mișcării. În plus, spre deosebire de țările occidentale, China poate oferi asistență financiară talibanilor fără a se expune criticilor opiniei publice din interior și fără a o condiționa de respectarea drepturilor omului. Acesta va fi unul dintre principalele elemente de apropiere, întrucât Afganistanul are nevoie de asistență financiară externă.

Iată cum factorul afgan devine un element de apropiere și mai consistentă pentru China, Pakistan și Iran. Dar beneficiile unei asemenea cooperări sunt și în termeni de imagine, prin semnalul pe care îl dă în exterior, al unei slăbiri a Statelor Unite și a Occidentului.

Afganistanul - teren de testare a cooperării dintre SUA și Rusia?

Este ceea ce sugerează presa franceză, care scrie că pe 17 iulie, la întâlnirea de la Geneva, dominată de situația din Afganistan, Vladimir Putin i-ar fi propus lui Joseph Biden folosirea bazelor militare rusești din Tadjikistan și Kirgizstan, cel puțin pentru misiuni de observare în Afganistan cu ajutorul dronelor și stabilirea unei cooperări în materie de schimburi de informații. Fără îndoială, președintele rus are în memorie atuul oferit de aceste baze după 11 septembrie 2001 în ameliorarea cooperării cu Statele Unite. Baza de la Karși-Khanabad (Uzbekistan) a fost deschisă operațiunilor americane din 2001 până în 2005, iar aeroportul Manas (Kirgizstan) a fost folosit de americani până în 2014. Dacă Rusia deține cheile prezenței Statelor Unite și țărilor occidentale în Asia Centrală, este și în interesul propriu de a nu fi lăsată singură în față Chinei și a aliaților acesteia, Pakistanul și Iranul. Însă mai ales China produce neliniște la Moscova, întrucât o eventuală prezență a acesteia în Afganistan îi consolidează influența în întreaga regiune a Asiei Centrale, deschizându-i perspective în toate cele cinci republici ex-sovietice pe care Rusia le consideră parte a străinătății apropiate.

Chiar dacă există la Moscova o anumită satisfacție față de retragerea americană, văzută ca o revanșă a istoriei după ce Washingtonul i-a susținut pe islamiști în războiul asimetric împotriva URSS din 1979-1989, aceasta nu își face iluzii cu privire la posibilitățile sale de a contrabalansa China.

În plus, crearea unei dependențe reciproce SUA-Rusia în cazul Afganistanului ar putea servi ca platformă de dialog și pentru alte subiecte, în primul rând Ucraina, și, de ce nu, să ofere ocazia unui reset în relațiile bilaterale.

Dar în același timp ar putea sugera la Washington atuurile oferite de Rusia în competiția globală a Americii cu China. Vulnerabilitatea strategică a Rusiei în Afganistan a fost în schimb bine evaluată de Turcia, țară cu interese evidente în Asia Centrală și care își vede prezența năruită de retragerea americană. Anunțul cu privire la eventualitatea achiziționării unui nou lot de rachete S400 ar putea fi un semnal adresat Moscovei, cu atât mai mult cu cât cele două țări și-au testat capacitatea de a coopera în Siria și în Libia.

TAGS:

CHINAAFGANISTANSUARUSIAIRANINDIAPAKISTANORIENTOCIDENT