Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
duminică, 31 decembrie 2023
sâmbătă, 30 decembrie 2023
vineri, 29 decembrie 2023
marți, 26 decembrie 2023
luni, 25 decembrie 2023
duminică, 24 decembrie 2023
sâmbătă, 23 decembrie 2023
vineri, 22 decembrie 2023
joi, 21 decembrie 2023
miercuri, 20 decembrie 2023
luni, 18 decembrie 2023
duminică, 17 decembrie 2023
sâmbătă, 16 decembrie 2023
vineri, 15 decembrie 2023
joi, 14 decembrie 2023
luni, 11 decembrie 2023
vineri, 8 decembrie 2023
Alt război? Reuniune de urgență la ONU și exerciții militare americane, după ce Venezuela a decis că vrea să fie mai mare - Redacția SpotMedia.ro 07.12.2023, ora 21:39
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Alt război? Reuniune de urgență la ONU și exerciții militare americane, după ce Venezuela a decis că vrea să fie mai mare
Un nou război stă să izbucnească. De data asta, în America de Sud.
De peste un secol, aici există o dispută teritorială asupra regiunii Essequibo, bogată în petrol, care este administrată oficial de Guyana, dar revendicată și de Venezuela. Aceasta din urmă vrea acum să aducă regiunea sub suveranitatea sa.
În consecinţă, Statele Unite au anunțat, joi, exerciții militare comune de zbor în Guyana, iar Consiliul de Securitate al ONU a decis să convoace o întâlnire urgentă pe această temă, scrie France24.
”În colaborare cu Forţele Apărării din Guyana (GDF), Comandamentul de Sud al Statelor Unite (USSOUTHCOM) va efectua operaţiuni aeriene în Guyana la 7 decembrie”, anunţă ambasada americană, care vorbeşte despre un exerciţiu ”de rutină”.
Un elicopter dispărut
Încă de ieri un elicopter militar din Guyana a fost dat dispărut în zona de frontieră cu Venezuela.
”Aeronava se afla în drum către frontiera noastră (...). Am pierdut contactul”, a anunţat şeful Statului Major, Omar Khan, citat de DW.
Elicopterul a dispărut într-o zonă situată la 45 de kilometri de frontieră, în Essequibo, pe condiţii meteo nefavorabile.
Brazilia: Nu vrem război în America de Sud
În acest context tensionat, preşedintele brazilian Luiz Inacio Lula da Silva spune: ”noi nu vrem război în America de Sud”.
”N-avem nevoie de un conflict. Trebuie să construim pacea”, a subliniat Lula, la un summit la Rio de Janeiro cu şefi de stat din ţările care fac parte din blocul latino-american MERCOSUR.
Venezuela revendică de zeci de ani regiunea Essequibo, denumită şi Guayana Esequiba, un teritoriu cu o suprafaţă de 160.000 kmp, care reprezintă peste două treimi din Guyana şi în care locuiesc 125.000 de persoane, adică o cincime din populaţie.
Caracasul susține că regiunea aparține Venezuelei cel puțin din 1777, când țara era sub stăpânire spaniolă, care a început în 1522 și s-a încheiat în 1811. Georgetown spune însă că granița corectă a fost definită de arbitraj internațional în 1899.
Mai ales din 2015, când ExxonMobil a găsit aici mult petrol, Venezuela a insistat că este teritoriul său.
Guyana poate să devină un El Dorado al aurului negru, cu cele mai mari rezerve din lume pe cap de locuitor, mai ales graţie recentelor descoperiri din Esequibo.
Un litigiu se judecă în fața Curții Internaționale de Justiție de la Haga cu privire la locul în care ar trebui să se afle granițele regiunii.
Referendum de anexare
În cadrul unui referendum controversat de duminică, oamenii din Venezuela au susținut pretențiile președintelui Nicolas Maduro de suveranitate asupra regiunii Essequibo. Marți, Maduro a spus că va aproba licențe de operare pentru explorare și exploatare în regiune.
Miercuri, Venezuela a acuzat statul vecin şi pe preşedintele Guyanei, Irfaan Ali, că a dat ”într-un mod iresponsabil undă verde” instalării unor baze militare americane în Essequibo.
Departamentul de Stat al SUA a declarat că secretarul Antony Blinken a reafirmat sprijinul neclintit al Washingtonului pentru suveranitatea Guyanei.
Potrivit programului oficial, Consiliul de Securitate al ONU se va reuni vineri pentru a discuta despre tensiunile crescânde de la granița dintre Guyana și Venezuela, în urma unei solicitări “urgente” din partea Guyanei.
Citește și:
Articolele zilei pe spotmedia.ro
joi, 7 decembrie 2023
Corespondență// Gaza, Charlie Hebdo și definiția genocidului Publicat 07.12.2023 09:35 · 18 minute de citit = Autor : DAN ALEXE - Sursă: Radio Moldova
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Corespondență// Gaza, Charlie Hebdo și definiția genocidului
Auzim tot mai des, de la adversarii Israelului, că statul evreu se face vinovat de „genocid” în Gaza. Acuzația este gravă și, pentru asta, merită examinat sensul termenului.
Faimoasa revistă săptămânală politico-satirică franceză Charlie Hebdo scrie următoarele în numărul său de astăzi (editorial semnat de Riss, redactorul șef și un supraviețuitor al masacrului comis de niște islamiști în ianuarie 2015)
«Ce ne-ar putea face să fim optimiști în această săptămână? Cuvântul „genocid”? Sa încercăm. Acest cuvânt n-a fost niciodată atât de la modă cum e azi. Genocidul pare a fi crima supremă. Dar nu este atât de comun pe cât credem. Nu orice conflict violent duce la genocid. “Genocidul” e confundat adesea cu crimele de război, epurarea etnică, crimele împotriva umanității și, de îndată ce televiziunea arată numeroase cadavre de civili, unii scot artileria cea mare și încep să strige că e genocid. Dar genocidul, cel real, este de fapt rar, deoarece caracteristicile sale sunt foarte restrictive.
În primul rând, este nevoie de un plan, adică de o organizație menită să implementeze exterminarea. Bombardarea unor clădiri nu este suficientă pentru constitui acuzația de genocid. Apoi, acel plan trebuie să aibă ca obiectiv distrugerea totală sau parțială a unui popor. Câteva mii de morți în timpul unui război nu constituie un genocid. Definiția genocidului este încă dezbătută pentru că unii și-ar dori să fie restrictivă, în timp ce alții, dimpotrivă, ar dori să fie mai amplă.»
Ce este așadar genocidul?
Genocidul se definește prin intenție, iar nu prin rezultat.
Altfel zis, nu numărul de morți califică un genocid. Nu există un algoritm, o balanță macabră sau niște categorii numerice în care să poți înscrie o oroare comisă sistematic și voit și pe scară largă și să poți spune: „hm, asta ar fi aproape genocid, dar lipsesc niște procente, așa că nu se încadrează”.
Genocidul armean
Genocidul evreilor comis de germanii naziști și de aliații lor este primul fapt incontestabil care a justificat definirea termenului: Shoah, Holocaustul.
Au existat însă și alte tipuri de genocid: cel armean, de pildă, comis de turci.
Astfel, Joe Biden a devenit în aprilie 2021 primul președinte american care a numit uciderea armenilor în perioada 1915 - 1923, pe teritoriul Imperiului Otoman, drept „genocid”, un gest pe care toți predecesorii săi au evitat să-l facă, pentru a nu supăra Turcia, prețios aliat al Occidentului în NATO.
Documentele epocii arată că între 800.000 și 1.500.000 de armeni au fost deportați și uciși de guvernul Junilor Turci în perioada 1915-1923, același guvern care avea să ducă la modernizarea Turciei devenită republică naționalistă.
Turcia modernă admite că între 300.000 și 500.000 de armeni au murit atunci, însă îi consideră victime ale războiului și neagă acuzația de premeditare și de derulare a unei campanii de exterminare.
În Europa, genocidul armean fusese deja recunoscut oficial de țări precum Franța sau Belgia. În Franța, negarea lui este chiar un delict penal, precum este și negarea Holocaustului.
Cu toate astea, mulți continuă să pună întrebarea: ce este acela un genocid?
Uneori, de pildă - dar acelea sunt cazuri rare - campania de exterminare se încheie cu dispariția totală a unei populații. E ceea ce s-a întâmplat în urma ocupării Caucazului de nord de către Rusia țaristă în sec. XIX, care s-a încheiat cu dispariția definitivă a populației ubîh. Alteori, însă, polemic, întreținută artificial, disputa continuă macabru și după tragedie și se duce, obscen, în jurul cifrelor.
Sau, termenul „genocid” e folosit în scopuri politice, precum în 2016, când Camera inferioară a Parlamentul polonez, Sejmul, a votat o rezoluție prin care crimele și masacrele comise de naționaliști ucraineni în al Doilea Război Mondial asupra civililor polonezi erau numite “genocid". Este evident că era vorba doar de o armă ideologică. Adevărul e că atât partizanii ucraineni, cât și cei polonezi, luptau atât împotriva naziștilor cât și a sovieticilor, dar se și lichidau între ei, în masacre încrucișate.
„Genocidul teilor din parc” și negaționismul
Știm cu toții în jurul nostru arătări hâde moral, mai bătrâni și mai tineri, inculți, conspiraționiști obsedați, deloc umblați prin arhive germane, nevorbitori de multe limbi, dar care neagă realitatea Holocaustului.
Sufletul lor e atât de sărac afectiv, încât ei argumentează matematic, spunând, din vidul lor moral, cu simulacrul lor de inteligență, că n-au putut muri șase milioane ci “doar", sau „numai”, atâția… și aici ei vin cu cifre de la câteva sute de mii la (haide, bine!) la unul sau două milioane. „Dar șase nu se poate, frate, uite, hai să-ți demonstrez matematic”.
Acești inculți și superficiali infirmi la suflet nu pricep că definiția genocidului se bazează pe intenția exterminării, nu pe eficacitatea mecanismului. Cifrele sunt irelevante. Uneori tentativa eșuează, dar ea tot genocid va fi etichetată. La Srebrenica, forțele sârbe au exterminat în două zile “doar" opt mii de musulmani, însă intenția era de a aplica asta la scara întregii Bosnii.
La fel, cifrele în morți ale genocidului armean condus de republicanii turci sunt neimportante, chiar disputate. Intenția de exterminare este însă suficient documentată. În sfârșit, se mai înscrie la categoria „genocid” și deportarea în totalitate a unei populații, cum a făcut Stalin în timpul războiului cu unele populații caucaziene (printre care cecenii) și cu tătarii din Crimeea.
În termeni politici, nu toată lumea e mulțumită de multiplicarea faptelor din trecut calificate drept „genocid”. De la Holocaust și genocidul armean, trecând prin cel rwandez și masacrul de la Srebrenica, există teama că se va ajunge la o banalizare a termenului, teamă justificată, dacă ne gândim că în România niște ziariști au putut scrie despre „genocidul”… teilor din Iași. Ba chiar, în 2012, o asociație pentru apărarea câinilor vagabonzi, Cuțu-Cuțu, se lamenta într-un comunicat: „câinii nu sunt evrei ca să fie duși la Auschwitz”.
Negaționiștii „soft”
Există apoi categoria negaționiștilor „soft”, precum „istoricul” David Irving, sau cum a fost în România Petre Țuțea, care pot spune: Hitler a masacrat, într-adevăr evrei, dar nu șase milioane, ci poate vreo juma de milion. Este, evident, șocantă absența de empatie elementară pentru victime în acest joc cu cifrele, ca un dozaj la farmacie, de parcă și jumătate de milion ar fi un mizilic. Acești întârziați, complici contemporani ai crimei trecute, nu pricep că, din nou: genocidul nu este definit prin oroarea cifrelor, ci prin intenția exterminării.
Acești complici contemporani ai crimelor trecute, nu pricep că, din nou: genocidul nu este definit prin oroarea cifrelor, ci prin intenția exterminării. Or asta, evident, nu se poate aplica în cazul israelienilor, care caută doar să facă să dispară definitiv o grupare teroristă, al cărei scop final este într-adevăr genocidar: dispariția Israelului.
AUTOR: Dan Alexe
miercuri, 6 decembrie 2023
marți, 5 decembrie 2023
luni, 4 decembrie 2023
sâmbătă, 2 decembrie 2023
vineri, 1 decembrie 2023
joi, 30 noiembrie 2023
Ora de veghe ~ La mulți ani, România ! - @sindumitru @sindumitru acum 0 secunde LA MULȚI ANI , ROMÂNIA ! LA MULȚI ANI ȘI DOMNIILOR VOASTRE DRAGI ȘI SCUMPI MODERATORI , FELICITĂRI PENTRU PRESTAȚIA DV. - PENTRU MINE ,CEL PUȚIN - ”ORA DE VEGHE” ESTE O ADEVĂRATĂ SĂRBĂTOARE,hand-pink-waving CHIAR DACĂ-ȚI VINE SĂ PLÂNGI CA ÎN ”MIORIȚA”SAU ÎȚI VINE SĂ RÂZI CA ÎN PIESELE LUI NEA` IANCU.!face-purple-crying
miercuri, 29 noiembrie 2023
marți, 28 noiembrie 2023
luni, 27 noiembrie 2023
duminică, 26 noiembrie 2023
sâmbătă, 25 noiembrie 2023
vineri, 24 noiembrie 2023
Un Monument !Către: Subscriptie publica - cu aprobarea Primariei Municipiului Bucuresti Un monument național pentru libertatea de expresie SN Campanie inițiată de Ștefan Niculescu Maier
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Un Monument pentru libertatea de expresie
Gheorghe Ursu a murit la 17 noiembrie 1985 în urma tratamentului inuman la care a fost supus de Securitatea comunistă din România. Pentru cine nu cunoaște cazul lui Gheorghe Ursu, poate găsi informații complete aici.
Aproape 38 de ani mai târziu, la data de 27 iulie 2023, Ignorând cu bună știință atât argumentele și faptele expuse în Apelul, Rechizitoriul, și precizarile Parchetului, cât și probele relevante (mărturii, documentele de la CNSAS depuse la dosar, documente istorice; probe enumerate și analizate în concluziile depuse la dosarul cauzei în forma extinsă, sumar și sinopsis) și copiind ad-litteram mistificările Securitații cu privire la propriul rol în represiunea din timpul regimului Ceaușescu, magistrații Valerica Voica, Alin Sorin Nicolescu și Constantin Epure de la ICCJ i-au achitat pe torționarii lui Gheorghe Ursu, anchetatorii Direcției a VI-a Cercetări Penale a Securității Pîrvulescu Marin și Hodiș Vasile.
Citiți aici de ce am inițiat acest sit
Acest sit este dedicat înscrierii și, ulterior, realizării efective a subscripției publice care va conduce la ridicarea unui Monument pentru libertatea de expresie, avându-l în centru pe Gheorghe Ursu, într-un spațiu proeminent din București. Monumentul va fi menit să reamintească românilor că există dreptate și adevăr, dar acestea nu se obțin fără curaj și sacrificii
Ultima oră: Noiembrie 1, 2023 - Parchetul General cere revizuirea sentinței!
joi, 23 noiembrie 2023
miercuri, 22 noiembrie 2023
marți, 21 noiembrie 2023
luni, 20 noiembrie 2023
duminică, 19 noiembrie 2023
sâmbătă, 18 noiembrie 2023
vineri, 17 noiembrie 2023
joi, 16 noiembrie 2023
miercuri, 15 noiembrie 2023
marți, 14 noiembrie 2023
luni, 13 noiembrie 2023
duminică, 12 noiembrie 2023
sâmbătă, 11 noiembrie 2023
vineri, 10 noiembrie 2023
joi, 9 noiembrie 2023
miercuri, 8 noiembrie 2023
Ce ni s-a luat din timpul cu tații noștri: Nu am putut iscodi, iar asta e o formă de schingiure a sufletului - Interviu : Magda Grădinaru pe data :03.07.2020, ora 11:40 - Sursă: spotmedia.ro
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Ce ni s-a luat din timpul cu tații noștri: Nu am putut iscodi, iar asta e o formă de schingiure a sufletului - Interviu
INTELECTUALI FAȚĂ CU ISTORIA
realizat cu sprijinul
Dacă nu ar fi fost comunismul, iar fiii și tații lor ar fi fost liberi, atunci plimbările lui Radu Paraschivescu cu tatăl său prin Bucureștii care treceau, schingiuți, din interbelic în țarcul totalitar, ar fi devenit o călătorie împreună în Italia, pe care tatăl o iubea atât de mult, încât făcuse un piedestal și pentru fotbalul ei. Deși libertatea a venit prea târziu, tatăl a reușit să își țină fiul departe de căcatul comunist.
Radu Paraschivescu a vrut să scrie o carte veselă despre tatăl care nu îi mai este alături și nu îl mai sună să-l întrebe, tandru și sever în același timp, cum sunt părinții: Răducane, ce mai ai pe șantier?.
Și cartea, intitulată chiar așa, Recviem vesel pentru tata (Editura Humanitas), nu e sumbră, cum e moartea, pentru că e despre prezențele umăr la umăr din viețile noastre, acelea pe care le certăm, de care mai râdem, dar pe care le iubim fără rest.
Așa a început interviul cu scriitorul Radu Paraschivescu, pentru Spotmedia.ro și, în vreme ce intervievatul își povestea tatăl, intervievatorul își avea în minte propriul tată.
Acesta e unul dintre darurile cărții: ne îngăduie să ne amintim tații, așa cum au fost sau cum știm noi că ne-au fost părinți.
O carte despre tată, știind că tata nu o va citi. Să facem acest exercițiu, Radu Paraschivescu. Dacă ar fi citit-o, cum ar fi sunat convorbirea telefonică de după? Ce nu i-ar fi convenit, unde ar fi râs, ce ar mai fi fost pe șantier și nu e în carte?
Ar fi citit-o foarte atent și cred că și-ar fi făcut însemnări. El avea obiceiul ăsta, de a trece fie pe marginea paginii, dacă avea loc, fie pe carnete separate sugestii, întrebări. Reproșuri, mai puțin, pentru că reproșurile lui erau de obicei față de autori cu care nu mai putea să intre în contact. La mine, fiind din familie, întrebările și eventualele sugestii erau formulate la fiecare carte.
Ce i-ar fi plăcut? I-ar fi plăcut că-l prezint ca pe un om coleric și tandru în același timp, cu umor și cu onoare, cu toate nuanțele și cote-urile unui om care a fost excepțional, fără să aibă o scenă pe care să-și manifeste talentul și culorile.
Ce nu i-ar fi plăcut? Cred că l-ar fi incomodat un pic faptul că eu l-am dezvăluit în postura de stângaci ca pedagog al relației cu sexul opus. Aici cred că un pic s-ar fi simțit șifonat, mai ales că el a avut un blazon în tinerețe, a fost un șarmant, un cuceritor, i se spunea că semăna cu Humphrey Bogart, când era tânăr. Mie asta mi s-a părut o insultă, nu un compliment, mie nu mi-a plăcut deloc Humphrey Bogart, dar uitându-mă ulterior la niște fotografii, am început să cred că, într-adevăr, asemănarea era acolo.
Cred că asta l-ar fi clătina un pic și poate că mi-ar fi spus: Răducane, e cam mult fotbal, totuși, cam mult. Și din 78, și cu vărul tău, hai să nu facem din cărți o arenă pentru sportul de masă!
Altfel, cred că ar fi fost de acord, pentru că asta e o carte netrucată.
E o carte scrisă despre un om, așa cum a fost el. Firește că nu am putut să scormonesc într-atât în sacul cu amintiri, încât să scot 800 de pagini, deși aș fi putut să o fac, aș fi avut cu ce să mobilez o carte fluviu despre tatăl meu, dar am preferat să triez atent și să prind câteva trepte ale vieții noastre împreună.
Vă spunea Răducane. De ce nu un diminutiv?
Nu mi-a explicat niciodată, a mizat pe faptul că mie îmi place să fiu augmentat. A început de mic să îmi spună Răducane și cred că e preferabil când ești mic să nu fii și diminutivat. Ar fi fost o dublă micșorare.
Așa, era foarte la îndemână să îmi spună Ducu sau Răducu, Radu se pretează multor diminutivări.
Răducane este, cred, o formă de a-mi consolida musculatura mintală în primul rând, de a mă face să cred că am forță, deși sunt un plăpând, și că numele ăsta, care este ditai numele, mă va ajuta să răzbat, îmi va da un soi de încredere.
Sigur, asta e o broderie ce fac eu acum. E posibil ca lui să îi fi plăcut cum sună.
E posibil să mă fi asociat, nu știu de ce, cu fostul portar al Rapidului, cu care el ținea, cu Răducanu Necula, așa-zisul Tamango. A propos, nu știu câtă lume știe că Tamango e titlul unui roman al lui Mérimée. Dacă te duci în galeria Rapid și pui întrebarea asta, și în general în alte galerii, s-ar putea să nu sune bine răspunsul.
E posibil să fi fost și o asociere de tip stadion, mai ales că noi am fost împreună la un meci pe care îl povestesc în carte și în care, în poarta Rapidului, apăra Răducanu.
Cred că, pur și simplu, a fost o potrivire fonetică și o intenție de a-mi da un fel de forță, de a-mi inculca un soi de elan și putere care să mă ducă departe-n viață.
Dar Răducu vă spunea cineva? Mama, bunicii?
Mama avea o formulă barocă aproape, pe care nu am înțeles-o, nu o înțeleg nici azi, îmi spunea Răduculeană. E o chestie transgender un pic și nu am înțeles unde bate.
E un alint, dar e un alint rococo, cu prelungiri, cu presudopode.
Răducu suna prea scurt, pentru cât voia ea să mă alinte și atunci Răduculeană era un alint spiralat, care pare-se că îi plăcea.
Răducu mi-au spus mătușa și unchiul la care am stat în copilărie, până când am mers la școală și la care mi-am petrecut prima parte din vacanțele lugojene, până pe la 14 ani.
Eu m-am dus sistematic și exclusiv în Banat să îți petrec vacanțele. Mi se părea fabulos să stau acolo, la marginea Lugojului și să bat mingea pe gârlă, să mă plimb cu bicicleta și să mă duc în grădina unde găseam absolut de toate, inclusiv mac.
Înțelegeați superioritatea Banatului față de Vechiul Regat?
Da, începusem să fiu de-ai locului și să mă întorc la București cu un fel de acreală, dar acreala era dată, în primul rând, de faptul că reîncepea școala și nu mă grăbeam să revin la școală, deși eram un elev foarte bun.
Nu aveam încă noțiuni de superioritate administrativă, de stil de viață, nimic de genul ăsta, ci pur și simplu acolo mi se părea că este tărâmul libertății, pe când la București mă așteptau o pereche de părinți foarte tandri, și afectuoși, și plini de bune intenții, dar care avansau câteva constrângeri – asta e, asta era piesa - și apoi școala, cu constrângerile ei.
Era o școală pe care o țin minte foarte bine, cu uniformă, cu matricolă, cu bentiță, cu tot felul de farafastâcuri care erau preliminariile studiului propriu-zis, studiu care, încă de prin primii ani, era ideologizat. Ideologizarea s-a păstrat și în facultate, eu am făcut o facultate de limbi străine și am fost pus să învăț socialism științific, istoria filosofiei predată prin grilă marxistă și tot felul de lucruri de genul ăsta.
Nu aveam o departajare de tipul celei pe care o fac unii astăzi. Nu priveam Bucureștii cu dispreț, am avut și perioada asta și mi-o regret acum. Am avut o perioadă când credeam că tot ce trece de Carpați este perfect și absolut fără cusur și tot ce e în partea asta a Regatului e avariat, puturos, rânced și toate epitetele dezagreabile.
Acum, sigur că mi-am refăcut judecățile, m-am dezbărat de idei proaste și de fixisme și am altă imagine.
Însă țin la Banat în continuare și îmi pare rău că nu pot să mă duc mai mult de două, trei ori pe an.
E o carte care se joacă și în registrul personajelor secundare. Unul dintre acestea este cuplul format din tatăl și mama dumneavoastră. Mama apare aproape printre rânduri, dar avem imaginea lor, a cuplului, în felul în care tatăl i se adresează: fetiță.
A fost un cuplu de armonie aproape suspectă. Multă vreme am crezut că e o piesă, de fapt, și că atunci când nu sunt eu acasă, când sunt la Lugoj sau la cursuri, se ceartă furcă și își lichidează umorile negre, până la întoarcerea mea acasă.
După aceea, mi-am dat seama că ei așa sunt, așa se poartă. Rare au fost situațiile când au existat discuții în contradictoriu, cât de cât.
Mama era un om de o blândețe neverosimilă, iar tata, care era un coleric, reușea să se domesticească prin farmec în fața mamei, pe care nu a scos-o din fetiță până când a închis ochii. El a murit la 94 de ani și câteva luni, mama avea atunci 82 de ani și tot fetiță îi spunea.
Mama a și preluat mult din conturul tatei. Mama a preluat și din conturul meu. Ea era genul de om dispus la mimetisme de soiul ăsta, nu pentru că nu ar fi avut o personalitate a ei, ci pentru că voia ca totul să fie catifelat, să nu existe asperități, note prea ridicate.
De multe ori, ne îmbrățișa părerile declarativ, deși nu credea în ele, de multe ori ținea cu echipele cu care țineam noi, doar ca să spună asta, de fapt, ea nu ținea cu niciuna, pentru că nu o interesa fenomenul.
Era o pereche în care clar elementul de forță era tata și elementul de echilibru era mama. Sigur că, așa privit de la distanță, e ca un avion care zboară într-o aripă și care se înclină periculos și care la un moment ar putea să ia contact cu solul, altfel decât și-a propus.
Existau însă echilibrări de cuplu și de sentimente, care au făcut ca această căsătorie să fie totuși longevivă. Ambii au murit de bătrânețe.
Partea interesantă e că tata, așa longeviv în căsătorie cum a fost, a apucat să mai fie căsătorit o dată, înainte, cu o profesoară de franceză de care a divorțat amiabil, pentru simplul fapt că ea nu putea să facă un copil, iar tata își dorea un copil. Sigur, tata își dorea o fetiță, nu un băiat.
Motiv pentru care ați avut totuși un diminutiv în copilărie..
Da, mi-a spus Rădița și a fost așa, un fel de sfidare a destinului, un fel de bobârnac în nasul sorții.
El și-a dorit o fetiță. Nu știu de ce, ca să nu fie amenințat copilul de primejdia unui război, de primejdia frontului, habar nu am. Sau poate fiindcă i s-o fi părut că o fată i-ar fi fructificat mai bine sensibilitatea de părinte. E posibil și asta.
Cert e că m-a purtat cu părul lung, până la un an jumătate, doi. Eram și blonziu. Și mi-a spus Rădița. Mama a încercat să îi spună că anatomic, cel puțin, sunt lucruri care nu se potrivesc. Dar Rădița mi-a spus, cu încăpățânare, până când a primit o apostrofare din partea socrului.
Bunicul meu era un om de o bunătate mitologică, dar fără strop de umor și i-a spus: Să știi, Nelule, că pe băiat îl cheamă Radu și nu Rădița, așa că ti poftesc să fii serios. Era moldovean.
Așa că tata a fost serios din momentul ăla și a trecut în registrul lui Radu, pentru ca după aceea să mă facă Răducanu.
E o carte și despre viața de familie. Una normală, în cotidianul ei, deși era trăită în comunism. V-ați întrebat vreodată ce v-a luat comunismul din viața de familie?
Am fi putut să plecăm. Să plecăm ca turiști, să vedem locuri. Și tata și probabil și eu și în mod sigur și mama eram niște curioși, niște iscoditori.
Cred că lucrul care ne-ar fi plăcut și pe care comunismul ni l-a răpit a fost posibilitatea de a decide noi. Noi nu mai aveam decizia propriilor fapte decât în măsura în care ne-o îngăduia sistemul. Adică mâncam ce ne dădea sistemul, nu ce voiam noi, citeam când ne dădea voie sistemul și nu ne lua curentul și cât anume decidea cenzura că e lizibil dintr-o carte, ce nu, se forfeca.
Nu ne puteam plimba. Nu puteam iscodi. Plăcerea iscodirii este principalul lucru pe care ni l-a răpit comunismul și iscodirea este o componentă a libertății. Prin urmare, ne-a răpit o bună parte din libertate. Nu doar nouă.
Noi nu am fi vrut să dezvoltăm afaceri, niciunul dintre noi nu avea morbul afacerii, nu am fi vrut să jucăm la casino-uri.
Am fi vrut să vedem Franța, eventual împreună. Am fi vrut să vedem Italia, tot împreună. Am fi vrut să citim Numele trandafirului necenzurat, am fi vrut să vedem filme netăiate, neforfecate. Am fi vrut să ne bucurăm, să facem exercițiul libertății în plenitudinea lui, fără niciun fel de amputări, de acomodări, de ajustări ideologice.
Asta a fost sârma ghimpată care ne-a ținut, nu doar pe noi trei, și ne-a ținut pe mulți în țarc și nu ne-a dat voie să ieșim din țarc.
Nu ne-a dat voie să vedem cum e răul de afară, că ni se spunea că afară e foarte rău, că sunt contradicții, că sistemul capitalist e putred, exista un întreg vocabular. Ei, voiam și noi să evadăm un pic din binele ăsta paradisiac pe care ni-l dădea comunismul zi de zi și să vedem cum arată iadul capitalist, ca să facem o comparație în cunoștință de cauză. Nu am putut să facem lucrul ăsta.
Eu am avut șansa ca după 1990 să prind o perioadă bună, să încep să câștig și să-mi pot permite să plec din țară în locuri pe care mi le-am dorit să le văd. Ai mei nu au reușit să facă asta.
Tata a fost în străinătate doar pe front, în munții Tatra, iar mama a făcut o excursie cu instituția, cu 15.000 de aprobări, o excursie cu trenul, în care a trecut prin Budapesta, Praga și Varșovia, atât.
Evident că ești frustrat când îți dai seama că oamenii ăștia care aveau un burete foarte bun, care putea absorbi multă informație și multă plăcere au fost opriți de la a face lucrul ăsta și au fost puși să funcționeze în regimul acela cenușiu, în care trebuie să fii atent ce vorbești și unde vorbești, trebuia să fii atent ce bancuri spui și cui le spui, trebuia să fii conform și conformist și trebuia să funcționezi în regimul rației. Rație de libertate, rație de electricitate, rație alimentară.
Asta e o formă de schingiuire și a sufletului, și a vieții.
Mă gândesc că tatălui i-a fost mai greu, pentru că prinsese interbelicul. I se luase ceva și știa bine ce.
Acuza vitriolant comunismul pentru ce-i făcuse și era un om care compara foarte bine lucrurile și avea o apreciere exactă a ceea ce se întâmpla.
De altfel, cred că făcea cu bună-știință plimbări cu mine prin București, ca să-mi arate că aici, unde e cinematograful X, pe vremuri era cinematograful Y. Aici, magazinul nu-știu-care, aici băcănia Dragomir Niculescu.
Și era o navetă între prezentul nostru, prin care circulam cu un tramvai ca vai de el, și trecutul interbelicului, cu nume cosmopolite, cu bune maniere, cu cariile sistemului de atunci, cu minusurile și infractorii, și bandiții, și canaliile politice de atunci, pentru că nici anii 1930 nu au fost feriți de așa ceva.
Îmi arăta care e diferența între harta Bucureștilor din anii 30 – 40 și aceeași hartă a anilor 70 – 80, când tocmai se pregătea sluțirea Capitalei prin demolarea Uranusului, când tocmai se pregătea ridicarea Casei Poporului, când tocmai se pregăteau niște programe de sistematizare rurală, care puneau în pericol o bună parte din comunitățile rurale.
El a fost furios și avea de multe ori crize de nervi împotriva lui Ceaușescu și se înroșea la față, se congestiona. Îmi dădeam seama că bate spre grena obrazul lui și îmi dădeam seama cât de tare l-au ros această neputință și acest căpăstru pe care comunismul le-a pus pe viața noastră.
Ați menționat presiunea pentru conformism. I-ați făcut ceva necazuri cu școala, dar nu v-a învățat să vă conformați. Îmi imaginez că era greu pentru părinți să își învețe copiii să fenteze sistemul, să navigheze prin propagandă și să se descurce în același timp într-o lume care nu lăsa loc de un mai bine.
Nu i-am pus mari probleme tatei în școală; mama nu a dat în viața ei pe la școală, deși respecta școala, dar nu a fost ea chemată să rezolve o situație.
Făceam năstrușnicii, adică încasam toate notele proaste pe care le puteam încasa, am rămas și corigent la sport, eu făcând pe vremea aceea fotbal de performanță, am pus o broască pe catedră, în fața unui profesor de biologie care avea un ochi de sticlă și era poreclit Oache. Mici pozne de candoare gimnazială.
Pe urmă, însă, în momentul când am trecut în liceu, tata mi-a cerut la un moment dat un manual de istorie și m-a întrebat: Dar la voi, între Războiul de independență și PCR nu mai e nimic?
El mă întreba știind foarte bine de ce manualul arătă așa. Eu eram total dezinformat și foarte departe de istorie. Aveam o memorie bună, dar, deși puteam reproduce date istorice la orice oră, nu îmi plăcea istoria. El mi-a spus: Mai e monarhia, mai e Carol I, mai sunt niște lucruri până la PCR. Ele erau survolate aproape de manual sau erau trecute în câteva pagini și ideea călăuzitoare era că monarhia a fost ceva rău.
Nu ți se spunea lucrul ăsta negru pe alb, dar erai lăsat să înțelegi, prin vocabularul folosit, prin frazarea episodului că monarhia a fost singura pată pe obrazul nostru altfel catifelat și dat cu toate alifiile care să-i păstreze albeața.
După aceea a fost complicat, pentru că eu am încercat să rămân departe de ideologie și în facultate, am fost poftit la un moment dat, cu bună-intenție cred, să intru în partid și o dată am spus brutal Nu și întrebat de ce, am spus că nu a apărut legea care să mă oblige.
Altă dată am răspuns diplomatic, pentru că personajul era periculos, și am spus, cum spuneau mulți: Nu mă simt la nivelul exigențelor partidului. Cu o asemenea afirmație, nu riscam nimic.
Un foarte bun prieten al tatei, fost deținut politic, l-a întrebat pe tata la un moment dat, și eu eram în camera de alături și auzeam, de ce nu mă sfătuiește să intru în partid. Și țin minte, nu i-am văzut expresia, dar o pot bănui, că i-a spus: Ghiță, eu nu am făcut un copil ca să-l bag în căcat. Acestea au fost cuvintele lui și mi-au rămas în minte.
Așa am fost crescut și am rezistat ideologiei, în felul meu. Am fost unul dintre cei trei, patru nemembri de partid de facultate din anii 1980 și apoi din școala unde am funcționat, la Făget, în județul Timiș.
Țin minte că am participat de două sau trei ori la spectacole ale Cenaclului Flacăra. Tentația era enormă, era acolo Mircea Florian, cânta și Andrei Oișteanu cu el, a propos.
Nu mi-l imaginez pe Andrei Oișteanu cântând, deși am văzut câteva fotografii.
Era spectaculos, era o muzică elevată, bună, care îți spunea multe lucruri.
Cenaclul Flacăra juca rolul de spațiu alternativ atunci, că era controlat, că era permis sau nu de la centru, asta este altă poveste.
Îți luai și câteva refrene patriotice, te ridicai în picioare la “Trăiască Ceaușescu, trăiască tricolorul”, cu Nicu Alifantis, dar știai că sunt și Phoenix, Dan Aldea, Adrian Ivanițchi, Dan Chebac, Evandro Rosetti, Doru Stănculescu.
Erau foarte mulți și m-am dus de două-trei ori, iar tata nu s-a opus, tot aia ar fi fost, dar mi-a spus: Să ai grijă o chestie doar, să vezi că spectacolele cele mai importante se organizează de Paști și de Crăciun, adică acelea mai importante, cu audiența cea mai mare.
Aici era o parșivenie, ca lumea să se ducă la spectacol în loc să meargă la biserică. Și i-am spus: bine, dar dacă îți recită Mihai Stan “Mistrețul cu colții de argint” e totuși ceva deosebit, nu e un lucru păgubos.
Cam așa arătau lucrurile atunci, însă repet, tatăl meu a avut prudența elementară să-mi spună să nu bat toba la școală sau la facultate despre ce vorbeam noi acolo, în rest libertatea a fost deplină și am crescut între cărțile cu care a crescut și el, sau pe care le-a cumpărat între timp și pe care mă invita să le citesc.
În comunism începuse presiunea pe cultura reușitei. Și acum, dacă ne uităm la rezultatele de la bacalaureat, cele mai multe titluri privesc elevii de 10. Teza excepționalismului românesc originat din comunism. Ați simțit această presiune a reușitei? Să fiți copil de 10?
Nu, ca dovadă că nici n-am fost, eu am fost un tocilar notoriu din clasele 1-4, când eram un mormoloc, mă pierdeam, roșeam, dacă spunea cineva un cuvânt strident eram în stare să plâng. După aia am descoperit viața - în gimnaziu am avut o clasă de turbulenți și mi-am dat seama că nu poți să-ți faci o miză din a lua premiu. Și n-am mai luat.
Era să iau un premiu în clasa a XII-a, din greșeală, dar din fericire am avut 8.67 la purtare, și trebuia să ai 10 la purtare ca să iei premiu. Dacă nu aveai, erai o lichea și lichelele nu merită premiu, ci oprobriu.
Altminteri, singurul sfat pe care mi l-a dat tot tata în ceea ce privește școala era: Învață și tu de 6 la lucrurile care nu te interesează. Nu trage la 5, că 5 este foarte aproape de 4 și nu se știe niciodată. Încearcă să te ridici la un 6, adică la materiile la care nu mă pricepeam și care nu mă interesau, recunosc.
La matematică țin minte că în clasa a XII-a am șters tabla de nota 6. Lucea de îți făceai mustața în ea. Nu știam nimic, mi-a fost imposibil să-mi dau seama dacă făceam chimie organică sau anorganică, pentru că era criză de manuale, iar manualul îl vândusem cuiva care dădea la medicină. Însă la celelalte sclipeam: la istoria literaturii universale, care mi-a plăcut enorm, la engleză, chiar și la română, deși acolo mai făceam nefăcute : schimbam subiectul la teză, pur și simplu.
Mi-a căzut odată Fănuș Neagu – “Cantonul părăsit“ și am schimbat subiectul și am scris despre altceva. Profesoara mi-a dat 2 pentru că am schimbat subiectul, dar și 10 pentru tratare, așa că am luat 6.
Deci a înțeles, de vreme ce v-a dat acest credit. În acest an a căzut Agârbiceanu la bacalaureat și am văzut pe Facebook cum era stupoare: mai există Agârbiceanu?
Și când spui Fefeleaga pare ceva atemporal, nu poți să o cuplezi la realitățile mileniului III.
Nu am fost niciodată dresat pentru performanță în școală, dar a trebuit să o fac pentru intrarea la treapta a doua și la facultate, unde era pe bază de notă și nu puteai să valsezi printre subiecte. Nu era deloc același lucru dacă luai 5 sau 8. Am tras ca nebunul pentru examenul de treapta a doua, de la a X-a la a XI-a, unde pe lângă limba română a trebuit să învăț pe dinafara un manual de cunoștințe economice și am avut autonomie redusă: dacă s-ar fi decalat examenul cu trei zile, cred că nu mai știam nimic.
A mai trebuit să învăț și încă bine pentru examenul de facultate. Atunci era un examen pretențios la filologie, erau câțiva oameni pe loc, veneau din familii de scriitori, de critici de artă, de filosofi. Concurența era puternică, exista și un examen oral care tria și știu că s-a căzut cu 8.91, ultima medie fiind 8.94. Era un examen pe care-l dădeai cu oameni severi, de mare competență.
Altfel , n-am avut niciun fel de cultură a succesului în școala propriu-zisă. Când era nevoie de notă pentru ierarhie sau pentru repartiție sau pentru un examen, da, mă mobilizam, altfel însă nu. La matematică, de pildă, am avut toate notele de la 2 la 10, nu am avut 1 pentru că nu suflam și nu copiam. Nu mă pricepeam.
Eram atât de preocupat să-mi trăiesc gimnaziul și viața turbulentă din clasele 5-8 și ulterior 9-12 încât nu mă amuza deloc ideea de a lua premiul 2 sau 3. Iar ai mei m-au înțeles perfect.
Ce carte citiți și ce film ați văzut recent?
Nici nu cred că pot să-mi aduc aminte, trebuie să-mi sondez memoria. Nu prea văd filme. A fost o vreme când am văzut numai filme pentru idioți, populate de marginali cu mari probleme. În principal comedii, din zona Jim Carrey, care nu e doar bufon – l-am văzut și în roluri serioase -, dar cred că sunt prea obosit să văd filme bune.
Cartea pe care o citesc acum e cu mare întârziere: am întrerupt și am reluat abia acum Copiii de pe Volga, de Guzel Iahina, o carte foarte dură, ceea ce mă așteptam, după Zuleiha deschide ochii. Am în lista de așteptare, aici pe birou, Fernando Aramburu – Patria, Cătălin Partenie – Vizuina de aur și Javier Marias – Berta Isla. La Iahina sunt acum, în prin miez al cărții, o carte foarte dură, tradusă sclipitor de Luana Schidu, pe care o știu, cu care sunt prieten și care așa traduce.
În ceea ce privește filmele, am văzut recent o trăsnaie care mi-a plăcut, “Knives out“, o comedie polițistă, cu o distribuție prestigioasă, cu Toni Collette, cu Jamie Lee Curtis, cu Christopher Plummer. Și cu Ana de Armas, una din marile noutăți ale ecranului.
Și care nu are nevoie, precum recent „Pe aripile vântului”, de disclaimer sau contextualizare?
Dacă mă gândesc bine nu prea am văzut acolo decât albi. Erau mulți albi, însă toți erau borfași, deci e bine.
Alte articole din cadrul seriei INTELECTUALI FAȚĂ CU ISTORIA
