Preşedintele Biden (la vremea aceea, în 2016, era încă vicepreşedintele SUA) împreună cu preşedintele Recep Tayyip Erdogan la Palatul Yildiz Mabeyn, Istanbul, Turcia, 23 ianuarie 2016 - (poză Getty)
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Alexandru GrumazDe la abordarea „laissez-faire“ a lui Trump la noua ordine a lui Biden în Mediterană
8 aprilie 2021, 06:14
Pentru mulţi oficiali din guvernul SUA încercările agresive ale Turciei de a redesena ordinea regională în Orient şi în Mediterană sunt imprudente, în timp ce ”confortul” cu Putin este categoric inacceptabil pentru un aliat al tratatului NATO. Se pare că Turcia doreşte toate beneficiile aderării la NATO în timp ce eludează responsabilitatea principală de a prezenta un front unit faţă de Rusia.
Relaţiile dintre Turcia şi aliaţii săi occidentali Statele Unite şi Europa au fost pe o traiectorie descendentă constantă de aproximativ opt ani. Întrucât este puţin probabil ca preşedintele Joe Biden să continue abordarea ”laissez-faire” a lui Trump, mai multe dintre aceste dezacorduri fierbinţi s-ar putea să explodeze în 2021 şi să ducă la o ruptură mai profundă a relaţiilor. Dincolo de schimbarea tonului şi abordările unei noi administraţii americane, mai multe decizii strategice şi energetice cheie ar putea determina direcţia Turciei pentru următori anii.
Angajamentele militare ale Turciei în regiunea Orientului Mijlociu
Într-adevăr, cu Turcia angajată militar în Siria, Irak şi Libia - şi în ”dezacorduri militaro-economice”, ca să folosim un termen diplomatic, cu Grecia, Cipru, Egipt şi Franţa peste graniţele maritime est-mediteraneene şi resursele energetice potenţiale - nu lipsesc potenţialele puncte de conflict. Posibilitatea ca Turcia să activeze pe deplin sistemul de apărare antiaeriană S-400 achiziţionat din Rusia sau să urmărească o cooperare mai profundă cu Moscova ca răspuns la sancţiunile SUA continuă să ameninţă relaţia strategică dintre Washington si Ankara. Ameninţarea cu acţiuni coercitive împotriva Halkbank, proprietatea de stat a Turciei, pentru evitarea sancţiunilor Iranului, atârnă ca ”sabia a lui Damocles” asupra economiei turceşti deja slăbite. Slăbiciunea lirei şi deficitul persistent al contului curent al Turciei, împreună cu epuizarea rezervelor valutare de către Ankara, ar putea duce la noi turbulenţe economice şi, eventual, la o mai mare represiune din partea preşedintelui Erdogan asupra criticilor săi interni.
Înalţi responsabili turci au condamnat o scrisoare deschisă semnată de peste 100 de amirali şi ofiţeri în retragere care avertizează împotriva ameninţării reprezentate, în opinia lor, de proiectul “Canal Istanbul”, dorit de preşedintele Recep Tayyip Erdogan, pentru un tratat care garantează trecerea liberă prin strâmtoarea Bosfor, notează AFP, potrivit Agerpres. Aprobarea de către Turcia, luna trecută, a unor planuri vizând dezvoltarea la Istanbul a unui canal de navigaţie comparabil cu cele din Panama sau Suez a deschis dezbaterea privind Convenţia de la Montreux. “Canal Istanbul” este cel mai ambiţios proiect dintre cele pe care preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan le numeşte “proiectele sale nebuneşti”, care au transformat infrastructura ţării cu noi aeroporturi, poduri, drumuri şi tuneluri în cei 18 ani la putere. Bosforul este cea mai aglomerată cale navală prin ea trecând, de exmplu, peste 41000 de nave în 2018, potrivit autorităţilor turce. În scrisoarea lor deschisă, cei peste 100 amirali şi ofiţeri în retragere afirmă că este “îngrijorător” să se deschidă o dezbatere legată de Tratatul de la Montreux, spunând că este un acord care “protejează cel mai bine interesele turce”.
Scrisoarea amiralilor a suscitat un răspuns vehement din partea oficialilor guvernamentali, în timp ce parchetul din Ankara a deschis o anchetă. Este din nou o resuscitare a luptei militarilor împotriva lui Erdogan, luptă care va avea consecinţe teribile iar în opinia mea îndreptând Turcia inevitabil spre o nouă lovitură de stat militară. În grupul primilor arestaţi se numără un personaj bine-cunoscut, amiralul Cem Gurdeniz, autorul conceptului strategic denumit „Blue Homeland“,care se alătură conceptului Mărul roşu, amândouă fiind considerate a fi baza ideologică pe care s-a construit doctrina prezenţei turce în estul Mării Mediterane dar şi în alte zone ale globului.
Zonele fierbinţi în care Turcia este prezentă
Turcia şi-a răspândit forţele militare în întreg Orientul Mijlociu Lărgit. Forţa de reacţie rapidă constituită de Erdogan pentru asemenea situaţii a funcţionat impecabil. De data asta nu ştim ce se va întâmpla. În Libia, o încetare fragilă a focului a împiedicat până acum o nouă etapă a conflictului internaţionalizat, dar Turcia se opune unui număr mare de actori regionali în sprijinirea guvernului recunoscut de ONU. Conflictul libian este acum legat şi de o confruntare mai largă între Turcia şi vecinii săi eleni asupra Ciprului, delimitarea maritimă şi explorarea resurselor energetice din Mediterană. În nordul Siriei, lupte frecvente de-a lungul unor linii tensionate şi complicate de control prezintă riscul escaladării în confruntări directe cu regimul Assad, cu Rusia şi cu Forţele Democratice Siriene susţinute de SUA. Şi în Nagorno-Karabakh, harta Caucazului a fost reformată rapid, Turcia şi Rusia fiind din nou faţă în faţă - observatorii şi forţele împuternicite ale ambelor părţi sunt situaţi în imediata apropiere şi de-a lungul unei graniţe disputate. Abordarea acestor probleme conduc la devoalarea liniei politice externă independente a Turciei sub preşedintele Erdogan şi coordonarea sa strânsă cu preşedintele rus Vladimir Putin - tendinţe care i-au determinat pe mulţi oficiali din guvernul SUA să se întrebe dacă Turcia rămâne un aliat pe deplin angajat în relaţiile sale cu Occidentul.
Se pot modela relaţiile SUA-Turcia?
S-ar putea modela relaţiile SUA-Turcia în cadrul noii administraţii înainte de a sublinia posibilele puncte de conflict şi de a încerca să oferim o perspectivă de risc pentru 2021?. Nu în niciun caz până nu analizăm riscurile imediate dar şi cele pe termen lung. Cert este că aceste provocări se suprapun şi se influenţează reciproc.
Decizia preşedintelui Erdogan cu privire la S-400, de exemplu, ar putea modela poziţia SUA asupra altor probleme ce pot fi grupate în trei mari categorii:
1) drepturile omului, democraţia şi statul de drept;
2) achiziţiile din sistemul militar şi alinierea strategică;
şi
3) conflictele regionale şi revanşardismul.
Complexitatea acestor probleme şi viteza cu care se schimbă fac dificilă oferirea de recomandări cuprinzătoare. La fel, o abordare unică, unificată - oricât de satisfăcătoare ar putea fi aceasta - nu se poate potrivi tuturor acestor situaţii diferite.
Criza actuală dintre Statele Unite şi Turcia este rezultatul frustrării din ce în ce mai mari a Americii faţă de Turcia, care a început la începutul anilor 2000, când Turcia a dorit să urmeze din ce în ce mai mult o politică externă independentă, care nu a fost neapărat în conformitate cu interesele percepute de Washington. Pur şi simplu, cu cât Ankara a rezistat mai mult cererilor Americii, cu atât Washingtonul a presat mai mult. Criza S-400 este doar ultima manifestare a acestui ciclu vicios şi este, de asemenea, un indiciu clar că Washingtonul este pe punctul de a-şi pierde complet controlul asupra Turciei, după cum a declarat ministrul turc al afacerilor externe, Mevlut Cavusoglu că „Acesta (achiziţia S-400) este o afacere încheiată.”
Ca primă manifestare a poziţiei Washingtonului este dezvoltarea unei baze navală si aeriană la Alexandroupoli în aproprierea intrării în Bosfor. SUA şi Grecia au semnat un acord revizuit de cooperare în domeniul apărării, esenţial pentru noile provocări de securitate în Marea Mediterană, conform cu revista ”Stars and Stripes”. Acordul s-a semnat în timpul administraţiei Trump. SUA urmează să înfiinţeze o nouă bază navală şi aeriană în oraşul grecesc Alexandroupoli, cu misiunea de a aproviziona aliaţii NATO Bulgaria şi România, ocolind astfel ruta actuală prin Bosfor, controlată de Turcia. Semnele sfidării crescânde ale Turciei faţă de Statele Unite au început să se manifeste pe măsură ce guvernul Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) a preluat funcţia, cam în acelaşi timp în care America se pregătea pentru invazia Irakului în 2003.
După suferinţele Turciei din 1991 datorate războiului condus de SUA în Golf, sub guvernul partidului unic al lui Recep Tayyip Erdogan, în martie 2003, a respins cererea Washingtonului de a folosi bazele militare turceşti pentru a deschide un front nordic în Irak în vederea răsturnării dictatorului Saddam Hussein. Acest lucru a înfuriat administraţia Bush, care s-a focusat apoi, în politică sa externă, pe relaţia militară. Din păcate, acea politică a plantat seminţele discordiei care au modelat foarte mult relaţiile bilaterale până în prezent. În cartea sa, Decision Points (Momente de decizie), Bush a spus: „Am fost frustrat şi dezamăgit. La una dintre cele mai importante cereri pe care le-am făcut vreodată, Turcia, aliatul nostru NATO a dezamăgit America ”. Secretarul Apărării de atunci, Donald Rumsfeld, a dat vina succesului insurgenţei sunnite şi pierderilor americane ulterioare, refuzului Turciei de a coopera.
Statele Unite au o pârghie semnificativă faţă de Turcia, un aliat NATO a cărui securitate economică şi militară depinde în mare măsură de aliaţii săi occidentali. Patru dintre primele cinci pieţe de export ale Turciei în 2019 - şi opt din primele 10 - sunt în ţări membre NATO. Totuşi, interesul SUA este pentru o Turcia stabilă şi democratică care face parte din NATO şi care poate ajuta la confruntarea cu Rusia, la gestionarea crizei refugiaţilor şi să lucreze cu Washingtonul în Orientul Mijlociu. Administraţia Biden, la fel ca cele dinaintea sa, va trebui să echilibreze aceste interese fundamentale cu faptul că măsurile excesiv punitive ar putea paraliza economia Turciei, făcând în acelaşi timp puţin pentru a-şi consolida democraţia şi ar împinge Ankara spre Moscova. Prin urmare, Statele Unite nu pot fi dure pe toate fronturile cu Turcia. Nici presiunea SUA sau cea europeană nu poate salva Turcia de Erdogan. Preşedintele turc nu îşi va schimba opţiunile sau nu îşi va modera semnificativ represiunea internă sub constrângere. Dar Turcia va organiza alegeri în 2023 sau înainte şi există şanse reale ca Erdogan să piardă. Prin urmare, Statele Unite şi Europa pot căuta să se coordoneze pentru a semnaliza linii roşii clare şi răspunsuri credibile pentru a descuraja escaladarea Turciei.
Pentru a avea un efect, aceste răspunsuri trebuie să fie semnificative şi aplicabile, dar în mod ideal ar trebui să fie uşor reversibile. Erupţia războiului civil sirian din 2011 a adâncit şi mai mult diviziunea din ce în ce mai mare dintre cei doi „aliaţi”. Administraţia Obama a fost confuză în ceea ce priveşte Siria, încât diferite agenţii americane au început să sprijine, în Orientul Mijlociu, în special în zona Siria-Irak, diferite grupuri de opoziţie, fiecare având agende diferite. În timp ce, Agenţia Centrală de Informaţii a început să instruiască şi să echipeze Armata Siriană Liberă (FSA), un grup de opoziţie sunnit aliniat cu Turcia, Pentagonul (CENTOM) nu a ezitat să ia măsuri care să înfurie Turcia sprijinind Unităţile de Protecţie a Poporului kurd (YPG), despre care Turcia a afirmat în repetate rânduri că sunt o ramură a Partidului Muncitorilor Kurzi (PKK), un grup considerat o organizaţie teroristă atât de către Statele Unite cât şi de Turcia. Apelurile repetate ale Ankarei către Washington pentru a renunţa la sprijinul acordat YPG nu au dat roade. De ce? Din cauza faptului că YGP şi-a respectat angajamentele şi a luptat cu vigoare pentru eliminarea ISIS. Pentru a înrăutăţi lucrurile şi mai mult pentru Turcia, Statele Unite, la apogeul războiului civil, au decis să-şi scoată sistemele de apărare aeriană şi antirachetă Patriot de la graniţa siriană a Turciei, lăsând Turcia vulnerabilă. În plus, Washingtonul nu a achiesat la solicitarea Ankarei de a cumpăra sistemul Patriot.
Când Ankara a primit, în cele din urmă, un răspuns de la Washington, a fost prea târziu, iar America nu a permis transferul tehnologiei militare pentru ca Turcia să controleze tipul de rachete pe care doreau să le cumpere.
Dincolo de încercarea de descurajare, Statele Unite ar trebui să se angajeze într-un mod ferm pentru o tranzacţionarea a relaţiilor cu Turcia, încercând să încetinească ciclurile escalatorii care nu pot fi oprite ulterior. După ce s-a simţit abandonată de Washington, Turcia a simţit că nu are de ales decât să apeleze la Rusia pentru ajutor, pe care Putin l-a oferit cu bucurie, profitând de ocazia de a submina coeziunea NATO. Când Rusia a intervenit în războiul civil sirian şi a deschis spaţiul aerian sirian, Turcia a reuşit să creeze o arie de teren sigură în mare parte din zona de vest a Eufratului, îndeplinind o cerere a Ankarei pe care Washingtonul o refuzase. Mai mult, Putin a oferit ceva care a consolidat plecarea aproape completă a Turciei de pe orbita SUA: sistemul de apărare antiaeriană S-400. În ciuda pledoariilor repetate ale Washingtonului împotriva acordului, primul lot de S-400 a aterizat în Turcia în iulie 2019.
Ankara a aflat acum că ar putea pune în aplicare politici care ar putea să contravină părerii Washingtonului. Având în vedere acest lucru, Turcia a lansat în octombrie 2019 Operaţiunea de primăvară - ”Izvorul păcii” - la est de Eufrat, dislocând efectiv aliatul american, YPG, de la frontiera sa, împingându-i mai adânc în deşertul sirian. CENTCOM a fost atât de furios în această privinţă încât soldaţii americani au ţinut oraşul strategic Manbij pentru a împiedica turcii să-l ocupe şi mai târziu l-au predat ruşilor.
FOTO ShutterstockAdministraţia Biden şi Turcia
Administraţia Biden va moşteni o relaţie SUA-Turcia labilă şi tensionată, de aproape un deceniu şi cu o încredere deteriorată. Lista dezacordurilor politice serioase dintre Washington şi Ankara este lungă şi bine cunoscută, legându-se în principal cu turbulenţa autocratică a Turciei sub preşedintele Erdogan. Putem enumera alte câteva dezacorduri precum: - reticenţa iniţială a preşedintelui Barack Obama de a crea o zonă de siguranţă în Siria
şi
- decizia ulterioară de a sprijini în principal unităţile de protecţie a poporului kurd (YPG) împotriva grupului Stat Islamic
şi în cele din urmă
- decizia Ankarei de a cumpăra sistemul rusesc de apărare antiaeriană S-400.
Multe dintre aceste dezacorduri îşi au rădăcinile în eforturile preşedintelui Erdogan de a urmări o politică externă şi de apărare turcă asertivă, independentă.
Sub Erdogan, Turcia a intervenit militar în Siria, Irak, Libia şi Caucaz în timp ce stabilea baze militare în Qatar şi Somalia, alături de prezenţa sa de lungă durată în nordul Ciprului şi de încercarea de a-şi extinde influenţa în Marea Roşie. Turcia a muncit din greu pentru a-şi dezvolta producţia de apărare internă (unele produse în colaborare cu Ucraina), inclusiv dronele armate folosite cu efect devastator în recentele lupte din Nagorno-Karabakh, unde Turcia şi-a ajutat aliatul apropiat Azerbaidjanul să recupereze teritoriul disputat, pierdut cu zeci de ani înainte în faţa rivalul reciproc Armenia. Ankara a făcut, de asemenea, noi revendicări maritime semnificative în apele disputate din estul Mediteranei, ducând la tensiuni severe cu Grecia, Cipru şi Franţa. Preşedintele Erdogan şi susţinătorii săi susţin că aceştia sunt paşi necesari şi corecţi pentru a readuce Turcia la locul pe care îl consideră drept locul său de jucător regional dominant şi putere globală majoră, precum şi o corecţie necesară neglijării în timp de către Occident a intereselor suverane ale Turciei şi a încercuirii create de către statele percepute ostile de Ankara.
Pentru mulţi oficiali din guvernul SUA, totuşi, încercările agresive ale Turciei de a redesena ordinea regională sunt imprudente, în timp ce confortul cu Putin este categoric inacceptabil pentru un aliat al tratatului NATO. Se pare că Turcia doreşte toate beneficiile aderării la NATO în timp ce eludează responsabilitatea principală de a prezenta un front unit faţă de Rusia. Între timp, politicienii din Washington susţin că acţiunile Turciei au îndreptat-o împotriva unor vecini, în timp ce urmărirea agresivă a obiectivelor regionale nu ţine cont prea mult de interesele SUA. Şi totuşi este o judecată greşită să atribui acrimonia actuală SUA-Turcia achiziţionării sistemului S-400. În mod tradiţional, interesele percepute ale Americii şi preocupările Turciei în materie de securitate în Orientul Mijlociu s-au ciocnit. Incapacitatea Washingtonului de a gestiona acţiunile Turciei - şi frustrarea care rezultă din aceasta - a sporit dorinţa Washingtonului de a adopta o abordare punitivă, care a întâmpinat obstinaţia Ankarei. Ascensiunea Turciei în Mediterana de Est, în Libia, în Siria, în Irak şi Caucaz, corespunde declinului constant al Americii şi al conducerii sale în cadrul ordinii mondiale sub administraţia Trump. De aceea, este o greşeală pentru Administraţia Biden să încerce mult aşteptata „îmblânzire” a Turciei, deoarece, mai mult ca sigur, nu va putea furniza rezultatele dorite de Washington.
Singurul glonţ care i-a rămas lui Biden pentru a face ”rău” Turciei pare să fie recunoaşterea, posibil pe 24 aprilie, a evenimentelor din 1915 cu armenii drept genocid. O astfel de mişcare va servi doar pentru a spori sentimentul anti-american în Turcia şi nu se va câştiga nimic altceva din aceasta operaţiune. Întrucât China este pregătită să înlocuiască America ca hegemon global, ameninţându-i însuşi bunăstarea politică şi economică, este posibil să fie timpul ca factorii de decizie politică din Washington să nu mai irosească energie preţioasă înstrăinând astfel de aliaţi precum Turcia, fiind obsedaţi de un tur de forţă şi să se împace cu limitele puterii americane existente la ora actuală în Orientul Mijlociu.
Relaţia cu Turcia în mandatul preşedintelui Trump
Mandatul preşedintelui Trump a reprezentat un interludiu confuz într-o deteriorare pe termen lung a legăturilor dintre SUA şi Turcia - o pauză realizată în principal prin acceptarea, la nivel prezidenţial, a multor cereri turceşti.Ankara a folosit în mod repetat relaţia personală a preşedinţilor pentru a eluda sau a răsturna politicile preferate de elita administraţia americane sau a celei din Congresul SUA. Această dinamică a fost vizibilă în cele două anunţuri ale lui Trump cu privire la retragerea forţelor americane din Siria, ambele au mers ulterior parţial înapoi, fiecare dintre acestea urmând apelurile telefonice ale lui Erdogan.
A fost vizibil refuzul lui Trump de a accepta sancţiunile impuse în conformitate cu legea Countering America's Adversaries Through Sanctions Act (CAATSA) pentru achiziţionarea de către Turcia a unor echipamente militare de apărare ruse semnificative până când, a fost forţat de Congres, inclusiv pentru intervenţia administraţiei în dosarul împotriva directorilor turci ai bancii Halkbank pentru eludarea sancţiunilor impuse Iranului. Relaţia bilaterală a devenit atât de personalizată la nivel de lideri încât a fost dificil să vezi unde se opreşte politica guvernului SUA sau guvernului turc şi preferinţele personale ale celor doi preşedinţi Erdogan şi Trump. În linii mai mari, abordarea practică a lui Trump a exacerbat tumultul dramatic din Orientul Mijlociu şi Mediterana de Est. Fără îndoială, regiunea era în flăcări înainte ca Trump să intre în funcţie, iar intervenţiile militare mai directe ale Turciei în străinătate au început în urma încercării de lovitură de stat din iulie 2016.
Dar Trump a aruncat benzină pe foc. Manifestarea lui Trump faţă de regiune - în afară de Iran si Israel - a fost văzut fie ca o oportunitate de a redesena statu quo-ul în avantajul lor, fie, în unele cazuri, ca o ameninţare care necesita răspunsuri politice puternice. În absenţa Statelor Unite din rolul său tradiţional de mediere şi arbitrare a disputelor - oricât de inegal ar fi făcut-o anterior - actorii regionali erau mai dispuşi să-şi schimbe opţiunile şi ierarhiile. Această asertivitate a venit adesea în termeni de securitate dure prin intervenţii militare directe sau desfăşurări de proxi - şi a inclus adesea tulburător utilizarea hardware-ului militar fabricat în SUA. Singura măsură care a putut fi salutată fiind semnarea Acordurilor Abraham şi formarea unei coaliţii între Israel si statele din Golf împotriva Iranului.
Poziţia preşedintelui Biden faţă de Turcia
Preşedintele Biden va inversa multe dintre aceste tendinţe. Este aproape sigur că va depersonaliza relaţia prezidenţială şi va reduce decalajul dintre poziţiile Casei Albe cu privire la Turcia şi cele ale restului birocraţiei guvernului SUA, precum şi cele ale Congresului. Acest lucru, la rândul său, va însemna probabil o reluare a ajustării lente a posturii SUA faţă de o Turcia a cărei loialitate s-a diminuată inclusiv faţă de alianţa occidentală - o ajustare pe care Trump a întrerupt-o parţial. Comentariile lui Biden despre Turcia pe traseul campaniei, când l-a numit pe Erdogan „autocrat” care ar trebui să „plătească un preţ” pentru represiunea sa asupra câtorva categorii sociale inclusiv a militarilor, i-a determinat pe mulţi să presupună că va lua o linie mult mai dură în ceea ce priveşte Turcia. Într-adevăr, această aşteptare a dus la o preferinţă abia ascunsă în Ankara pentru un al doilea mandat Trump şi nicidecum o oarecare preferinţă faţă de echipa Biden. Cu toate acestea, este puţin probabil ca Biden să se îndrepte către o abordare punitivă faţă de Turcia. Înainte de a intra în detaliile acestor schimbări în politica SUA-Turcia, sunt posibile câteva observaţii generale.
În primul rând, politica americană va fi probabil mai consecventă iar Erdogan nu va fi capabil să se opună politicii SUA cu o singură deplasare la Casa Albă.
În al doilea rând, drepturile omului, democraţia şi lupta împotriva corupţiei vor fi din nou pe ordinea de zi. Lui Biden îi pasă de aceste probleme şi le va ridica, o abatere de la Trump care ar putea să-l enerveze pe Erdogan.
În al treilea rând, Biden a înţeles de mult timp drepturile politice şi culturale ale kurzilor şi a contribuit la orchestrarea campaniei conduse de kurzi care au învins Statul Islamic în Siria. În mod sigur Biden va menţine sprijinul pentru Forţele Democratice Siriene (SDF), care vor continua să-i irite pe oficiali guvernului turc.
În al patrulea rând, Biden va consolida cu siguranţă angajamentul SUA faţă de NATO şi relaţia mai largă cu Europa. Această revenire a relaţie transatlantice ar putea readuce Turcia în Alianţă, având în vedere nu numai importanţa sa pentru NATO, şi ar putea reduce legăturile complexe cu Rusia dar şi disputele sale cu colegii aliaţi din NATO Grecia şi Franţa. Prin urmare, preşedintele Biden va pune presiune pe Turcia pentru a decide dacă va fi un aliat complet sau va continua dublul joc cu Rusia. Ankara a ignorat preocupările NATO cu privire la modelul S-400 şi a traversat linia roşie fundamentală stabilită de Statelor Unite în această privinţă. Dacă Turcia apreciază coeziunea alianţei NATO ar trebui să îşi inverseze cursul angajându-se să ”pună la naftalina” S-400 şi să nu cumpere alte sisteme ruseşti. Totuşi ar trebui să existe puţine iluzii cu privire la modul în care va răspunde Turcia. Ankara vede diferit aceste relaţii. Erdogan vede lumea ca fiind multipolară şi consideră că Turcia ar trebui să fie o putere în sine.
Din 2016, el a stabilit un curs asertiv, unilateral. Ministrul turc de externe Mevlut Cavuşoglu a spus: „Turcia nu trebuie să aleagă între Rusia sau oricare altul. Şi nu vedem relaţiile noastre cu Rusia ca o alternativă la relaţiile noastre cu ceilalţi. Şi nimeni, nici Vestul, nici Rusia, nu ar trebui să ne ceară să alegem ”. Un sondaj din decembrie 2020 a arătat că mulţi turci au considerat că sancţiunile sunt în principal rezultatul pasului greşit al politicii externe a guvernului. Pentru Erdogan, accentul său major se pune pe securitatea politică a propriului regim, iar această preocupare va avea probabil cea mai mare pondere.FOTO EPA-EFE Turcia şi statele NATO
Din ce în ce mai mult, state influente din NATO subliniază că alianţa a fost creată pentru a apăra o ordine politică democratică, în ciuda neajunsurilor sale din timpul Războiului Rece. Astăzi, alianţa se confruntă cu autocraţiile care au adoptat tactici hibride menite să slăbească coeziunea democratică. Un angajament real faţă de democraţie - şi o linie severă către Moscova - este, prin urmare, aproape la fel de importantă pe cât era pregătirea militară în faţa tancurilor sovietice. Statele Unite nu ar trebui să se ferească de aceste conversaţii, oricât de incomode ar putea fi în cadrul alianţei. Şi în timp ce Statele Unite sunt în prezent departe de un model al coeziunii democratice, concentrarea reînnoită a administraţiei Biden asupra drepturilor democratice din ţară şi din străinătate ar putea reconstrui încet credibilitatea americană.
Alianţa trebuie să aibă o discuţie despre cum să facă faţă democraţiilor care se încadrează în rândurile sale, o tendinţă care este paralelă cu eforturile UE de a face faţă preocupărilor statului de drept în statele membre, cum ar fi Polonia şi Ungaria. Aceste conversaţii nu sunt cauza discordiei alianţei, acestea sunt un simptom al dezacordurilor care există deja şi, un simplul început de a căuta răspunsuri, ceea ce oferă o pârghie celor care doresc să consolideze rezilienţa democratică. Implicarea Statelor Unite în aceste schimburi - în special în estul Mediteranei - nu a fost în întregime constructivă. Fostul secretar de stat Mike Pompeo a fost susţinător al Forumului estic al Mediteranei pentru gaze şi a lucrat pentru a aprofunda legăturile cu Grecia şi Cipru. Ambele eforturi sunt bune în sine, dar luate împreună şi corelate cu noua linie Pompeo, abraziv anti-turcă, au servit la aprofundarea sentimentul de excludere şi înconjurare al Turciei. Şi aici amintim o vizită în Turcia în care nu a avut întâlniri cu oficialii guvernamentali turci, în timp ce se întâlnea cu patriarhul ortodox grec – ceea ce părea să aibă ca scop o provocarea intenţionată şi inutila la adresa Ankarei. Pompeo chiar a refuzat invitaţia ministrului turc de externe Mevlut Cavusoglu de a veni la Ankara, cerându-i în schimb lui Cavusoglu să vină la Istanbul. Astfel de insulte diplomatice au antagonizat inutil Turcia şi au subminat interesele americane.
Să nu uitam că iniţial Statele Unite au jucat un rol de mediator în crizele dintre aliaţii NATO, Grecia şi Turcia. Administraţia Biden ar trebui să aducă o schimbare de ton şi o concentrare reînnoită asupra medierii dacă nu chiar o schimbare dramatică a politicii în Mediterana de Est. Preşedintele Biden însuşi are o experienţă personală îndelungată cu Mediterana de Est şi înţelege criza şi istoria ei. El va trebui să medieze disputele dintre aliaţii NATO, Franţa, Grecia şi Turcia, pentru a evita escaladarea şi ca parte a încercării mai largi de a consolida coeziunea Alianţei. În calitate de vicepreşedinte, Biden a vizitat Cipru în 2014 într-un efort de a încheia o soluţionare durabilă a crizei din insulă. Noua sa administraţie este, de asemenea, susceptibilă să sprijine eforturilor secretarului general NATO Stoltenberg de a dezvolta în continuare mecanismele militare de deconflicţie existente între Grecia şi Turcia, pentru a reduce riscul ciocnirilor accidentale şi pentru a anula exerciţiile pre-planificate, dar antagoniste.
În ceea ce priveşte criza mai amplă, Biden va dori cu siguranţă să se coordoneze mai strâns cu Berlin, Londra, Paris şi Bruxelles pentru a gestiona tensiunile politice, o coordonare care a lipsit grav pe fondul atacurilor lui Trump asupra cancelarului Merkel şi a Uniunii Europene. Punctul de vedere al UE până la sfârşitul lunii aprilie 2021 oferă o scurtă fereastră în care să coordoneze politica SUA şi UE. Va fi nevoie de o diplomaţie abilă, de un pic de noroc şi de reţinere de ambele părţi. Washingtonul şi Ankara văd impasul actual în moduri fundamental diferite şi se luptă să ajungă chiar la un acord asupra unei naraţiuni comune a evenimentelor întâmplate din 2015 încoace. Statele Unite ar trebui să încerce să menţină relaţia în general îngheţată până când se schimbă ceva - fie Rusia, cât şi Turcia se ciocnesc pe una dintre numeroasele probleme care le separă, criza economică devine atât de gravă încât Ankara este forţată să facă concesii, sau următoarele alegeri aduc o schimbare politică. Într-adevăr, mulţi din Occident speră doar să ţină lucrurile la un loc, ştiind că va exista o zi după Erdogan.
Însă Erdogan însuşi are obiceiul de a forţa ca Turcia să intre pe agenda internaţională şi poate face acest lucru cu uşurinţă ridicând tensiunile în Mediterana de Est, Libia, Siria sau Caucaz. Acţiunile lui Erdogan vor conduce evenimentele din acest an din zona Orientului Mijlociu Lărgit. Există costuri severe pentru linia lui Erdogan, agresivă în ţară şi în străinătate, dar imperativele sale politice şi istoria personală oferă puţine motive să credem că va face concesii semnificative. În absenţa unor astfel de concesii, vor exista reajustări mai dureroase de ambele părţi. Statele Unite vor trebui să continue să se adapteze la asertivitatea Ankarei şi la insistenţa lui Erdogan de a stabili un curs independent, cu o mică respectare a dorinţelor aliaţilor occidentali tradiţionali ai Turciei. Pentru Turcia, vor exista consecinţe dureroase pe această cale unilaterală. Turcia a suferit uneori din lipsa de respect a Occidentului pentru preocupările sale, deoarece Erdogan nu încetează niciodată să sublinieze acest fapt începând cu tratatele istorice, dar a beneficiat enorm şi în termeni socioeconomici, politici şi militari. Pentru Turcia, pe termen scurt, va exista o tranziţie dificilă de la hiperrealismul de ”laissez-fare”, de dreapta al lui Trump şi al administraţiei sale la abordarea internaţionalistă liberală a lui Biden şi a echipei sale, bazată pe valori. După cum spun oficialii turci, Turcia nu vrea să aleagă între Rusia şi Occident.
Rusia a intervenit militar în Georgia, Ucraina, Siria şi Libia, a bombardat în mod repetat spitale din Siria, a hărţuiţi diplomaţi americani şi a ucis disidenţi în ţară şi în străinătate, a piratat companii americane şi instituţii guvernamentale şi, în cel mai flagrant mod, a intervenit în alegerile din Statele Unite şi Europa. Din ce în ce mai mult, alegerea unei părţi este exact ceea ce Occidentul cere unui aliat. Dacă Turcia nu doreşte să aleagă, acest lucru nu o face inamic, dar înseamnă că Ankara nu mai este în echipă. Şi în timp ce Turcia, ca stat suveran, poate cumpăra arme de la oricine îi place, acea decizie nu ar trebui să fie lipsită de consecinţe în cadrul unei arhitecturi de securitate occidentale menite să protejeze ordinea democratică împotriva agresiunii ruseşti. Adesea, atunci când oficialii Turciei vorbesc despre restabilirea relaţiilor, este o prescurtare pentru un proces magic prin care lucrurile se vor întoarce la modul în care erau în 2012 sau cam aşa ceva.
De fapt, resetarea necesară este mai degrabă o ştergere a memoriei, pentru a şterge o parte din neîncredere şi mitologia acumulată şi pentru a reduce decalajul dintre retorică şi realitate. Poate aşa ar putea fi instalat, apoi, un nou sistem de operare funcţional. Un astfel de sistem nou ar trebui să recunoască faptul că, pentru toate discuţiile, Statele Unite şi Turcia nu sunt în prezent parteneri strategici. Turcia urmăreşte cu asiduitate autonomia strategică. Decizia Turciei privind S-400 şi răspunsul SUA în cadrul CAATSA vor avea un impact asupra coeziunii NATO şi a apărării europene în flancul sudic. Acestea se adaugă la resentimentele, de care vorbeam anterior, dintre cele două. Poziţia Washingtonului faţă de Nord Stream 2 este legat de disputa despre TurkStream 2 şi va reverbera pe pieţele energetice europene. Poziţia din Siria, Libia şi Mediterana de Est va modela problema migraţiei şi politica internă a Uniunii Europene. Aceste crize complexe nu pot fi desfăcute şi soluţionate separat şi necesita o coordonare SUA-UE şi, acolo unde este posibil, cu Turcia.
Concluzie: În cele din urmă, utilizarea populistă a retoricii anti-americane de către guvernul turc este puţin probabil să mai fie tolerată de Biden aşa cum a fost tolerată de administraţia Trump. Pe scurt, administraţia Biden a moştenit o serie de dezacorduri majore cu Turcia. Şi chiar dacă încearcă să modereze legăturile, Erdogan pare să nu mai aibă o echipă capabilă să plaseze legături bilaterale pe o ”cale sănătoasă”. Capacitatea instituţională a Ankarei s-a erodat atât de mult încât nu ar putea depăşi acum adâncimea semnificativă şi durabilă a gardurilor ”negre”. Mai mult, Moscova va creşte probabil presiunea asupra Ankarei în Siria, Libia, Marea Neagră, în conflictul din Karabah şi în problemele energetice ca răspuns la eforturile turceşti de a se apropia de Washington.
Post Scriptum:
1. 1 aprilie 2021 - Şefii apărării din Turcia şi SUA au avut o convorbire telefonică, discutând securitatea regională şi cooperarea bilaterală în domeniul apărării. Ministrul apărării naţionale turceşti Hulusi Akar şi secretarul apărării SUA Lloyd Austin au făcut schimb de opinii şi au subliniat importanţa relaţiilor strategice în timpul discuţiei, potrivit Ministerului Apărării Naţionale din Turcia. Aceştia au subliniat importanţa dezvoltării unei înţelegeri reciproce cu privire la problema securităţii regionale şi globale, precum şi rezolvarea problemelor pe baza parteneriatului lor strategic şi a spiritului de alianţă. Ministerul a adăugat că Akar şi Austin şi-au reafirmat angajamentul pentru o cooperare şi o coordonare mai strânse, consolidând în acelaşi timp relaţiile militare dintre cele două ţări. De asemenea, Akar l-a felicitat din nou pe Austin pentru numirea sa în funcţie în ianuarie.
2. Odată cu declaraţia preşedintelui Joe Biden referitor la întoarcerea Americii în relaţia transatlantică, făcută la Conferinţa de securitate de la München din februarie 2021, au rămas doar provocările concrete cu care se confruntă alianţa - inclusiv creşterea alinierii Rusia-China la graniţa sudică a NATO în Mediterană. Un raport al Centrului pentru o Nouă Securitate Americană (Center for a New American Security) arată că „impactul alinierii Rusia-China este probabil mai mare decât suma părţilor sale” şi ar putea amplifica provocările ambelor ţări. Alianţa transatlantică trebuie să-şi ajusteze calculul în Marea Mediterană pentru a atenua acele provocări - un lucru complicat într-o regiune plină de tensiuni geopolitice. Abia în luna ianuarie 2021, Turcia şi Grecia au început cea de-a 61 rundă de discuţii exploratorii pentru a rezolva diferenţele vechi de decenii cu privire la drepturile litigioase de explorare a energiei şi frontierele maritime. Pentru a înrăutăţi lucrurile, criza a fost proaspăt agravată de vidul de putere creat de rolul redus al Statelor Unite în estul Mediteranei-în timpul administraţiei Trump, de pierderea cadrului de aderare a Turciei la Uniunea Europenă (UE) şi de revenirea Rusiei în Mediterana de Est ca o influenţă militară şi politică majoră. După zeci de ani de inactivitate ca urmare a prăbuşirii Uniunii Sovietice, Rusia este implicată în conflicte în curs de desfăşurare din Marea Neagră, în Siria şi în Libia prin Mediterana de Est.Citeste mai mult: adev.ro/qr8550citeste totul despre: joe biden donald trump statele unite turcia
