Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

joi, 3 octombrie 2019

MIHAIL SEBASTIAN << Jurnal (1935-1944) >> ~fragment~


http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.htmlSalutare de la mare , cu motiunea plutind ln briza blândă a tomnaticului Tomis ,

Dumitru G Sin
1.
Motto :
„Mihail Sebastian este un dublu al meu ” -
ne destăinuie scriitorul francez Lionel Duroy
-(A cărui carte este în curs de lansare la librărie ed.Humanitas , cu
titlul ”Eugenia” semnată de scriitorul francez.care după cum spunea editorialistul Crisian Pătrășconiu : ”ne introduce în narativulîntunecatal antisemitismului românesc din interbelic și ne livrează duhul unor decenii dintre cele mai turbulente pentru istoria modernă a României”
(C. P.)

MIHAIL SEBASTIAN 
<< Jurnal (1935-1944) >>
~fragment~
     "1935 [Februarie] [Marţi], 12 februarie*1935 10 seara Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert în G-dur de J. S. Bach, pentru trompetă, oboi, cembal şi orchestră. Urmează, după pauză, un concert în sol minor pentru pian şi orchestră de acelaşi. Sunt în plin Bach. Aseară, în timp ce îi scriam o lungă scrisoare lui Poldy (1), ascultam de la Lyon — pentru prima oară prins extrem de clar — al patrulea concert brandenburghez. Pe urmă un concert pentru pian şi orchestră de Mozart.
Am fost la doctor pentru ochi. Mi-a recomandat ochelari şi i-am şi pus. Mă schimbă destul şi mă fac urît. A fost amuzant cînd i-am spus numele. Mi-a spus că în familia lui s-a discutat mult despre De două mii de ani, pe care el personal nu l-a cetit. A auzit multă lume înjurîndu- mă. Îmi dau seama că procesul meu e cu adevărat pierdut. Cum am devenit huligan nu ajunge în cercurile în care sunt înjurat şi încă „după ureche". O vorbă care indică ce forme ia „cazul" în conştiinţa publică mi-a povestit-o Samy Herşcovici, duminică, la Tîrgovişte, unde am fost pentru o conferinţă. Librarul care vindea biletele pentru conferinţă i-a oferit un bilet unui profesor de la şcoala normală: „Sebastian? Aha! Jidanul ăla care s-a botezat."
Aseară trebuia să vorbească Nae (2) la Fundaţie, despre „Solidaritatea naţională". Conferinţa i-a fost interzisă de guvern (3). Studenţii au fost masaţi pe trotuarul dinspre palat, unde au huiduit, au zbierat, au cîntat. Pe urmă au fost împinşi mai departe pînă în piaţa Ateneului, unde Nae, ridicat pe umerii lor, le-a vorbit, cu capul gol şi în paltonul lui cu blană de lup. — Era frumos Nae, povestea Nina (4). Au fost bătăi, lovituri, petarde. Se povestea că s-ar fi tras şi salve în aer. În ziarele de azi, nici un cuvînt.
Dezgustător numărul pe care l-a închinat Credinţa lui Nae. Petru Manoliu, Sandu Tudor şi Zaharia Stancu, despre Nae Ionescu! (5) O trăii şi pe asta!
* Anulat: „decembrie". (1) Poldy (Piene) Hechter, medic, fratele mai mare al lui Sebastian, stabilit în Franţa. (2) Nae Ionescu. (3) După asasinarea lui I. G. Duca de către legionari, la 30 decembrie 1933, activitatea publică a lui Nae Ionescu era supravegheată de autorităţi, iar ziarul său, Cuvântul (la acea dată, de orientare prolegionară), fusese suspendat. (4) Nina Mareş, prima soţie a lui Mircea Eliade. (5) Cu un an în urmă, redactorii ziarului Credinţa — cu deosebire Sandu Tudor, Zaharia Stancu şi Petru Manoliu — purtaseră o campanie violentă împotriva lui Nae Ionescu şi a asociaţiei „Criterion", din care făcuse parte şi Sebastian.
[Luni], 18 februarie [1935] Aseară, de la Stuttgart, două concerte de Händel în B-dur şi G-moll pentru orgă şi orchestră. Foarte Mozart-Haydn. Aş putea deosebi pe unul de ceilalţi doi? De o săptămînă, început de revoluţie în barou. Cîteva întruniri pentru „numerus clausus" (6). Alaltăieri, sîmbătă, a vorbit şi Istrate Micescu (7), raliendu-se cu totul mişcării... Exact o săptămînă după apariţia interview-ului meu cu el. Hotărît lucru am
mînă proastă.
Ce oameni! Din caş, din iaurt, din apă... M[icescu] spunea zilele trecute: — Dacă vrei să ştii care e maestrul meu în politică, uite-l: Alain. Îmi vorbea despre libertate, despre rezistenţa individului în faţa statului, despre stupiditatea ideii de „colectiv", exploatată de dictatură. Şi astăzi, uite-l antisemit, raliat „revoluţiei naţionale". E şi aici mîna lui Nae. Micescu i-a mărturisit lui Froda (8) că a primit în prealabil vizita lui Nae, care l-a îndemnat să ia conducerea chestiei în barou. Iată cum va face profesorul o nouă Românie. Ce rizibilă, ce cumplită, ce groaznică afacere, în care toată lumea pontează, inclusiv Nae.
...Dar a venit primăvara. Am fost ieri cu Benu (9) la Băneasa. Bătea un vînt de martie, era soare, mă simţeam tînăr. De mult n-am simţit aşa de viu dorul de a fi fericit.
(6) Membrii din Baroul capitalei, orientaţi politic spre extrema dreaptă, începuseră campania pentru eliminarea avocaţilor evrei. (7) Istrate Micescu, jurist şi om politic. (8) Scarlat Froda, publicist şi cronicar dramatic, directorul revistei Rampa. (9) Andrei Beno (Benu) Sebastian, fratele mai mic al scriitorului, stabilit ulterior la Paris.
[Martie] [Duminică], 17 martie [1935] 12 noaptea Vin de la gară, obosit (azi-dimineaţă la 6 m-am sculat ca să plec la Brăila, acum mă întorc). Dar nu vreau să las pe mîine însemnarea asta, pe care din tren mi-o făgăduiam să [o] scriu. Am călătorit cu Nae Ionescu. Se ducea să ţie o conferinţă la Galaţi (despre „Semne şi simboale"). Dimineaţa, nimic interesant; am cetit gazete, am vorbit politică, ne-am amuzat cu o fetiţă care intrase în vorbă cu noi. La Brăila eu am coborît şi ne-am înţeles că ne vom revedea seara în tren, la întoarcere. Într-adevăr, ne-am găsit seara în acelaşi compartiment. Era cu noi şi profesorul Vechiu, şeful argetoianiştilor brăileni. Am mîncat toţi trei în vagonul-restaurant. Nae a dat o şuetă politică teribilă. El a pornit mişcarea lui Vaida. (Acum zece zile mă asigura de exact contrarul.) El şi Garda îl vor sprijini, fără să colaboreze. Recunoaşte că, în fapt, „numerus valahicus" e o platformă de agitaţie, în nici un caz un program. Recunoaşte că e inaplicabilă. „Chestiile [astea] n-ar putea veni decît cu titlul de consecinţe, într-o schimbare generală de cadru." Planul lui e foarte simplu. Menţinerea deocamdată a lui Tătărăscu la guvern. Încă — să zicem — trei luni, pînă ce mişcarea lui Vaida va căpăta consistenţă şi cadre. Atunci, un guvern Vaida, care va trebui să dea 60 de deputaţi gardişti şi cîte 10-25 din celelalte partide, aşa încît „opoziţia Majestăţii Sale să fie Garda". În mod logic, la căderea acestui guvern Vaida, succesiunea va reveni gardiştilor. Nu ştiu cîte şanse sunt în planul ăsta. Le cred reduse şi îl cred fantezist. Destul de logic, evident. Ce m-a deprimat puţin pentru Nae a fost tonul cu care povestea totul. Combinard, şmecher, „teribil". Ce i-a spus el lui Averescu, cum l-a tras pe sfoară George Brătianu, cum s-a răfuit la Braşov cu Vaida... — I-am pus cu curul pe gheaţă. Hotărît, îl prefer în sala de curs. Impresia, numai vag jenată, s-a transformat la întoarcerea în compartiment într-un sentiment penibil. Cît poate fi de cabotin omul ăsta! Erau în compartiment doi colonei. A
intrat în vorbă cu ei şi le-a tras o şuetă „de i-a tîmpit". Îi vedeam biruinţa pe buze, triumful că-i epatează. Unele lucruri uluitoare, din acelea cu care ştie să deplaseze — în surpriza speriată a ascultătorului — o discuţie de la o chestie locală la o problemă universală, de istorie. Se vorbea despre eventualitatea unui război franco-german. — Prostii. Tot nodul e la Singapor. Acolo îşi joacă Europa cartea. Poate s-o joace fără Germania. Asta e! La Singapor? Poate. Dar iată oricum — pînă să controlezi problema — un fulger definitiv în discuţie. Coloneii schimbau priviri de admiraţie, de uluială, priviri subit iluminate de revelarea adevărului. Nae simţea şi se complăcea în căldura asta. Într-un ceas a povestit tot ce ştiam de la el: cum a trăit revoluţia de la München, cum le făcea discursurile miniştrilor revoluţionari, cum revoluţia a încetat o dată cu fabrica de bani* de la Dachau, cum colonelul Epp a făcut şi a dres etc., etc. Lucruri pe care, cu ani în urmă, le ascultasem, pironit de perete, în biroul lui, la Cuvântul.
Pe urmă a trecut la lucrurile recente. Lui Beck (10), la Varşovia, i-a spus că apropierea de Germania e necesară. Lui Karl Radek (11) i-a explicat că succesorul lui Stalin va fi Gengis Khan. La Berlin i-a spus unui general... I-a arătat unui ministru... — Dar pe Hitler îl cunoaşteţi personal? (Întrebarea unuia din colonei a căzut în focul peroraţiei. Ştiam bine că nu-l văzuse niciodată pe Hitler. Ne-a spus-o ritos şi anul trecut, şi în vară. Dar putea să rişte a-l dezamăgi pe colonelul atît de admirativ?) — Da. L-am văzut. Mare om politic, domnule. Vezi d-ta, Troţki, care e enorm de deştept, şi Stalin, care e un prost... (Linie schimbată din prudenţă, probabil, dar minciuna a rămas, minciună de simplă bravadă, pentru că nu se îndură să scadă ceva din gloria în care s-a angajat. Ce copil e!) Cinci minute mai tîrziu, Vechiu îl întreabă şi el: — L-ai văzut pe Hitler? Şi el răspunde încă o data „da", trecînd însă repede mai departe, nu ştiu dacă din jenă sau din plictiseala de [a] nu trebui să imagineze prea mult în chestia asta. Avea aerul pe care, acum 15 ani, trebuie că-l avea la „Capşa", dînd şuete. Tînăr e acest scump Nae Ionescu.
* Lecţiune incertă, (în perioada Puciului din 1923 în oraşul Dachau existau fabrici constructoare de maşini, de hîrtie şi de bere.) (10) Jozef Beck, colonel, ministrul de Externe al Poloniei. (11) Karl Radek, membru al Comitetului executiv al Kominternului (1920-1924), victimă a epurărilor staliniste din 1937.
Sîmbătă, 30 martie 1935 Lecţia de ieri a lui Nae a fost sufocantă. Gardism de Fier pur şi simplu — fără nuanţe, fără complicaţii, fără scuze. „Politică se cheamă o stare de luptă. Un partid închide în chiar fiinţa sa obligaţia de a le suprima pe toate celelalte. În concluzie ultimă, «politică internă» e o absurditate. Nu poate exista decît o cucerire a puterii, o confiscare a ei şi confundarea partidului cu toată colectivitatea. De aici mai departe nu mai există decît gospodărie, de vreme ce orice posibilitate de reacţiune este anulată. Naţiune se cheamă un colectiv care închide în sine ideea de război. O naţiune se defineşte prin ecuaţia prieten-duşman." Şi aşa mai departe... Aş fi vrut să-i spun ce monstruoase contraziceri cu sine însuşi debitează, dar era grăbit şi după curs a plecat numaidecît. Toată erezia lui porneşte de la o abstracţie grozavă, sălbatecă: „colectiv". Mai rece, mai sumară, mai artificială decît abstracţia „individ". Uită că vorbeşte despre oameni. Uită că oamenii ăştia au pasiuni, au, orice ar spune, un instinct de libertate, au conştiinţa
existenţei lor individuale. Şi ce e mai deprimant e că toate teoriile astea pornesc de la un vulgar calcul politic. Sunt convins că, dacă ieri a vorbit aşa — cu atîtea aluzii politice şi atît de penibil hitlerist —, a fost pentru că, în primul rînd, printre ascultători se afla un gardist de Fier, în costum naţional. Simţeam că vorbeşte pentru el.
Am ascultat foarte mult Bach în ultimul timp. Duminica trecută Matthäus Passion, la Ateneu. Cred că iubesc mult muzica asta. În orice caz, recunosc uşor acum o piesă de Bach de orice altceva. De trei săptămîni am prins nenumărate lucruri de el, de la diverse posturi. Într-o seară, de la Varşovia, Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră, Concertul în re minor pentru trei piane şi un concert, tot în re minor, pentru un pian şi orchestră. De la Stuttgart, Concertul brandenburghez nr. 5, două cantate şi un trio pentru clavecin, vioară şi viola da gamba. (În aceeaşi seară, de la Varşovia, o sonată de Debussy pentru flaut, cello şi harfă. Magnifică). În continuare, două preludii şi fugă p[entru] orgă, de la Bucureşti. De la Budapesta, lunea trecută, Concertul brandenburghez nr. 2, o arie şi o cantată, şi pe urmă — marţi — din nou de la Praga, Concertul brandenburghez nr. 3 şi încă unul în E-dur. De la Berlin, într-o seară, cîteva piese de orgă — nu mi le mai amintesc — şi un concert pentru violoncel singur, sfîşietor de calm şi grav. Şi pe urmă, multe, multe lucruri pe care nu le mai ţin minte. (De la Stuttgart, cam de 2-3 ori pe săptămînă, Bach, după ora 1 noaptea. Tot de acolo, într-o seară, o delicioasă Kleine Nachtmusik de Mozart.) În sfîrşit, mai demult, de la Viena, un concert pentru două viori, memorabil. Sonată de Händel. Variaţiuni pe o temă veche de Ysaye, sonată de Philipp Emanuel Bach. Primăvară rece, cu ploaie, nu vreau să spun tristă...
[Aprilie] Duminică, 7 aprilie [1935] Alegeri la S. S. R.(12) Ce mizerie! Nu-mi iert că am avut o clipă naivitatea de a crede că jocul ăsta e serios. Din momentul în care renunţi să fii singur, totul e pierdut.
(12) Societatea Scriitorilor Români.
Joi, 11 aprilie [1935] Am ascultat, de la Praga, astă-seară, un concert Bruno Walter. Uvertura la Ifigenia în Aulida de Gluck, un concert în G-dur pentru vioară şi orchestră de Mozart (cred că-l ascult pentru prima oară) şi Simfonia IX-a de Beethoven. Mozartul mi s-a părut ca niciodată delicat şi melodios.
S-au închis universităţile. Mîine nu mai am deci cursul lui Nae. Am văzut lucruri atroce pe stradă. Bestii (13).
(13) Al. Vaida-Voievod se despărţise recent de Iuliu Maniu şi de P. N. Ţ., declanşîndu-şi propria „mişcare" pentru „numerus valachicus"(pomenită şi de Nae Ionescu în discuţia consemnată de Sebastian la 17 martie 1935). În noua postură, el efectuase un turneu de propagandă. Acţiunea contribuise la recrudescenţa mişcărilor studenţeşti antisemite. Un comunicat al Ministerului de Interne anunţa în acele zile închiderea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, o grevă la Facultatea de Farmacie şi tulburări de stradă, cu molestarea trecătorilor, mai ales a evreilor.
Duminică, 14 aprilie [1935] Ieri pe la 1 a venit Leni (14) să mă ia de la redacţie. Ziua era frumoasă, ca în plin iunie. Ea, superbă. Un tailleur gris, pantofii, poşeta, o mică panglică la gît şi borul pălăriei
albastre. Are cu mine nu ştiu ce timiditate, care o face gravă.
(14) Actriţa Leni Caler.
Mi-a vorbit despre un amor pe care a fost informată că-l am de multă vreme la Brăila. — De asta nici nu ţi-am mai telefonat. În felul ăsta îmi explic toată rezerva dumitale. N-am vrut să te inoportunez. Eu protestez, îi spun că nu e nimic adevărat. — Atunci? — Atunci... Atunci, mi-am spus: băiatule, stai cuminte. Asta e rezerva mea. — Prudenţă, care va să zică. — Prudenţă, dacă vrei, eu cred mai mult că e o justă cunoaştere a mea. Ar fi să aştept prea mult: lucruri pe care nu le merit. — Nu ştii dumneata ce meriţi şi ce nu; mai ales nu ştii ce poate gîndi altcineva despre dumneata. Ne-am plimbat prin Cişmigiu şi eu eram mîndru de cît era ea de frumoasă. Ar putea fi un amor.
Joi, 18 [aprilie 1935] 2 1/2 noaptea. Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine. Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce! Aş vrea atît de mult să fiu fericit şi aş fi cerut atît de puţine lucruri pentru asta.
Seara, cu soţii Nenişor (15), la ei acasă şi pe urmă la „Zissu"(16). (Am dansat.) Pentru că, în drum spre casă, mă amuzam să sun din claxon, ea mi-a spus: — Ai atîtea lucruri de copil în dumneata şi eşti totuşi aşa de obosit de viaţă. Pentru cineva care nu mă cunoaşte decît de 10 zile, surprinzător de just. Da. Aşa e. E înspăimântătoare liniştea cu care accept gîndul morţii.
(15) Gh. Nenişor, critic teatral, prieten cu Sebastian, şi soţia sa, Maryse. (16) Local select din Bucureştiul interbelic, amintit şi în romanul Accidentul.
Duminică, 21 [aprilie 1935] Plimbare cu Leni şi amica ei, Jeni Cruţescu, la Şosea. Prima dimineaţă de primăvară, după atîtea ploioase. Era cald, mult verde, mult galben. Am luat vermuturi şi gustări la „Flora". Leni, delicios îmbrăcată. Lumea întorcea capul după noi şi eram încă o dată mîndru că mergeam lîngă ea. Dar după-masă simţeam o grozavă nevoie s-o văd iar — ceea ce nu e bine deloc, căci încep s-o iubesc serios şi cum o să ies de aici?
Marţi, 23 [aprilie 1935] Am întîlnit-o la un match de foot-ball (Venus-Juventus), unde ea a venit însă tîrziu, fiindcă avea repetiţie la teatru pentru viitoarea premieră. Nu-mi explic interesul ei pentru mine. E atît de frumoasă — sunt atît de prost îmbrăcat eu, atît de stîngaci. Îmi dau seama cît de simplu lucru ar putea fi iubirea asta, cît de odihnitor.

[Mai] Miercuri, 22* mai [1935] Masă la Aristide Blank (17), cu Leni, Froda, d-na Blank, un tip pe care nu-l cunosc şi două tinere femei — una vieneză, brună şi urîţică, alta sud-americană, blondă, vorbind franţuzeşte cu un delicios accent anglo-saxon.
* În text: „23". (17) Aristide Blank, bancher cu veleităţi literare şi de Mecena.
Cafelele şi coniacul pe o terasă, într-un fel de curte interioară, odihnitoare prin culori, prin vîntul care adia. Blank cabotin, Leni surprinzător de stingherită şi avînd totuşi gesturi de o simplicitate adorabilă. E extrem de timidă, spre uluirea mea. Pretinde că o intimidez eu. (Ieri, la match-ul de foot-ball la O.N.E.F. a fost multă vreme încurcată, tăcută, „melancolică", dar a devenit brusc volubilă, expansivă şi aproape gălăgioasă cînd a venit în grupul nostru Ronea, de la Teatrul „Regina Maria" — cu care desigur s-a culcat pe vremuri. M-a înfuriat subita ei „mise à l'aise". Dar desigur nu ea strică — ci eu, mereu eu, prea complicat probabil şi în fond de neînţeles pentru ea, care a fost din prima clipă atît de simplă cu mine.)
Nu despre asta voiam însă să scriu aici, ci despre blonda sud-americană. Am schimbat cu ea cîteva cuvinte, destule pentru a schiţa o siluetă de cinematograf. Mi-a spus: — Sunt sud-americană. Unde locuiesc? Cam peste tot. Uite, acum vin de la Viena şi voi rămîne aici vreo două săptămîni. Pe urmă mă întorc la Viena, unde mă întîlnesc cu bărbatu-meu, care deocamdată e în voiaj de afaceri în Africa. Nu, nu locuiesc în Germania. Am o casă la Hamburg, dar n-am mai fost acolo de trei ani. Am să mă duc însă la vară, pentru cîtva timp, pe Rin. Avem acolo o vilă. Pe urmă poate în Africa de nord, unde avem de asemeni o mică reşedinţă. — Dar bine, i-am spus, d-ta locuieşti pe tot globul. — Nu, a surîs ea, sincer modestă. Nu. Ciudaţi oameni. Şi noi care putem vegeta o viaţă întreagă pe Sfinţii Apostoli, Popa Tatu sau Radu-Vodă!
[Iunie] [Luni], 10 iunie [1935] Va trebui să-l văd pe Poldy! Voiajul, care mi se părea la început exclus, trebuie să devină posibil. Lucrurile trebuie clarificate. Să fiu cel puţin edificat. Ce comic ar fi să nu fie la mijloc decît o chestiune medicală! Dar nu. Nu-mi fac prea multe iluzii. Vreau însă să ştiu. M-am lăsat ca un dobitoc prins într-o poveste care ştiam de la început că nu duce nicăieri. Iată-mă amorezat, gelos pe toţi bărbaţii cu care s-a culcat, preocupat la fiecare moment de ce face, sau de ce ar putea să facă, fericit cînd surîde, nenorocit cînd e prea veselă, tremurînd cînd îi aud glasul la telefon. Regăsesc acel flux şi reflux de sentimente, pe care nu-l mai încercase[m] de mult, de pe vremea Jeniei, în momentele cele mai acute ale amorului meu: dimineţile, cînd totul e simplu şi neimportant, cînd a o vedea sau a nu o vedea mi se pare totuna; serile, grele de melancolie, de dorinţa de a o vedea, dorinţă localizată fizic la inimă. Toate astea iau forme de un sentimentalism comic, licean, adolescent. Mă revoltă gîndul că între timp ea face o seamă de fleacuri stupide, care o amuză şi o excită, în mica ei viaţă de plăceri, plimbări, frivolităţi. E infinit probabil că între timp se culcă cu unul şi
cu altul — iar eu am tîmpenia de a-i vorbi cu gravitate şi cu o ridiculă neîndemînare despre diverse „probleme" prea încurcate. Ea, care nu aştepta decît un bărbat în plus, pare obosită de ezitările mele, de prea marile mele complicaţii. Şi eu sufăr ca un copil, de atîtea fleacuri fără sens. E o „fată bună". Voi putea într-o zi s-o primesc într-o garsonieră a mea, s-o fut, să bem un pahar de vin, să fumăm o ţigare, să punem o placă de patefon şi s-o ascult cu indiferenţă, cel mult amuzat — poveştile ei despre foşti amanţi din trecut? Dacă da, va fi perfect. E şi asta o formă de fericire şi cu siguranţă aş fi fericit. Nu voi putea? Încă o istorie ratată, şi pace bună. În orice caz, aşa cum stau lucrurile stau foarte prost. E revoltător, e trivial faptul că azi i-am cumpărat Jurnalul lui Barbellion (18), ei, despre care, cu două luni în urmă, Berariu îmi spunea: — Dă-te la ea — mergi la sigur —, se regulează cu oricine. Şi probabil avea dreptate. Mîine am s-o văd. Duminică pleacă.
(18) W. N. P. Barbellion, pseudonimul naturalistului şi publicistului englez Bruce Frederick Cummings, autorul unei cărţi în vogă în anii '30: The Journal of a Disappointed Man.
Cu Jeni am terminat lamentabil. Biata fată!
[Marţi], 11 iunie [1935] Trebuia să-mi telefoneze şi nu mi-a telefonat. Totul se poate termina aici, în modul cel mai simplu. Orice pas înainte, din parte-mi, e mai mult decît ridicul şi mai grav decît imprudent. Ar trebui să înţeleg — şi înţeleg de altfel perfect — că a scrie aici orice mică porcărie care mi se întîmplă în această „poveste de amor" e disproporţionat. Gata!
Patru ore mai tîrziu Stupid mai rău decît orice amorezat, căci n-am scuza nici unuia. Am fost totuşi la ea (după ce i-am telefonat de două ori — prima dată dormea, a doua dată ieşea în oraş, pentru o cursă), i-am spus — de altfel destul de bine, cu gestul, încruntarea şi vocea perfecte—, i-am spus că o iubesc. Şi pe urmă am plecat, căci la 8 şi un sfert trebuia să vină cineva. — Am încurcat orele, mi-a spus ea candidă. Sunt un măgar.
[Joi], 13 iunie [1935] Întîmplarea face să recitesc tocmai acum un volum din Proust — al doilea din Albertine disparue. Sunt atîtea lucruri care ar trebui să mă facă sceptic în ce priveşte „suferinţele" mele de amor. Ştiu bine că vor trece, ştiu bine că le voi uita, ştiu bine că toate astea sunt derizorii, şi într-o zi nici ridicule nu-mi vor părea, atîta îmi vor fi de indiferente — şi totuşi a-mi spune aceste cuvinte cuminţi şi a-mi face aceste socoteli, pe care le ştiu obiectiv juste, nu- mi scade întru nimic depresiunea de azi, necesitatea absurdă de a o vedea, durerea fizică de a gîndi mereu la ea, de a revedea anumite momente, ce-mi par acum enigmatice şi pe care aş vrea să le dezleg. Mă întreb bunăoară ce s-a întîmplat în ziua în care am fost la masă la Blank. O luase deoparte, trecîndu-i mîna sub şold şi vorbise nu ştiu ce cu ea. Pe urmă, după-masă, i-am telefonat. O dată dormea, iar a doua oară ieşise. Ceva îmi spune că în după-masa aceea s- a întîlnit cu ea şi că, atunci cînd el o luase deoparte, îşi fixaseră un rendez-vous. Şi serile trecute — luni, mi se pare, plecînd de la „Picadilly", unde o întîlnisem
întîmplător (ea era cu J[eni] C[ruţescu]), le-am dus pînă la telefon, ea s-a oprit ca să dea un telefon — cui? Ce stupide preocupări, cît de copilăroase, mai ales că ştiu tot ce e inutil în jocul ăsta, prea vechi, prea cunoscut, prea uniform. Dar a şti nu este un remediu, după cum a cunoaşte exact fazele unei febre tifoide nu te dispensează de a le suferi.
Luni, 17 iunie [1935] Lectura Albertinei mi-a redat cu violenţă gustul de a mă întoarce spre Proust. Voi mai ceti poate un volum din Le temps retrouve, al doilea volum din Du cote de chez Swann (mai ales Un amour de Swann, de care propriile mele întîmplări m-au apropiat în ultimele trei săptămîni) şi în sfîrşit cîte ceva din À l 'ombre des jeunes filles... Deocamdată mi-a făcut plăcere să citesc un Marcel Proust de Robert de Billy, fără prea mare interes, dar avînd cîteva scrisori şi fotografii necunoscute. Îmi pare rău că nu pot păstra cartea — este a lui Nenişor —, dar reţin aici unele lucruri: — „Cette façon de projeter la lumière sur un fait divers, des hauteurs dissemblables, et avec des puissances dissemblables, chandelle ou phare, jusqu’à ce qui apparaissent en profondeurs toutes les valeurs psychologiques qu'il est susceptible de manifester, est caracteristique de la methode proustienne" (pag. 12). „Cette poursuite du volume à travers la diversité des formes..." (pag. 13). „...n'est-il pas plus simple d'attribuer à l'étude de la valeur aristocratie, plutôt qu'au snobisme le goût qu'il avait pour la société des familles dont les racines plongent dans le passé et que les années ont amenées vivantes jusqu’à nous avec d'étranges modifications de leur contexture spirituelle" (pag. 86). Un citat din prefaţa* lui Proust la Sésame et les Lys de Ruskin, tradus de el, citat care îi defineşte perfect şi propria lui artă de a scrie: „.. j 'ai cru pouvoir noter jusqu’à sept thèmes dans la dernière phrase. En réalité, Ruskin y range l'une à côté de l'autre, mêle, fait manœuvrer et resplendir ensemble toutes les principales idées — ou images — qui ont apparu avec quelque désordre au long de sa conférence. C'est son procédé. Il passe d'une idée à l'autre sans aucun ordre apparent. Mais, en réalité, la fantaisie qui le mène suit ses affinités profondes qui lui imposent, malgré lui, une logique supérieure. Si bien [qu'à la fin] il se trouve avoir obéi à une sorte de plan secret qui, dévoilé à la fin, impose retrospectivement à l'ensemble une sorte d'ordre et le fait apercevoir, magnifiquement étagé jusqu’à cette apotheose finale."
* Extrasul nu este din prefaţă, ci dintr-o lungă notă exegetică a lui Proust la Prima dintre cele două conferinţe ale lui John Ruskin reunite în volumul citat, şi anume Des Tresors des Rois.
L-am văzut vineri pe Nae. Întrevedere cu totul nepolitică. Mi-a vorbit despre ultima lui lecţie la facultate, de la care am lipsit şi care pare să fi fost extraordinară. O revoluţie în logică, o revizuire completă a disciplinei. Ceva epocal... Logica colectivelor devine faţă de logica formală ceea ce fizica lui Einstein este faţă de Newton! Mi-a vorbit mai bine de un ceas, refăcîndu-mi întreaga lecţie, cu acel zîmbet amuzat şi de neglijenţă uşor simulată, care îi stă aşa de bine. A fost o după-masă frumoasă şi în orice caz m-am bucurat că cel puţin în partea finală a părăsit politica şi gardismul de Fier. Este fără îndoială cel mai interesant şi mai complex om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor ce s-au întîmplat şi se vor mai întîmpla — în stare să mă edifice asupra valorii lui morale, dar nu şi să mă dezamăgească în ce priveşte calităţile lui de inteligenţă.
Leni a plecat azi-dimineaţă. Acum e 5 după-masă — este în largul mării, căci vaporul
pleca mi se pare la ora 2. Am văzut-o sîmbătă după-masă, nu mai mult de trei sferturi de oră, cînd a încercat însă şi a izbutit să răscumpere enervarea ultimelor zile, cu o mulţime de gesturi mărunte, afectuoase, strîngeri de mînă, priviri atente. Mă tutuia demonstrativ, cu intenţia clară de a-mi spune că amorul nostru e un lucru cert. Acum, după plecarea ei, febra mi-a scăzut brusc, dacă nu încă total. Sper să pot rezista cu destul calm aceste două luni de absenţă şi sper, de asemeni, nu să o uit, dar să revin la liniştea mea dinainte, cînd a o cunoaşte, a o vedea şi a-i vorbi era un lucru plăcut, fără complicaţii şi fără dificultăţi de a o uita, o dată telefonul închis sau ziua-bună spusă. Sunt de altfel lămurit asupra ei şi cred că nu mai am mare lucru de schimbat din imaginea ei blondă, simpatică, puţin frivolă, mai mult curioasă decît senzuală, întreţinîndu-şi cu bucurie egoismul ei personal, care se hrăneşte din adoraţia cîtorva oameni, destul de diverşi, femei şi bărbaţi, cărora ea le cere s-o placă fără patetism, dîndu-le în schimb un surîs fără dificultate. Un mic monstru drăguţ, faţă de care toate gîndurile mele de pînă acum au fost ridicul disproporţionate. Mă gîndesc cu plăcere la ea, amuzat de amintirea ei, pe care sper că timpul o va scuti de puncte dureroase.
[Iulie] Sîmbătă, 20 iulie [1935] Prea cald ca să scriu. Aş fi vrut în ultima vreme să notez aici, cel puţin, o lungă convorbire cu Nae şi pe urmă — în altă ordine — un vis foarte complicat, pe care în cursul nopţii îl ştiam foarte bine, pentru că, trezindu-mă, mi-l repetasem de cîteva ori, dar acum — după ce au trecut cîteva zile — nu mai reţin decît cîteva vagi resturi. O lună stearpă, fără nimic, fără nimic. Trei zile la Constanţa, care ar fi putut fi recreatoare, mi-au fost nefaste. M-am întors de acolo bolnav. Am făcut 41 de grade. Nici azi nu sunt restabilit... Şi n-am nici un chef. Cenuşă şi clei — asta e tot. Sunt din păcate total lecuit de doruri şi amoruri.
Duminică, 21 iulie [1935] Un vis pe care încerc să-l scriu chiar acum, trezindu-mă din somn: ...Citesc un articol al lui Crevedia — mi se pare în Porunca Vremii — despre Dinu Brătianu, foarte elogios. ...Sunt la Dinu Brătianu acasă. Am în mîini un vas cu apă, sau aşa ceva (nu cred că era vas cu apă). Încurcat, îl pun pe masă. El îmi dă mîna şi, spunîndu-i cine sunt, mă cunoaşte şi e extrem de drăguţ. ...Sunt într-o odaie alăturată, unde se află mai multă lume — poate o consfătuire. Dinu Brătianu spune că s-a fotografiat azi. Îi spun că cunosc o bună fotografie a lui, din vitrină de la „Julieta". Se miră: nu s-a fotografiat de ani de zile. Totuşi, îi spun că l-am văzut. — Vitrina aceea — spun eu — este un fragment de actualitate. O actualitate de cîteva ceasuri sau mai puţin, dar vie. De cîte ori faceţi ceva răsunător, un discurs sau o scrisoare către d. Tătărăscu, vă răsare fotografia în vitrină. Se pare că ceea ce spun eu are multă vervă, căci toată lumea rîde şi eu însumi sunt mulţumit de efectele mele. Dar, între timp, papillon-ul pe care îl port nu ştiu cum mi s-a suit pe bărbie şi acum pe gură, de nu mai pot vorbi. Confuz, îi cer scuze lui Dinu Brătianu şi ies pe o sală alăturată, unde un prieten — un fel de şofeur sau secretar al meu — îmi aranjează papillon-ul. La întoarcere, găsesc tăcere. Toată lumea ascultă lectura unui raport asupra mişcărilor studenţeşti. Ton foarte antisemit. Sunt jenat. În acest moment se întorc de la biserică nişte nuntaşi pe care se pare că i-am aşteptat tot timpul. Intră, îmbrăcată în rochie de mireasă, de lame, Puia Rebreanu .În acelaşi 

moment, pe scaunul lui Dinu Brătianu nu mai stă el, care a ieşit din vis, ci Liviu Rebreanu. Eu fac semn că trebuie să ne ridicăm, dar Rebreanu face semn să continue lectura. Însă năvălesc nuntaşii. Camil Petrescu îmi dă mîna şi vrea să mă sărute. Eu am însă două bomboane mari în gură şi nu pot. El se sărută cu Ionel Jianu şi pe urmă cu Paul Moscovici. Mi-am scos între timp bomboanele din gură şi mă sărut şi eu cu cineva. Cred că Paul Moscovici. Între timp, cortegiul continuă, dar parcă nu mai e nuntă, ci botez, sau amîndouă în acelaşi timp. Intră Tantie Caroline cu un copil mic în braţe şi trece alături. O urmează Nene Avram. În aceeaşi zi se pare că au murit Baba şi Frida. Au fost la cimitir cu copilul şi cu toţi nuntaşii. Pe copil îl vor numi după bătrîni. La cimitir s-au întîmplat o seamă de lucruri nostime cu o bătrînă din familie, care nu recunoştea pe nimeni, dar plîngea cu foc rude depărtate, moarte acum zeci de ani. Cam asta a fost. Cred că au mai fost oarecari lucruri confuze la urmă. Am pierdut însă o bună parte din vis, de la început. Încolo, este aproape totul. 

[August] 30 august [1935], vineri Numai o neglijenţă în ultimul moment al plecării (vor fi deseară patru săptămîni de atunci) m-a făcut să uit acasă caietul ăsta. Dacă l-aş fi avut cu mine la Ghilcoş, aş fi avut atîtea lucruri de scris. Aş fi trecut probabil aici fazele dezintoxicării mele — căci dezintoxicare a fost. Într-adevăr, aptitudinile mele naturale de a fi fericit sunt mari. Le- am verificat la Ghilcoş unde, după primele zile de soare şi lene, lecuisem totul: şi starea mea confuză de boală, în urma nefericitei luni iulie, şi resturile dureroase ale amorului cu Leni (pe care acum îl cred complet, definitiv şi fericit lichidat), şi apatia mea, încărcată de atîtea renunţări. Am observat o totală revenire la sănătate, nu numai morală, dar şi fizică. Semnificativă uşurinţa mea actuală de a adormi fără a trebui să mai recurg la atîtea complicate construcţii mintale, în care seară cu seară încercam — înainte de a pleca la Ghilcoş — să mă angrenez în somn. Hotărît, am fost fericit. Totul mi se părea oportun, facil, armonios. Ce lectură norocoasă Fontaine al lui Charles Morgan, aşa de mult apropiată de atmosfera mea personală de-a lungul acestui binecuvîntat august. Dacă aveam caietul ăsta cu mine, cred că aş fi umplut pagini întregi despre asta. Şi episodul Margot cît a fost de amuzant, binevenit, oportun încheiat... Păcat că n-am putut consemna etapele întîmplării, de la intrarea ei în pensiune, în tovărăşia provocatoare a acelui Herr Direktor Hellmann de la Oradea şi pînă în seara în care, după plecarea lui, m-am culcat cu ea. Totul a fost aşa de frumos, încît mă simt obligat să-i răspund fetei la scrisoarea ei, deşi — evident — povestea este terminată şi răsterminată. Să facem socotelile. Mă întorc recreat, în sensul strict al vorbei. Sunt mîndru de mine, cînd mă uit în oglindă, aşa de tînăr, aşa de vizibil sănătos (poate prea vizibil). După-masă mă duc la fotograf. Să-mi rămînă cel puţin atîta, dacă mai mult nu se va putea. Pensiunea Wagner, admirabilă casă! 

Sîmbătă, 31 august [1935] Aseară, lungă convorbire cu Mircea (19), Nina, Marietta (20) şi Haig (21). Foarte bucuros de revedere şi totul mi se părea în acord cu dispoziţiile mele optimiste. În schimb, plimbarea mea de azi-dimineaţă în oraş m-a necăjit. E încă foarte cald, vara nu s-a terminat. Oamenii sunt palizi de căldură, obosiţi, fără chef de lucru, acriţi. Am intrat la Montaureanu (22) să-mi achit revistele şi m-au dezolat feţele lungi, galbene ale tuturor. Ocneanu (23), căruia m-am dus să-i anunţ pe curînd predarea manuscrisului, era complet degonflat. Cîtă vreme voi izbuti oare să-mi păstrez forma mea actuală de optimism, între 
oamenii ăştia plictisiţi, indiferenţi, morţi de oboseală? Luni mă duc la birou, astă-seară la redacţie. 

(19) Mircea Eliade. (20) Marietta Sadova, actriţă şi regizoare. (21) Haig Acterian, om de teatru, estetician (soţul Mariettei Sadova). (22) Virgil Montaureanu conducea editura „Cultura Poporului". (23) Directorul editurii Alcalay. 

[Septembrie] Sîmbătă, 7 septembrie [1935] Dejun la „Capşa" cu Comarnescu (24) şi Soreanu (25), care îmi propun să fac pentru Excelsior (26) un buletin francez săptămînal. Poate voi accepta, dar e oricum puţin trist să fiu salariatul lui Soreanu! Încă o dată, prilej să mă gîndesc, cu resemnare şi fără necaz, la inaptitudinea mea în ordinea practică şi la fericita abilitate a celorlalţi. Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani... Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără nici un motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi şi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată. 

(24) Petru Comarnescu, estetician şi critic de artă, prieten apropiat al lui Sebastian. (25) Henri Soreanu, fost redactor politic la Adevărul. (26) Excelsior, săptămînal economic în limbile română şi franceză. 

Comarnescu mi-a comunicat un lucru care, dacă aş fi pentru moment într-o dispoziţie mai puţin sceptică, mi s-ar părea monstruos. A făcut propuneri de împăcare Credinţei! (27) A dejunat cu Stancu! Aş spune că e incalificabil. Mă mulţumesc doar să observ încă o dată cît sunt de naiv. M-am certat cu cei de la Credinţa în chestia asta. Am refuzat să-i mai dau mîna lui Sandu Tudor. — Toate astea pentru ca acum să se ajungă la o astfel de capitulare. Cînd mă voi deprinde să fiu mai puţin entuziast în relaţiile mele cu oamenii? Indiferenţă, neutralitate, refuz de a mă indigna sau de a aproba, iată care e cea mai bună dintre atitudini. Sunt destul de bătrîn pentru ca măcar atîta lucru să fi învăţat. 

(27) În atacurile Credinţei împotriva grupului „Criterion", Comarnescu fusese principala ţinta a defăimărilor. 

Aseară, la „Continental", la o masă, Sandu Tudor cu Devechi (28) şi Onicescu (29). Cu doi ani în urmă mă ruga pe mine să intervin pe lîngă Nae Ionescu să-l primească în redacţie. Nae a rîs, iar Devechi cred că ar fi găsit abracadabrantă o asemenea afacere. Un redactor imbecil! Asta ar fi fost pentru el S. T. Dar nu există imbecili şi deştepţi, buni şi răi, oneşti şi escroci. Există doar putinţa de a fi tare — nu importă cum, prin bani, prin şantaj, prin importanţă, prin orice. Atunci orice alt criteriu încetează. Dar mi-am făcut o plăcere să mă apropiu de masa lor, să vorbesc cu Devechi şi Onicescu, fără să-l văd pe Sandu Tudor. Am şi eu micile mele răzbunări, de care evident ceilalţi se sinchisesc puţin, dar care pe mine mă satisfac. 

(28) Titu Devechi, gazetar. (29) Octav Onicescu, matematician şi filozof, prieten cu Nae Ionescu, 

Să recunosc că, dacă am intrat aseară la „Continental", unde nu aveam nici o treabă, a fost numai în speranţa (poate nu deschis mărturisită) de a o întîlni pe Leni. Şi am întîlnit-o... Era acolo cu soră-sa, Olga, cu Froda, cu Solacolu (30). E frumoasă, mi-a făcut plăcere s-o văd, părea că şi ea se bucură — dar ştiu bine că surîsul ei brusc 
luminat este un tic, nu o expresie, şi că l-ar fi avut la fel de bun, la fel de învăluitor pentru oricine s-ar fi apropiat de masa lor. 

(30) Th. Solacolu („Ţuţubey"), poet şi traducător din literatura franceză. 

Încolo, nimic nu s-a schimbat. Are aceleaşi curse de făcut ca şi în vară, aceleaşi griji de croitorese, coiffeur, tîrguieli, aceeaşi grabă, aceeaşi indiferenţă, acelaşi aer de frivolitate, aceeaşi vizibilă lipsă de sensibilitate. Nimic nu e schimbat, dar acum îmi va fi cu siguranţă mult mai uşor să lichidez amorul meu, din care am reuşit cred să suprim toate punctele dureroase, deşi au mai rămas cîteva rădăcini. Atenţie, băiatule. 

Am văzut-o pe Lilly într-o seară, am ieşit cu ea la un cinematograf, pe urmă la Corso (unde toate privirile, absolut toate ne-au întîmpinat surprinse, scandalizate parcă, ofensive). Mi-a făcut plăcere s-o revăd şi mă gîndesc cu plăcere că într-o zi aş putea ajunge în acelaşi punct de simpatie neambalată şi calmă cu Leni, care cred însă că este mai puţin interesantă dincolo de amor. Iar în amor, fie la ea acolo. 

[Miercuri], 18 septembrie [1935] Am văzut o mulţime de oameni săptămîna asta, dar mi-era lene să scriu pentru fiecare o pagină de jurnal. Prea obositor. Nu scriu aici decît cînd îmi face plăcere — deşi ştiu că adevărata plăcere e să mă recitesc şi deci, pentru a o pregăti, ar trebui să fiu un mai harnic "Jurnalist". 

Alaltăseară am avut mai mult decît o surpriză ieşind cu pictorul Siegfried  (31). Mă plictisea acest rendez-vous pe care îl fixasem prosteşte într-un moment de neglijenţă, voind să fiu amabil. 

(31) W. Siegfried, pictor şi scenograf. 

Era la început cu „Jojo" Orleanu şi la început am încercat să-l opresc şi pe ăsta cu noi. „O seară cu doi pederaşti", îmi ziceam. Va fi amuzant, voi observa diverse gesturi şi dichisuri. Cît de grăbit judec. Orleanu a plecat curînd, iar Siegfried s-a dovedit un convorbitor excelent, un băiat inteligent, sensibil, modest. Mi-a vorbit despre Paris, şi avea un fel de a povesti exact şi cu o seamă de detalii care evocau oraşul mult mai bine decît obişnuitele exclamaţii nostalgice. Mi-a vorbit despre pictura lui, despre studiile lui cu Andre Lhote, mi-a explicat tehnica acqua forte — totul foarte modest şi simplu, dar neted, clar, cu o mulţime de observaţii juste. Era de-a dreptul instructiv. Nu ştiu dacă e un om excepţional. Tot ce mi-a spus însă a fost plin de gust şi măsură. Lucrează decorurile pentru o piesă de Geraldy ce se repetă la „Bulandra" şi mi-a vorbit frumos despre proiectele lui. O seară bună. 

Aseară am repetat experienţa cu un alt necunoscut, Mircea Niculescu, elevul lui Nae. Mai puţin interesant, desigur, dar incontestabil deştept — şi, ceea ce e mai important decît orice, o faţă nouă, cineva din afara cercului meu obişnuit, altă lume deci, alte poveşti, alte cărţi. Am vorbit „politică", ceea ce n-a fost chiar palpitant, dar mi-a spus lucruri utile şi îmbucurătoare despre şansele de disoluţie ale hitlerismului. E un radical, specie atît de rară printre români. 
În sfîrşit, azi o zi cu femei. Întîi o vizită Dorinei Blank, care m-a invitat din senin, stăruitor, şi sub un pretext atît de pueril (vrea să citesc un roman pe care ea nu l-a înţeles şi apoi să i-l explic), încît se simţea limpede că vrea altceva. I s-a făcut de mine, ceea ce e foarte limpede şi n-a încercat deloc să mascheze acest beguin incipient. Era de faţă Marietta Rareş, şi, mai tîrziu, venită pe neaşteptate, Toţa Soiu  (32), dar nu se jena de nici una. "Vai, Dorina, nu te înţeleg deloc", spunea puţin încurcată Marietta. O voi revedea, desigur. (Un detaliu amuzant: ea, Dorina, era aceea care astă-vară, în ajunul plecării mele la Ghilcoş, m-a sîcîit interminabil la telefon. Pentru un capriciu, e destul de durabil. Şi încă un detaliu, la fel de amuzant. Dorina a insistat pe lîngă Carol Grünberg  (33) să mă invite împreună cu ea la un dejun. Dejunul a avut loc duminică, dar Carol nu m-a invitat, deşi sîmbătă seara am fost împreună la premiera de la Naţional. Gelos?) 

(32) Soţia actorului Ion Iancovescu; era cunoscută, ca actriţă, sub numele de Ţoţa Yann. (33) Avocat, prieten al lui Sebastian şi al lui Camil Petrescu (a murit în 1940). 

În sfîrşit, plecînd de la Dorina, vizită la Leni. Prima de la despărţirea noastră din iunie. Sunt mulţumit de mine. În afara cîtorva mici gesturi de enervare, nu am să-mi reproşez nici o gafă. Ea se plîngea că nu mă recunoaşte, că sunt rece etc., etc. (fără să insiste, de altfel, căci e atît de indiferentă în fond), iar eu protestam cu atîta bună- credinţă cît puteam simula. Destulă, în orice caz, pentru ea. E neschimbată. I-ar face plăcere s-o iubesc — nu eu în special, ci zece mii de bărbaţi şi, între ei, şi eu. A stat aproape 20 de minute de vorbă la telefon cu un tip care o căuta pe soră-sa, Olga, dar care se mulţumea între timp s-o „tachineze" — vorba Catindatului — pe ea. Pe urmă şi-a cerut scuze, pe care le-am făcut inutile cu o singură frază: — Nu te scuza, dragă Leni. Sunt fericit că m-ai socotit destul de bun prieten încît să faci un lucru pe care, desigur, cu un străin nu ţi l-ai fi îngăduit. A încasat, dar să nu am naivitatea de a crede că a regretat ceva. Facultatea ei de a uita este formidabilă. În fond, nici un cataclism. E încă posibil să lichidez acest amor, fără durere. Mai am clipe de melancolie stupidă, în care îi găsesc nesfîrşite scuze şi îmi fac nesfîrşite proiecte. Trebuie desigur să mă dezvăţ. Ar fi prudent ca să nu-i telefonez vreo două săptămîni de aici încolo. Pentru moment lucrul nu mi se pare prea greu. Dacă aş încerca experienţa? Dar nu ştiu şi nu am curaj să fac astfel de legăminte. 

Termin ziua ascultînd, acum — 10 seara —, un simfonic de la München. O fantezie de Bach şi o simfonie de Schumann. Ceea ce este un epilog frumos la cîteva fleacuri de care, dacă aş fi serios, ar trebui poate să-mi fie puţin ruşine. 

[Octombrie] Sîmbătă, 26 octombrie [1935] Radioul e deschis la Juan les Pins, care se aude astă-seară cu o claritate perfectă. Am ascultat un fragment din Ma mère l 'Oye de Ravel şi Ménestrels de Debussy. Acum sunt nişte romanţe. E un întreg repertoriu pe care aş avea să-l trec aici, dacă aş vrea să înscriu tot ce am ascultat în ultimul timp. La început mi s-a părut extravagantă propunerea lui Gheorg[h]e (34) de a face cronică muzicală la Indépendance Roumaine. Am acceptat pentru bani şi cu mari garanţii de anonimat. Acum, după al treilea foileton, m-am obişnuit, şi mă 
bucură seara săptămînală de concert. Am ascultat destule lucruri frumoase. Un admirabil concert de Prokofiev — al treilea — pentru pian şi orchestră, Rapsodia spaniolă de Ravel, o suită pentru orchestră de coarde de Corelli-Pineli, Simfonia a treia de Beethoven (condusă de Molinari), Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski, Escale de Jacques Ibert. Din Respighi, Fontane şi Pini di Roma. 

(34) Gh. Nenişor deţinea deja cronica literară şi teatrală a cotidianului de limbă franceză L 'Indépendance Roumaine. 

Nu ştiu de ce n-am mai scris de atîta vreme aici. Silă de a mă opri cu atenţie asupra mea... Dar astă-seară sunt mulţumit că am rămas acasă, am cetit o carte (Esquisse d'un traité du roman, Leon Bopp); voi face corecturile la Oraşul cu salcîmi (35). Am abuzat în ultima vreme de nopţi pierdute. Astă-noapte, după ce am fost la Operă — deschiderea stagiunii — ne-am dus la „Zissu". Maryse într-o delicioasă rochie albă (cinematografic de frumoasă), Gheorghe (36) în frac, Marietta Sadova şi ea în rochie de seară, eu în smoching. Lume puţină, atmosferă excelentă, whisky, cocktail, ţigări. Am dansat mult. Maryse emoţionant de delicată, sensibilă, spunînd o seamă de lucruri care mă dezarmează prin sinceritate şi lipsă de ezitări. „Nu ştii cît te iubesc." Şi am stupiditatea de a fi flatat de lucrul ăsta. 

(35) Romanul a apărut la editura Universală Alcalay (1935). (36) Gh. Nenişor. 

Ieri-dimineaţă, la Alcalay, a sărit un tip spre mine, cu mîna întinsă, cordial, surîzător, volubil. — Eşti supărat pe mine? — Supărat? Am întins şi eu mîna, fără să ştiu cui, căci nu-l recunoşteam. Ocneanu a făcut atunci prezentările: — D. Niculae Roşu (37). 

(37) La apariţia romanului De două mii de ani, N. Roşu publicase în revista Azi un comentariu virulent antisemit 

Eram înmărmurit de atîta inconştienţă. „Eu nu sunt ranchiunos", mi-a spus de cîteva ori. Mi-a făcut o mare plăcere să-i vorbesc tot timpul la a doua persoană plural. — Vedeţi, domnule, supărat nu sunt, dar un lucru trebuie să vă spun: reaua dvs. credinţă e monumentală. A pălit, s-a bîlbîit, Ocneanu îşi frîngea mîinile, încerca să facă pace — dar îmi păstram calmul şi continuam să vorbesc cu o politeţă exagerată. Singurul fel în care îmi puteam ascunde repulsia. Tipul a fost de o platitudine unică. Îmi vorbea de evrei, care sunt inteligenţi, care sunt culţi, care sunt aşa, care sunt pe dincolo. El îi stimează pe evrei. El mă stimează pe mine. El mă citeşte pe mine. M-a cetit totdeauna. Cultura mea, stilul meu, talentul meu etc., etc. Îl lăsam să vorbească şi simţeam o teribilă satisfacţie auzindu-l cum se îneacă în atîtea platitudini, retractări şi amabilităţi. Iar la urmă, am înţeles totul: bietul om scoate o carte şi — mi-a spus-o fără ocol — n- ar vrea să aibe un foileton în genul Pandrea. — O să-ţi trimet şi d-tale cartea, m-a asigurat la despărţire. Ce om! Nu-mi aduc aminte să fi cunoscut o mai mare abjecţie de caracter. Dar să nu ne pierdem calmul! Văd că devin patetic. 


Am renunţat să mai urmăresc fazele amorului (?) cu Leni. Atîtea contraziceri, atîtea reveniri, atîtea gafe, atîtea proiecte călcate*. Am văzut-o ieri — şi am fost pur şi simplu fericit din cauza asta. Dar va trece, va trece. 

* Lecţiune incertă. 

Luni, 28 octombrie [1935] 1 noaptea. Concert Piatigorsky. Frescobaldi, Toccata. Boccherini, Sonata A-dur. Bach, Suită C- dur (violoncel solo. Cred că am mai auzit-o o dată de la Leipzig, în iarna trecută). Weber- Piatigorski, Sonatina în la. Schubert, sonata Arpeggione. Skriabin, Poeme. Glazunov, Serenada Espagnole. Ravel, Habanera. De Falia, Dansul Teroarei. 

Joi, 31 octombrie [1935] Bach: Passacaglia în do minor. Mozart: Concertul pentru piano şi orchestră, în do major. Solist Wilhelm Kempff. Brahms: Simfonia I. 

Aseară, de la Viena, a IV-a şi a V-a simfonie de Beethoven. Weingartner. Alaltăseară, de la Juan les Pins, fragmente din Ma mere l'Oye de Ravel, şi finalul din Simfonia despărţirii de Haydn. Azi, lung dejun la Institut Français. 
 ~

Eugenia. Iubirea – soluția de contrast Cristian Patrasconiu | 17.09.2019 - Sursă : Revista 22



http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
 -

Eugenia. Iubirea – soluția de contrast

Cristian Patrasconiu | 17.09.2019
Romanul lui Lionel Duroy ne introduce în narativul întunecat al antisemitismului românesc din interbelic și ne livrează duhul unor decenii dintre cele mai turbulente pentru istoria modernă a României.
Să spunem despre Eugenia – romanul lui Lionel Duroy de mare succes din Franța tradus recentissim și în limba română, la editura Humanitas Fiction, în „Raftul Denisei“ – că (ne) vine din mantaua unei alte cărți cu o faimă puternică, anume, Jurnalul lui Mihail Sebastian, este adecvat, dar nu suficient. Într-adevăr, duhul cărții lui M. Sebastian e asumat explicit în romanul scriitorului francez – și ca direcții și sensuri de acțiune, și prin reproducerea mai multor pasaje din Jurnal în momente-cheie (de acțiune sau explicative). De altfel, într-un interviu acordat unei publicații de limba română – primul interviu despre acest roman care a apărut la noi, după știința mea -, Lionel Duroy mărturisește (doamnei Cristina Hermeziu) că „Mihail Sebastian este dublul meu“. Eugenia e, așadar, (și) o evidentă reverență pe care Duroy o face unui scriitor cu care are, o spune explicit (în același dialog la care am făcut trimitere imediat mai sus), multe asemănări de familie: „întâlnirea mea cu Sebastian este întâlnirea cu un scriitor care are aceeaşi psihologie ca şi mine. Sunt un melancolic şi o persoană destul de tristă. De pe la 20 de ani, ce mă ţine în picioare este încrederea în scris. Am ştiut dintotdeauna că dacă voi scrie voi ajunge să pot trăi, dar dacă n-aş mai scrie, n-aş vrea decât să mor. E ceva foarte adânc din fiinţa mea, gândul că fiecare nouă carte e un răgaz care mi se dă. Scrisul mă ţine în picioare. Timp de doi ani cât lucrez la o carte sunt fericit. Când o termin, redevin un pic depresiv, resimt toată melancolia, că e atât de greu să trăieşti pe lume. Citindu-l pe Sebastian, am regăsit fraze întregi pe care le-aş fi putut scrie. (...) Trăiesc aceeaşi relaţie de iubire cu scrisul ca şi Sebastian“.
Avem, așadar, odată cu acest roman și povestea unei fraternități adânci cu Mihail Sebastian – asumată ca atare de scriitorul francez -, o fraternitate despre care un critic literar francez scria că s-a declinat sub forma Eugeniei – cartea pe care, schimbând ceea ce e de schimbat, ar fi dorit să o scrie însuși Mihail Sebastian. Raphaëlle Leyris: „În ultimele pagini ale Jurnalului său, Mihail Sebastian nota că și-ar fi dorit să scrie o carte despre cel de-Al Doilea Război Mondial, așa cum îl trăise el. A murit înainte de a putea face acest lucru, strivit de un camion sovietic. (...) Prin apariția frumosului roman Eugenia, Lionel Duroy pare să fi dat propria versiune a cărții nescrise, tocmai ca să repare o nedreptate, să umple un gol, să-i împlinească visul celui dispărut la 38 de ani“.
Intrând în materia romanului, să spunem, obligatoriu, că Eugenia nu e doar titlul romanului, nu e doar numele personajului principal (Eugenia Rădulescu, numele complet), ci și dorsala acestei cărți. Este, în acest sens, neapărat de spus că romanul lui Lionel Duroy „lucrează“ cu decupaje și cu ­zoom­-uri de mai multe tipuri; că e, cu alte cuvinte, un roman care se apropie (pentru a lua în posesie detalii dintre cele mai relevante ale istoriei acelor decenii extrem de turbulente) și care etalează și partituri ale îndepărtării de punctele fierbinți ale istoriei (pentru a pune contrast, context, perspectivă; pentru a oferi un acces mai ușor la tabloul general al epocii). Eugenia este, da, personaj fictiv, dar, plasată, în arhitectura acestui roman, foarte aproape de mediile în care se face și se desface istoria, este ghidul nostru într-o realitate și într-un adevăr istoric teribile. Povestea pe care o mijlocește Eugenia ne introduce în narativul atât de întunecat al antisemitismului românesc din interbelic mai ales (dar și de pe durata celui de-Al Doilea Război Mondial), în primul rând, și ne livrează, dacă se poate spune așa, duhul unor decenii dintre cele mai turbulente pentru istoria modernă a României. Iată, de altfel, câteva dintre rolurile sociale – ale apropierii și ale îndepărtării - în care Lionel Duroy o distribuie: a) e ieșeancă, are „ancore“ puternice în mediile universitare de acolo, provine dintr-o familie dominată de sentimente antisemite (rol ficțional care îi permite să vadă de la „firul ierbii“ și derularea, în timp real, a teribilului Pogrom de la Iași, dar și etapele, numeroase și întinse pe durata mai multor ani, care au premers acestui tragic eveniment istoric și care l-au pregătit); b) e jurnalistă, riguroasă, cu „surse“, angajată pentru mai mulți ani la o agenție de presă; e și rebelă, ceea ce o face să forțeze, adesea, adevărul statistic al faptelor și să meargă spre sensul acestora; c) este, dar nu la altitudinea la care era Leni Caler, iubita lui Mihail Sebastian – e un rol care pune contrast între Eugenia și familia (inclusiv familia de valori) din care provine (cu o excepție: fratele ei mai mic); d) scrie – la limită - romanul pe care nu a mai apucat să îl scrie Mihail Sebastian (din acest unghi de vedere, Eugenia e, desigur, vocea auctorială; în plus, à propos de mediul familial, și la Lionel Duroy există, în realitate, ceva similar – părinții săi erau antisemiți); e) e, prin destinul său profesional și prin sistemul de relații construite și la care are acces, o apropiată a mediilor intelectuale din perioada interbelică – îi vede pe Eliade, Cioran, E. Ionesco, Anton Bibescu, Curzio Malaparte și pe mulți alții; ceea ce îi permite să (ne) ofere o foarte fină radiografie a extremismului care crește atunci și care ajunge, la un moment dat, să domine epoca; e) are acces, la diferite niveluri, la narativul comunist din epocă – e, la început, apropiată de profesoara sa de la Iași, o „internaționalistă“ de convingere; e și, pentru o vreme, luptătoare ilegalistă. E, chiar dacă formula poate să pară oarecum exagerată, un fel de principiu al luminii care străpunge, în mai multe unghiuri, în numeroase unghiuri, întunericul.
Eugenia Rădulescu e, așadar, marele personaj al romanului, marele-pivot al cărții. Și, observația a mai fost făcută (în același sens, poate nu cu aceleași cuvinte), ea e marele principiu al acestei povești – și anume, principiul iubirii. L. Duroy povestește cum a ales anume acest nume: „Am ţinut o conferinţă la Iaşi la Institutul Francez şi am cunoscut o doamnă din public, cam de vârsta mea. A plâns şi la sfârşit mi-a spus: nu se poate să vorbiţi aşa despre români. Ne-am împrietenit. Am rugat-o să-mi spună cum se numeau tinerele în România anilor 1935. A făcut o listă şi, la un moment dat, cu scrisul ei foarte caligrafic a scris Eugenia, diminutiv Jana. L-am ales pe loc. Ştiu de ce. În «Eugenia» eu aud «ingenuu», în sensul de inocent în ale vieţii. Eugenia crede că lucrurile încă se mai pot aranja. Ea luptă“ (citatul e din același interviu luat de Cristian Hermeziu). Ar mai fi ceva, tot în legătură cu acest nume. „Eugenia“, d.p.d.v. etimologic, pe filieră greacă, înseamnă „de neam bun“. În cazul cărții de față, putem lua în calcul acest semnal etimologic nu neapărat într-un sens etnic, ci într-unul moral, etic. „De neamul bun“ – al dreptății, al speranței, al iubirii.
În fine, Eugenia, deși o carte care narează, pe mai multe niveluri și cu o forță de a înțelege un context istoric extraordinar de complicat pentru România, ceea ce s-a întâmplat acum 8-9 decenii în lumea românească, este un roman care ne privește în cel mai înalt grad (și) acum. Să înțelegi și să alegi ca personaj central și ca ghid suprem pentru a oferi acces la această înțelegere o femeie (onestă, intuitivă, dreaptă, care iubește) – la o asemenea adâncime și la o asemenea altitudine – softul și hardul urii este o mare lecție și pentru prezent și viitor.
P.S. Lionel Duroy se va afla în România, în primul rând pentru a promova această carte, la începutul lunii octombrie. Mai întâi în București (va avea mai multe intervenții publice, la radio sau direct în fața publicului – cartea scrisă de autorul francez se va lansa în românește, în premieră, în 1 octombrie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu), apoi la Iași (L. Duroy este unul dintre starurile invitate la faimosul FILIT de la Iași). Și, à propos de acțiunile de promovare care însoțesc acest roman (numeroase, ceea ce înseamnă și că ne aflăm în fața unei cărți care are toate datele și șansele de a fi unul dintre romanele acestei toamne de la noi) –, găsesc că există și un tâlc diferit de logica promovării în amplasamentele afișajelor cu coperta acestei cărți de pe panourile din centrul Capitalei. Mai precis: vedem realitatea, existența acestei cărți în multe dintre zonele în care, acum câteva decenii bune, chiar s-au întâmplat evenimente decisive din punct de vedere istoric; de asemenea, vedem că această carte există (și) în acele locuri în care Mihail Sebastian însuși (și nu doar el, ci și multe dintre personajele care intră, pasager, în scenariul cărții lui L. Duroy) au trăit – intim, personal ori profesional – momente destinale. Vedem, de fapt, dincolo de logica publicitară cum spuneam, cum memoria – chiar și așa fragilă cum pare – rezistă, cum un sens al unui nord al istoriei vine către noi și ni se așază în față; de neocolit, de nerefuzat, aș zice. //

https://silethismillennium2019.blogspot.com/

Înapoi în viitor