Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
marți, 2 martie 2021
Claudia JDERU - Contestatia privind durata procesului penal - Cine este judecatoarea blestemata de Elena Udrea. Claudia Jderu, o tanara cu o cariera impecabila LAVINIA POPA | 2 MARTIE 2021 NEWS
Cine este judecatoarea blestemata de Elena Udrea. Claudia Jderu, o tanara cu o cariera impecabila
Elena Udrea a blestemat-o, marti, la Antena pe judecatoarea Claudia Jderu pentru ca a condamnat-o la 8 ani de inchisoare cu executare. „O blestem sa simta copiii ei ce simte copilul meu”, a spus Udrea. Jderu este o profesionista cu o cariera impecabila.
Claudia Jderu a absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Bucuresti in anul 2000 si Institutul National al Magistraturii in anul 2003. In perioada iulie 2004 – martie 2009 a ocupat functia de judecator in cadrul Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti, Sectia Penala iar din aprilie 2009 pe cea de judecator in cadrul Tribunalului Bucuresti, Sectia a II-a Penala.
Incepand din luna 2006 este formator colaborator in cadrul Institutului National al Magistraturii, Departamentul de formare continua la disciplinele „Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului” si „Drept penal si drept procesual penal” iar din septemrie 2011 este formator colaborator in cadrul Institutului National al Magistraturii, Departamentul de formare initiala la disciplina „Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului”.
Elena Udrea, condamnata la 8 ani de inchisoare cu executare de Curtea de Apel, a blestemat-o pe judecatoare intr-o interventie la Antena 3. „O blestem sa simta copiii ei ce simte copilul meu. Nu inteleg cum va dormi aceasta femeie linistita la noapte. Am omorat pe cineva? Cum sa dai opt ani pentru asa ceva?”, a declarat Udrea.
”Pentru mine a fost un soc. M-am intors in tara cu convingerea ca ceva s-a schimbat in Justitie si ca poti sa te aperi, ceea ce eu nu am facut in dosarul Gala Bute. Ca poti sa te aperi, sa aduci probe, si sa demonstrezi ca acuzatiile procurorilor doamnei Kovesi sunt nelegale, nedovedite.
Am probat in acest dosar, chiar nu stiu ce puteam sa mai fac. Din acest punct de vedere sunt linistita, am facut tot ce se putea face. Am adus toate probele care se puteau aduce ca acuzatiile procurorilor erau rupte de realitate.
Va dau un exemplu pentru care sentinta aceasta a fost un soc pentru mine. Instanta recunoaste ca nu exista reglementare legala pentru luarea de mita pentru altul, asa cum a fost descrisa fapta mea, deci judecatoarea aceasta recunoaste ca nu exista text de lege care sa incrimineze faptele, si cu toate acestea spune ca nu stiu ce discutie, intr-un raport Greco, de prin 2010, autoritatile romane au spus ca, desi nu exista aceasta prevedere in lege, legislatia romana acopera si aceasta posibilitate de luare de mita pentru altul.
Textul acesta apare in Codul Penal nou, din 2014. Din in 2009, cand procurorii ma acuza ca as fi instigat niste colegi de partid sa solicite plata unor panouri de campanie electorala, nu exista fapta de luare de mita pentru altul in Codul Penal.
Argumentul a fost logic in fata instantei, si daca s-ar fi intamplat asa, in anul 2009, legea nu prevedea luarea de mita si instigarea pe care as fi facut-o eu la luarea de mita. Adica pentru campania lui Traian Basescu.
Desi judecatoarea recunoaste ca asa au stat lucrurile si ca nu exista text de lege incriminator, ma condamna la 6 ani de inchisoare cu executare, spunand ca, de fapt, erau niste tratate internationale la care Romania aderase. Pai tratatele internationale se aplica doar in ceea ce priveste drepturile omului, si si atunci, daca legislatia interna nu prevede clauze mai favorabile cetatenilor.
Daca ar fi vrut sa ma condamne, doar daca este ordin, e ordin sa o condamnam pe Elena Udrea, cu atat mai mult in dosarul lui Traian Basescu. Sistemul de astazi, habar nu am cine o mai da ordine, nu stiu cine mai merge cu plicul galben. Nu stiu daca de la SRI, habar nu am daca exista o miza. Eu am sperat ca nu mai sunt o miza pentru nimeni. Am sperat ca voi avea parte de o judecata corecta. Daca voiai neaparat sa ma condamni, gaseai un argument la oricare alta fapta, nu aici unde singur recunosti ca nu exista text de lege.
Daca ei voiau doar sa ii dea un avertisment, sau sa se razbune pe Traian Basescu, sa il atace, era suficient din sase acuzatii care mi s-au adus, sa ma condamne pe una singura, era acelasi lucru. De ce au trebuit sa ma condamne si pe cele mai absurde dintre acuzatii? Ganditi-va ca exista o acuzatie de spalare de bani, in care procurorii spun ca faptul ca eu am folosit niste bani cash in campania de referendul, sigur banii aia veneau dintr-o fapta penala. Pentru ca Elena Udrea e judecata si in dosarul Gala Bute.
Cu toate acestea, judecatoare ma condamna si pentru aceasta spalare de bani. Aceasta femeie a tinut sa ma condamne pe fiecare acuzatie a procurorilor. Dovada mai mare de slugarnicie, de raspuns la comanda, ca nu pot sa cred ca are ceva personal cu mine, nu pot sa cred ca ma uraste pe mine atat de tare incat sa tina sa ma condamne chiar si pe cele mai absurde acuzatii care s-au adus in acest dosar.
Femeia asta a dat o decizie absurda! Nu stiu cum va dormi la noapte! O blestem sa simta copiii ei ce simte copilul meu. Nu inteleg cum va dormi aceasta femeie linistita la noapte”, a declarat Elena Udrea la Antena 3.
Elena Udrea a fost condamnata, marti, de Curtea de Apel Bucuresti la 6 ani de inchisoare cu executare, plus un spor de doi ani, iar 3 ani are interzise mai multe drepturi. Ioana Basescu a fost condamnata si ea la 5 ani de inchisoare cu executare. Dan Andronic a fost achitat.
Udrea a primit mai multe pedepse, cuprinse intre 3 si 6 ani, pentru savarsirea celor doua infractiuni. Instanta le-a contopit, iar la condamnarea cea mai grea, de 6 ani, a fost adaugat un spor, urmand ca ea sa execute in final 8 ani inchisoare.
In acelasi dosar, Ioana Basescu, fiica fostului presedinte Traian Basescu, a fost condamnata la 5 ani inchisoare cu executare pentru savarsirea infractiunilor de instigare la delapidare si instigare la spalarea banilor. Ea a primit 3 ani pentru instigare la delapidare si doua pedepse pentru instigare la spalarea banilor, de 3 si 5 ani, acestea au fost contopite, rezultand o condamnare finala de 5 ani cu executare.
De asemenea, Dan Andronic, trimis in judecata de DNA pentru savarsirea infractiunilor de marturie mincinoasa si favorizarea faptuitorului, a fost achitat.
Alte condamnari: Gheorghe Nastasia (fost secretar general al Ministerului Dezvoltari) – 6 ani pentru luare de mita; Victor Tarhonm (fost presedinte al Consiliului Judetean Tulcea) – 4 ani cu suspendare pentru luare de mita; Ioan Silviu Wagner (director general al companiei Oil Terminal) – 3 ani cu suspendare pentru delapidare.
Pe latura civila, instanta a dispus confiscarea sumei de aproximativ un milion de lei de la Elena Udrea.
Sentinta poate fi atacata cu recurs la ICCJ.
Vinovăția complicilor - Codrut Constantinescu | 02.03.2021- Sursă: Revista 22
Vinovăția complicilor
Cel de al treilea volum al extraordinarei trilogii dedicate comunismului, scrisă de Thierry Wolton, urmărește cu perseverență destinul celor care au adoptat ideologia criminală în țări democratice.
De ce este recomandabil să cunoaștem saga comunismului internațional? Pentru că acela românesc nu poate fi înțeles cu adevărat decât dacă este pus în contextul comunismului mondial, având în vedere complexitatea acestei religii atee criminale, iar trilogia lui Thierry Wolton este esențială pentru înțelegerea lui. „Modul ierarhizat de funcționare, supunerea față de ordine, acceptarea procedurilor polițienești la interior și aprobarea măsurilor represive în afară fac ca fiecare activist să fie complicele politicii staliniste, al eșecurilor, dar și al crimelor acesteia, lucru care va fi foarte greu de acceptat când va veni momentul bilanțului comunist.” Nu se poate înțelege propagarea comunismului rusesc în Occident dacă nu este adus în discuție și prezentată personalitatea lui Willy Munzenberg, excelentul PR-ist, om de afaceri de origine germană, care a condus efortul bolșevic de seducere a opiniei publice occidentale în favoarea cauzei lui Stalin. La origine, el fusese membru al Partidului Comunist German. A înființat și a condus la Berlin Ajutorul Muncitoresc Internațional, o organizație-paravan, prin care a strâns doar 2,5 milioane de dolari pentru a veni în sprijinul țăranilor ruși înfometați de politicile comuniste de rechiziții, de la începutul anilor 1920 (verzii erau oricum dispensabili și au murit cu sutele de mii). Suma era modestă, cel puțin în comparație cu cea strânsă de o organizație de caritate americană (70 de milioane). În 1926, sulfurosul personaj deținea două ziare de mare tiraj în Germania (Berlin am Morgen și Welt am Abend) și un săptămânal ilustrat, care vindea un milion de exemplare. Trustul lui Munzenberg a finanțat inclusiv filme. Tactica trustului era de a fi mereu în ofensivă, născocind cele mai sfruntate minciuni sau publicând semiadevăruri, obligându-și mereu adversarii să se afle în defensivă, să se apere, să se justifice. După venirea la putere a lui Hitler în Germania, Munzenberg s-a mutat în Franța, unde a constituit o altă rețea de agenții, ziare, asociații, toate aflate în slujba Moscovei. În septembrie 1936 era organizată la Bruxelles Adunarea Mondială pentru Pace (RUP), la evenimentul de constituire participând 4.500 de delegați, reprezentând 750 de organizații naționale și 40 internaționale. Comitetele Munzenberg erau, de fapt, rețele de penetrare comunistă, folosind generosul ideal al păcii. Acest slogan a fost folosit și de mișcarea comunistă din România Mare, iar manifeste cu acest conținut pot fi regăsite în fondurile arhivistice, care nu au fost periate de comuniști, precum cele ale prefecturilor interbelice. Munzenberg avea să fie găsit mort în 1940, în apropiere de granița franco-helvetă, fiind asasinat mai mult ca sigur de un agent sovietic.
Thierry Wolton analizează și episodul războiului civil spaniol, care a avut un mare impact (și mediatic) în epocă, fiind, de fapt, un laborator atât în sensul testării unor noi arme și tactici de către toți beligeranții, cât și în sensul infiltrării comuniștilor în toate structurile de forță (acestea au fost mereu esențiale pentru comuniști, căci asigurau pârghiile prin care își pot impune dictatura, lichidându-și fizic oponenții) ale Republicii Spaniole. Pentru sovietici a fost antrenamentul pentru ceea ce avea să se întâmple după 1945 în țările ocupate de Armata Roșie în Europa Centrală și de Est. Spre lauda lui Wolton, el prezintă pe larg și obiectiv cauzele războiului civil, izbucnit la 17 iulie 1936, prin proclamația lui Franco de la Melilla, atât fraudarea alegerilor (cu siguranță a turului doi) de către partidele din Frontul Popular, care obținuseră la alegerile din februarie 1936 278 de mandate din 473 cât și violențele declanșate de militanții de stânga, ce au aprins butoiul de pulbere iberic. Să nu uităm că elementul declanșator al rebeliunii militarilor naționaliști a fost asasinarea unui lider monarhist de către milițiile socialiste. Se pare că toate aceste provocări au fost deliberate, anume pentru a grăbi o reacție a taberei adverse (atât de pestriță și ea, de la carliștii tradiționaliști din Navarra, la Falanga calchiată după model musolinian, militarii de dreapta etc.) în vederea lichidării ei și a instaurării unei republici de stânga. Istoricul francez subliniază de mai multe ori disperarea comuniștilor de a păstra monopolul violenței revoluționare, care era contestat de alte partide de stânga.1 Rolul experților sovietici este acum bine-cunoscut, practic, Republica Spaniolă devenind un prim satelit european al URSS, numai victoria lui Franco prevenind o evoluție care ar fi semănat destul de mult cu cele ale țărilor estice, poate nu chiar atât de vizibilă la suprafață (având în vedere distanța geografică a Spaniei față de URSS), dar în fond similară. Războiul civil spaniol a fost prezentat pe larg în versiunea sa propagandistică și în Uniunea Sovietică, iar NKVD nota comentariile amare ale unor cetățeni sovietici. Un țăran dintr-o cooperativă din Dniepropetrovsk remarca sarcastic: „De ar ști muncitorii spanioli cum trăim noi, nu ar mai lupta pentru libertate.” Oare câți ani a fost deportat în Siberia acest om? Ajutorul sovietic, atât de instrumentalizat propagandistic pentru a dovedi superioritate cauzei, nu a fost nici el gratuit, Stalin fiind un pragmatic. Republicanii spanioli au trimis la Moscova, spre stupefacția liderului sovietic, întreaga rezervă de aur a statului iberic, una dintre cele mai mari din lume la acea dată și care rămăsese în teritoriul controlat de republicani. La 25 octombrie 1937, 7.200 de lăzi pline cu 508 tone de aur brut au luat drumul Odesei, în patru nave sovietice. E drept, o parte din acest aur a fost schimbat de sovietici în dolari pentru a plăti armamentul livrat republicanilor, dar marea lui majoritate a dispărut, fiind probabil înglobat rezervelor sovietice.
După cum se știe, victoria lui Stalin și a Armatei Roșii asupra lui Hitler și a Germaniei naziste avea să facă uitată penibila complicitate pe care comuniștii occidentali au avut-o cu trupele de ocupație. Acum apare mitul rezistenței comuniste, ca și cum numai comuniștii ar fi făcut parte din rezistența antinazistă. Stilul comunist de a-și ataca adversarii a căpătat noi valențe în ilogica roșie. Situându-te împotriva lor, automat respingeai rezistența, deci deveneai aliat al nazismului. Însă chiar și azi este puțin cunoscut faptul că partidele comuniste francez și italian au practicat și în timpul ocupației, cât și imediat după o politică de represalii împotriva adversarilor interni, importând, în fapt, teroarea din Uniunea Sovietică. În Italia au apărut „Volante Rossa” (unități roșii mobile, de exterminare, am adăuga noi) care au contribuit la climatul de război civil pe care l-a cunoscut Italia după 1943, comuniștii deținând nu mai puțin de 1.500 de tone de material de război, inclusiv tunuri sau mortiere, multe abandonate de Wehrmachtul în retragere. Togliatti, liderul comunist italian, a fost un stalinist dedicat, luând apărarea forțelor lui Tito, care au supus orașul Trieste unui regim de teroare, ucigând peste o mie de italieni, mai ales reprezentanți ai „claselor opresoare, burghezo-moșierești”. Aceștia erau ridicați în miezul nopții și aruncați în niște grote adânci de trei sute de metri.
Generația decrețeilor a crescut în mitul luptei pentru pace, pe care aparatul Agitpro al regimului Ceaușescu a folosit-o obsesiv în ultimul deceniu al comunismului, în România, pentru a abate atenția de la dezastrul umanitar care avea loc în țară. Însă această marotă era mult mai veche și cumva i-a rămas în memorie lui Ceaușescu din anii 1950. La ea se referă și istoricul francez: „Pacea comunistă servește în primul rând drept paravan, la fel ca antifascismul sau antiimperialismul, permițând URSS, apoi întregului bloc socialist să deturneze atenția opiniei publice mondiale de la ceea ce se întâmpla în interiorul frontierelor, anume, în acest caz, de la pregătirile de război de care se ocupă toate regimurile comuniste (...) Pacea mai folosește și ca armă de propagandă pentru discreditarea adversarului. Atunci când îl acuzi pe celălalt că vrea război, îl obligi să se disculpe, să-și dovedească pacifismul, să lase garda jos pentru a-și demonstra buna-credință”. De altfel, și glumele (bancurile) care circulau în spațiul comunist demonstrau faptul că măcar popoarele nu aveau iluzii în ceea ce privește pacifismul declamat propagandistic de către autorități. //
1. Precum POUM, puternic în Catalunia, în cadrul milițiilor sale servind și un anume George Orwell, care avea să scrie Omagiu Cataluniei.
Thierry Wolton
O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică
Volumul III – Un adevăr mai rău decât orice minciună. Complicii
Traducere: Wilhelm Tauwinkl, Carmen Fotescu, Marieva‑Cătălina Ionescu,
Mariana Piroteală, Elena Ciocoiu, Georgeta‑Anca Ionescu şi Emanoil Marcu
Editura Humanitas, București, 2020, 1024 pagini
TAGS:
Pacepa. Despre morţi, numai de bine (1)- Madalin Hodor- 02.03.2021- Sursă: Revista 22
Pacepa. Despre morţi, numai de bine (1)
Moartea fostului general de Securitate Ioan Mihai Pacepa a reaprins polemica despre rolul său în spionajul comunist și impactul pe care l-a avut defectarea sa, în 1978, asupra regimului ceaușist.
Pacepa. Despre morţi, numai de bine (1)
Moartea fostului general de Securitate Ioan Mihai Pacepa a reaprins polemica despre rolul său în spionajul comunist și impactul pe care l-a avut defectarea sa, în 1978, asupra regimului ceaușist.
Unde e „Podeanu”?
În dimineaţa de 29 iulie 1978, în holul hotelului „Intercontinental” din Köln (atunci, în Germania Federală) se iscase din senin o mare agitaţie. Ea era provocată de trei persoane, care pretindeau că un coleg al lor, cetăţean român cazat într-una din camere, nu răspunde la bătăile în uşă şi că nu l-au găsit nici la restaurant, nici în împrejurimile hotelului. Asta cu atât mai mult, cu cât stabiliseră cu o zi înainte să se întâlnească pentru a-l duce la aeroport. La apelul de la recepţie nu a răspuns nimeni. În urma insistenţei celor trei, a fost solicitat responsabilul de etaj, care a deschis camera folosind cheia de rezervă. Au pătruns cu toţii înăuntru pentru a constata ceea ce deja intuiau: camera era goală.
Ceea ce a urmat a fost descris cu lux de amănunte în telegrama cifrată, trimisă la ora prânzului către Centrala DIE de la Bucureşti. Şeful rezidenţei spionajului comunist în RFG, conspirativ „Dinescu”, căci chiar el era una dintre cele trei persoane care se agitaseră la hotelul „Intercontinental”, ceilalţi doi fiind tot ofiţeri de Securitate, îşi informa şefii că „Podeanu” (unul dintre numele conspirative folosite de Mihai Pacepa) dispăruse. Primele supoziţii ale celor din rezidenţă erau că poate fi vorba despre o răpire sau un accident, deoarece aveau informaţia că Pacepa părăsise hotelul în seara anterioară. Începuseră deja căutările prin spitale şi anunţaseră dispariţia la organele de poliţie federală.
Deşi semnele nu erau neapărat îmbucurătoare, iniţial Bucureştiul nu s-a panicat şi a ordonat obţinerea de informaţii suplimentare. Ultima comunicare între Centrala DIE şi „Mihai Podeanu” avusese loc în jurul orei 17.00, cu o zi înainte, 28 iulie 1978, şi nu anunţa nimic deosebit. Pacepa informase că nu reuşise să obţină o audienţă la Cancelaria Federală în chestiunea „afacerii Fokker” (negocieri pentru achiziţionarea unor motoare de avion cu destinaţie militară) şi că, în consecinţă, se va întoarce acasă. Întreaga afacere intrase de fapt în impas de ceva vreme, iar misiunea încredinţată lui Pacepa, cea pentru care fusese trimis în RFG, era tocmai să apeleze la autorităţile vest-germane pentru a debloca negocierile. Telegrama lui Pacepa anunţa eşecul acestei misiuni, dar faptul în sine nu era ceva atât de spectaculos, încât să-i determine pe cei de la Bucureşti să suspecteze ceva.
Au făcut-o însă informaţiile apărute după câteva zile în presa internaţională.
În vreme ce şefii din DIE îşi spărgeau capul să pună cap la cap bucăţile de informaţii pe care le aflau treptat, presa germană, preluată imediat de mari cotidiene din lumea largă, anunţa „Dispariţia unui înalt demnitar român” şi îl prezenta deja pe Mihai Pacepa în calitatea sa de „membru în serviciul de Securitate român” şi „apropiat al preşedintelui Nicolae Ceauşescu”. Până ca Bucureştiul să digere ştirea şi să trimită o circulară prin care se recomanda ca reprezentanţii oficiali români din străinătate să spună că „dispărutul” îndeplinea o funcţie pe linie economică şi să nege afilierea lui la Securitate, a apărut bomba: „Die Welt” anunţa că „Omul de încredere al lui Nicolae Ceauşescu” ceruse şi obţinuse azil politic în Statele Unite.
Abia în acest moment a început panica. Informaţiile obţinute de la oficiali ai ministerului german de interne în zilele anterioare (care sugeraseră deja după câteva zile că Pacepa nu „dispăruse”, nu fusese „răpit”, ci că erau la mijloc alte chestiuni) găsirea paşaportului aruncat într-un coş de gunoi, dar pus într-o pungă pentru a-l proteja, precum şi relatările celor care se intersectaseră cu Pacepa în zilele anterioare plecării şi apoi pe timpul şederii sale la Köln duceau la concluzia irefutabilă că numărul doi din DIE „trecuse la inamic”.
Cum nivelul „deranjului” era atât de mare, încât consecinţele şi întinderea lor nici măcar nu puteau fi estimate în această fază, au fost luate urgent trei măsuri: prima a fost sistarea tuturor operaţiunilor DIE în desfăşurare în ţările occidentale, înfiinţarea unei comisii de anchetă internă pentru a determina exact cauzele „trădării” şi, nu în ultimul rând, lansarea în presa internaţională a variantei că Mihai Pacepa a fugit în Statele Unite pentru că era implicat într-o afacere de corupţie, iar arestarea sa era iminentă. În ceea ce priveşte această a treia măsură, trebuie precizat că nu a avut absolut niciun impact, cu atât mai puţin impactul imediat scontat de Securitate (discreditarea lui Pacepa). Posibilităţile DIE de a promova ştirea s-au dovedit extrem de limitate, de fapt cu excepţia câtorva ziare din ţările arabe, care au publicat povestea contra cost sau în virtutea „relaţiilor speciale de prietenie”, niciun cotidian important nu a preluat-o. Ceea ce nu a împiedicat comisia de anchetă înfiinţată de urgenţă să urmărească ipoteza.
Avem concluziile, să facem o comisie
Nu ar trebui să fie o mare surpriză că generalii Emil Macri, Iulian Vlad şi coloneii Vasile Gheorghe şi Ion Moţ, membrii comisiei care trebuiau să elucideze împrejurările fugii lui „Vintilă” (numele conspirativ dat iniţial acţiunii) au plecat în anchetă având concluziile deja formulate. Ca să nu lungesc inutil expozeul şi să nu reiau ceea ce s-a scris deja pe subiect, o spun din capul locului: nu a fost vorba despre nicio anchetă. Cel puţin, nu în sensul în care publicul ar înţelege astăzi termenul. Cea mai exactă descriere, în opinia mea, a operaţiunii care a presupus interogarea a peste 500 de ofiţeri din aparatul de Securitate (cu precădere care lucraseră sau lucrau în DIE, dar nu exclusiv) şi răscolirea arhivelor din 1951 (data intrării lui Pacepa în Securitate) până în 1978, ceea ce a produs mii de pagini de documente aflate în dosarul din arhiva CNSAS (93 de volume) este aceea că ea a vizat cartografierea cât mai precisă a daunelor care puteau fi provocate de eventualele „confesiuni” ale lui Pacepa în faţa noilor săi prieteni şi muşamalizarea lor în plan intern.
Pentru a realiza această sarcină, care presupunea de fapt punerea în cârca lui Pacepa a tot ceea ce se putea şi nu se putea, în vederea protejării atât a aparatului de Securitate, cât mai ales a legăturilor pe linie mafiotă dintre acesta şi Conducerea Superioară de Partid, comisia s-a străduit să ducă linia de anchetă spre trei concluzii prestabilite: 1. Pacepa fusese recrutat de către CIA încă din perioada când fusese şef al grupului operativ DIE din cadrul Agenţiei Comerciale Române din RFG (1956-1959), aşadar, acţionase ulterior ca agent al spionajului american „pentru discreditarea conducerii partidului”; 2. Pacepa fusese, alături de ceilalţi şefi ai DIE, promotorul corupţiei în rândul aparatului de Securitate, reuşind să corupă şi membri marcanţi ai Partidului; 3. Legat de punctele anterioare: Pacepa şi-a însuşit, împreună cu omul său de legătură, Rolf Spitra, sume importante de bani aferente „afacerii Fokker”. În ceea ce priveşte comisia, era de preferat ca aceste trei concluzii să fie unite într-una singură: anume că Pacepa fusese „încă de la început” un trădător. Ar fi fost o explicaţie foarte mulţumitoare, chiar solomonică, căci pornea deja de la o realitate: Pacepa chiar trădase, chiar trecuse de partea americanilor şi a CIA. Ce mai contau răsturnarea factuală a realităţii şi cronologia? A trădat, deci putea să fi trădat de la început. Cu atât mai mult cu cât mizele reale erau mult mai importante decât aflarea „adevărului”.
Despre documentele comisiei de anchetă internă a Securităţii de după fuga lui Pacepa s-a scris în felurite feluri. Unii au negat valoarea lor, invocând exact argumentele prezentate mai sus şi susţinând că ele sunt rezultatul unei „anchete trucate” şi, pe cale de consecinţă, nu descriu realitatea, ci ceea au vrut anchetatorii să consemneze. Şi de aici, corolarul teoriei, că practic nu trebuie să avem încredere, in extenso, în „niciun document” din arhiva Securităţii. Cei care le citează nu fac decât să „preia punctul de vedere” al securiştilor. Argumentele merg de la cele „sofisticate” (pomenirea celebrei ziceri a lui Adam Michnik, ca autoritate de natură divină), la cele mai puţin cizelate, funcţie de gustul auditoriului.
Cealaltă tabără, formată din ceea ce generic putem numi „duşmanii neîmpăcaţi” ai lui Pacepa (nu ai lui personal neapărat, ci mai degrabă a ceea ce el a reprezentat) găseşte că respectivele documente sunt „literă de Evanghelie”.
Cum subiectul rămâne delicat, iar istoria reală este mult mai complexă decât existenţa albului şi a negrului, îmi permit să încerc lămurirea acestui aspect, dar şi a celorlalte, în următorul episod. Până atunci să remarcăm că, spre deosebire de comisie, care a păstrat numele conspirativ „Vintilă” pentru a-l desemna pe Pacepa în documente, foştii săi colegi din DIE au deschis acţiunea de identificare a ascunzătorii şi de asasinare a sa, pe numele „Canalia”. //
(Va urma)
Pacepa, dosarul de cadre
PACEPA (PACIPA) IOAN MIHAI
n. 28.10.1928, BUCUREŞTI, fiul lui MIHAI şi SANDA
Studii: 1939-1947, Liceul Voevod Mihai; Facultatea Chimie industrială cu ex. 1951
Grade deţinute: sublocotenent: 19.02.1951; locotenent, 20.08.1952; locotenent‑major, 01.01.1954; căpitan, 01.08.1955; maior, 01.02.1958; locotenent‑colonel, 23.08.1963; colonel, 23.08.1964; general-maior, 22.08.1967; general-locotenent, 19.08.1974; soldat, 05.08.1978.
Funcţii îndeplinite: 19.02.1951, lucrător operativ., Direcţia a II-a; 01.04.1955, şef serviciu, Direcţia a II-a; 01.01.1956, şef birou, UM 0123/I (DIE); 01.10.1956, şef serviciu, UM 0123/I (DIE); 01.02.1958, şef serviciu, UM 123/I (DIE); 01.10.1962, locţiitor şef direcţie operativă. 01.10.1963, şef direcţie operativă, UM 123/I (DIE); 01.12.1969, adjunct şef direcţie generală; 20.04.1972, adjunct şef departament în rang de secretar; 01.11.1973, şef divizie; 01.08.1974, şef divizie informaţii externe.; 01.02.1976, adjunct şef departament, DIE; 01.07.1977, 28.07.1978, TRĂDARE; 03.08.1978, trecut în poziţia de dezertare; 05.08.1978, trecut în rezervă.
Sentinţă: Condamnat în lipsă prin sentinţa nr. 52/17.08.1978 a Trib. Suprem, Secţia Penală (dosar nr. 60/1978) la moarte şi confiscarea totală a averii pentru: trădare prin ajutarea unei puteri străine în desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva securit. statului (art. 155 c.p.) şi pentru transmitere de secrete (art. 157, al. 1 c.p.); 7 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi pe timp de 4 ani pt. refuz de înapoiere în ţară (art. 253 al. 1, 2 c.p.); 7 ani închisoare pt. dezertare (art. 332, al. 1 c.p.); degradare militară (art. 67, al. 1, 2 c.p.). Inculpatul urmează să execute pedeapsa cea mai grea.
În ultima sa carte, „Soră lume Ana Blandiana face acuzaţii extrem de dure la adresa lui Mircea Dinescu - - 28 februarie 2021 - Ion Spânu Actualitate, Cultură 82
În ultima sa carte, „Soră lume”
Ana Blandiana face acuzaţii extrem de dure la adresa lui Mircea Dinescu
Ana Blandiana a publicat recent la editura „Humanitas” un volum de amintiri cosmetizate, sub titlul „Soră lume”, primit cu entuziasm de prietenii săi din lumea literară. Pentru tinerii care nu ştiu nici cum a fost comunismul, în general, şi viaţa culturală a acelei epoci, acest volum pare a fi scris de o disidentă care s-a luat zilnic la trîntă cu Gheorghiu Dej sau cu Ceauşescu, care ar fi fost într-o permanentă interdicţie de a publica şi care ar fi fost persecutată de regimul comunist. Cei care au trăit, însă, în acea epocă ştiu însă că lucrurile n-au stat nici pe departe aşa, Ana Blandiana, ca şi alţi scriitori din epocă, fiind extrem de apropiată de unul dintre liderii PCR, Gogu Rădulescu, şi, în consecinţă, o privilegiată a epocii.
Dar, citind acest ultim volum al Anei Blandiana, ceea ce ne-a lăsat cu gura căscată au fost două pagini în care îl atacă extrem de dur pe Mircea Dinescu, cel care, în 22 decembrie 1989, fiind cu domiciliu forţat după apariţia unui interviu în ziarul „Liberation”, în care îl acuzase direct pe Nicolae Ceauşescu, anunţa la Televiziunea Română: „Am învins!”
Iată, în facsimil, aceste pagini din volumul „Soră lume”:
După cum se vede, pe două pagini, Ana Blandiana povesteşte cum s-a derulat un dejun diplomatic, în prezenţa ministrului de externe francez Roland Dumas, la care au mai participat Doina Cornea şi Ion Caramitru.
Blandiana spune că, la întrebarea ministrului francez dacă se ştie „cine erau” tinerii morţi la Intercontinental în zilele Revoluţiei, Mircea Dinescu ar fi răspuns batjocoritor: „Hitlerjungend” („Tineretul lui Hitler”)!
Cei de faţă ar fi rămas stupefiaţi şi i-ar fi cerut explicaţii lui Dinescu, iar acesta ar fi continuat tirada şi ar fi spus „că nu trebuie să li se exagereze importanţa, este vorba despre nişte utecişti care cu puţine zile în urmă scandaseră sloganuri procomuniste”!
Şi asta n-ar fi fost tot, ci Mircea Dinescu, spre stupoarea celor prezenţi, ar fi continuat „tot mai furios să bagatelizeze morţii şi să-şi bată joc de apărătorii lor”!
Ana Blandiana, însă, nu se limitează la povestirea „întîmplării”, ci, după mai bine de treizeci de ani, ne oferă şi explicaţia sa: că Mircea Dinescu, „eroul din zilele premergătoare revoluţiei nu suporta concurenţa eroilor post mortem care îi umbreau, prin tragedie, celebritatea. Nu le ierta tinerilor, care-şi plătiseră curajul cu viaţa, faptul că, în faţa curajului de a muri, orice altă formă de curaj devenise derizorie”!
MIRCEA DINESCU: „DE UNDE DRACU’ A SCOS TÎMPENIA ASTA?”
Desigur, în faţa unor astfel de acuzaţii de o gravitate extremă, l-am contactat chiar pe Mircea Dinescu pentru a afla dacă o asemenea întîmplare a avut loc cu adevărat, iar răspunsul său a fost: „De unde dracu’ a scos tîmpenia asta?” Nu citise cartea Anei Blandiana, iar după cîteva zile, cînd am revenit cu telefonul, a promis că va face public punctul său de vedere împreună cu dezvăluiri despre dizidenţa Anei Blandiana!
Parţial, a răspuns deja în emisiunea „România 9” de la TVR, în care a dezvăluit că Ana Blandiana este naşa fiului său, Andrei, şi că cea care-l acuză se laudă cu dizidenţa ei, deşi în 1989, cînd el avea domiciliu forţat, ea publica un volum de poezii în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, într-un tiraj ameţitor, ceea ce nu era dat oricui în acea vreme!
Desigur aşteptăm ca în zilele următoare Mircea Dinescu să lămurească dacă întîmplarea povestită de Ana Blandiana este adevărată sau nu şi dacă discuţia cu ministrul francez de externe s-a derulat aşa cum o povesteşte Blandiana.
Personal, mă îndoiesc că lucrurile au stat chiar aşa cum spune Ana Blandiana, ştiind că aceasta a încercat să-şi treacă în cont şi fenomenul „Piaţa Universităţii”, pînă cînd Marian Munteanu, liderul necontestat al evenimentelor din 1990, chiar aici, în „Cotidianul”, a dezvăluit că Blandiana a fost în piaţă cel mult de două ori, fiind invitată la microfon chiar de el (https://www.cotidianul.ro/ana-blandiana-il-confunda-pe-marian-munteanu-cu-sandy-batausul-din-piata-victoriei/).
Cît despre disidenţa Anei Blandiana, am scris deseori, subliniind că poeta a fost mai degrabă o privilegiată a regimului comunist (https://www.activenews.ro/prima-pagina/Jurnalistul-Ion-Spanu-o-dezbraca-de-disidenta-pe-Ana-Blandiana.-Tovarasa-Suzana-Gadea-si-Documentul-care-face-praf-falsa-opozitie-anticomunista-a-rezistentei-de-azi-162815)!
E greu de digerat faptul că tocmai Ana Blandiana face astfel de acuzaţii la adresa lui Mircea Dinescu, ştiindu-se că aceasta publica în 1983 poezii închinate PCR şi chiar lui Lenin, fiind decorată, în semn de recunoştinţă cu „Meritul cultural”, clasa a IV-a, aşa cum citim chiar în „Fişa sa de cadre”.
Aşteptăm, deci, cu interes ca acest uriaş scandal declanşat de Ana Blandiana în volumul „Soră lume” să fie lămurit chiar de protagonişti.
