Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

sâmbătă, 17 decembrie 2016

Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Cum s-a sfârşit Camillo (Camil Baciu) - Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html


      Cum s-a sfârşit Camillo (Camil Baciu)

E
Un scriitor rămâne în istoria literaturii pentru două-trei motive: influenţa lui asupra conştiinţei colective a contemporanilor săi, relevanţa scrisului pentru generaţiile care se succed (de ex: Shakespeare, Proust, Joyce, Eminescu) cât şi conceptul intelectual - filosoficpe care îl propune. În cazul multor scriitori români ai secolului XX, destinul lor a fost puternic marcat de marasmul politic interbelic, de apariţia doctrinei legionare şi apoi a dictaturii comuniste care au sufocat gândirea şi libertatea de expresie. Iată o listă (parţială) a unor remarcabili filosofi, artişti şi scriitori care au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara natală luând calea occidentului: 
Emil Cioran, Eugen Ionesco - 1940, Marcel Ianco-1941, Paul Celan, Monica Lovinescu -1947, Gherasim Luca-1952, Mircea Eliade-1957, Jules Perahim şi Camil Baciu-1969. Este o lista incompletă, care reflectă imposibilitatea morală şi fizică (cum s-a întâmplat poetului Gheorge Ursu, ucis de securitate) a unor artişti de a crea în comunism. Rămâne prietenilor, urmaşilor sarcina de a cerceta şi păstra vie amintirea destinelor şi a operelor lăsate de aceşti mari predecesori ai secolului XXI. O astfel de amintire este agenda Alexandrei Iliescu despre sfârşitul lui Camil Baciu.

 Alexandra Iliescu - Am fost suflete gemene

Eram în luna aprilie Paris, 2005 – mai precis, sâmbată, duminică 23/24 aprilie – şi lunea care a urmat.
Camillo petrecuse un sfârşit de săptămână radios, ideal – un week-end de vis, cu activităţi multiple şi variate, debordând de energie, forţă vitală, imaginaţie, chef de viaţă şi antren; plin de entuziasmul acela juvenil care-l caracteriza, era aparent într-o dispoziţie şi-o formă excelentă la propriu şi la figurat; senin, vesel, încrezător, calm (lucru rar la el!) şi totodată hiper activ, o „mini tornadă” în plină acţiune! 
Sâmbătă, peste zi, mă sunase de vreo 2-3 ori: făcuse ordine prin casă, ceva menaj, apoi cumpărături, preparative şi gătit – era tare mulţumit, căci seara urma să aibă o primire, câţiva prieteni intimi invitaţi la cină, printre care şi eu. Am mâncat, am pălăvrăgit, am băut, am râs… am chefuit în cercul nostru intim, ne simţeam aşa de bine. Desigur în cursul serii s-a vorbit de câteva ori cu băieţii, via Skype (gemenii adoraţi ai lui Camillo erau departe, la San Francisco). Gazda noastră purta o minunată cămaşă elegantă, de culoare „bleu nuit“, un albastru rar, catifelat – iar ochii lui Camillo erau parcă mai albaştri. Am plecat cu toţii spre casele noastre după 11 noaptea. Ne-a sunat pe fiecare în parte, grijului ca totdeauna, să ştie cum am ajuns.
Duminică 24 aprilie, dl. Baciu n-a avut astâmpăr: a robotit el, desigur, ceva dimineaţa prin apartament, după care s-a dus la magazinul vecin de la parter unde se vinde, se degustă, cafea şi ceai; o bandă de jazz se producea acolo, ca deseori duminica: se dansa în boutique, afară, pe trotuoar, practic pe stradă! Drăguţă atmosferă, tare simpatic – Camillo al nostru a dansat cu pasiune, cu foc şi cu vocaţie (este, de altfel, imortalizat într-o fotografie păstrată cu sfiinţenie în albumul proprietarului – patronul magazinului). Ca de-obicei, s-a întreţinut cu tot cartierul, cu vecinii, trecătorii, cu Frédéric patronul, comercianţii etc.; a făcut bancuri, s-a produs în calitate de clown şi animator suprem, a făcut curte doamnelor, a băut probabil şi-o cafeluţă (toate acestea mi-au fost relatate, eu nu eram de faţă). Apoi s-a întors acasă, a mâncat de prânz – după care m-a chemat la telefon, era încântat şi mândru: „ştii că sunt invitat azi la un party?? – pe la orele 4 după masa: organizez un party, e aniversarea unui puşti, împlineşte 2 ani – sunt vreo 8 invitaţi, prieteni de-ai lui, eu mă ocup de tot: animaţie, jocuri, baloane, surprize…“ Aşa a şi fost, totul s-a petrecut cu bine – desigur, au fost prezenţi toţi părinţii, inclusiv mama şi tatăl gazde, nu a căzut tot greul exclusiv pe capul lui (Doamne, cât şi cum putea Camillo să iubească copiii! toţi, absolut toţi copiii din lume). A venit în fine seara – iar Camillo s-a pus pe ordinator, să lucreze cu râvnă şi cu mare chef, cu inspiraţie – şi cu calm. Au urmat încă 1 sau 2 telefoane pe la 10 seara (chestiune pur tehnică de utilizare a clavierului, etc.), ne-am urat noapte bună.


Cum s-a sfârşit Camillo


A sosit şi luni dimineaţa – 25 aprilie 2005. Au fost câteva telefoane, cronologic: - la 9 devotata femeie de menaj, Mirela, care l-a chemat: avea o voce zdravănă: „Merge, merrrge bine“ a răspuns el. - la 10 Camillo mă sună pe mine, să aibă veşti – numai aşa (de fapt vroia să mă audă, nu putea trăi fără asta – nici eu, de altfel) „Merge, merrrge bine“ răspund eu. - la 11h15 îl sun în legătură cu un şantier vecin care făcea zgomot – îmi cere telefonul lor, să vadă care-i problema. Cobor apoi peste puţin timp să iau poşta de jos – la întoarcere, găsesc un lung mesaj pe répondeur (îmi explica cu detalii, şi-o voce super calmă, ce şi cum, ce trebuie să fac, cum să procedez etc.) Nu ştiu de ce, şterg mesajul imediat – nu-i obiceiul meu, în special cu mesajele de la cei dragi. Mă duc la bucătărie, încep să fac clătite – se făcuse cam 12 între timp. Mă enervez că ard clătitele, sau sunt prea subţiri. Deodată sună telefonul:

- orele 12h15/ 12h20 (mă uit la ceas). Spun „alo“, răspunde Camillo (voce perfect normală, vocea lui, nici vorbă de isterie, dar grăbit, foarte grăbit) şi aud:
„Am o durere mare în piept, se urcă în sus, nu-i durerea mea obişnuită“. Apoi aud iarăşi:„ah, ah, mor – mor“ (era o afirmaţie). Şi conversaţia se întrerupe – şi nu am timp să strig,să urlu „te iubesc“… În schimb, total „rece“, pragmatică şi eficace la culme, un perfect robot, sun în secundele care-au urmat Salvarea, Pompierii, gardiana imobilului (care avea cheile lui), băieţii la San Francisco, mama, prietenii cei mai apropiaţi din Paris sau Tel-Aviv, inclusiv fosta lui nevastă ş.a.m.d. Biata mama mă recheamă, mă linişteşte. Pe băieţi în special nu i-am panicat (de ce oare aş fi facut-o?? nimeni n-ar fi crezut, nimeni nu se aştepta), nici pe prieteni – am spus că nu se simţea bine, avea un malaise, probabil inima! Dar de alertat, i-am alertat pe toţi, într-un timp record. Aştept câteva minute (lungi, lungi...) Clătitele se carbonizau – mă uit la ceas, cam 12h30/ 12h35, rechem la el acasă răspunde un pompier – mă întreabă cine sunt, răspund că sunt sa compagne, mi-l trece pe şef care declară oficial şi neutru, însă liniştitor „Doamnă, nu mă pot pronunţa, aşteptăm reanimarea“. Închid telefonul precum o maşină. O maşină calmă, eficace, ponderată, încrezătoare. Peste câteva minute, resună telefonul, e soţia unui excelent prieten, François, şi Ani îmi spune „Alexandra, trebuie să fii tare, Camillo nu mai este“. Urmează telefonul lui Jonathan, cel mai adorabil dintre cei 2 gemeni: „Papa est mort“. Răspund numai: „je sais“. Aşa a fost sfârşitul lui Camil Baciu. S-a dus practic în 10 minute. S-a dus vorbind cu mine la telefon. Ne-a părăsit în plină formă, în picioare, în activitate, în acţiune. A părăsit scena în mod elegant, avec du panache, cum spun francezii. Era genul lui, le panache, la surprise, le coup de théâtre !!… Rapid, expeditiv, teatral, regia a fost perfectă – ai fi jurat că e un banc, une mise en scène, nimic altceva (aşa cum a trăit, de fapt). Ne-a luat pe toţi prin surprindere – a plecat pe lumea cealaltă precum un fulger, am rămas cu toţii orfani, total dezorientaţi şi cu gura căscată, trăzniţi şi practic etern neîncrezători ! Camillo a plecat în ultima sa călătorie, printre asteroizi şi stele (cât de frumos o spune Andrei Ursu !), destinaţie necunoscută, undeva în stratosferă, în neant – poate spre Planeta Cubică??… 

(spun şi eu, precum titlul unei nuvele science-fiction a lui Camillo).


Camil Baciu urma să împlinească 79 de ani peste aproape 2 luni. Am fost tovaraşa lui de viaţă timp de 16 ani; am fost Prietena lui, a fost Prietenul meu; am fost suflete gemene. Când ne-am cunoscut, în 1989, aveam lângă mine un bărbat de maximum 40 de ani, deşi era născut în 1925; când ne-a părăsit, nu arăta mai mult de 60… În paralel, a dăinuit mereu în el, până la urmă, identic, autentic, neschimbat, nepângărit, un puşti, un băieţandru din Galaţi, de maximum 9-10 ani… combinat, în mod paradoxal, cu acel om carismatic, de-o inteligenţă rară, cu trăsături geniale, cu un suflet de aur, acel tată excepţional, acel bărbat adult şi matur, devenit cu timpul foarte matur, în ciuda dorinţei lui, şi chiar, cu anii, „bătrânel” cronologic vorbind…
Camillo, mai mult ca oricare altul, nu suporta ideea bătrâneţii – o nega totalmente. O ignora. O ura, se răzvrătea… Vârsta înaintată şi anii care trec ineluctabil echivalau pentru el cu o decădere profundă, cu o ruşine personală, un fel de tară pe care-o purta nespus de dureros în el, cu un orgoliu şi-o „ruşine“ fără seamăn – cu atât mai mult cu cât puştiul din el, intact, continua să trăiască cu el, alături de el, practic un companion unic şi fidel în fiecare clipă a existenţei lui!
Camillo nu ar fi suportat niciodată adevărata bătrâneţe, inerent legată de boli şi suferinţă, de declin fizic şi decădere morală, degradare psihică ş.a.m.d. Viaţa ar fi devenit un infern pentru el – cât şi pentru cei din jurul lui. Dumnezeu l-a iubit cu adevărat şi l-a chemat la El când era probabil momentul, când „trebuia“…
Acum, în fine, după un an şi jumătate de la dispariţia lui Camillo, încep să devin conştientă de acest lucru – şi chiar recunoscătoare acolo Sus, Celui care a hotărât şi a decis data şi ora (ora pro nobis) plecării lui Camillo Baciu.
Rămân încă profund neconsolată şi inconsolabilă… cu momente de indignare, durere, răzvrătire şi neînţelegere greu de descris. Căci puţini sunt cei care lasă în urmă un asemenea vid, un vacuum dezolant şi-un hău fără sfârşit… Camillo este, fără dubiu, fără urmă de îndoială, unul din ei.


Alexandra Iliescu, Paris 2006


ADIO


Drum bun,
iubite nebun,
suflet geamăn.
Drum bun printre asteroizi şi generaţii
care te vor citi,
te vor iubi,
vei fi o parte din ele –
dar nu-ţi vor cunoaşte un seamăn.


Autor: Andrei Ursu (fiul lui Gheorghe Ursu), 2005

**

AG - plecarea lui Camillo, mixed media

Surse:
Gheorge Ursu
Arhiva familiei Ursu
Internet

joi, 15 decembrie 2016

Arhivele Naționale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

 Arhivele Naționale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523



23 septembrie 2016, 01:40




Poate ca acest text a mai circulat, dar nu strica sa fie recitit
                               

Arhivele Naționale ale României, Fondul Microfilme SU A , rola 258, cadrul

1405523

La scurt timp după ce am terminat analiza mesajului prin care ambasadorul SU A Hans Klemm îi îndemna pe români să le permită *imigranților arabo-musulmani participarea la făurirea „noii Românii”*, cineva mi-a atras
atenția asupra unui *raport secret german datat 4 noiembrie 1940.* Documentul, probabil redactat de un expert al NSD A P, propunea strategia Germaniei naziste față de recentul său aliat român. Fotocopia originalului
se găsește la * A rhivele Naționale ale României, Fondul Microfilme SU A , rola 258, cadrul 1405523.*

Înainte de orice subliniez că acest text trebuie citit dincolo de prejudecata potrivit căreia tot ce este de origine nazistă sau este un produs german din perioada nazistă, este aberant. Sublinierea este importantă pentru a se înțelege faptul că prin paralelele pe care le voi face în continuare nu am urmărit să îi descalific pe aliații
de azi ai României, punând gândirii lor strategice, fără o analiză rațională, eticheta de „nazist”. La urma urmei, *o mare parte a proiectului actualei UE își are originea în
viziunea liderilor și experților naziști* asupra Europei postbelice care, în ipoteza victoriei germane, urma să fie organizată ca un *„imperiu prietenos”* funcționând pe baze federale aparent liber consimțite dar sub conducerea Berlinului.
(După ce, înfrântă în război, Germania a încercat să salveze proiectul transformându-se pe sine într-o Germanie europeană, recent ea a revenit la
ideea inițială a *Europei germane; *desigur, într-o variantă actualizată șiadaptată, revăzută și adăugită.)
Întorcându-ne la documentului din noiembrie 1940, trei observații generale sunt de natură a șoca:
*1*. faptul că *strategia Germaniei față de România a rămas aceeași* după trei sferturi de secol;
*2.* faptul că strategia românească a Germaniei din 1940 *este asemănătoare cu strategia SU A față de România din 2016*;
*3*. faptul că atunci ca și acum mulți români au aceeași analiză și simpatizează cu *concluzia transformării țării lor într-o colonie.*

În 1940 România era partenerul strategic al Germaniei. În 2016 România este partenerul strategic al SU A .Între timp România a făcut parte din același sistem de alianțe cu Rusia sovietică; cu mențiunea că la acesta a aderat sub presiunea directă a armelor iar nu sub aceea indirectă a împrejurărilor geo-strategice.Oricum, este un loc comun că și URSS a dorit să folosească „metoda
colonială” în relația cu România. Doctrina „suveranității limitate” – cunoscută și ca „Doctrina Brejnev” – este doar una dintre expresiile acestei dorinți.
De ce oare nu ne plac aliații?! Să vedem ce spune documentul german. În primul rând, el spune că *“România de pe cele două părți ale Carpaților
reprezintă două entități diferite.”*Dacă influența culturală a Occidentului (reprezentat de Sfântul Imperiu
Roman de Națiune Germană) a ajuns până la arcul carpatic (cel mai îndepărtat punct oriental de expansiune a culturii germane), *“de cealaltă parte a Carpaților începe un spațiu colonial care nu este capabil să
trăiască într-un mod propriu și este influențat de formele exterioare”*. De aceea ” *‘națiunea română’ nu este nici în ziua de azi altceva decât o legendă a istoriografiei.”*î

Vă place?

Regăsim această teză și la americanul *Samuel Huntington care, în faimoasa sa lucrare “Ciocnirea civilizațiilor” spune fix același lucru *și de aceea
consideră că granița naturală a *Occidentului euro-atlantic – catolic și protestant – se află pe linia Carpaților, urmând a îngloba Transilvania,Banatul, Crișana și Maramureșul,* și *a lăsa în afară Moldova , Valahia (Muntenia și Oltenia) și Dobrogea ca părți ale lumii euro-asiatice ortodoxe.*
Nu este întâmplător că respectiva *linie de demarcație* este cea convenită– cel puțin tacit – de SU A și URSS la * Malta în 1989*.Tulburările din martie 1990 de la Târgul Mureș (urmărite cu mare atenție la Berlin) erau pe punctul de a o transforma dintr-o frontieră virtuală
într-una reală. Pentru ca Eurasia să nu devină prea puternică și să pună în discuție atotputernicia occidentală, *SU A au fost încântate să alimenteze conflictul geopolitic al ortodoxiei ruse cu islamul.* În acest scop, la începutul anilor 1990,* au susținut albanizarea Balcanilor* și *secesiunea republicilor nord-caucaziene ale Federației Ruse.* Atunci Bucureștiul s-a alăturat geopoliticii americane în *speranța că împingerea frontierelor ruse spre est va antrena (pe principiul “groazei de vid”) o deplasare similară a frontierelor estice ale Occidentului,* în spatele cărora se adăpostise deja vechea rivală Ungaria. A stfel, dintr-o lovitură România
și-ar fi asigurat atât accesul în familia euro-atlantică, ieșirea de sub dominația rusă, păstrarea unității sale teritoriale (într-un moment în care Iugoslavia dar și Cehoslovacia erau supuse dezmembrării) și plasarea sub
aceeași umbrelă de securitate cu Ungaria. Reușita doar parțială a acestei abordări (să o numim “regățene” deși ea a fost împărtășită și de mulți ardeleni) explică *situația geostrategică dificilă în care se află națiunea română astăzi,* cu un sfert de secol mai târziu: Rusia nu a putut fi
împinsă decisiv spre est dar *România, odată intrată în structurile euro-atlantice, a fost busculată către un statut semicolonial.* De remarcat este că ideea celor două Românii (europeană și asiatică,cvasinațională și pseudonațională, occidentalo-conformă și occidentalo-incompatibilă), precum și cea a caracterului iluzoriu al unei națiuni române unice și indivizibile, sunt calul de bătaie al multor curente de gândire românești. Despre asta este vorba în critica “miticismului” dâmbovițean și în afirmarea *autonomismului transilvan,* promovate de diverse grupări avându-și principalul *sediu la Cluj și legături politico-economice strânse cu cercurile berlineze.* O altă asemănare șocantă între documentul german din 1940 și geopolitica contemporană rezidă în afirmarea neîncrederii în liderii autohtoni. Deși *în
România există “substanța unei rase vrednice”, spune textul german, aceasta nu este “destul de puternică pentru a crea un stat și a transforma o populație într-un popor”.* “În primul rând *nu există un conducător și o
clasă conducătoare”* și de aceea orice încercare internă de crea o “nouă Românie” se lovește de *rezistența aparatului de stat* format din *“ofițeri, funcționari și intelectuali aproape fără excepție obișnuiți să trăiască din
trădare”* – adică, s-ar zice astăzi, din corupție. Se înțelege că toți aceștia trebuie înlăturați căci liderul care le “pretinde cinste se confruntă imediat cu o dușmănie crescândă”. Asemănătoare sunt și referirile la *“noua Românie”.* De remarcat esteîmprejurarea că în istoriografia occidentală, atunci când se face distincția între două perioade din istoria aceleiași țări, separate
printr-o revoluție, se vorbește despre „Vechiul regim” și „Noul regim”.(Este cazul Angliei de dinaintea și de după revoluția din 1642 sau al Franței de dinaintea și de după revoluția din 1789.) Când separarea se face printr-o reformă constituțională adoptată în cadrul aceluiași sistem de guvernare, se menționează tipul de guvernare urmat de indicativul său cronologic. (De exemplu, în Franța se vorbește despre prima, a doua, a treia etc Republică.) Cînd adjectivul „nou” este asociat cu numele unei țări, al unui oraș sau al unui ținut, ceea ce rezultă este apelativul unei colonii (Noua Spanie, Noua Scoție, Noul Orleans, Noul York etc.). La origine Lumea Nouă nu a fost decât un transfer al Lumii Vechi pe un teritoriu nou, de pe care civilizațiile băștinașe au fost izgonite. Că știu
aceasta sau nu, atât autorii *documentului german din 1940* cât și mai recent *ambasadorul american Hans Klemm, *referindu-se la „Noua Românie”, implicit și poate involuntar dar fără echivoc, i-*au definit și statutul –
acela de colonie.* O colonie sui generis organizată în propriul spațiu geografic. Drumul României către un posibil mare viitor ar trece prin certitudinea unui asemenea statut. În 1940 ca și acum se pare că aliații noștri nu sunt deloc mulțumiți de partenerul lor român și de aceea vor nu să strice parteneriatul ci să îl folosească pentru *a transforma România* în altceva; evident potrivit
concepției și intereselor lor. Un *altceva care nu este capabil de opoziție.*

Experții germani din *1940* o spun cu claritate: *“Noua Românie trăiește de la început pe baza atotputernicei bunăvoințe a A xei,* chiar și din punctul de vedere al politicii interne”. *Liderii români de nădejde au făcut apel
la ajutorul extern “nu împotriva unor puteri străine…ci împotriva propriei lor armate și împotriva rezistenței din cadrul aparatului de stat*, pentru că nu aveau la îndemână forțe proprii care să le fie alături”. (Parcă se
vorbește despre *doamnele Koveși sau Macovei*, ori parcă le auzim pe ele însele vorbind.) Nici poporul din care se recrutează elitele, nu este, însă, mai bun: *“…populația României nu este una ambițioasă și în mod
oriental-slav se mulțumește cu astâmpărarea foamei* în loc să se străduiască să își asigure singură toate cele necesare. *Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe o întărește în această atitudine”*. În concluzie, *“Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de

vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane,* iar *din punctul de vedere al politicii interne, pentru cel puțin câteva decenii.”* Dacă înlocuim din text cuvinte sau sintagme precum *“axă”* sau *“trupe germane”* cu SU A sau Germania , precum și referirile la generalul Antonescu(care a fost, totuși, un patriot român) cu altele amintind conducători români de azi propulsați, susținuți și lăudați de străinătate chiar în pofida impopularității lor domestice (de exemplu Traian Băsescu), *avem impresia că ascultăm discursurile ori citim telegramele ambasadorului SUA sau ale celui al Germaniei la București.* (Mesajele ambasadorilor Marii Britanii sau Olandei se îndreaptă și ele în aceeași direcție.)


Asemănările depășesc, însă, sfera analizei pentru a merge în zona proiectului. S-ar putea zice că identitatea de rațiune reclamă o identitatede soluție. *“Dacă se dorește ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale.”* *“Trebuie ca forța de lucru care acum lenevește să fie ocupată intensiv, pe model colonial*…Trebuie alcătuite mari armate
de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat.*Industriile care necesită forță de muncă intensivă trebuie transferate … în România.*” Greu de găsit vreo diferență între aceste citate datând din 1940 și cele ce
se spun și se întâmplă astăzi în România. A tunci ca și acum sunt și români convinși că infrastructurile noastre nu se pot dezvolta decât sub biciul disciplinei străine și că economia română nu poate progresa decât preluând
tehnologii obsolite occidentale. Ca și planificatorii politici de astăzi, documentul german din 1940 se arătă grijuliu cu aparențele. Iată cum vede el *colonizarea României:*
“ A ceste sarcini pot fi îndeplinite *fără să fie atinsă suveranitatea formală* a României *(caracteristicile cele mai importante ale suveranității oricum îi lipsesc acestui stat*) și fără ca să fie blocate posibilitățile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populației românești *(atunci lăudat era Horia Sima, azi Codruța Kovesi *etc. – nn).
Modalitatea de acțiune trebuie să fie *o impunere pașnică*…Nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru *punerea sub regie germană a construcțiilor de drumuri și canale*. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Printr-o politică românească bazată pe realități…fiecare va primi ceea ce i se cuvine: *masele…o mai bună supraveghere și alimentare ca până acum,* germanii vor primi conducerea în ceea ce privește interesele Reichului și *foloasele cuvenite pentru contribuția și asumarea responsabilității politico-militare* (vezi astăzi bazele de la Deveselu și Kogălniceanu – nn), forțele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare și administrare, conducerea producției și comerțului. … *Germania nu trebuie să lase să îi scape posibilitățile coloniale care se găsesc la ușa sa.”* * A ceastă “ofertă” este valabilă și azi.* Nu se poate spune că este cu totul
irațională sau lipsită de abordări pozitive. Ca să știm cum ne poziționăm față de ea trebuie să știm dacă îi aceptăm sau nu premisele.*Putem fi noi de acord că națiunea română este o alcătuire artificială iar statul român exclusiv un proiect politic?* Dacă suntem de acord cu asta
înseamnă că oricând un alt proiect politic – presupus mai bun – îi poate lua locul. Ceea ce a fost montat „greșit” poate fi demontat și remontat „corect” prin voința unui alt inginer. *Putem fi noi de acord că proiectul național românesc este unul cu totul eșuat și că românii (în special liderii lor) care doresc perpetuarea „eșecului” apărând o identitate națională iluzorie, sunt niște retrograzi corupți care trebuie eliminați?* După cum, dimpotrivă, cei care vor o „Nouă Românie” anațională, reprezintă „forțele sănătoase” ale unei comunități lipsită de alcătuire organică și de identitate culturală? Dacă suntem de acord cu asta înseamnă că eliminarea actualelor elite românești este
necesară și legitimă. *Putem fi noi de acord că, astfel cum a fost ea construită, națiunea română este incapabilă de autoguvernare și că are caracteristici incompatibile cu
civilizația occidentală euro-atlantică?* Dacă da, atunci nu avem altă posibilitate decât să acceptăm o tutelă străină, singura noastră libertate fiind eventual aceea de *a opta între un stăpân sau altul.* A ceasta cu conștiința că *alegerea stăpânului este ultimul drept de care dispune omul liber înainte de a deveni slugă.*

Dacă tăcerea ar însemna acceptare, s-ar zice că majoritatea românilorrăspunde afirmativ acestor întrebări.
Cei care, însă, nu sunt de acord cu ipotezele din care s-au născut întrebările anterioare, trebuie *să respingă „oferta” și să se pregătească de rezistență*; atât în plan intern cât și în plan extern. Să nu ne facem iluzii. Libertatea și sclavia nu pot sta împreună; așa cum două săbii nu pot sta în aceeași teacă. Între cele două nu poate exista compromis. 
Nu poți fi puțin liber și puțin vasal; așa cum o femeie nu poate fi puțin virgină și puțin gravidă. Bătălia în care suntem deja implicați este una pe viață și pe moarte. *Soarta ei depinde de cel care obține victoria pe frontul intern.* Este limpede că *puterile globale sau regionale* ale căror aliați suntem – indiferent care ar fi ele –
*nu se simt confortabil cu o Românie suverană, potentă și rezistentă.*Întrucât, totuși, nu ne pot nici ignora, ne vor accepta și așa, de îndată ce semnele că există destui români gata să facă act de supunere se vor stinge.
 *Nu defectele noastre ci trădările noastre explică de ce aliații noștri cred că este mai profitabil pentru ei ca noi să pierim ca neam,* lăsând în urmă o națiune vidă asemenea unei cochilii goale, decât să ne păstreze ca partener
pe care se pot sprijini tocmai întrucât le opunem rezistență.
* A mers vorba că românii obișnuiesc să își trădăze aliații.* A devărul este exact invers.
 A liații i-au trădat într-una.
*Românii se trădează doar pe ei înșiși.*

Deșteaptă-te române!
 

https://silethismillennium2019.blogspot.com/

Înapoi în viitor