Sute de oameni morţi, arşi, resuscitaţi, căraţi cu tărgile în toate
părţile, călcaţi în picioare, ridicaţi, lăsaţi fără suflare. Numere de
telefon de urgenţă. Val de apeluri pentru donare de sânge. Oameni care
îşi caută prietenii pe Facebook, în speranţa că îi vor mai găsi încă
vii. Zeci de ambulanţe, sirene. Sute de halate albe, albastre. Disperare
în ochii multora. Spre asta privesc deja de câteva ore. Spre tragedia
din Clubul Colectiv din Bucureşti, locul de unde, în noaptea asta, pare
să vină Apocalipsa.
E greu să înţelegi ceva dintr-o asemenea realitate. E greu să ai
puterea să te răfuieşti acum cu moartea, cu destinul, cu viaţa. E greu
să îi mai spui ceva chiar şi lui Dumnezeu. Privesc înmărmurită în jurul
meu, în clipele astea în care eşti sigur că viaţa ţi-e dată doar ca sa
înţelegi cât de mic eşti. Şi cât de fără sens e tot ce faci. Şi cât de
fals e să crezi, chiar şi pentru o clipă, că poţi schimba ceva. Că poţi
mişca măcar puţin lucrurile în jurul tău.
Realizezi, acum, cât de tare te păcăleşti cu momentele acelea
clasice şi banale în care îţi spui cu tărie că îţi iei destinul în
propriile mâini. Că ştii tu cel mai bine cum merge treaba în lumea asta.
Cum să-ţi faci o cale în viaţă. Cum ai să reuşeşti. Că, da, toate
depind de tine în jur. Cum ştii tu exact unde eşti şi unde vei ajunge.
Că s-ar alege praful de lumea asta. Noroc de tine. Că s-ar prăbuşi şi
aia, şi aia, şi aia. S-ar prăbuşi pe naiba! S-ar prăbuşi, dar doar în
mintea ta de om lăsat cine ştie de ce pe pământ.
Privesc cu spaimă ştirile. În minte îmi năvălesc toate supărările
şi frustrările adunate în treizeci şi de ani. Îmi vin în minte şi toate
nenorocirile din ţara asta. Şi toate întrebările la care nu am găsit
răspuns. Ce, naiba, caută un show cu artificii, cu flăcări într-un club
cu sute de oameni în el? Ce club e ăsta şi cine i-a dat toate avizele şi
avizuţele ca să existe printre noi? Ce şpăgari nenorociţi or fi închis
ochii la toate neregulile care au dus la atâţia morţi şi răniţi?
De ce nu avem şi noi o ţară normală în care acum, în momentele
astea îngrozitoare, să fim siguri că avem spitalele moderne care apar pe
toate hârţoagele politrucilor care au ajuns miniştri ai Sănătăţii şi
n-au făcut nimic? Că nu suntem depăşiţi de o sută şi ceva de răniţi. De
ce nu avem o ţară în care să ştim sigur că sărmanii aceia arşi de vii nu
sunt împărţiţi între Dumnezeu mai ştie câte spitale, într-o mobilizare
generală care a pierdut încă de la început lupta cu zeci de suflete. De
ce nu avem o ţară în care cei care ar trebui să îi salveze acum pe
răniţi, care ar trebui să gândească acum planul acela în amănunt de
readus printre vii zeci de suflete în agonie, să fie chiar capabili să o
facă?
Privesc cu teamă ştirile. Generalul Oprea apare pe ecrane. Se cere
primul la microfon. Abia îndrugă câteva cuvinte. Ceva despre o celulă de
criza. Despre Parchet, care a început ancheta. Despre cum l-a informat
el pe domnul preşedinte de tragedie. Şi cam atât. Atât e în stare să ne
spună vicepremierul pe securitate naţională despre cum mobilizează el,
ca un adevărat general cu infinite stele, cuprins de interesul naţional,
o tragedie a ţării lui. Pleacă clipind aproape fără sens spre un
spital, spre altul.
Vizite-fulger printre răniţi, prin camere de gardă, toate încheiate
cu un discurs din care nu înţelegem nimic din ce se întâmplă cu oamenii
aceia pentru care ne rugăm să mai fie printre noi. Generalul Oprea se
vrea mereu la microfoane, se vrea văzut pe ecrane. Repetă o dată, şi
încă o dată, şi încă o dată despre cum l-a informat el şi doar el pe
domnul preşedinte despre nenorocire. Cam asta e tot ce poate să ne
spună. Vorbe goale de mercenar. Un militar de duzină pentru care ţara
asta n-a meritat un cuvânt aproape o săptămână în care l-a aşteptat să
spună ceva, orice, despre de ce i-a trebuit lui coloană oficială. Un
general-ministru călare acum pe microfoane, ca într-o goană smintită
pornită prin minţile unui întreg popor, pentru a îngropa cu zeci de
morţi sfârşitul unui poliţist.
27 de morţi. 184 de răniţi.
