Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
sâmbătă, 17 decembrie 2016
Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică
Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Cum s-a sfârşit Camillo (Camil Baciu) - Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Un
scriitor rămâne în istoria literaturii pentru două-trei motive:
influenţa lui asupra conştiinţei colective a contemporanilor săi,
relevanţa scrisului pentru generaţiile care se succed (de ex:
Shakespeare, Proust, Joyce, Eminescu) cât şi conceptul intelectual -
filosoficpe care îl propune. În cazul multor scriitori români ai
secolului XX, destinul lor a fost puternic marcat de marasmul politic
interbelic, de apariţia doctrinei legionare şi apoi a dictaturii
comuniste care au sufocat gândirea şi libertatea de expresie. Iată o
listă (parţială) a unor remarcabili filosofi, artişti şi scriitori care
au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara natală luând calea occidentului:
Emil Cioran, Eugen Ionesco - 1940, Marcel Ianco-1941, Paul Celan, Monica Lovinescu -1947, Gherasim Luca-1952, Mircea Eliade-1957, Jules Perahim şi Camil Baciu-1969. Este o lista incompletă, care reflectă imposibilitatea morală şi fizică (cum s-a întâmplat poetului Gheorge Ursu, ucis de securitate) a unor artişti de a crea în comunism. Rămâne prietenilor, urmaşilor sarcina de a cerceta şi păstra vie amintirea destinelor şi a operelor lăsate de aceşti mari predecesori ai secolului XXI. O astfel de amintire este agenda Alexandrei Iliescu despre sfârşitul lui Camil Baciu.
A sosit şi luni dimineaţa – 25 aprilie 2005. Au fost câteva telefoane, cronologic: - la 9 devotata femeie de menaj, Mirela, care l-a chemat: avea o voce zdravănă: „Merge, merrrge bine“ a răspuns el. - la 10 Camillo mă sună pe mine, să aibă veşti – numai aşa (de fapt vroia să mă audă, nu putea trăi fără asta – nici eu, de altfel) „Merge, merrrge bine“ răspund eu. - la 11h15 îl sun în legătură cu un şantier vecin care făcea zgomot – îmi cere telefonul lor, să vadă care-i problema. Cobor apoi peste puţin timp să iau poşta de jos – la întoarcere, găsesc un lung mesaj pe répondeur (îmi explica cu detalii, şi-o voce super calmă, ce şi cum, ce trebuie să fac, cum să procedez etc.) Nu ştiu de ce, şterg mesajul imediat – nu-i obiceiul meu, în special cu mesajele de la cei dragi. Mă duc la bucătărie, încep să fac clătite – se făcuse cam 12 între timp. Mă enervez că ard clătitele, sau sunt prea subţiri. Deodată sună telefonul:
- orele 12h15/ 12h20 (mă uit la ceas). Spun „alo“, răspunde Camillo (voce perfect normală, vocea lui, nici vorbă de isterie, dar grăbit, foarte grăbit) şi aud:
„Am o durere mare în piept, se urcă în sus, nu-i durerea mea obişnuită“. Apoi aud iarăşi:„ah, ah, mor – mor“ (era o afirmaţie). Şi conversaţia se întrerupe – şi nu am timp să strig,să urlu „te iubesc“… În schimb, total „rece“, pragmatică şi eficace la culme, un perfect robot, sun în secundele care-au urmat Salvarea, Pompierii, gardiana imobilului (care avea cheile lui), băieţii la San Francisco, mama, prietenii cei mai apropiaţi din Paris sau Tel-Aviv, inclusiv fosta lui nevastă ş.a.m.d. Biata mama mă recheamă, mă linişteşte. Pe băieţi în special nu i-am panicat (de ce oare aş fi facut-o?? nimeni n-ar fi crezut, nimeni nu se aştepta), nici pe prieteni – am spus că nu se simţea bine, avea un malaise, probabil inima! Dar de alertat, i-am alertat pe toţi, într-un timp record. Aştept câteva minute (lungi, lungi...) Clătitele se carbonizau – mă uit la ceas, cam 12h30/ 12h35, rechem la el acasă răspunde un pompier – mă întreabă cine sunt, răspund că sunt sa compagne, mi-l trece pe şef care declară oficial şi neutru, însă liniştitor „Doamnă, nu mă pot pronunţa, aşteptăm reanimarea“. Închid telefonul precum o maşină. O maşină calmă, eficace, ponderată, încrezătoare. Peste câteva minute, resună telefonul, e soţia unui excelent prieten, François, şi Ani îmi spune „Alexandra, trebuie să fii tare, Camillo nu mai este“. Urmează telefonul lui Jonathan, cel mai adorabil dintre cei 2 gemeni: „Papa est mort“. Răspund numai: „je sais“. Aşa a fost sfârşitul lui Camil Baciu. S-a dus practic în 10 minute. S-a dus vorbind cu mine la telefon. Ne-a părăsit în plină formă, în picioare, în activitate, în acţiune. A părăsit scena în mod elegant, avec du panache, cum spun francezii. Era genul lui, le panache, la surprise, le coup de théâtre !!… Rapid, expeditiv, teatral, regia a fost perfectă – ai fi jurat că e un banc, une mise en scène, nimic altceva (aşa cum a trăit, de fapt). Ne-a luat pe toţi prin surprindere – a plecat pe lumea cealaltă precum un fulger, am rămas cu toţii orfani, total dezorientaţi şi cu gura căscată, trăzniţi şi practic etern neîncrezători ! Camillo a plecat în ultima sa călătorie, printre asteroizi şi stele (cât de frumos o spune Andrei Ursu !), destinaţie necunoscută, undeva în stratosferă, în neant – poate spre Planeta Cubică??…
(spun şi eu, precum titlul unei nuvele science-fiction a lui Camillo).
Camil Baciu urma să împlinească 79 de ani peste aproape 2 luni. Am fost tovaraşa lui de viaţă timp de 16 ani; am fost Prietena lui, a fost Prietenul meu; am fost suflete gemene. Când ne-am cunoscut, în 1989, aveam lângă mine un bărbat de maximum 40 de ani, deşi era născut în 1925; când ne-a părăsit, nu arăta mai mult de 60… În paralel, a dăinuit mereu în el, până la urmă, identic, autentic, neschimbat, nepângărit, un puşti, un băieţandru din Galaţi, de maximum 9-10 ani… combinat, în mod paradoxal, cu acel om carismatic, de-o inteligenţă rară, cu trăsături geniale, cu un suflet de aur, acel tată excepţional, acel bărbat adult şi matur, devenit cu timpul foarte matur, în ciuda dorinţei lui, şi chiar, cu anii, „bătrânel” cronologic vorbind…
Camillo, mai mult ca oricare altul, nu suporta ideea bătrâneţii – o nega totalmente. O ignora. O ura, se răzvrătea… Vârsta înaintată şi anii care trec ineluctabil echivalau pentru el cu o decădere profundă, cu o ruşine personală, un fel de tară pe care-o purta nespus de dureros în el, cu un orgoliu şi-o „ruşine“ fără seamăn – cu atât mai mult cu cât puştiul din el, intact, continua să trăiască cu el, alături de el, practic un companion unic şi fidel în fiecare clipă a existenţei lui!
Camillo nu ar fi suportat niciodată adevărata bătrâneţe, inerent legată de boli şi suferinţă, de declin fizic şi decădere morală, degradare psihică ş.a.m.d. Viaţa ar fi devenit un infern pentru el – cât şi pentru cei din jurul lui. Dumnezeu l-a iubit cu adevărat şi l-a chemat la El când era probabil momentul, când „trebuia“…
Acum, în fine, după un an şi jumătate de la dispariţia lui Camillo, încep să devin conştientă de acest lucru – şi chiar recunoscătoare acolo Sus, Celui care a hotărât şi a decis data şi ora (ora pro nobis) plecării lui Camillo Baciu.
Rămân încă profund neconsolată şi inconsolabilă… cu momente de indignare, durere, răzvrătire şi neînţelegere greu de descris. Căci puţini sunt cei care lasă în urmă un asemenea vid, un vacuum dezolant şi-un hău fără sfârşit… Camillo este, fără dubiu, fără urmă de îndoială, unul din ei.
ADIO
**
AG - plecarea lui Camillo, mixed media
Surse:
Gheorge Ursu
Arhiva familiei Ursu
Internet
Cum s-a sfârşit Camillo (Camil Baciu)
Cum s-a sfârşit Camillo (Camil Baciu)
E
Un
scriitor rămâne în istoria literaturii pentru două-trei motive:
influenţa lui asupra conştiinţei colective a contemporanilor săi,
relevanţa scrisului pentru generaţiile care se succed (de ex:
Shakespeare, Proust, Joyce, Eminescu) cât şi conceptul intelectual -
filosoficpe care îl propune. În cazul multor scriitori români ai
secolului XX, destinul lor a fost puternic marcat de marasmul politic
interbelic, de apariţia doctrinei legionare şi apoi a dictaturii
comuniste care au sufocat gândirea şi libertatea de expresie. Iată o
listă (parţială) a unor remarcabili filosofi, artişti şi scriitori care
au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara natală luând calea occidentului: Emil Cioran, Eugen Ionesco - 1940, Marcel Ianco-1941, Paul Celan, Monica Lovinescu -1947, Gherasim Luca-1952, Mircea Eliade-1957, Jules Perahim şi Camil Baciu-1969. Este o lista incompletă, care reflectă imposibilitatea morală şi fizică (cum s-a întâmplat poetului Gheorge Ursu, ucis de securitate) a unor artişti de a crea în comunism. Rămâne prietenilor, urmaşilor sarcina de a cerceta şi păstra vie amintirea destinelor şi a operelor lăsate de aceşti mari predecesori ai secolului XXI. O astfel de amintire este agenda Alexandrei Iliescu despre sfârşitul lui Camil Baciu.
Alexandra Iliescu - Am fost suflete gemene
Eram în luna aprilie Paris, 2005 – mai precis, sâmbată, duminică 23/24 aprilie – şi lunea care a urmat.
Camillo petrecuse un sfârşit de săptămână radios, ideal – un week-end de vis, cu activităţi multiple şi variate, debordând de energie, forţă vitală, imaginaţie, chef de viaţă şi antren; plin de entuziasmul acela juvenil care-l caracteriza, era aparent într-o dispoziţie şi-o formă excelentă la propriu şi la figurat; senin, vesel, încrezător, calm (lucru rar la el!) şi totodată hiper activ, o „mini tornadă” în plină acţiune!
Sâmbătă, peste zi, mă sunase de vreo 2-3 ori: făcuse ordine prin casă, ceva menaj, apoi cumpărături, preparative şi gătit – era tare mulţumit, căci seara urma să aibă o primire, câţiva prieteni intimi invitaţi la cină, printre care şi eu. Am mâncat, am pălăvrăgit, am băut, am râs… am chefuit în cercul nostru intim, ne simţeam aşa de bine. Desigur în cursul serii s-a vorbit de câteva ori cu băieţii, via Skype (gemenii adoraţi ai lui Camillo erau departe, la San Francisco). Gazda noastră purta o minunată cămaşă elegantă, de culoare „bleu nuit“, un albastru rar, catifelat – iar ochii lui Camillo erau parcă mai albaştri. Am plecat cu toţii spre casele noastre după 11 noaptea. Ne-a sunat pe fiecare în parte, grijului ca totdeauna, să ştie cum am ajuns.
Duminică 24 aprilie, dl. Baciu n-a avut astâmpăr: a robotit el, desigur, ceva dimineaţa prin apartament, după care s-a dus la magazinul vecin de la parter unde se vinde, se degustă, cafea şi ceai; o bandă de jazz se producea acolo, ca deseori duminica: se dansa în boutique, afară, pe trotuoar, practic pe stradă! Drăguţă atmosferă, tare simpatic – Camillo al nostru a dansat cu pasiune, cu foc şi cu vocaţie (este, de altfel, imortalizat într-o fotografie păstrată cu sfiinţenie în albumul proprietarului – patronul magazinului). Ca de-obicei, s-a întreţinut cu tot cartierul, cu vecinii, trecătorii, cu Frédéric patronul, comercianţii etc.; a făcut bancuri, s-a produs în calitate de clown şi animator suprem, a făcut curte doamnelor, a băut probabil şi-o cafeluţă (toate acestea mi-au fost relatate, eu nu eram de faţă). Apoi s-a întors acasă, a mâncat de prânz – după care m-a chemat la telefon, era încântat şi mândru: „ştii că sunt invitat azi la un party?? – pe la orele 4 după masa: organizez un party, e aniversarea unui puşti, împlineşte 2 ani – sunt vreo 8 invitaţi, prieteni de-ai lui, eu mă ocup de tot: animaţie, jocuri, baloane, surprize…“ Aşa a şi fost, totul s-a petrecut cu bine – desigur, au fost prezenţi toţi părinţii, inclusiv mama şi tatăl gazde, nu a căzut tot greul exclusiv pe capul lui (Doamne, cât şi cum putea Camillo să iubească copiii! toţi, absolut toţi copiii din lume). A venit în fine seara – iar Camillo s-a pus pe ordinator, să lucreze cu râvnă şi cu mare chef, cu inspiraţie – şi cu calm. Au urmat încă 1 sau 2 telefoane pe la 10 seara (chestiune pur tehnică de utilizare a clavierului, etc.), ne-am urat noapte bună.
Camillo petrecuse un sfârşit de săptămână radios, ideal – un week-end de vis, cu activităţi multiple şi variate, debordând de energie, forţă vitală, imaginaţie, chef de viaţă şi antren; plin de entuziasmul acela juvenil care-l caracteriza, era aparent într-o dispoziţie şi-o formă excelentă la propriu şi la figurat; senin, vesel, încrezător, calm (lucru rar la el!) şi totodată hiper activ, o „mini tornadă” în plină acţiune!
Sâmbătă, peste zi, mă sunase de vreo 2-3 ori: făcuse ordine prin casă, ceva menaj, apoi cumpărături, preparative şi gătit – era tare mulţumit, căci seara urma să aibă o primire, câţiva prieteni intimi invitaţi la cină, printre care şi eu. Am mâncat, am pălăvrăgit, am băut, am râs… am chefuit în cercul nostru intim, ne simţeam aşa de bine. Desigur în cursul serii s-a vorbit de câteva ori cu băieţii, via Skype (gemenii adoraţi ai lui Camillo erau departe, la San Francisco). Gazda noastră purta o minunată cămaşă elegantă, de culoare „bleu nuit“, un albastru rar, catifelat – iar ochii lui Camillo erau parcă mai albaştri. Am plecat cu toţii spre casele noastre după 11 noaptea. Ne-a sunat pe fiecare în parte, grijului ca totdeauna, să ştie cum am ajuns.
Duminică 24 aprilie, dl. Baciu n-a avut astâmpăr: a robotit el, desigur, ceva dimineaţa prin apartament, după care s-a dus la magazinul vecin de la parter unde se vinde, se degustă, cafea şi ceai; o bandă de jazz se producea acolo, ca deseori duminica: se dansa în boutique, afară, pe trotuoar, practic pe stradă! Drăguţă atmosferă, tare simpatic – Camillo al nostru a dansat cu pasiune, cu foc şi cu vocaţie (este, de altfel, imortalizat într-o fotografie păstrată cu sfiinţenie în albumul proprietarului – patronul magazinului). Ca de-obicei, s-a întreţinut cu tot cartierul, cu vecinii, trecătorii, cu Frédéric patronul, comercianţii etc.; a făcut bancuri, s-a produs în calitate de clown şi animator suprem, a făcut curte doamnelor, a băut probabil şi-o cafeluţă (toate acestea mi-au fost relatate, eu nu eram de faţă). Apoi s-a întors acasă, a mâncat de prânz – după care m-a chemat la telefon, era încântat şi mândru: „ştii că sunt invitat azi la un party?? – pe la orele 4 după masa: organizez un party, e aniversarea unui puşti, împlineşte 2 ani – sunt vreo 8 invitaţi, prieteni de-ai lui, eu mă ocup de tot: animaţie, jocuri, baloane, surprize…“ Aşa a şi fost, totul s-a petrecut cu bine – desigur, au fost prezenţi toţi părinţii, inclusiv mama şi tatăl gazde, nu a căzut tot greul exclusiv pe capul lui (Doamne, cât şi cum putea Camillo să iubească copiii! toţi, absolut toţi copiii din lume). A venit în fine seara – iar Camillo s-a pus pe ordinator, să lucreze cu râvnă şi cu mare chef, cu inspiraţie – şi cu calm. Au urmat încă 1 sau 2 telefoane pe la 10 seara (chestiune pur tehnică de utilizare a clavierului, etc.), ne-am urat noapte bună.
Cum s-a sfârşit Camillo
A sosit şi luni dimineaţa – 25 aprilie 2005. Au fost câteva telefoane, cronologic: - la 9 devotata femeie de menaj, Mirela, care l-a chemat: avea o voce zdravănă: „Merge, merrrge bine“ a răspuns el. - la 10 Camillo mă sună pe mine, să aibă veşti – numai aşa (de fapt vroia să mă audă, nu putea trăi fără asta – nici eu, de altfel) „Merge, merrrge bine“ răspund eu. - la 11h15 îl sun în legătură cu un şantier vecin care făcea zgomot – îmi cere telefonul lor, să vadă care-i problema. Cobor apoi peste puţin timp să iau poşta de jos – la întoarcere, găsesc un lung mesaj pe répondeur (îmi explica cu detalii, şi-o voce super calmă, ce şi cum, ce trebuie să fac, cum să procedez etc.) Nu ştiu de ce, şterg mesajul imediat – nu-i obiceiul meu, în special cu mesajele de la cei dragi. Mă duc la bucătărie, încep să fac clătite – se făcuse cam 12 între timp. Mă enervez că ard clătitele, sau sunt prea subţiri. Deodată sună telefonul:
- orele 12h15/ 12h20 (mă uit la ceas). Spun „alo“, răspunde Camillo (voce perfect normală, vocea lui, nici vorbă de isterie, dar grăbit, foarte grăbit) şi aud:
„Am o durere mare în piept, se urcă în sus, nu-i durerea mea obişnuită“. Apoi aud iarăşi:„ah, ah, mor – mor“ (era o afirmaţie). Şi conversaţia se întrerupe – şi nu am timp să strig,să urlu „te iubesc“… În schimb, total „rece“, pragmatică şi eficace la culme, un perfect robot, sun în secundele care-au urmat Salvarea, Pompierii, gardiana imobilului (care avea cheile lui), băieţii la San Francisco, mama, prietenii cei mai apropiaţi din Paris sau Tel-Aviv, inclusiv fosta lui nevastă ş.a.m.d. Biata mama mă recheamă, mă linişteşte. Pe băieţi în special nu i-am panicat (de ce oare aş fi facut-o?? nimeni n-ar fi crezut, nimeni nu se aştepta), nici pe prieteni – am spus că nu se simţea bine, avea un malaise, probabil inima! Dar de alertat, i-am alertat pe toţi, într-un timp record. Aştept câteva minute (lungi, lungi...) Clătitele se carbonizau – mă uit la ceas, cam 12h30/ 12h35, rechem la el acasă răspunde un pompier – mă întreabă cine sunt, răspund că sunt sa compagne, mi-l trece pe şef care declară oficial şi neutru, însă liniştitor „Doamnă, nu mă pot pronunţa, aşteptăm reanimarea“. Închid telefonul precum o maşină. O maşină calmă, eficace, ponderată, încrezătoare. Peste câteva minute, resună telefonul, e soţia unui excelent prieten, François, şi Ani îmi spune „Alexandra, trebuie să fii tare, Camillo nu mai este“. Urmează telefonul lui Jonathan, cel mai adorabil dintre cei 2 gemeni: „Papa est mort“. Răspund numai: „je sais“. Aşa a fost sfârşitul lui Camil Baciu. S-a dus practic în 10 minute. S-a dus vorbind cu mine la telefon. Ne-a părăsit în plină formă, în picioare, în activitate, în acţiune. A părăsit scena în mod elegant, avec du panache, cum spun francezii. Era genul lui, le panache, la surprise, le coup de théâtre !!… Rapid, expeditiv, teatral, regia a fost perfectă – ai fi jurat că e un banc, une mise en scène, nimic altceva (aşa cum a trăit, de fapt). Ne-a luat pe toţi prin surprindere – a plecat pe lumea cealaltă precum un fulger, am rămas cu toţii orfani, total dezorientaţi şi cu gura căscată, trăzniţi şi practic etern neîncrezători ! Camillo a plecat în ultima sa călătorie, printre asteroizi şi stele (cât de frumos o spune Andrei Ursu !), destinaţie necunoscută, undeva în stratosferă, în neant – poate spre Planeta Cubică??…
(spun şi eu, precum titlul unei nuvele science-fiction a lui Camillo).
Camil Baciu urma să împlinească 79 de ani peste aproape 2 luni. Am fost tovaraşa lui de viaţă timp de 16 ani; am fost Prietena lui, a fost Prietenul meu; am fost suflete gemene. Când ne-am cunoscut, în 1989, aveam lângă mine un bărbat de maximum 40 de ani, deşi era născut în 1925; când ne-a părăsit, nu arăta mai mult de 60… În paralel, a dăinuit mereu în el, până la urmă, identic, autentic, neschimbat, nepângărit, un puşti, un băieţandru din Galaţi, de maximum 9-10 ani… combinat, în mod paradoxal, cu acel om carismatic, de-o inteligenţă rară, cu trăsături geniale, cu un suflet de aur, acel tată excepţional, acel bărbat adult şi matur, devenit cu timpul foarte matur, în ciuda dorinţei lui, şi chiar, cu anii, „bătrânel” cronologic vorbind…
Camillo, mai mult ca oricare altul, nu suporta ideea bătrâneţii – o nega totalmente. O ignora. O ura, se răzvrătea… Vârsta înaintată şi anii care trec ineluctabil echivalau pentru el cu o decădere profundă, cu o ruşine personală, un fel de tară pe care-o purta nespus de dureros în el, cu un orgoliu şi-o „ruşine“ fără seamăn – cu atât mai mult cu cât puştiul din el, intact, continua să trăiască cu el, alături de el, practic un companion unic şi fidel în fiecare clipă a existenţei lui!
Camillo nu ar fi suportat niciodată adevărata bătrâneţe, inerent legată de boli şi suferinţă, de declin fizic şi decădere morală, degradare psihică ş.a.m.d. Viaţa ar fi devenit un infern pentru el – cât şi pentru cei din jurul lui. Dumnezeu l-a iubit cu adevărat şi l-a chemat la El când era probabil momentul, când „trebuia“…
Acum, în fine, după un an şi jumătate de la dispariţia lui Camillo, încep să devin conştientă de acest lucru – şi chiar recunoscătoare acolo Sus, Celui care a hotărât şi a decis data şi ora (ora pro nobis) plecării lui Camillo Baciu.
Rămân încă profund neconsolată şi inconsolabilă… cu momente de indignare, durere, răzvrătire şi neînţelegere greu de descris. Căci puţini sunt cei care lasă în urmă un asemenea vid, un vacuum dezolant şi-un hău fără sfârşit… Camillo este, fără dubiu, fără urmă de îndoială, unul din ei.
Alexandra Iliescu, Paris 2006
ADIO
Drum bun,
iubite nebun,
suflet geamăn.
Drum bun printre asteroizi şi generaţii
care te vor citi,
te vor iubi,
vei fi o parte din ele –
dar nu-ţi vor cunoaşte un seamăn.
Autor: Andrei Ursu (fiul lui Gheorghe Ursu), 2005
iubite nebun,
suflet geamăn.
Drum bun printre asteroizi şi generaţii
care te vor citi,
te vor iubi,
vei fi o parte din ele –
dar nu-ţi vor cunoaşte un seamăn.
Autor: Andrei Ursu (fiul lui Gheorghe Ursu), 2005
**
AG - plecarea lui Camillo, mixed mediaSurse:
Gheorge Ursu
Arhiva familiei Ursu
Internet
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
