Radu Paraschivescu, la Cafeneaua nației

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

The Irishman, cronică de film. De Niro, Al Pacino, Pesci - criminali și mafioți care arată-n film ca din Muzeul figurilor de ceară - Hotnews Mobile

The Irishman, cronică de film. De Niro, Al Pacino, Pesci - criminali și mafioți care arată-n film ca din Muzeul figurilor de ceară - Hotnews Mobile http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Familia Kennedy şi asasinarea lui Jimmy Hoffa - 29 noiembrie 2019, 00:05 - de ADH - Sursă : Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Familia Kennedy şi asasinarea lui Jimmy Hoffa

 29 noiembrie 2019, 00:05

 - de 

ADH

    Deşi nu este un subiect amplu discutat în „The Irishman”, cel mai recent film al lui Martin Scorsese, se pare că există o legătură între uciderea preşedintelui american John F. Kennedy (în 1963) şi a liderului sindical Jimmy Hoffa (în 1975).

     Ca preşedinte al sindicatului transportatorilor din SUA, Hoffa era implicat până peste cap în afaceri ilegale. Avea în grijă fondul de pensii al membrilor, în care se adunaseră contribuţii de circa un miliard de dolari.

  În timpul conducerii lui Hoffa, extorcarea şi comisioanele ilegale deveniseră o practică curentă, la care se adăugau şi sutele de milioane de dolari despre care se spune ca ar fi fost acordate din banii sindicatului unor hoteluri deţinute de Mafie. 

Războiul familiilor

  Dacă John F. Kennedy era preocupat să câştige alegerile prezidenţiale, fratele său mai mic, Robert, voia să se ia la trântă cu corupţia din sindicate. Iar Jimmy Hoffa era considerat drept cel mai corupt şef de sindicat.
  În mod incredibil, Hoffa a scăpat de prima acuzaţie, de dare de mită, după ce fusese prins în flagrant. Kennedy nu s-a lăsat şi a continuat să-l vâneze, audiind circa 1.500 de martori, cu ajutorul unei echipe de circa 100 de persoane – jurişti, investigatori, contabili etc.

   În 1963, după asasinarea lui John F. Kennedy, Hoffa a refuzat să coboare în bernă drapelul de pe clădirea sindicatului. Nu a apucat să se bucure prea mult de dispariţia inamicului său. În 1967 a ajuns în cele din urmă la închisoare. Iar un an mai târziu a fost ucis şi Bobby Kennedy.
Relatarea lui Frank Sheeran

  Eroul filmului lui Scorsese a povestit câteva lucruri despre conflictul lui Hoffa cu cei doi Kennedy. De pildă, Sheeran a susţinut că înaintea invaziei eşuate din Golful Porcilor, un şef mafiot i-a ordonat să livreze un camion cu arme şi uniforme unui agent CIA.

 Sheeran pretinde, de asemenea, că un membru al Mafiei i-a cerut să livreze o geantă cu trei puşti unui pilot misterios, cu puţină vreme înainte de atentatul asupra lui John F. Kennedy.

  Evident, toate acestea pot fi pure invenţii sau...nu. Însă ipoteza asasinării lui John F. Kennedy de către Mafie, pentru a împiedica investigarea afacerilor lui Hoffa şi pentru a obţine în schimb acces la fondul de pensii al sindicatului, este suficient de credibilă cât să fie luată în seamă.

  Cea mai nouă producţie Netflix ne va ţine, cu siguranţă, “lipiţi “ de ecrane, cu această poveste care se desfăşoară pe o perioadă de trei decenii de istorie americană şi aduce în prim plan o distribuţie grea din care fac parte Al Pacino, Robert De Niro şi Joe Pesci. „The Irishman” va putea fi vizionat pe Netflix începând cu data de 27 noiembrie.  

cuvinte cheie:the irishman martin scorsese netflix frank sheeran jimmy hoffa kennedy
Citeste mai mult: adev.ro/q1p8bj

INTERVIU EXCLUSIV Martin Scorsese: „De Niro e singurul om care ştie de unde vin, care cunoaşte sensul vieţii“ 23 noiembrie 2019, 13:16 - de Alexandra Constanda - Sursă : Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

INTERVIU EXCLUSIV

 Martin Scorsese: „De Niro e singurul om care ştie de unde vin, care cunoaşte sensul vieţii“ 

23 noiembrie 2019, 13:16 - 

de 

 Alexandra Constanda

       La 77 de ani, Martin Scorsese este pe culmile gloriei, copleşit de cele mai măgulitoare cronici din cariera sa, graţie dramei „The Irishman“. Într-un interviu în exclusivitate pentru „Adevărul“, regizorul a vorbit despre travaliul de zece ani prin care a trecut pentru a realiza această capodoperă, despre viaţă şi moarte, prietenie, singurătate şi, în general, despre ce înseamnă să fii un om bun într-o lume strâmbă

       Într-o dimineaţă de octombrie londoneză, într-un hotel cu vedere spre Piaţa Trafalgar, zece jurnalişti anonimi au stat la masă cu unul dintre cei mai apreciaţi regizori din lume. Noi, timoraţi, el – aflat într-o misiune cât se poate de banală, să-şi termine sandvişul.
    Din cauza filmelor brutale pe care le-a făcut de-a lungul celor 50 de ani de carieră, la prima vedere, Scorsese lasă impresia unui om dificil, ba chiar lipsit de simţul umorului. Cât se poate de greşit! Am avut o discuţie relaxată, în care a glumit, a râs şi s-a emoţionat povestind despre cărţile şi filmele care i-au marcat existenţa. A făcut pauze lungi gândindu-se la lucrurile cu adevărat importante din viaţă, a vorbit cu recunoştinţă despre prietenia pe care o are cu Robert De Niro – „singurul om care ştie de unde vine“ – şi a oferit, fără falsă modestie, detalii despre noul său film.

  „The Irishman“, care va avea premiera pe Netflix miercuri, 27 noiembrie, este considerat cel mai bun film al lui Scorsese, unul pe care nici măcar el nu credea că va mai apuca să-l facă în această viaţă.

   „Ultimul film pe care l-am făcut cu De Niro a fost «Casino», în 1996, iar pe măsură ce anii treceau am încercat să lucrăm din nou împreună la diverse proiecte, dar ne-am tot ratat unul pe celălalt. A fost o răscruce de drumuri“, a povestit Scorsese. Anii s-au adunat în două decenii, iar perspectiva unei reuniuni părea din ce în ce mai puţin probabilă. „Într-un final, ne-am decis, am simţit în urmă cu vreo zece ani, când amândoi ne apropiam de 70 de ani, că trebuie să mai facem un ultim film împreună. Ne-am uitat unul în ochii celuilalt şi ne-am spus: «Hai să vorbim pe bune de data asta, hai să găsim ceva cu adevărat special la care să putem lucra din nou împreun㻓.

 Iniţial, au vrut să facă un film bazat pe thriller-ul lui Don Winslow „The Winter of Frankie Machine“, însă, chiar dacă pare greu de crezut, Scorsese s-a simţit depăşit de poveste: „Era un proiect interesant, dar aparţinea unui anumit gen şi nu ştiam ce aş putea face cu De Niro. Pur şi simplu nu puteam să le suprapun. Mi se părea ceva foarte greu pentru mine şi, dacă e să fiu complet sincer, poate că nici nu mai am entuziasmul necesar pentru astfel de lucruri. Apoi nu mai există nici timp – eşti prea bătrân, simţi că nu mai ai mult timp la dispoziţie“.  
 

  „ACOLO E AUR!“

     În acel moment, De Niro lucra la „The Good Shepard“, iar scenaristul Eric Roth îi dăduse să citească „I Heard You Paint Houses“, cartea lui Charles Brandt. „Într-o zi, Bob (n.r. – porecla lui Robert De Niro) a început să-mi povestească despre acest personaj din carte, Frank Sheeran. Am văzut că era atât de ataşat emoţional de personajele din carte încât abia putea descrie acţiunea, abia putea vorbi. Şi atunci am ştiut, am simţit că acolo e ceva real. Acolo era aur! Am vrut să citesc cartea şi să văd ce a văzut el, sperând că voi descoperi ceva în care merită să ne investim puţinul timp rămas la vârsta noastră“. Şi, într-adevăr, a găsit o întreagă mină de aur în carte. Toate elementele unui film clasic marca Scorsese: acţiunea într-o perioadă în care mafia era în floare, portrete bogate ale protagoniştilor, o poveste despre viaţă şi prietenie, dar şi despre consecinţele de nevindecat ale trădării.  

   „Noi eram deja în discuţii cu Paramount pentru «Frankie Machine» şi ne-au sunat să ne spună că ne dau undă verde, iar noi le-am spus despre această carte. «Nu înţelegem, ce vreţi de fapt?» «Ne-am dori să angajăm pe cineva care să ne scrie un scenariu.» «Staţi să înţelegem, noi vă dăm undă verde pentru un film şi voi vreţi să începeţi să lucraţi la altul?» «Da, asta vrem.» (Râde zgomotos) Pur şi simplu nu mă puteam aduna pentru a începe să lucrez la celălalt film“, a mărturisit Scorsese.  

 
Robert De Niro şi Martin Scorsese, în sfârşit împreună din nou FOTO Netflix   

   El a povestit că scrierea scenariului a durat câteva luni, însă la final studiourile Paramount nu au mai fost interesate de proiect, în mare parte din cauza costurilor uriaşe şi a dificultăţilor tehnice, având în vedere că acţiunea se desfăşoară de-a lungul a şase decenii, iar actorii au toţi peste 70 de ani. „Filmul are foarte multe flashback-uri. Exista varianta să folosim actori tineri. Dar nu am putut, aşa că mi-a venit ideea să-i întineresc pe ei cu ajutorul tehnologiei. Care e rostul să folosesc actori mai tineri? Ar fi trebuit să le explic totul – cine este Billy Eckstine (n.r. – cântăreţ de jazz din anii ’40-’50), cine este Jo Stafford (n.r. – cântăreaţă celebră începând cu anii ’30), Patti Page (n.r. – cântăreaţă în anii ’50), Ella Fitzgerald (n.r. – cântăreaţă de jazz din anii ’30). Apoi ajungi la rock’n’roll (râde)“.


O PRIETENIE NĂSCUTĂ ÎN LITTLE ITALY

Şi mai e ceva. Este vorba despre New York, despre Little Italy, cartierul din Manhattan în care au copilărit atât Scorsese, cât şi De Niro. „Bob este singurul om care ştie de unde vin. El avea 16 ani. Şi eu la fel. El era pe strada Kenmare. Eu eram pe Elizabeth. El cunoaşte oamenii cu care am crescut, el cunoaşte lumea în care am trăit eu, el cunoaşte sensul vieţii, înţelege un gest, înţelege ce vreau să spun dintr-o privire, el ştie. Pesci? The Bronx, habar n-am ce s-a întâmplat acolo. Depinde de el (râde). Bob şi cu mine am depăşit 70 de ani, avem o percepţie diferită asupra vieţii, suntem capabili să vedem umanitatea personajelor.“

  De fapt, tocmai din acest motiv filmul este special, pentru că, în esenţă, este povestea majorităţii oamenilor.

   „«The Irishman» se rezumă la loialitate, iubire, încredere şi, în cele din urmă, la trădare. E ca o pânză de tablou uriaşă pe care există acţiune, emoţie, ritm şi maniera în care toţi, mai devreme sau mai târziu, privim înapoi în viaţa noastră. Frank Sheeran este un bărbat care iese din Al Doilea Război Mondial, după peste 400 de zile de luptă, e o situaţie care schimbă o persoană. Se întoarce acasă, după ce aproape şi-a pierdut viaţa, fără nicio educaţie, fără nicio oportunitate, este un simplu şofer de camion. Fiecare secundă, fiecare moment în care respiră este o clipă în care ar fi putut fi omorât în război. Are o familie şi trebuie să facă ce trebuie să facă în acea lume. În final el nu are de ales. Eu văd lucrurile aşa: îţi doreşti cu ardoare ceva de la viaţă, te chinui, atingi un anumit nivel, creşti ca persoană. Dar te transformi în ce? Pentru mine e extraordinar să-i văd pe ei în această lume umbrită de forţe întunecate, în lumea în care ei sunt forţele întunecate. Cum creşti într-o asemenea lume? Ce ajungi? Ajungi Jimmy Hoffa (n.r. – personajul jucat de Al Pacino)? Ajungi Russell Bufalino (n.r. – personajul lui Joe Pesci)? Ajungi să fii un om cu o putere aparent totală ca Bufalino? Dar cine e deasupra lui? Pentru că sunt oameni mai puternici, chiar dacă nu-i vedem în film. În cele din urmă este despre a te depăşi pe tine însuţi, este despre mândrie... Aş zice că e despre a-ţi face un rost în viaţă, dar care te costă atât de mult. Costă mult, iar el trebuie să plătească preţul. Nu realizează până unde trebuie să coboare pentru a plăti tot ce a făcut în viaţă... Nu realizează decât în momentul în care este în elicopter, atunci poţi citi totul pe chipul lui, dar, ca un adevărat soldat, îşi duce misiunea la capăt, dar nu poate trăi cu ea. Nu poate! Pentru mine este o poveste superbă! Ce este atât de grozav la această poveste? Este acest triunghi, aceşti trei bărbaţi şi saga clasică a loialităţii, a fraternităţii şi a trădării. Este aproape faustian şi arată efectele emoţionale şi psihologice ale acestei situaţii. Pur şi simplu pentru nişte oameni de vârsta noastră are tot sensul din lume“.

  Al Pacino şi De Niro, „băieţii răi“ dintr-un film bun FOTO Netflix  

 NIMIC NU S-A SCHIMBAT

  „Sunt interesat şi de poveştile din prezent, dar care e esenţa acestora? S-a schimbat omenirea atât de mult încât o poveste de acum 20 de ani nu mai înseamnă nimic astăzi? Nu cred! Cred că avem de-a face cu natura umană şi tocmai din acest motiv rezonează acum şi va rezona mereu. «A Man for All Seasons», al lui Fred Zinneman, sau operele lui Costa-Gavras sunt filme care încă aprind ceva în noi“, este de părere cineastul.

  ”Ideea este că toţi murim singuri, aşa că trebuie, pur şi simplu, să acceptăm acest lucru. Poate mai repede, poate mai lent, dar toţi plecăm din această lume singuri  ” Martin Scorsese, regizor

   Este foarte dificil să-ţi dai seama dacă există întrebări care l-ar putea pune în dificultate pe Scorsese, mai ales când oftează şi face pauze lungi, lăsându-ţi impresia că încearcă să găsească un răspuns foarte adânc în sufletul lui. Pur şi simplu nu îndrăzneşti să-i întrerupi liniştea.

   După un astfel de moment, Scorsese revine parcă dintr-o lungă călătorie: „Ideea este că toţi murim singuri, aşa că trebuie, pur şi simplu, să acceptăm acest lucru. Poate mai repede, poate mai lent, dar toţi plecăm din această lume singuri. Dacă ai oameni în jur care te iubesc şi pe care îi iubeşti, atunci trebuie să faci această călătorie (zâmbeşte). Dar în cel mai rău caz poţi fi singur şi atunci e ceva la care trebuie să contemplezi. OK, dacă eşti singur în acele ultime ore de existenţă poate că ar trebui să te gândeşti care ar fi valoarea vieţii tale (n.r. – pauză lungă). Am citit recent autobiografia lui Vladimir Nabokov, «Speak, Memory», în care descrie un moment din copilăria lui în care lumina intra printr-o fereastră. Acela a fost un momet uriaş al vieţii lui, mai important decât întâlnirea cu o anumită persoană. Despre asta vorbesc, despre acele momente la care te gândeşti în ultimele tale clipe pe pământ. De ce să nu îmbrăţişăm asta?“.

 
JUDECATA UMANĂ, MAI DURĂ DECÂT JUDECATA DIVINĂ

   Scorsese a mărturisit că temele care nu i-au dat pace de-a lungul vieţii şi carierei sunt foarte vizibile în „The Irishman“. O nouă pauză lungă şi apăsătoare: „Mă tot gândesc la cum... la cum poate... la cum cineva poate duce o viaţă bună în această lume, de fapt, în orice lume, în orice societate. Cum poate fi un om corect? Ce îl face pe un om bun? Şi, în cele din urmă, acea persoană nu este consumată de tot? Când eram tânăr mă gândeam că este vorba de o vocaţie, de o vocaţie religioasă. Când eram şi mai tânăr mă gândeam că vocaţia mă va îndepărta de lume, în timp însă am realizat că vocaţia ar trebui să fie în lume. Acest lucru este greu de dobândit. Asta e tot. Acestea sunt gândurile. Ele apar în toate casele din această lume, în bucătăriile, în băile şi în dormitoarele din toată lumea. Dar apar, într-adevăr, mai brutal şi mai direct într-o lume ca cea din «The Irishman». De fapt, lumea de azi este mult mai brutală. Toţi trebuie să ţinem piept acestor lucruri. Şi atunci te întrebi: care e lucrul bun de făcut?“

  Există salvare pentru personajul său? „Sper că este. Cred că este. Dumnezeu să-l ierte, dar el nu se poate ierta, nu poate trece peste ce a făcut. Oamenii fac uneori lucruri pe care oricât de mult te-ai strădui nu le poţi înţelege, dar pe care trebuie să ai puterea de a le accepta.“

  „The Irishman“, mai mult decât un film cu gangsteri: o bucată de viaţă dulce-amăruie


”The Irishman“ va rămâne în istoria cinematografiei mai ales pentru trio-ul memorabil Robert De Niro (76 de ani), Al Pacino (79 de ani), Joe Pesci (76 de ani). Ei sunt protagoniştii filmului produs de Netflix, platforma de streaming care a făcut pasul în faţa studiourilor tradiţionale şi şi-a asumat un buget de aproximativ 159 de milioane de dolari, fără a interveni în vreun fel în actul creativ, după cum a subliniat Martin Scorsese. Compromisul? Filmul va avea premiera mai întâi pe Netflix şi abia apoi în cinematografe. Poate părea puţin, dar pentru un regizor old school (trad. – de modă veche) cum este Scorsese, aşa ceva înseamnă o schimbare majoră.  

  „The Irishman“ este o saga epică despre crima organizată din America de după cel de-Al Doilea Război Mondial spusă prin ochii veteranului de război Frank Sheeran. O poveste care se întinde pe parcursul a câteva decenii, filmul urmăreşte unul dintre cele mai mari mistere nerezolvate din istoria americană – dispariţia legendarului şef de sindicat Jimmy Hoffa.

   Producţia este bazată pe romanul „I Heard You Paint Houses“, semnat de Charles Brandt, care are la bază o serie de interviuri cu Frank Sheeran, poreclit „The Irishman“. „I Heard You Paint Houses“ este şi primul lucru pe care Hoffa i-l spune lui Sheeran când îl întâlneşte. În limbajul codificat folosit în lumea mafiei, această expresie - „to paint a house/ a vărui o casă“ - înseamnă a ucide.

Joe Pesci şi De Niro FOTO Netflix

  De Niro îl interpretează pe Frank Sheeran, un fost soldat a cărui istorie îl duce într-o călătorie extraordinară prin coridoarele ascunse ale crimei organizate: modul de funcţionare, rivalităţile şi legăturile cu politica. Escroc şi asasin plătit, Sheeran ajunge să lucreze pentru unele dintre cele mai cunoscute personaje ale secolului al XX-lea.  

   Al Pacino îl joacă pe Jimmy Hoffa, controversat şef de sindicat care şi-a consolidat puterea în anii ’40 şi ’50 şi a devenit o figură emblematică a celui mai puternic sindicat din SUA. Ambiţios, însetat de putere şi profund implicat în activităţi infracţionale, Hoffa a fost condamnat în anii ’60 pentru fraudă şi luare de mită. Eliberat din închisoare după cinci ani şi dornic să-şi recapete gloria, îi enervează cu aroganţa şi temperamentul imprevizbil pe oamenii care cândva îi erau apropiaţi.

   Joe Pesci este Russell Bufalino, supranumit „tăcutul Don“, care ascunde un domeniu vast de fapte ilegale în spatele unei mici afaceri din Pennsylvania. Bufalino este mentorul lui Frank Sheeran, călăuzindu-l pe căile lumii interlope şi, totodată, este omul care încurajează o prietenie strânsă între Sheeran şi Hoffa, care în cele din urmă va avea consecinţe dureroase pentru toţi trei.

   „The Irishman“ este mai mult decât un film cu gangsteri, e un testament al vieţii aşa cum e ea, dulce-amăruie. O dată în plus, Martin Scorsese îşi arată talentul, dublat de o uriaşă sensibilitate, aprofundată în toţi aceşti ani şi folosită din plin pentru a crea o poveste completă. O echipă de vis, cum ar spune americanii, Robert De Niro, Al Pacino şi Joe Pesci sunt glorioşi. Cele mai mari stele ale cinematografiei actuale s-au aliniat într-o poveste care apare o dată în viaţă.

cuvinte cheie:martin scorsese the irishman robert de niro interviu martin scorsese the irishman netflix al pacino joe pesci

Citeste mai mult: adev.ro/q1f4tz

Dunărea se varsă în Marea Neagră , la Sulina , România.

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

LUMEA LUI BANCIU, 27 NOIEMBRIE 2019, P1/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

LUMEA LUI BANCIU , 26 NOIEMBRIE 2019, P1/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Pompei. La casa di Leda e il cigno. Via Vesuvio

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

”Uitatul război din Crimeea ” de Codrut Constantinescu | 26.11.2019 - Sursa : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Uitatul război din Crimeea

Codrut Constantinescu | 26.11.2019

  Lectura cărții lui Orlando Figes îi permite cititorului român să înțeleagă mai bine importanța simbolică a Crimeei și marea victorie internă pe care a repurtat-o Putin atunci când a anexat-o.

 Orlando Figes este un istoric britanic, bine-cunoscut în spațiul cultural românesc, un fabulos specialist contemporan al spațiului rusesc. Volume precum „Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei” sau „Revoluția Rusă, 1891-1924. Tragedia unui popor”1 constituie lecturi obligatorii pentru înțelegerea mecanismelor care animă sufletul și rațiunea (presupunând că aceasta există) rușilor. În „Crimeea. Ultima Cruciadă”2, Orlando Figes analizează cu metodă, așa cum ne-a obișnuit, unul din războaiele orientale, cunoscut în istoriografia română drept cel al Crimeei, din 1853-1856. Un război foarte important pentru români, având în vedere că în urma lui, cele două principate române au reușit să se unească, act politic esențial, momentul 0 al apariției statului modern român. Tocmai ocuparea celor două principate de către ruși a reprezentat casus belli care a agravat criza orientală. Faptul că aceste două mari puteri occidentale, Franța și Marea Britanie, au decis să intervină militar, de partea muribundului Imperiu Otoman, avea să ofere o șansă uriașă de redesenare a hărții în zona noastră geografică. Prima fază, destul de haotică, a războiului, a avut loc chiar la noi sau în imediata vecinătate a Dunării, unde rușii au asediat, cam în dorul lelii, fortăreața Silistra (oraș aflat în granițele Regatului Român între 1913-1940), apărat de o garnizoană albanezo-egipteană, aflată în slujba Înaltei Porți și a Islamului. Țarul Nicolae I era mult prea încrezător în armata sa numeroasă, e drept, dar care era departe de a putea ține piept unei coaliții internaționale (pentru a folosi un termen contemporan). Soldații ruși - iobagi - mureau chiar și în garnizoanele din Rusia, ca urmare a proastelor condiții igienice și a lipsei hranei, darămite pe front. În plus, nici otomanii, un mozaic etnic, nu erau atât de demotivați și lipsiți de resurse. Din cei 80.000 de militari ruși care au trecut Prutul în iulie 1853, mai puțin de jumătate aveau să supraviețuiască după un an, fără să fi avut loc mari confruntări cu otomanii, ci mai degrabă din cauza rănilor și a bolilor „Soldații au fost sacrificați în număr imens pentru victorii relativ minore de către ofițeri superiori aristocrați, cărora le păsa prea puțin de recruții iobagi, interesându-se mai mult de propria avansare, dacă le puteau raporta superiorilor o victorie”. Armata otomană era alcătuită din 20.000 de egipteni, 8.000 de tunisieni, din albanezi, greci, armeni, kurzi și tătari. Popoarele musulmane erau animate de ideea jihadului.

  Forțele anglo-franceze au debarcat lângă Varna și au avut timp să se studieze cu neîncredere. Era prima campanie comună din lunga istorie a camaraderiei de arme anglo-franceză, dar venea după nenumăratele războaie napoleoniene. Din obișnuință, englezii îi considerau dușmani mai degrabă pe francezi (aceștia aveau o experiență combativă superioară trupelor engleze care din 1815 nu mai susținuseră nicio campanie terestră majoră, în timp ce francezii luptaseră pentru cucerirea Algeriei, un război neconvențional care călise trupele). Însă atât francezii, cât și britanicii (o treime din trupe erau irlandezi, probabil că încă una era formată din scoțieni) își disprețuiau aliatul turc.

  După ce Austria a înaintat un ultimatum Rusiei, prin care cerea evacuarea principatelor, rușii s-au retras în Basarabia, Valahia și Moldova fiind ocupate de austrieci și de otomani. Se părea că războiul avea să se încheie în 1854, însă aliații anglo-francezi aveau nevoie să aplice o corecție adevărată Imperiului Țarist, fiind preferată o debarcare impresionantă (cea mai mare din istorie până în acel moment) în Crimeea, unde se afla principala bază navală a rușilor la Marea Neagră, în portul Sevastopol3. „Situată pe o falie istorică adâncă ce separă creștinătatea de lumea musulmană a otomanilor și a triburilor vorbitoare de limbi turce, Crimeea a fost mereu subiect de dispută, locul de desfășurare a multor războaie. Chiar și sanctuarele și clădirile cu destinație religioasă din Crimeea au devenit câmpuri de luptă în numele credinței, pe măsură ce fiecare nou val de populații stabilite aici le revendică”. Care era condiția armatei țariste la începutul războiului? Practic, similară cu aceea de dinaintea altor mari războaie în care a fost implicată (războiul ruso-japonez din 19041905 sau Primul Război Mondial): deficitară, contând pe număr și nu pe calitate. „În pofida a două decenii de reforme, armata rusă a rămas cu mult în urma armatelor altor state europene. Corpul ofițerilor era slab instruit, iar majoritatea trupeților erau analfabeți: cifrele oficiale din anii 1850 relevau că într-un grup de șase divizii, numărând aproximativ 120.000 de oameni, numai 264 (0,2%) știau să citească sau să scrie (...) Se punea un accent mai mare pe instrucția și pe înfățișarea soldaților decât pe capacitatea lor de luptă. Chiar și în timpul bătăliilor se aplicau reguli complicate privind ținuta, lungimea pasului, alinierea și deplasarea trupelor, toate prevăzute în manualele militare, care erau absolut irelevante pentru condițiile reale de pe câmpul de luptă”.

  După facila victorie de pe râul Alma, fiind tributari vechilor metode de a purta războiul, anglo-francezii nu au profitat de degringolada rușilor și nu au luat cu asalt imediat fortăreața Sevastopolului, care era locuită de 40.000 de oameni, toți având legătură cu baza navală. În ciuda unei alte victorii clare, de la Inkerman, aliații anglo-francezi s-au văzut obligați să organizeze un asediu clasic, rămânând în Crimeea în timpul durei ierni dintre 1854-1855, nefiind însă pregătiți pentru această eventualitate. O furtună groaznică de pe Marea Neagră a scufundat mai multe corăbii care erau încărcate cu muniție, alimente, uniforme groase. „Instalarea iernii transformase războiul într-un test al eficienței administrative - test pe care francezii l-au trecut cu chiu, cu vai și pe care britanicii l-au picat în mod lamentabil. Încrezători într-o variantă rapidă, comandanții aliați nu-și făcuseră planuri ca trupele să petreacă o iarnă pe înălțimile de lângă Sevastopol”. Francezii aveau mai multă experiență în acest tip de război și au știut mai bine să se îngroape și să scape de intemperii, dar și să gătească (francezii mâncau aproape orice), în timp ce englezii, chiar dacă aveau rații de carne de două ori mai mari ca francezii, nu aveau habar să o gătească. În ianuarie 1855, armata britanică mai dispunea doar de 11.000 de militari valizi, jumătate din cei debarcați, dar și aceștia erau demoralizați, din cauza condițiilor groaznice de viață care au dus la reizbucnirea holerei. Nici sistemul sanitar britanic nu se compara cu cel francez: inițial, englezii nu trimiseseră deloc asistente medicale în Crimeea4. În martie 1855, a murit țarul Nicolae I și se spera ca războiul să se finalizeze rapid, însă noul țar, Alexandru al II-lea, nu avea de gând să cedeze atât de ușor. Din punct de vedere militar, anglo-francezii au dat dovadă de o miopie strategică greu de înțeles, nefăcând niciun efort pentru a ocupa Simferopolul, capitala Crimeei, și nici pentru a tăia legăturile între peninsulă și restul continentului, împiedicând aprovizionarea armatei ruse. Interesant este că în timpul lungului asediu al Sevastopolului au apărut și primele semne ale noului tip de război, care va cunoaște apogeul în 1914-1918: războiul epuizant de tranșee, care ducea la stoarcerea de energii a militarilor, atât a celor asediați, cât și a asediatorilor, epuizarea nervoasă, atacul sinucigaș al unei poziții foarte bine fortificate care făcea mii de victime, dar și fraternizarea între soldații simpli, care ajungeau să nu mai înțeleagă pentru ce luptă. „Epuizarea cauzată de staționarea în tranșee a fost cel mai mare inamic în lunile de vară. Până în a zecea lună a asediului, soldații ajunseseră cu nervii la pământ din cauza bombardamentului continuu și atât de epuizați pentru că nu dormeau, încât mulți dintre ei nu mai puteau face față”. Dezvoltarea tehnicii industriale de luptă avea să dovedească, pentru prima oară în istoria militară, amploarea carnajului războiului industrial. Rușii au avut de două ori mai multe pierderi față de aliați: 65.000 de soldați și ofițeri. „Sevastopolul a început să semene cu un cimitir”, avea să noteze un contemporan rus.

   Peninsula a rămas inițial cu un deficit demografic mare (784 de state erau pustii și 457 de moschei abandonate), care a fost umplut treptat de slavi, care au fost încurajați de autoritățile țariste să se stabilească în Crimeea în locul tătarilor. Mișcările de populație au fost mult mai ample, creștinii (armeni, greci, bulgari) din Imperiul Otoman alegând să plece spre zonele sub control rusesc, și invers. Au avut loc și epurări etnice în masă. Despre soarta celor două principate române, după cum se știe, marile puteri nu s-au înțeles și au decis să se organizeze consultări cu populația locală (mai ales elitele politice, dar nici păturile de jos nu au fost complet eludate). Cert este că nici otomanii, puterea suzerană, dar nici rușii sau austriecii nu aveau nici un interes să sprijine apariția unui stat (mai) puternic în zonă și mai greu de manipulat. Pentru Imperiul Otoman, războiul a avut și consecințe pozitive, integrându-l în economia globală, aducând noi tehnici, noi populații. S-au dezvoltat căile ferate și telegraful. Războiul Crimeei a marcat societatea britanică mult mai mult decât pe cea franceză, poate și pentru că francezii au fost implicați relativ repede în alte conflicte mai apropiate geografic, precum cel din Italia împotriva Austriei, care a dus la alipirea la Franța a Savoiei și Nicei, sau de zastrul din războiul franco-prusac din 1870-1871. Atât în Franța, cât și în Marea Britanie (și prin extensie, și în Imperiul Britanic, în Australia, Canada, Noua Zeelandă, dar și prin Statele Unite, pe unde au ajuns coloniștii britanici care luptaseră în război), diverse cartiere, poduri, parcuri, piețe, chiar și orașe, au primit denumiri care aminteau de acest război.

  Lectura cărții lui Orlando Figes, apărută în 2010, permite cititorului român să înțeleagă mai bine importanța strategică, dar mai ales simbolică a Crimeei și marea victorie internă pe care a repurtat-o Putin atunci când a anexat-o de la Ucraina. //

La revedere, Mara! - Redacția - 26.11.2019 - Sursă : Revista 22

 IN MEMORIAM / La revedere, Mara!
Joi, Mara ne-a trimis un e-mail: „Mai pot să lucrez luni, cred. După aia, Dumnezeu cu mila. Ar fi un miracol. Oricum a fost frumos cât a fost...”. Nu ne-am gândit că va fi unul de adio. Sâmbătă, Mara Ștefa


http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

La revedere, Mara!

Joi, Mara ne-a trimis un e-mail: „Mai pot să lucrez luni, cred. După aia, Dumnezeu cu mila. Ar fi un miracol. Oricum a fost frumos cât a fost...”. Nu ne-am gândit că va fi unul de adio. Sâmbătă, Mara Ștefa

Redactia26.11.2019

Mara

Rodica Palade : " Stătea la biroul din stânga, cum deschideai ușa spre „sala mașinilor”. În spatele ei, pe perete, erau lipite cu scotch coperți de probă ale „22” și, de la un anume moment dat încolo, scurte însemnări dadaiste de-ale lui Mirel Bănică, în raidurile lui de verificare a textelor paginate. Pe pervazul alăturat, care dă în Calea Victoriei, geanta gri și nelipsitul pachet de țigări. Cu căștile în urechi, țăcănea cu o viteză uluitoare pe tastatura computerului, zâmbea sau se încrunta, sau își arăta plictiseala până la cer, transcriind sutele de interviuri sau mese rotunde pe care noi, redactorii, i le predam cu imperativul „repede, doamna Mara!”. Mara Ștefan lucra la corectură. („De când lucra Mara la 22?”, mă întreabă Pora printr-un SMS. „Habar n-am”, îi răspund.) De la Facere, îmi spun în gând. Pentru că Mara avea toate acele date ale înșurubării într-un colectiv, fără de care nici colectivul, nici individul ca atare nu pot exista. Iar cine a lucrat într-o redacție știe bine cât este de important să ai un corector de cursă lungă pe care să te poți baza, ca volum de muncă, anduranță și acuratețe, în șuvoiul de pagini și viteză amețitoare a închiderii fiecărui număr. Iar Mara nu era doar o corectoare bună, ci și una strălucită. O profesionistă. Încăput pe mâna ei, un text își căpăta întreaga acuratețe de care avea nevoie, spre a trece în pagina tipărită. Mă amuzam uneori, tragând cu urechea la disputele lingvistice pe care Mara le avea cu cel de-al doilea corector care îi flutura pe sub nas un îndreptar al limbii române terfelogit. Inflexibilă, Mara îi demonstra că greșește și, deși le spusesem să-l sune pe Andrei Cornea de câte ori au vreun dubiu, Mara îmi făcea uneori concesia, dar doar ca să triumfe că e așa cum a zis ea, ca orice Berbec autentic (era născută în aprilie). Avea, și nu ascundea asta, autorii ei preferați. Dar și autori care pe ea o preferau, nu doar pentru articolele din „22”, ci și pentru volumele pregătite pentru edituri. Acum, când Mara a plecat dintre noi, atât de neașteptat, dacă ar fi să o pot întreba „ce regretați cel mai mult, doamnă Mara?”, parcă o văd mijindu-și ochii sarcastic și spunând cu năduf: „Că nu am apucat să votez împotriva Dăncilei”. "

Cea care coagula camera de la Tehnic

Gabriela Adameșteanu : " Ți-e greu să ți-i imaginezi morți pe cei care și-au cheltuit cu generozitate vitalitatea, dăruind-o celor din jur și meseriei slujite cu un devotament religios. Așa a fost Mara: loială, inteligentă, veselă, modestă, cu umor și cu o rară căldură sufletească și care coagula camera de la Tehnic, unde se lucra și se fuma la greu. O femeie încă tânără, cu trăsături frumoase, cu un fel al ei, propriu, de a se îmbrăca – așa arăta atunci când a intrat în redacția Revistei „22”, cu care s-a identificat în timp, țesând o atmosferă de familie. A profesionalizat și stabilizat serviciul de corectură: când îi dădeai în mână o casetă, un text, oricât de încurcat, puteai sta liniștită, ceea ce îți aducea, neverosimil de repede, era corectat/ redactat impecabil.

A plecat înainte să-și înceapă viața italiană lângă copila mereu prezentă în gândurile ei, înainte să încerce să-și scrie propria carte, în liniște, lângă două pisici, după ce corectase, cu devotament și pricepere, textele și frazele atâtor autori ultracunoscuți. Fiindcă făcusem în 1990, la New York, unul dintre puținele interviuri cu prietena ei, disidenta Carmen Popescu, mi-a povestit uneori despre visul acestei posibile cărți care îi răsărise în minte după ce primise dosarul de la CNSAS.

Prin mâna ei au trecut nu doar articolele și interviurile, ci și cărțile mele scrise după ce am plecat de la „22”. Din multa lume cu care colaborasem în Calea Victoriei 120, timp de peste 20 de ani, Mara rămăsese singura cu care mă revedeam constant, păstrând, mai ales datorită ei, legătura afectivă. Era născută în aceeași zodie și în același an cu mine.

Mi-a rămas în computer un folder cu numele ei, în care adunam mailurile noastre, și în suflet un gol nebănui "

O viață clădită din săptămâni

Ana Blandiana : " Nu există distanță care să poată opri veștile rele. Vestea morții Marei Ștefan m-a găsit departe, nu numai în spațiu, ci și în timp, urmărind eroicele proteste ale unor tineri de peste mări și țări, care par să trăiască ceea ce trăiseră părinții noștri în 1945. Paradoxal însă, istoria, care este construită din bucăți fără număr de moarte, se estompează în fața unei singure morți a unui prieten. Deși îi știam suferințele, moartea Marei Ștefan a fost pentru mine neașteptată și mi-e greu să o accept. Și asta pentru că prezența ei a aparținut nu numai vieții mele, ci și scrisului meu: fiecare pagină pe care o scriam cu pixul, oricât de indescifrabil, devenea, trecută prin ochiul și mâinile ei, pagină impecabilă, gata să plece la tipar, de carte. Mai mult, în ultimii ani, prin emoția și inteligența ei, au trecut paginile postume ale jurnalului lui Romi, continuând astfel prietenia care îi legase și ne legase de decenii. Mai precis, de 30 de ani, din Piața Universității. Din acești 30 de ani, pe care nu obosim să-i analizăm, destinul, ființa și personalitatea Marei Ștefan au fost o parte definitorie, mereu vibrantă: de la zilele și nopțile din Piața Universității, la mitingurile Alianței Civice și până la istoria clădită din săptămâni a Revistei „22”. A fost unul dintre cei mai vii oameni pe care i-am cunoscut. Cartea la care lucrez și pe care ea a cules-o pe taste aproape în întregime o păstrează încă vie între pagini. "

Rotița 22

Armand Gosu : " Doamna Mara era primul filtru pentru orice text. Îți spunea cu franchețe dacă un articol e de aruncat la coș sau dacă un interviu este ratat. A fost vreme de două decenii și jumătate rotița fără de care mecanismul redacției „22” n-ar fi funcționat. Stătea ascunsă după un computer burtos, așezat pe masa de la geamul care dădea înspre Calea Victoriei, cel mai adesea cu căștile pe urechi, transcriind interviurile revistei sau dezbaterile GDS. Vineri după prânz, dar și luni-seara, se urca pe pervazul unei ferestre care dădea în curtea interioară, ținând în mâini paginile revistei printate pe hârtie A3, pe care făcea corectura. Acolo fuma continuu, cu o voluptate incredibilă. Vorbea cu pasiune despre oameni și cărți. Și cu o dulce emoție de mamă, despre fiica sa, stabilită în Italia. "

Transcriitoarea

Razvan Braileanu : " La biroul ei de la geamul care dădea în Calea Victoriei, doamna Mara stătea mai tot timpul în fața computerului cu căștile pe urechi și transcria. Mii de ore de interviuri și dezbateri au trecut, prin degetele ei neobosite, de pe casete audio sau reportofoane digitale în paginile Revistei „22”. Ca să transcrii 60 de minute de înregistrare audio durează între trei și șase ore de muncă asiduă, așa că faceți singuri socoteala timpului pe care doamna Mara l-a petrecut ascultând atent și tastând în rafală declarațiile unor președinți ai României, premieri și membri ai guvernului, politicieni, magistrați, istorici și deținuți politici sau scriitori, regizori, muzicieni. În ultimii ani au apărut programe pe calculator sau aplicații pe smartphone care promit transcrierea corectă a înregistrărilor audio, dar nicio astfel de tehnologie modernă n-a reușit să atingă acuratețea doamnei Mara... "

DEX-ul nostru

Dan Perjovschi : " Mara, colega mea… Rădeam că e la 22 pe inventar. Râdeam că e Max Mara și stă aici cu noi numai să se-amuze. Râdeam când tușea de la fumat… Nu era de râs, dar râdea și ea. Doamna Mara. Ne povestea o lume intelectuală bucureșteană pe care n-am cunoscut-o… apoi mineriade, rege, Emil, victorii, înfrângeri, memorialul de la Sighet, diaspora și tot restul tranziției-fără-de-sfârșit… în ultimii ani, ne povestea Italia. Mara, în același loc, cu aceleași mișcări și tabieturi. DEX-ul nostru. Săptămână de săptămână și, mai ales, luni de luni. De la literele de plumb la pdf-ul trimis pe internet. De 25 de ani. Într-un fel, noi (ăștia, tot mai puțini), cu nervii noștri săptămânali, invidiile și empatiile noastre, cu pisicile noastre și Crăciunul improvizat sub ghirlandele de anul trecut, noi i-am fost familie. Și ea nouă. Doamna Mara ne-a fost ancoră. Du-te, Mara, și fumează în pace. "

Doamna Mara

Mirel Banica : " Nu pot şi nu vreau să scriu despre Doamna Mara Ștefan la timpul trecut. Prietenia noastră a fost spontană, naturală, totală şi datează din prima clipă în care am trecut pragul redacţiei Revistei „22”. O văd şi acum aşezată la masa de lucru, cu o privire pe forfota de pe Calea Victoriei şi cu alta pe ecranul calculatorului. Texte, texte şi iar texte, pe care Doamna Mara le citea, le corecta, le modifica, le lustruia – cred că ultimul termen este cel mai potrivit. Apoi, ca într-un ritual bine rodat, ieşea pe hol, pentru a fuma natural, bând cafea dintr-o ceașcă, ciobită şi fără toartă. Era o persoană extrem de cultă şi de instruită, care citise rafturi întregi de bibliotecă, dar nu făcea niciodată caz de acest lucru. Iar atunci când se întâmpla să scrie, prea rar, din păcate, scria extrem de bine, de aplicat şi de clar. Ca şi cum ar fi vrut să nu aibă nimic să-şi reproşeze. Avea o gândire clară, aplicată, fără iluzii. Distingea ca nimeni altcineva albul de negru – şi doar în textele pe care le avea sub ochi. Doamna Mara era memoria vie a ceea ce numim „tranziţia spre democraţie”. De la invaziile minerilor în Bucureşti, la anii eroici ai Revistei „22”, ştia tot, înţelegea tot, înmagazina tot. Mereu mi-am dorit să realizez o carte de dialoguri cu ea. Ar fi fost ca o sticlă salvată din apa oceanului, apa memoriei noastre pierdute, subţiate, nerecunoscătoare. Doamna Mara era discretă, umană, nu se plângea niciodată, în ciuda marilor probleme de sănătate pe care le avea. Cu un umor extraordinar, mergea mai departe. Pană când „mai departele” nu a mai vrut să-i acorde o şansă. Doamna Mara s-a dus acum, când aniversăm 30 de ani de la căderea comunismului. Odată cu ea, au murit mare parte din visurile şi speranţele noastre, din „inocenţa” târzie. Rămas-bun, Doamnă! "

Bref :Iohannis bis, Dăncilă chix Uf, bine ca s-a terminat. Tia Serbanescu 26.11.2019 - Sursă :Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Iohannis bis, Dăncilă chix

Uf, bine ca s-a terminat.

Tia Serbanescu26.11.2019

Credeam că pelteaua asta electorală nu se mai sfârșește și că nu mai scăpam de Vio care abuza seară de seară de televiziunile subordonate (A3, TVR, Ghiță Tv) debitându-și rezumatele cu care era îndopată. În cele din urnă, s-a decis: Iohannis rămâne președintele României cu un scor zdrobitor (67% la 33%), iar Dăncilă rămâne la mila PSD. Ca de obicei, semnalul l-a dat diaspora („aștia”, cum le-a zis Dăncilă), care s-a mobilizat în mod exemplar (aproape un milion de voturi), după care s-a urnit și țara, care a pus capăt ambițiilor Dăncilei. Ar fi fost culmea zădărniciei ca la 30 de ani de la Revoluție să câștige teren o activistă din eșalonul 17, care până și în momentul înfrângerii evidente (și previzibile) a încercat să măsluiască realitatea prezentându-și eșecul ca pe o victorie: „PSD a recâștigat încrederea românilor, am recuperat voturile pierdute la europarlamentare”.

Ei, dacă asta e o victorie pentru PSD, s-o țină tot așa. Dacă Vio le-a mulțumit celor care au votat cu inima (de fapt, cu stomacul), fiind incapabilă să-i felicite pe cei care au votat cu mintea, Iohannis s-a bucurat cu „modestie“ de victorie și a promis că se va implica în construcția unei „Românii moderne, europene și normale”. Să vedem dacă are cu cine. Oricum diferența dintre cei doi candidați era atât de consistentă, încât Iohannis nici nu prea s-a întrebuințat în campanie, știind că Dăncilă e gata bătută. Vio, în schimb, s-a străduit din toate puterile ei, ale PSD și ale unor (in)formatori de opinie să ajungă la Cotroceni – ba chiar se și credea acolo („luni voi fi președinte”)- după ce a bătut câmpii în lung și în lat. Aveai impresia că dacă era înhămată la plug ar fi arat toată țara. Micile ei fraude logice și marile ei manipulări au continuat până în ultima clipă. De, năravul din Firea nu-și are lecuirea. Altfel, Vio s-a ținut scai de Iohannis până în ultima zi, când i-a cerut o întâlnire pregătindu-i cadouri: tricolorul, Constituția și Biblia - pe care ea le-a citit din scoarță-n scoarță, îndeosebi tricolorul. În rest, Vio mințea chiar și când se văita: „Am avut multe jigniri de la Iohannis”. Aiurea! Iohannis a criticat-o. De jignit, au jignit-o colegii ei, Oprișan și Manda, care au făcut-o proastă. Ca să ne despărțim de ea zâmbind, Vio ne-a lăsat câteva mostre de fudulie. Întrebată care e aria cercului, Vio a greșit răspunsul lăudându-se singură: „Știu matematică, sunt inginer, am dat meditații elevilor”. Dăncilă ne-a oferit și nouă câteva meditații: „Și copiii, și animalele nu poți să le minți” (de aia nici nu votează!), iar „dacă iubești natura, acest lucru se vede pe fața ta”. Depinde de vârstă. Și de machiaj. În orice caz, ce se vedea pe fața Dăncilei și a (in)formatorilor ei de opinie era o natură moartă. Ratând aria cercului, Dăncilă a atacat aria circului punând o ziaristă să o întrebe Teorema lui Pitagora, ca să arate că o știe. Nu i-a folosit la nimic. Se zice că Dragnea s-a întâlnit (în ziua permisiei ilegale) cu Olguța, Iordache și Vâlcov și au stabilit să o execute parțial pe Dăncilă, păstrând-o (de sămânță) de teamă să nu înhațe Firea partidul. Or, Firea e specialistă în falimente, iar cercul lui Dragnea e complet vicios. PSD pare să fi ajuns la fundul sacului în materie de lideri adevărați. Și nu numai PSD. Barem Dăncilă ne-a mai și distrat. Mai greșesc și altele (Raluca Turcan ne-a consolat deja cu faptul că „PSD propaghează știri false”), dar nu au talentul lui Vio. În materie de erori, Dăncilă a fost o adevărată profesionistă. Dar comedia erorilor continuă. Acum cică începe România normală – de nu cumva s-a terminat demult. Era pe când nu s-a văzut. //

BUNA, ROMANIA! SURSE: DANCILA A CEDAT, ISI DA DEMISIA P1/2

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

LUMEA LUI BANCIU, 25 NOIEMBRIE 2019, P1/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

The Crown Season 3 | Official Trailer | Netflix

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

China's Spy Wang Liqiang Defects To Australia, Offer ASIO Trove Of Infor...

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

RUSSIAN INTELLIGENCE OFFICER MEETING SERBIAN SPY - WATCH THIS.

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Starea Nației 20 noiembrie 2019

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

LUMEA LUI BANCIU, 19 NOIEMBRIE 2019, P1/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Vio pe baterii

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

LUMEA LUI BANCIU, 18 NOIEMBRIE 2019, P1/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Starea Nației 18 noiembrie 2019 I Include prima parte a interviului cu M...

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Legile Belagine după care trăiau in Balcani în urmă cu mii de ani, pelasgii – cea mai veche civilizatie europeana

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Legile Belagine după care trăiau in Balcani în urmă cu mii de ani, pelasgii – cea mai veche civilizatie europeana

Foto: Sfinxul din Bucegi. Vechimea acestui monument 

MOTTO :

Legile belagine (Leges Bellagines) „stau la baza civilizației umane“ (Fontes ÎI p.19).

In timpurile moderne, istoricii si cercetatorii europeni, carora li s-au alaturat multi si din Romania, au introdus doi termeni ce se resping reciproc – „indo-europeana” si „euro-indiana” – care au creat, prin invazia Europei, populatiile pe care ii dovedesc a fi stramosii popoarelor europene. Sunt teorii utopice, fara nici o legatura cu adevarul istoric. Nu exista nici o dovada – arheologica ori scrisa – ca rasa alba a venit de undeva din Asia.

La scoala am fost invatati ca navalirile veneau numai din Rasarit. Popoarele Europei, inclusiv cele din Vest, nu au preistorie si se vor primordiali! Vezi si teoria „celtilor primordiali”!!
Acesti istorici uita ca geografii, istoricii si scriitorii antici, indiferent de nationalitatea lor, vorbesc numai despre „pelasgi” si „arieni”.

Istoria sta marturie ca triburile acestora au invadat Asia, nordul Africii si intreaga Europa.

Sa ne amintim ce a scris Nicolae Densusianu: „Inainte de civilizatia greaca si egipteana, o civilizatie mult mai veche se revarsa asupra Europei. Aceasta a fost civilizatiunea morala si materiala a rasei pelasge si care a deschis un vast camp de activitate geniului omenesc.

Influenta acestor trei culturi pelasge a fost decisiva, pentru soarta muritorilor de pe acest Pamant”.
Pe la mijlocul mileniului IV i.Hr., pelasgii sunt nevoiti sa-si construiasca ziduri, valuri de pamant si santuri de aparare in jurul asezarilor lor, pentru a face fata navalirilor triburilor nomade.

In cateva batalii decisive, ii infrang si alunga pe acesti cotropitori. Civilizatia lor continua sa se dezvolte pasnic, sa infloreasca si…ceea ce este semnificativ o reprezinta migratia populatiei excedentare:

„In mileniul al III-lea i.Hr., poporul pelasg se va angrena in mari miscari si deplasari de populatie:

– spre sud, ocupand Asia Mica si insulele Marii Egee (asa se poate explica cum a ajuns alfabetul carpatic pelasg in Creta);
– spre sud-est, in Sumer (ducand cu ei scrierea care va fi etichetata ca „sumeriana”);
– spre Nordul Africii (carja incarligata a pastorilor carpatici este prezenta in mainile faraonilor ilustrati pe peretii piramidelor);
– spre India, in jurul anilor 1500 i.Hr., pomeniti de cronicile Vaii Indusului ca Arieni – Arya „strain” (multe legaturi spirituale s-au descoperit intre civilizatiile europene si cea indiana)”

 

Legile Belagine erau codul după care trăiau, în urmă cu mii de ani, pelasgii si înaintașii traco-românilor.

Pelasgii pot fi considerati “indigenii” Balcanilor, probabil sositi pe acest teritoriu pe la sfarsitul mileniului al III î.Hr.

Numele de pelasgi (greacă: Pelasgoi / Pelasgss) a fost folosit de unii scriitori antici greci pentru a se referi la populatiile care fie au fost strămosii grecilor, fie i-au precedat pe greci în teritoriul pe care l-au ocupat in antichitate.

La modul general, termenul “pelasge” s-a transformat în timp ducand la denumirea locuitorilor indigeni din regiunea Mării Egee si a culturile lor, înainte de aparitia limbii elene.

În timpul perioadei clasice a elenilor, enclave pelasgiene au supravietuit în mai multe locuri din Grecia continentală, Creta si alte regiuni ale Mării Egee.

Populatiile identificate ca “pelasge” vorbeau o limba sau limbi pe care grecii le identificau ca “barbare”, si o  traditie care a supravietuit in timp sustine ca o mare parte din Grecia a fost pelasga înainte de a fi elenizata.

Având în vedere faptul cã acești pelasgi, erau considerați de vechii greci, care au venit mult mai târziu pe pãmânturile Eladei din Nord , „dioi“, („divini“) de aceeași origine cu zeii, fãuritorii unei culturi si ai unei civilizaţii avansate care s-a impus în toată lumea, stârnindu-le astfel admiraţia și recunoaşterea superioritãţii.

Astazi este clar ca pelasgii sunt una dintre cele mai vechi populatii din Balcani si din toata Europa.

Ipotezele aparitiei lor sunt :

(1) Populatie autohtona care a evoluat din neolitic;

(2) Una dintre primele populatii indo-europeane care a migrat prin nordul Balcanilor, cu origini Uralo-Caspice;

(3) Populatie care nu este indo-europeana cu o etnogeneza singulara (la fel ca cea basca sau etrusca);

(4) Supravietuitorii eruptiei vulcanului Thera (Santorini), care a distrus si civilizatia Minoana (cam tarzie pentru pelasgi – 1627 î.Hr, dar nu suficient de tarzie);

(5) parte din migratia Hitiţilor, care au ajuns pe doua cai in Anatolia din estul Caspic sau vestul Marii Negre.

Belaginele mai sunt numite și Legile naturale sau Legile firii.  Existența pelasgilor antici consemnează pe un rege bărbat, numit Zalmoxa. 

Numele ni-l arată ca fiind un slujitor al lui Zalmoxis, menționat la jumătatea mileniului al II-lea (1400 î. d. H.), ca mare legislator.

Diodor din Sicilia afirmã:

“Zamolxe pretindea cã lui îi dãduse legile Hestia”. Iamblichos (33 d.e.n.) adaugă că Zalmoxa-tracul , “le-a întocmit legile” şi “le-a scris”. 

De „regulele lui Zamolxis” aminteste si Agathias Scolasticul.

 Deceneu, Marele Iniţiat şi Rege al dacilor, preocupat de cultivarea supuşilor săi, cum spune şi Herodot, a transcris aceste legi şi ele se păstrează până astăzi sub numele de BELAGINE” (Fontes II).

 Iordanes (sec. VI e.n.), istoric al goților, atrage atenția că geto-dacii, în timpul regelui Burebista și al marelui preot Deceneu, au deprins reguli de viată spirituală și învățături avansate.

Belaginele erau puse în versuri și, deasemenea, se cântau.

Creştinismul a preluat această practică a cântării Legilor Noi, hristice, care astfel sporeşte și întreţine atmosfera de sacralitate.

Legile Belagine (Leges Bellagines denumire ce apare ȋn secolul IV d.Hr.) sunt cunoscute a fi tautologiile după care se guvernau pelasgii şi mai tarziu, dacii.

Despre etimologia termenului “belagine” există mai multe teorii:

– Cuvântul este compus din belanus (legi) şi ginus (ȋncepători), astfel că ar putea ȋnsemna “legile ȋnceputurilor”.
– Alăturarea cuvintelor pelasgus şi gentaes (gens-gentis-neam-gintă) ar putea avea ca ȋnsemnătate “neamul pelasg”.
– Belagine – Blajin (Be+lagj+âne=Blajine).

Ȋn capitolul “Arimani, Râmi, Arimaspi, Arimphaei în Dacia” a lucrării Dacia Preistorică, Nicolae Densuşianu afirmă despre una din ramurile pelasgilor urnătoarele :

“(…) aceşti Rohmani îşi petrec vieţa lor foarte mult în devoţiuni religiose; sunt oameni forte buni, şi cu moravuri blânde, din care cauză se numesc «Bunï») şi «Blajini»; ei sunt feriţi de orice rele, ‘cat nu fac stricăciuni nimenui, dar nici pe ei nu-i superă nimeni; şi fiindcă sunt sfinţi, ei merg după morte de a dreptul în raiu şi se numesc «Fericiţii ajini».

Rohmanii aveau o presimţire de cesul morţii; se pregătiau singuri pentru ultimul moment al vieţel lor; se îmbrăcau în haine de morte, veniau preoţii, rudele şi pretinii, se făcea ceremonia de despărţire; apoi acela, cărui i-a sosit cesul, trecea singur după un del cu trup cu tot, iar ceilalţi se întorceau acasă”.

– Nicolae Densuşianu susţine si  că denumirea vine de la Belaci sau Blaci, populaţii pastorale pelasge (personal această este teoria pe care o ȋmbrăţisez), lucru care atestă că origina cuvântului vine de la pelasgi (pelasgi/belasgi/belagi/blaci/belagines).

Primele referiri despre aceste “canoane” sunt făcute indirect prin analogie cu ȋnţelepciunea celor care locuiau pe actualul teritorii al ţării noastre.

Homer ȋnfăţisează populaţiile pelasge de la nord de Tracia (Mysi, Sciţi) ca fiind “cei mai drepţi oameni de pe faţa pământului”[1].

Acelaşi caracter moral este atribuit, de Geograful Strabon, populaţiilor „barbare” de lângă Istru (Dunărea de jos), populaţii ante-homerice făcând referire la Sciţii cei vechi: ”ȋn timpurile vechi era o credinţă generală, cei care locuiau mai departe de ceilalţi oamnei erau cei mai drepţi dintre toţi”.

Aristotel aminteşte de legea Sciţilor când vorbește de regulile de instruire militară a acestora[2] şi, ȋn fine, Herodot scrie că Geţii erau “cei mai viteji şi mai drepţi ”[3].

Prima referinţă directă o avem de la Platon care spunea: Ȋn regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”.[4]

Despre legile cele vechi ale Daciei aminteşte şi Aristotel când afirmă despre Agatârşii ce locuiau ȋn Transilvania că aveau obiceiul de a-şi cânta legile argumentând că procedau ȋn acest mod pentru că “regulile lor” să nu fie uitate.

Istoricul got Iordanes ne arată că dacii din timpul lui Burebista şi al preotului acestuia Deceneu aveau ȋnvăţături foarte avansate:

“Geții îl ascultau în toate și fiindcă erau înzestrați cu o inteligență naturală, îi învăță aproape toată filozofia, morala… instruindu-i în fizică, el îi îndruma să trăiască conform naturii sub domnia propriilor legi (…) îi învăță logica și reuși să-i facă abili în gândire și superiori altor popoare… îi învăță să observe cele 12 semne ale zodiacului și cursul planetelor și toată astronomia. El le explică cum crește și descrește fața lunii și le arătă cu cât globul încins al Soarelui depășește în mărime planeta noastră terestră și le explică numele a 346 de stele…

Vezi cu mare plăcere, ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puțintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziția cerului, pe altul însușirile ierburilor și ale fructelor, pe acesta studiind descreșterea și scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotația cerului, care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse după o regulă prestabilită”.

 

Legile belagine au ajuns a fi cunoscute pe o mare parte continentului European. Acest lucru a fost  posibil datorită triburilor ce au avut contact cu locuitorii spaţiului Carpato-danubiano-pontic ce au locuit aici dar au migrat ulterior.

Un exemplu grăitor, ȋn acest sens, este reprezentat de Turdetani. După particularităţi, turdeanii vin din răsăritul Europei, urme vechi se găsesc pe actualul teritoriu al României şi Ungaria (Panonia).

Despre ei, Strabon (Cartea III 1.6 ), afirmă că sunt cei mai ȋnvăţaţi locuitori ai peninsulei Hispanice.

Au propria gramatică, ȋşi au descrise tradiţiile şi istoria, au poeme şi legi schise ȋn versuri, după cum ei afirmă, vechi de peste 6000 de ani.

Vechimea exactă a legilor nu se cunoaşte, dar se aproximează a avea circa 8000 de ani. Ȋn desluşirea tainei lor, există două puncte de referinţă. Acestea se traduc prin istoricul Iordanes şi teologul Dionisie Exiguul (Dionisie cel Smerit).

Denumirea legilor ne este arătată ȋn lucrarea Getică a lui Iordanes (Leges Belagines) ceea ce indică (sau confirmă dacă mai era cazul) locul unde au apărut. Dionisie Exigul, dac de origine şi născut ȋn Dobrogea, cunoştea aceste legi de la strămoşii lui, legile erau respectate ȋntocmai şi transmise prin viu grai din generaţie ȋn genreaţie.

Datorită faptului că era mai mut decât un simplu ştiutor de carte, are ideea de a găsi trebuinţă acestor ȋnvăţături.

Adăugând la ele unele tradiţii orale, a “format un corpus de legi pe care le-a şi comentat şi care s-au impus printere credincioşi şi printre slujitorii preoţi”.

“Creaţia” lui Dionisie a fost păstrată peste veacuri şi este cunoscută ȋn Banat cu denumirea de Jus Walachie, ȋn Moldova, Valhia şi Transilvania cu denumirea de Jus Walachiesau Jus et Consuetudo. Răspândirea scrierii ajunge până ȋn Polonia (JusValachorum) şi Ungaria (Valachorum Lex et Consuetudo sau Moş Valachorum).

După anul 106 când statul Dac dispare, dacii liberi aflaţi (sau retraşi) ȋn munţi se regrupează ȋntr-o nouă formă de organizare, formă ce vă sta la baza organizării cnezatelor şi voievodatelor de mai târziu şi care se numeşte obşte.

Legea după care se ghidau conducătorii obştilor erau denumită Legea Obiceiului Pământului – una şi aceaşi cu Belaginele. După acest “codex” se ghidau şi dacii ce se aflau sub guvernarea directă a românilor, ca dovadă putem vorbi despre răscoala lor din anul 117 d.Hr când au cerut a fi lăsaţi ȋn continuare a se gestiona după bunul lor plac.

Cei ce cunoşteau cu de-amănuntul legile transmise pe cale orală erau “Bătrânii” sau “Moşii”- conducători ai obştei. Ȋn popor există expresia “a vinde moşi pe groşi” care ȋnsemă a nu respecta adevărul sau dreptatea, a minţi (deţinut de ȋnțelepții comunităţii) iar de la cuvântul moş, prind derivare, apar altele cuvinte precum: moşie, moşenire, moşenitor, moşnean.

In loc de concluzie, sa luam aminte la  spusele istoricului got Iordanes: 

“Belaginele există şi astăzi”…:

Iată cele 45 de legi Belagine:

1. Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu şi Veşnic, din care vin toate şi prin care fiinţează toate cele ce sunt. Totul şi nimicul sunt suflarea Sa, golul şi plinul sunt mâinile Sale, mişcarea şi nemişcarea sunt picioarele Sale, nicăieri şi peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină şi tot ce vine din lumină prinde viaţă şi ia făptură.

2. Precum fulgerul aduce lumina şi din lumină tunetul şi focul ce se revarsă , aşa este şi gândul omului, el trece în vorba omului şi apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină şi un tunet. Lumina omului este gândul său şi aceasta este averea sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voinţa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.

3. Fii ca muntele cel semeţ şi ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita că aceiaşi paşi îi faci în vârful muntelui ca şi în josul său, acelaşi aer este sus ca şi jos, la fel creşte copacul în vârf de munte ca şi în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semeţ ca şi pământul cel neted.

4. Fii cumpătat ca pământul şi nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sămânţa prea adâncă nu răzbate şi prea multă apă îi stinge suflarea.

5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îşi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeaşi cu măsura coborârii.

6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni seminţei care încolţeşte, nici nu se vede când prinde suflare de viaţă. Lumina seminţei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrană, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.

7. Priveşte râul şi ia aminte la învăţătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creşte tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, şi lucrurile aşa trebuiesc împlinite, prin firea lor. Asemenea este şi gândul cel bun şi drept rânduit, el îşi face loc printre pietre şi stânci, nu ţine seama de nimic, îşi urmează drumul şi nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar împreună puterea este şi mai mare.

8. Ia seama de taina aceasta şi nu o uita, acel firicel de apă ştie unde va ajunge, căci una este cu pământul şi toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârşit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă şi vei vedea că nimic nu stă în calea sa. Să-ţi fie gândul limpede până la sfârşit; multe se vor ivi în calea ta, căci firea lucrurilor din jur este mişcătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ şi munte cu munte.

9. Ia seama la gândul cel rău, fereşte-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefireşti. Fereşte-te de vorbele deşarte şi de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ţi acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea şi sufletul tău. Ele te îndeamnă la trufie, înşelăciune, hoţie şi vărsare de sânge, iar roadele lor sunt ruşinea, neputinţa, sărăcia,boala, amărăciunea şi moartea.

10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumuseţea lor sau după râvna lor, căci şi unul şi altul a lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel bogat este sărac în linişte, cel tare este slab pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni este şi omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinţa sau frumuseţea ? Duce un om mai mult decât boul? E mai bogat vreunul ca pământul ? Doar cunoaşterea şi înţelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Şi degeaba ai cunoaştere dacă ea nu este lămurită de vreme.

11. Fierul înroşit a fost rece şi se va răci iarăşi; vasul a fost pământ şi va fi iarăşi pământ; Pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor şi se va stârpi iarăşi peste vremi. Râvna omului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristeţe şi liniştea în nelinişte. Fierul şi focul ajută omul, dar îl şi vatămă. Şi aceeaşi râvnă îl îndeamnă a merge pe cărări neştiute şi nebătute de ceilalţi dinaintea lui.

Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, la mărirea puterii şi a se măsura cu alţii. Fereşte-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naşte; ea te va coborî mai jos de dobitoace şi te va despărţi de fratele şi de vlăstarul tău.

12. Neînţeleptul este mânat de râvnă, dar înţeleptul încalecă râvna. Neînţeleptul suferă când râvna îl duce la pierdere şi la cădere, dar înţeleptul întotdeauna găseşte câştigul în pierdere şi înălţarea în cădere.

13. Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în duşmănie şi nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere şi chipul ei este lumina. Ia seama că nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia, căci mai jos de dobitoace vei ajunge.

14. Gândul bun şi vorba înţeleaptă îţi pot potoli necazul, îţi pot răcori inima, dar nu te vindecă, pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinţa este umbra trufiei.

15. Nu îţi lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele aşa cum vin, aşa pleacă. După orice zi vine şi noaptea, şi după iarnă vine primăvara, căci aşa este rânduit şi aşa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc şi apoi se întorc de unde au plecat.

Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate şi nesfârşite ramuri, şi asemenea izvoarelor minţii şi sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare şi un foc fac să crească toate cele ce cresc ierburi, copaci, dobitoace şi oameni– şi din aceeaşi vatră vin şi către aceeaşi vatră se întorc, şi vatra aceasta este pururea.

16. Precum copacul cel falnic creşte lângă cel mic fără a-i face rău, aşa să fiţi între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic şi nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca şi hoţul. Aruncă un lemn pe râu şi mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i mulţumire semenului tău, adu-i lumină pe chip şi în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.

17. Nu lua cu siluire şi nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveşte prin ochii tăi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.

18. Nu grăbi nici o lucrare căci trasul de ramuri loveşte înapoi. Fructul copt este uşor de luat, cel necopt este greu de luat şi gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îţi va amărî sufletul. Cum creşte cadrul, aşa creşte şi stinghia şi cum creşte roată aşa creşte şi ispita.

19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă şi nu a locuit dintru început în inima ta; dacă nu creşte prin trufie, ea se întoarce de unde a plecat.

Trufia închide poarta înţelepciunii, iar cel trufaş se pune singur lângă dobitoace. Înţelepciunea este mai preţuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul minţii şi sufletului tău şi este rodul cunoaşterii udate de vreme.

20. Nu-ţi amărî sufletul când simţi durerea şi neputinţa, ci mai degrabă caută să te foloseşti de ele pentru îndreptare , căci în rod ai şi sămânţa. Nu se poate ca o sămânţă bună să dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveşte înapoi, răutatea şi neadevărul întotdeauna aduc neputinţa, trufia întotdeauna aduce suferinţa.

21. Mergi la izvor când sufletul ţi-e aprins, scormoneşte în apa limpede şi aşteaptă până ce devine iarăşi curată. Aşa se va duce şi aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.

22. Ia bine seama la taina seminţei. Asemeni ei este gândul tău, şi cum sămânţa nu se poate fără coajă, aşa este şi gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este voinţa, iar fără voinţă, gândul se usucă şi nu foloseşte la nimic. Dar puterea este în răbdarea seminţei, iar voinţa şi răbdarea fac mlădiţa firavă să răzbată prin pământul tare.

23. În vremea lucrului tău, înveseleşte-ţi inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei, căci precum fructul îşi anunţa venirea cu o floare, tot aşa fapta omului este văzută de cel cu mintea şi simţirea limpede, înainte de a fi terminată.

24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar şi la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici alta nu sunt fireşti. Omul sărac are multe gânduri deşarte şi le schimbă de la o zi la alta, vorbeşte mult şi lenea i-a învelit braţele şi picioarele. Cel grabnic avut ori e hoţ şi înşelător, ori vede mai bine necazul altuia şi caută a-l amăgi, de acolo îşi trage grabnica avuţie.

25. Fii blând şi răbdător cu cei de lângă tine, căci aşa cum te porţi tu cu ei, aşa se poartă şi alţii cu tine, căci simţirea lui este la fel cu simţirea ta, din aceeaşi suflare este şi simţirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeaşi lumină cu cea care se vede prin ochii tăi.

26. Unde este tăria omului acolo îi este şi slăbiciunea , ceea ce-l ridică îl şi coboară; rămâi în limpezimea minţii şi simţirii tale şi vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel uşor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra celui aprig. Limpede să-ţi fie mintea şi simţirea, şi ia seamă de toate acestea.

27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din liniştea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ţi puterea din răbdare şi din linişte şi foloseşte-te de ea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.

28. Lucrarea făcută din teamă nu are viaţă lungă şi tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care ţine puţin. Aşa este şi cu tulburarea oamenilor; ea vine de-afară, dar este chemată de teama lor, însă teama vine din necunoaştere, iar necunoaşterea prinde putere prin neadevăr, lene şi trufie.

29. Soarbe cunoaşterea de la cei cu barba albă şi neînroşită de vin şi lasă vremea să o îmbrace cu înţelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit şi gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoaşterea lucrurilor şi creşterea înţelepciunii.

30. Mulţumeşte pământului pentru toate cele ce-ţi oferă, mulţumeşte cerului pentru ploaia care îţi hrăneşte pământul, mulţumeşte soarelui pentru căldura şi lumina casei tale şi a pământului tău, mulţumeşte lunii pentru liniştea somnului tău, mulţumeşte stelelor că veghează asupra somnului tău, mulţumeşte muntelui pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el, mulţumeşte pădurii pentru tot ce iei de acolo, mulţumeşte izvorului pentru apa ce-o bei, mulţumeşte copacului pentru lucrările ce-ţi arată, mulţumeşte omului bun ce-ţi aduce bucurie şi zâmbet pe chip.

31. Precum iarba bună creşte cu iarba rea, aşa sunt şi oamenii. Dar ţine seama că purtarea lor cea rea este semănată şi crescută din teamă şi neputinţe, iar trufia este doar învelitoarea lor.

Nu certa purtarea lor şi nu căuta a-i îndrepta din vorbe şi mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău ? Aşa este şi cu omul, de vei vrea să-l îndrepţi, adu-i pentru început gândul şi simţirea la ce este plăcut atât omului bun, cât şi omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeaşi roată venind. Cine vede mai bine ?

32. Doar cel înţelepţit poate vedea limpezimea şi liniştea din mintea şi sufletul celui tulburat; căci cel înţelepţit a fost odată şi el la fel ca şi cel tulburat şi roadele amare l-au făcut să ţină seama de alcătuirea fiinţei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui şi acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii şi iată că roadele erau cu el, apoi a privit în lăuntrul său şi iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea şi simţirea poftelor sale.

33. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă ? Este un izvor mai limpede decât altul ? Este un fir de iarbă mai presus de un altul ? Fiecare are tăria, frumuseţea şi priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori şi dobitoace.

Nu seamănă un deget cu altul de la aceeaşi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai înţelept decât prunul sau părul ? Este mâna stângă mai bună ca dreapta ?

Altfel vede ochiul stâng faţă de cel drept ? Cele de sus îşi au rostul lor precum şi cele de jos îşi au rostul lor, cele mari îşi au rostul lor precum şi cele mici îşi au rostul lor, cele repezi îşi au rostul lor precum şi cele încete îşi au rostul lor, cele ce au fost şi-au avut rostul lor iar cele ce vin îşi vor avea rostul lor.

34. Neputinţa vine după răutate şi neadevăr, căci ceea ce dai aceea primeşti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău şi al celui de lângă tine au aceeaşi vatră şi poate rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele minţii şi sufletului aproapelui tău. Adu-i liniştea în suflet şi limpezimea în minte şi bătrâneţile tale vor fi ca pomul copt, oasele şi tăria ta nu vor slăbi şi te vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura urmaşilor tăi.

35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău şi întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiţi cu iubire şi nu cu trufie căci acolo îţi sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiţi cu privirea de prunc şi fără teamă.

36. Cele tari, cele slabe, cele ce se văd şi cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea şi toate acestea le găseşti în om şi toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară şi să nu fie şi înăuntru. Ia seama la toate acestea când îţi apleci privirea înăuntrul tău şi vei găsi toată înţelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiinţei tale.

Zeii au luat seama înaintea omului de această înţelepciune şi asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu şi Veşnic.

37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumuseţea ochilor şi minunăţia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Veşnic care este în fiecare şi al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din puţinul care se vede…

38. Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin simţuri te pune doar puţin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare şi nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare şi frigul, unde este dulcele apare şi amarul, unde este plăcutul apare şi neplăcutul, unde este mireasma apare şi duhoarea, iar unde este râs, şi plânsul pândeşte.

39. Iată dară calea de început: cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni şi de cei înţelepţi, hărnicia, mulţumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr şi de vorbele deşarte, ferirea de ceartă şi de mânie, buna purtare între semeni.

Dimineaţa să te trezeşti cu ele, ziua să le porţi mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn şi astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinţa, boala şi răutatea altora nu se vor atinge de tine.

40. Dincolo de acestea se află iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia şi ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Veşnic şi, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primeşti adevărata cunoaştere şi înţelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogăţie, rodnică şi trainica lucrare.

41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţa poate apărea şi delăsarea, unde este curajul poate apărea şi frica, unde este răbdarea poate apărea şi graba şi unde este modestia poate apărea şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului.

Dar toate acestea sunt ale celui care simte, iar peste el se află cel ce gândeşte şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, este cel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar atenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale.

42. Cel tulburat vede binele ca bine şi răul ca rău, este atras de una şi fuge de cealaltă, dar înţeleptul vede deopotrivă şi frumosul şi urâtul, simte şi frigul şi căldura, şi fineţea şi asprimea, aude şi plăcutul şi neplăcutul, gustă şi dulcele şi amarul, simte şi mireasma şi duhoarea şi nu face judecată între ele.

El vede desluşit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage şi urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început şi se va face iarăşi amar, plăcutul se naşte din neplăcut şi neplăcutul din plăcut.

Şi toate acestea luminează sufletul înţeleptului pentru că cele bune şi plăcute hrănesc şi bucură trupul şi simţurile sale, iar cele neplăcute neînţeleptului hrănesc mintea şi înielepciunea să, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii.

43. Nu este uşoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesupt, uşorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneşte este mai mare decât puterea care desparte.

44. Lungul şi scurtul au acelaşi mijloc; cercul mic şi cercul mare, globul mic şi globul mare pe acelaşi punct se sprijină; nevăzutul şi văzutul acelaşi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre înţelepţi este cel ce o pricepe.

45. Înţeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gândeşte, cel ce simte cu cel ce face, dar neînţeleptul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeşte sunt asemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina Sa este fără umbră. El este dincolo de viaţă şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos şi urât, dincolo de curgerea timpului.[6]

_______
[1] Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, partea a I-a, Institutul de Arte Grafice „CAROL OÖBL” Bucureşti, 1913 .P 293.
[2] Conform Aristotel ȋn lucrarea “ Politica” publicată în 350 ȋ Hr. (classics.mtu) (…) în toate neamurile, care sunt în măsură de a satisface puterea lor militară ambiție este de apreciat, de exemplu sciţi.”
[3] Conform Herodot: “ D [4] Platon, Critias , partea II-a.
………………………………………….. ………………………………………….. ………………………………………….. ………………………..
Legile belagine au ajuns a fi cunoscute pe o mare parte continentului European. Acest lucru este posibil datorită triburilor ce au avut contact cu locuitorii spaţiului Carpato-danubiano-pontic ce au locuit aici dar au migrat ulterior. Un exemplu grăitor, ȋn acest sens, este reprezentat de Turdetani.

După particularităţi, turdeanii vin din răsăritul Europei, urme vechi se găsesc pe actualul teritoriu al României şi Ungaria (Panonia). Despre ei, Strabon (Cartea III 1.6 ), afirmă că sunt cei mai ȋnvăţaţi locuitori ai peninsulei Hispanice. Au propria gramatică, ȋşi au descrise tradiţiile şi istoria, au poeme şi legi schise ȋn versuri, după cum ei afirmă, vechi de peste 6000 de ani.[1]

Vechimea exactă a legilor nu se cunoaşte dar se aproximează a avea circa 8000 de ani. Ȋn desluşirea tainei lor, există două puncte de referinţă. Acestea se traduc prin istoricul Iordanes [2] şi teologul Dionisie Exiguul (Dionisie cel Smerit)[3]. Denumirea legilor ne este arătată ȋn lucrarea Getică a lui Iordanes (Leges Belagines) ceea ce indică (sau confirmă dacă mai era cazul) locul unde au apărut.

Dionisie Exigul, dac de origine şi născut ȋn Dobrogea, cunoştea aceste legi de la strămoşii lui, legile erau respectate ȋntocmai şi transmise prin viu grai din generaţie ȋn genreaţie.

Datorită faptului că era mai mut decât un simplu ştiutor de carte, are ideea de a găsi trebuinţă acestor ȋnvăţături. Adăugând la ele unele tradiţii orale, a “format un corpus de legi pe care le-a şi comentat şi care s-au impus printere credincioşi şi printre slujitorii preoţi”[4].

“Creaţia” lui Dionisie a fost păstrată peste veacuri şi este cunoscută ȋn Banat cu denumirea de Jus Walachie, ȋn Moldova, Valhia şi Transilvania cu denumirea de Jus Walachiesau Jus et Consuetudo. Răspândirea scrierii ajunge până ȋn Polonia (JusValachorum) şi Ungaria (Valachorum Lex et Consuetudo sau Moş Valachorum)[5].

După anul 106 când statul Dac dispare, dacii liberi aflaţi (sau retraşi) ȋn munţi se regrupează ȋntr-o nouă formă de organizare, formă ce vă sta la baza organizării cnezatelor şi voievodatelor de mai târziu şi care se numeşte obşte.

Legea după care se ghidau conducătorii obştilor erau denumită Legea Obiceiului Pământului – una şi aceaşi cu Belaginele. După acest “codex” se ghidau şi dacii ce se aflau sub guvernarea directă a românilor, ca dovadă putem vorbi despre răscoala lor din anul 117 d.Hr când au cerut a fi lăsaţi ȋn continuare a se gestiona după bunul lor plac.

Cei ce cunoşteau cu de-amănuntul legile transmise pe cale orală erau “Bătrânii” sau “Moşii”- conducători ai obştei. Ȋn popor există expresia “a vinde moşi pe groşi” care ȋnsemă a nu respecta adevărul sau dreptatea, a minţi (deţinut de ȋnțelepții comunităţii) iar de la cuvântul moş, prind derivare, apar altele cuvinte precum: moşie, moşenire, moşenitor, moşnean.

Las, ȋn loc de concluzie, spusele istoricului got Iordanes “Belaginele există şi astăzi” iar pe cei ce vor avea răbdarea necesară ȋi invit a lectura o formă ”rotunjită” a ȋnvăţăturilor:

___
[1] Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, partea a I-a, Institutul de Arte Grafice „CAROL OÖBL” Bucureşti, 1913, P. 294.
[2] Iordanes a fost un istoric got romanizat, originar din Moesia (mijlocul secolului VI). A lăsat două lucrări cunoscute sub numele de Romana și De origine actibusque Getarum, pe scurt Getica.

Pentru prima lucrare a folosit informații din istorici mai vechi, iar pentru a doua, o operă a lui Cassiodorus, azi pierdută. Opera sa prezintă o mare importanță mai ales pentru acele părți pentru care nu s-au păstrat izvoarele mai vechi pe care le-a folosit.Getica se vrea a fi o istorie a geţilor.
[3] Dionisie cel Smerit (470 – cca 545), sau Dionisie Exiguul, a fost un teolog din secolul al VI-lea, originar din Sciția Minor (Dobrogea de astăzi), care este cunoscut pentru propunerea numărării anilor începând cu anulnașterii lui Isus Hristos, sistem de numărare utilizat atât în calendarul iulian cât și în calendarul gregorian.Prăznuirea să se face la 1 septembrie în calendarul ortodox și la 4 octombrie în cel catolic.
[4] Maria Ciornei, Studii Daco- Române, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2008, P.17.
[5] Ibidem 1 P. 878 ,
[6] Sursa citată : enciclopediagetodacilor.blogspot.ro

Surse: universulromanesc.com/ginta/Legile-belagine ; efemeride.ro/legile-belagine/; istorieveche.ro ; clipa.com/IMPERIUL-PELASGIC

coboara in vremea  Pelasgilor.