Generalul Dan Voinea a rupt tăcerea: Tudor Gheorghe arunca cu grenade la Revoluție să plece mulțimea Irina Dediu - 10:42, 6 februarie 2020 - Sursă : Curentul

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Generalul Dan Voinea a rupt tăcerea: Tudor Gheorghe arunca cu grenade la Revoluție să plece mulțimea

Irina Dediu - 10:42, 6 februarie 2020

Generalul în rezervă, Dan Voinea, fostul procuror militar, care a anchetat timp de 19 ani faptele de la Revoluție, dezvăluie într-un intervi acordat lui Dan Andronic, pentru Evenimentul zilei, amănunte din culise despre căderea dictatorului Nicolae Ceaușescu. În episodul privind rolul actorilor la Revoluție, Dan Voinea face dezvăluiri uluitoare:

„Să țineți minte un singur lucru dacă vă pasionează istoria şi evenimentele din decembrie, mi-au apărut ca manipulatori de manifestanţi, foarte mulți actori și nu orice actori, directori de teatru. Atât. La Arad, cel care manipulează manifestanţii era Vocilă, directorul teatrului. La Constanța, mi-a apărut directorul Teatrului Fantasio, care manipulează, intră în clădirea judeţeană. La Cluj, şi dosarul Clujului este printre primele pe care le-am trimis în instanţă, apare actorul Dorel Vişan, care era directorul teatrului atunci. La Craiova, cel care intră cu generalul Roşu şi aruncă grenade pe acolo de s-a speriat mulţimea, era Tudor Gheorghe.

– Cum adică arunca grenade?– Mulţimea nu se dădea la o parte ca să intre armata să ocupe Consiliul Judeţean, şi a aruncat să facă potecă.”, povestește generalul Voinea pentru Evenimentul zilei. Integral la evz.ro

Despre cine a fost generalul Roșu povestesc foștii lui colegi. La Craiova au fost 19 morţi şi aproape 100 de răniţi. Colonelul Ion Bărbulescu, care se afla, în acel moment, în sediul Judeţenei de Partid, povesteşte pentru Adevărul: „A sunat telefonul. Generalul Roşu a ridicat receptorul şi a raportat că la Craiova e linişte, nu sunt incidente, nu există terorişti. A ascultat, apoi, atent şi imediat s-a schimbat la faţă. Mi-am dat seama că vorbea cu ministrul Apărării, mai ales că l-a salutat chiar aşa: «Să trăiţi, tovarăşu’ ministru!» (ministru era prosovieticul Nicolae Militaru). După ce a închis telefonul, l-a chemat pe unul, căpitanul Bratiloveanu, comandant de pluton, şi i-a dat ordin : «Urci în tanc şi porneşti în misiune! Mergi pe strada Unirii în jos şi, când ajungi la Casa Armatei, tragi o salvă cu mitraliera, apoi mai tragi o salvă lângă stadion, la spital, la fabrica Electroputere şi tot aşa! Bă, tragi, ai înţeles?» Eu eram cu colonelul Ion Păstaie lângă cei doi şi, pur şi simplu, am rămas blocaţi! Nu ştiam ce să mai zicem”. Vezi cum s-au împușcat între ei militarii craioveni.

Viața privată sub asediu Codrut Constantinescu | 04.02.2020- Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Viața privată sub asediu

Codrut Constantinescu | 04.02.2020

Masivul volum scris de Orlando Figes poate fi considerat și o istorie a mentalităților din Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin.

Impresionantul volum „Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin”1, scris de neobositul și inspiratul istoric britanic Orlando Figes, publicat pentru prima oară în limba engleză în anul 2007, se concentrează asupra terorii comuniste din perioada de apogeu a represiunii staliniste, care a afectat zeci de milioane de oameni, fiind descrisă din prisma a sute de martori obișnuiți, în fapt o imensă plasă cu sute de ochiuri aruncate asupra unei perioade teribile din istoria Rusiei, extinsă, după 1945, și asupra unor părți importante din lume. Argumentul autorului este clar încă de la început „Nu este o carte despre Stalin – deşi prezența lui se face simțită pe fiecare pagină – și nici în mod direct, despre politica regimului său; ea cercetează modul în care stalinismul a pătruns în mințile și sufletul oamenilor, afectând valorile în care credeau și relațiile dintre ei. Nu-și propune să dezlege enigma originilor Marii Terori sau să traseze evoluția și decăderea Gulagului, ci să explice cum statul polițienesc a putut să prindă rădăcini în societatea sovietică și să atragă în sistemul său terorist milioane de oameni obișnuiți, ca martori tăcuți și colaboratori”. În timpul Marii Terori staliniste au fost și categorii de oameni care s-au bucurat puțin atunci când nomenklatura bolșevică a fost asasinată, aparent fără noimă, de NKVD. Inevitabil, au apărut și glume, iar Orlando Figes menționează una. Agenții poliției secrete bat cu pumnul în ușa unui apartament în toiul nopții. „Cine e?”, întreabă omul dinăuntru. „NKVD, deschide!”. Bărbatul e ușurat. „Nu, nu”, le spune el, „ați greșit apartamentul, comuniștii locuiesc deasupra!”. Pe de altă parte, este de înțeles de ce uciderea nomenklaturii comuniste nu a suscitat cine știe ce simpatii în rândul țăranilor care fuseseră colectivizați cu forța, deportați în nordul Siberiei, sau în cel al rămășițelor țariste, care deja suferiseră valurile represiunii.

Orlando Figes oferă numeroase exemple de comuniști care nu puteau face distincția între viața privată și viața publică/politică, pentru că „bolșevicii respingeau în mod explicit orice distincție între viața publică și cea privată (...) Întreaga viață personală a membrilor de partid era socială și politică; tot ce făceau ei avea urmări directe asupra intereselor partidului. Acesta era înțelesul expresiei unitatea de partid – fuziunea completă a individului cu viața publică a partidului”. Din această perspectivă complexă, chestiunile aparent banale căpătau o cu totul altă dimensiune. „Să vorbești era primejdios în această societate. Discuțiile din familie, repetate în afara casei, puteau atrage după sine arestul și închisoarea. Copiii reprezentau principalul pericol, pentru că, în mod natural, erau predispuși să vorbească și prea mici ca să înțeleagă semnificația politică a ceea ce auziseră din întâmplare”.

Anii 1930 au fost, într-un fel pervers, anii de glorie ai Uniunii Sovietice, sub Iosif Stalin, căci sistemul sovietic a revenit la tradiția familiei clasice, devenită acum familie sovietică exemplară, după excesele de la începutul anilor 1920, familie destul de pudică, după chipul și asemănarea lui Stalin, care și-a întors fața și către industriile de consum, care permiteau un mai mare aflux de produse de strictă necesitate. Toate acestea și-au pus amprenta pe confortul și pe nivelul de viață al cetățenilor sovietici. Însă situația era departe de a fi roz. „Pentru cea mai mare parte a populației din URSS, anii 1930 au fost o perioadă de lipsuri materiale, și chiar pentru noua birocrație, care avea acces la magazine speciale, cu greu s-ar fi putut spune că mărfurile se găseau în cantități îndestulătoare. Unele estimări afirmă că, în prima jumătate a deceniului al patrulea, numărul de familii care primeau resurse speciale era de 55.000, din care 45.000 locuiau la Moscova. Bunurile oferite suplimentar le permiteau acestor familii să ducă o viață mai confortabilă decât a vastei majorități a cetățenilor, dar, după standardele occidentale, ele trăiau încă foarte modest”. Nomenklatura stalinistă primea în plus față de restul de populație 4 kilograme de carne, 4 kilograme de cârnați, 1,5 kilograme de unt, 6 kilograme de pește proaspăt, 20 de ouă sau un kilogram de icre negre. Ne dăm seama cât de prost se hrănea marea majoritate a populației, iar cozile la care se stătea sunt descrise de câțiva călători occidentali mai curajoși (precum A. Gide) în URSS.

Trauma Marii Terori staliniste, care a afectat atât establishment-ul sovietic, cât și minorităţile naționale (prin operațiunile naționale), a fost uriașă, căci afecta în mod direct raporturile din interiorul familiei. „Dispariția unui soț și tată punea familiile într-o situație extrem de dificilă. Soțiile îi repudiau pe soții care fuseseră arestați, nu neapărat pentru că îi credeau dușmani ai poporului, deși uneori posibilitatea aceasta li se părea reală, ci pentru că așa le era mai ușor să supraviețuiască și să-și protejeze familia (din acest motiv, mulți soți își sfătuiau chiar ei soțiile să-i renege). Statul exercita presiuni asupra lor să se dezică public de soți (…) Femeile trebuiau să dea dovadă de tărie de caracter și de mult curaj pentru a rezista presiunilor și a rămâne alături de soții lor”. Orlando Figes oferă numeroase informații despre evoluția Gulagului sovietic (colateral, ampla sa lucrare este și o istorie a Gulagului sovietic) având în vedere că viața privată din Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin comunica în mod direct cu sistemul de represiune (Gulagul fiind ultima verigă). Discuții care astăzi ne par de-a dreptul banale, între prieteni, rude, în interiorul familiei, puteau duce direct la condamnări de 10 sau 15 ani de muncă în Gulag (condamnări pentru agitație contrarevoluționară, răspândirea de zvonuri alarmiste, mai ales în prima parte a celui de-al Doilea Război Mondial). În perioada acestuia, 15% din totalul armamentului folosit de Armata Roșie, o mare parte din uniformele militarilor și multe alimente au fost produse de forța de muncă sclavagistă din Gulag. Orlando Figes oferă exemplul regiunii penitenciare Norilsk, situată lângă Cercul Polar, unde se aflau mari rezerve de nichel, platină, cupru, dar și de cărbuni. Toate aceste bogății ale subsolului fuseseră descoperite încă din anii 1920, însă nu aveau cum să fie exploatate, căci muncitorii și tehnicienii liberi erau deosebit de refractari în a se muta într-o regiune cu condiţii meteo extreme (temperaturile ajungeau și până la -50 de grade Celsius, tot timpul se stârneau furtuni, șase luni pe an era întuneric, iar atunci când venea primăvara, prin mai, solul se topea brusc, transformându-se în mlaștină, oferind condiții excelente pentru apariția roiurilor de țânțari).

După dispariția lui Stalin în 1953, situația vieții private în URSS nu s-a schimbat radical, imensa frică din societate neavând cum să dispară dintr-odată. Chiar dacă reușeau să se întoarcă din Gulag, după mulți ani de calvar, supraviețuind unor experiențe traumatice teribile, oamenii aveau dificultăți mari în a se readapta la viața normală (cât putea fi aceasta de normală în vremea Uniunii Sovietice). Traumele i-au însoțit toată viața pe supraviețuitori. Nici eliberarea deținuților din Gulag nu a fost un proces ușor sau rapid, căci conducerea sovietică a tărăgănat procesul mai mulți ani, fiindu-i frică de revenirea în societate a milioane de oameni supraviețuitori, aflați în căutarea reabilitării, a căror apariție afecta alte milioane, care contribuiseră la trimiterea lor în Gulag și care i-au considerat stafii. Un milion de oameni au fost eliberați din închisori și lagăre prin amnistia din 27 martie 1953, cam 40% din populația totală a Arhipelagului, însă marea majoritate era formată din deţinuți de drept comun care aveau condamnări mici, de sub 5 ani, femei cu copii mici sau deţinuți ce atinseseră vârsta de pensionare (fiind lăsați, în mod generos, să moară mai degrabă acasă decât în lagăr).

Deținuții politic au fost excluși de la eliberare, iar cazurile lor trebuiau revizuite unul după altul, individual, de Procuratura sovietică. Până în aprilie 1955, fuseseră reanalizate 237.412 cereri de apel din partea deținuților, dar numai 44 au dus la eliberarea lor. Se știe acum că Hrușciov s-a folosit de acest dezgheț pentru a-și înlătura contracandidații la conducerea colosului sovietic, chiar dacă și el era mânjit de sângele vărsat în timpul represiunii staliniste, când fusese direct răspunzător de arestarea unui sfert de milion de oameni din Ucraina (el fiind de origine ucraineană), unde exercita funcția de secretar de partid, iar mai apoi, epurând organizația PCUS din Moscova.

Istoricul britanic se referă pe larg la traumele supraviețuitorilor, care nu i-au părăsit tot restul vieții. „Celor care se întorceau din lagărele de muncă forțată le era adesea foarte greu să restabilească relațiile cu rudele. După ani în Gulag, ce fel de viață normală de familie puteau ei spera să ducă? Nu aveau parte de consiliere psihologică sau de psihanaliză, nu au primit niciun fel de ajutor pentru afecțiunile lor fizice sau comportamentale, nici măcar o recunoaștere a traumelor pe care le-au trăit. Adesea, cei care s-au întors nu prea înțelegeau tensiunea în care trăiseră familiile lor sau grozăviile pe care le înduraseră în anii scurși de la despărțirea de ei. Indivizii din ambele tabere – cei reveniți din lagăre și cei rămași acasă – se simțeau respinși și înstrăinați”. Greu de înțeles pentru noi, acum, rămâne necesitatea unor foști membri de partid, care au fost condamnați la mulți ani de Gulag și care în mod miraculos i-au supraviețuit, de a fi reprimiți în rândurile Partidului, odată întorși acasă, după 1956. Era vorba de dorința lor de a continua să creadă în idealurile leniniste, care ar fi fost întinate de dictatura lui Stalin, în ciuda suferințelor atroce îndurate. Un savant de la Institutul Agricol „Lenin” declara în anii 1970 că „reprimirea în rândurile Partidului Comunist a fost cea mai mare fericire din toată viața mea”.

Masivul volum scris de Orlando Figes poate fi considerat și o istorie a mentalităților din Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin, însă efectele stalinismului în viața privată a cetățenilor sovietici aveau să dureze cu strășnicie până la implozia sistemului, în 1991, și chiar după aceea, pentru că mentalitatea forjată în anii regimului totalitar stalinist era bazată pe o frică irațională. //

1. Editura Polirom, Iași, 2019.

// Orlando Figes

// Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin

// Traducere: Justina Bandol și Mihaela Negrilă

// Ed. Polirom, 2019, 600 pag.

TAGS:

ORLANDO FIGESVORBIND ÎN ȘOAPTĂED. POLIROMJUSTINA BANDOLMIHAELA NEGRILĂ

”Avertismentul„ - Ioana Moldovan | 04.02.2020 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Avertismentul

Ioana Moldovan | 04.02.2020

Cartea semnată de Anonymous este o lectură interesantă pentru cititorul care privește scena politică americană de departe, ca un spectacol shakespearian în desfășurare.

Procesul de punere sub acuzare a președintelui american – pentru abuz de putere – continuă fără martori. Sâmbătă dimineața, la primele ore, Senatul american s-a pronunțat cu privire la participarea martorilor în proces. Majoritatea republicană a Senatului american a respins, cu 51 de voturi contra 49, acceptarea acestora. Este primul caz de impeachment din istoria SUA în care martorii nu vor putea vorbi despre ceea ce știu, accesul acestora fiind blocat. Majoritatea republicană care numără 53 de voturi a pierdut două voturi, respectiv senatorul Mitt Romney (Utah), fost candidat prezidențial din partea Partidului Republican în 2012 (contracandidatul lui Obama), respectiv Susan Collines (Maine), ceea ce explică cele doar 51 de voturi. John Bolton (fostul consilier pe probleme de securitate al președintelui Trump în perioada aprilie 2018 - septembrie 2019), respectiv Mick Mulvaney, șeful de personal în funcție la Casa Albă, nu vor putea spune ce știu despre Ucraina și felul în care Trump a încercat să forțeze mâna președintelui Zelensky.

Sau cel puțin nu vor putea spune, sub jurământ, în fața judecătorului John Roberts. Pentru că Bolton e hotărât să spună ce știe. În urmă cu doar câteva zile, a apărut informația potrivit căreia Bolton ar fi pe punctul de a publica o carte în care spune tot ceea ce știe. The Room Where It Happened (Camera în care s-a întâmplat) are deja ISBN și este programată să apară pe piață în 17 martie, fiind editată de Simon&Schuster. Amazon o propune deja ca produs pentru 19,50 $, fiind deja anunțată ca bestseller nr. 1. Casa de editură are un CV impresionant, cu peste 2.000 de titluri anual, în 35 de colecții diferite. Pe lista lor de autori notabili figurează, printre alții, Andrew Solomon, legendarul jurnalist Bob Woodward, Dan Brown, Doris Lessing, Hillary Clinton, Jimmy Carter, Stephen King și... Donald Trump.

Echilibrul celor trei puteri care guvernează viața democratică americană începe să se dezintegreze. Puterea judecătorească, cum se vede în procesul de impeachment, e subordonată legislativului și trebuie să respecte cadrul propus de acesta. Dar un proces cu martori care vor să vorbească, dar cărora nu le este ascultată mărturia mai este un proces? Constituția SUA, coloana vertebrală a unui regim democratic care se mândrește cu o lege fundamentală în vigoare din 1789, actualizată cu doar 27 de amendamente de-a lungul ultimilor 250 de ani, se dovedește din ce în ce mai impotentă în încercarea de a păstra sistemul de pârghii și contrapârghii care, până în prezent, a stopat derapajele celor care au vrut să se agațe de putere.

Adevărul nu mai este o valoare și nici o obligație. Adevărul este înlocuit cu adevăruri subiective, care tind să ocupe o mai mare sau mai mică parte din spațiul public. Cu cât ești mai sus în ierarhia puterii, cu atât poți să-ți impui adevărul personal, în detrimentul Adevărului. Iar Donald Trump reușește admirabil să-și impună adevărul.

Cei care contestă adevărurile lui Trump și care se află în continuare în echipa sa sunt din ce în ce mai puțini. Un asemenea exemplu e Anonymous (n.r., menținem ortografierea engleză a cuvântului). În 5 septembrie 2018, apărea în cotidianul New York Times un articol de opinie semnat „Anonymous” și intitulat: Fac parte din Rezistență, în interiorul administrației Trump. Articolul relatează munca unor membri din echipa Trump care, în mod deliberat, încearcă să tergiverseze sugestiile și ordinele președintelui, pentru că acestea nu sunt altceva decât reacții superficiale, luate fără să cunoască în profunzime dosarele diferitelor probleme. Anonymous este prezentat ca funcționar superior în cadrul administrației Trump. După apariția articolului, peste 30 de funcționari au negat vreo legătură cu scrierea articolului, printre aceștia aflându-se John Bolton, Mick Mulvaney și chiar Melania Trump. New York Times cunoaște identitatea autorului, dar a preferat să publice anonim, pentru a proteja persoana de represalii. După apariția articolului, Trump a strigat „trădare”pe Tweeter și a cerut să cunoască identitatea celui care, prin minciunile diseminate, aduce un atentat la securitatea națională.

Anonymous a recidivat în noiembrie 2019 când, sub același nume neutru și impersonal, publică o carte: Un avertisment (A Warning), apărută la Editura Little, Brown and Company. Opt capitole, o prefață și un epilog – totul, în 259 de pagini. Cartea însă a fost aspru criticată de cele mai importante cotidiane americane (Washington Post și New York Times), care acuză autorul de prea multă prudență, renunțând la episoade concrete și fiind prea vag, pentru a nu putea fi demascat. Autorul, dacă vrea să spună adevărul, o face pe ocolite. Încercând să demonteze prezentul, el face apel la trecut și citează fraze puternice, care sintetizează esența democrației americane, rostite de-a lungul istoriei de importante personaje politice.

Trump e prezentat ca un individ amoral, cu umori variabile. Ceea ce nu e rău în sine, dar dacă e să-i dăm crezare lui Theodore Roosevelt (al 26-lea președinte american, 1901-1909), „caracterul – pe termen lung – este factorul decisiv în viața unui individ ca și în existența unei națiuni”. Cartea în sine, deși supără cetățeanul american dornic de concret, este o lectură interesantă pentru cititorul care privește scena politică americană de departe, ca un spectacol shakespearian în desfășurare.

Cele opt capitole sunt, potrivit autorului, sublinieri ale unor aspecte legate de președinția Trump, lucruri pe care publicul trebuie să le cunoască înainte de a-i oferi, în 2020, un nou mandat. Autorul scrie despre lucruri pe care le-a văzut și cunoscut personal, lucruri care subliniază haosul care guvernează Casa Albă. Comportamentul președintelui Trump oscilează între insuportabil și stânjenitor. Publicarea, sub umbrela anonimatului, este explicată tehnic și simplu: pentru ca cititorul să se concentreze asupra mesajului, și nu asupra mesagerului. Cartea nu are un scop lucrativ personal, autorul refuzând un avans de 7 cifre și acceptând să fie plătit doar cu o parte din sumele care-i revin din dreptul de autor, parte dintre acestea fiind donate unor organizații și fundații. Ca funcționar, nu este dator să tacă, ci să spună adevărul. Și cartea nu este un gest neloial pentru că nimeni, nici chiar la Casa Albă, nu trebuie să confunde loialitatea față de patrie cu loialitatea față de un om, fie el chiar și președintele SUA.

Cartea începe cu celebrul tweet din 19 decembrie 2019 prin care Trump anunța înfrângerea ISIS în Siria și întoarcerea soldaților americani acasă. Evident, Trump fusese sfătuit contrariul de către consilierii săi. Mesajele sale de 140 de caractere, care tulbură apele, sunt expediate din reședința privată a președintelui, un spațiu aproape sacru, cu mobilier care a fost martor tăcut și reverențios al atâtor momente cruciale din istoria americană. Iar acum, acel aer pur, în care s-au rostit sau scris cuvinte care și azi ghidează spiritul american, e poluat de trivialități și remarci sexiste. Capitolul al II-lea se ocupă de Caracterul Omului. Aproape pedagogic, trecând prin Cicero, autorul dezbate cu exemple și contraexemple că un om imperfect poate realiza acte mărețe, dar un președinte trebuie să fie pregătit să facă mai mult bine decât rău poporului său.

txistă câte un tweet pentru orice”, e prima propoziție a Capitolului al III-lea, care dezbate părerile false și mincinoase (fake). Pe lângă chestiuni grave, aflăm un fapt divers amuzant: o societate americană care produce papuci de plajă, dreptul afișând un tweet prezidențial pe o chestiune, iar stângul, un alt tweet, contrariul a ceea ce a fost deja afirmat – ambele, semnate Trump! Asalt contra democrației, Capitolul al IV-lea, dezbate stilul Trump de a urmări adversarii politici, explicând cum sistemul de echilibru al puterilor este pentru prima dată pus în pericol.

În a doua parte a cărții, imprevizibilitatea președintelui este prezentată în contrast cu obligația de a avea o anumită ținută la masa aliaților. Slăbiciunea oamenilor puternici, Capitolul al V-lea, descrie un Trump care pe plan internațional e privit ca băiatul care a strigat „Lupul!”, cineva care a pierdut orice credibilitate în lumea decidenților. Capitolul al VI-lea, Noua Linie Mason-Dixon, încearcă să deseneze o nouă graniță în politica americană. Linia Mason-Dixon este simbolic, în istorie, granița care separa Nordul american liber de Sudul sclavagist. Generalul american Ulysses Grant (ulterior, al 18-lea președinte american) avertiza că echivalentul Liniei Mason-Dixon va fi granița între patriotism și inteligentă, pe de-o parte, și superstiție, ambiție și ignoranță, pe de altă parte. Autorul împinge și mai departe această graniță, descriind un Washington care, sub Trump, a devenit un abominabil spectacol TV. Trump provoacă și obligă la răspunsuri și la replici de o violență nemaiîntâlnite, care degradează materialul democratic.

Capitolul al VII-lea tratează Simpatizanții lui Trump, pe cei care – indiferent ce ar face președintele – reușesc să-i găsească scuze. Autorul descrie un soi de canibalism în sânul Casei Albe, o cultură ce împiedică oameni buni și bine intenționați să intre și să consolideze administrația Trump. Noi, alegătorii – ultimul capitol – este un fel de evaluare a lucrurilor pierdute în timpul președinției Trump. Încă patru ani sub același regim dă autorului un gust de neputință. Căci ceva ireversibil s-a întâmplat în democrația americană și aceste falii nu mai pot fi reparate.

Epilogul începe cu rememorarea actelor de curaj ale pasagerilor zborului United Flight 93, care, în 11 septembrie 2001, au încercat să ia cu asalt echipa care le-a deturnat avionul. N-au reușit, dar au lăsat o altă pagină de istorie de amintit, exemplu pentru o criză asemănătoare. Dar dacă noii pasageri n-au deloc senzația că avionul le-a fost deturnat, ci doar că pilotul se luptă să stabilizeze avionul?

Care punct de vedere e Adevărul? //

”Un laborator de idei al „intelectualilor lui Ceaușescu”Cristian Patrasconiu | 04.02.2020 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Un laborator de idei al „intelectualilor lui Ceaușescu”

Cristian Patrasconiu | 04.02.2020

Există în „Intelectualii lui Ceaușescu” și un discurs etic, în sensul în care practicile pe care le descrie în cadrul acestei cercetări au bătaie – individuală, dar și instituțională – până astăzi.

Din capul locului: redutabilă cercetarea și remarcabil și foarte consistent volumul care a rezultat în urma acestei cercetări a istoricului (și publicistului) Cosmin Popa despre „Intelectualii lui Ceaușescu” și despre una dintre instituțiile pivotale pentru ceea ce a însemnat, în ultimele două decenii ale comunismului românesc, „uzina de propagandă” a regimului oficial de la acea vreme. Cartea – intitulată „Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989)” – a fost publicată sub sigla Editurii Litera, în seria – ea însăși cu multe titluri incitante – „Kronika”.

Înainte de a intra în tematica pe care o subîntinde volumul de față, iată un succint profil al autorului acestei cărți, așa cum este el creionat de către editori: Cosmin Popa este cercetător în cadrul Institutului de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române, specializat în istoria URSS/ Rusiei și istoria Europei Centrale și de Sud-Est, perioada comunistă și contemporană. Și-a făcut studiile universitare la București și la Moscova. Doctor în istorie al Universității București din 2007, cu studii postdoctorale între 2011 și 2013. A lucrat în mass-media ca documentarist, reporter, șef de departament și manager la Mediafax, Adevărul și NewsIn. Este membru al Comisiei Mixte a Istoricilor din România și Federația Rusă, membru al Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României, depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial, împuternicit pentru Programul Centenar al Academiei Române.

Și, încă o dată, Cosmin Popa este autorul unui (relativ recent; cartea a apărut în 2018) studiu foarte interesant care privește, atât dintr-o perspectivă istoric-cronologică, cât și dintr-una analitic-hermeneutică, softul comunismului românesc, privilegiind, desigur, datele constitutive ale comunismului de tip ceaușist. În logica de funcționare a comunismului, implicit a comunismului ceaușist – în fapt, pe mai multe niveluri și făcând uz de modalități sofisticate de „acoperire a câmpului tactic” –, a avea puterea și a consolida puterea rimează, obligatoriu, cu a confisca istoria, termenul de „istorie” incluzând, nu excluzând, și diverse formule ale istoriei științelor sociale. Pe de o parte, „dacă până în 1968, istoria a fost folosită în principal pentru purtarea bătăliilor ideologice externe, mai apoi, istoria națională, în interpretarea agreată de Ceaușescu, a fost pusă la baza noii ideologii naționale, devenind o simplă unealtă a propagandei de partid”. Pe de altă parte, în condițiile în care una dintre notele tari ale regimului Ceaușescu (și, prin extenso, ale tuturor formulelor dictatoriale) a fost aceea a disprețului sistemic față de știința adevărată, față de cultura autentică și, nu în ultimul rând, față de educație, un deziderat urgent (urmărit sistematic de regimul ceaușist, cu „performanțe” instituționale multiple și notabile) era acela de a subordona știința (sensul în care folosesc acest termen este, iarăși, unul foarte general) la propagandă. „Intelectualii lui Ceaușescu...” spune o poveste a acestei reducții – ideologice, de substanță totalitară –, spune una dintre narațiunile cele mai relevante ale comunismului ceaușist, cu reverberații evidente și foarte puternice până în ziua de azi.

Cercetarea istoricului are – cum altfel? – mai mult mize. Voi numi în acest text numai trei dintre ele. Cosmin Popa propune, așadar, și în chipul cel mai evident aș spune, un discurs de tip istoric. În paralel cu acesta - coborând, cu eleganță și cu un ochi hermeneutic exersat, în „rezervoarele de sens” pe care le duc cu sine elementele ce compun un studiu de caz dintre cele mai importante –, avem un discurs de analiză cu privire la ceea ce a însemnat o instituție dintre cele mai relevante ale comunismului ceaușist, o entitate-mamut creată special pentru a subordona știința, spiritul critic propagandei & ideologiei. Nu în ultimul rând, implicit adesea, uneori chiar și explicit (și mai explicit, de altfel, în câteva dintre expunerile publice ale domnului Popa în legătură directă cu cartea sa), există în „Intelectualii lui Ceaușescu...” și un discurs etic, în sensul în care practicile pe care le descrie în cadrul acestei cercetări (nu „bune practici”, în orice caz!) au bătaie – individuală, dar și instituțională – până astăzi.

Să le luăm, în survol, pe rând.

Istoric. Există o traiectorie a instituției pe care o privilegiază în modul în care vede comunismul ceaușist, pe care o urmărește Cosmin Popa și care durează aproximativ două decenii. Cartea spune, foarte convingător, contextul în care s-a născut Academia de Științe Sociale și Politice (ASSP), care sunt, în timp, marile repere instituționale ale acestei „academii” ideologice; cu alte cuvinte, care sunt mărirea și decăderea acestui laborator de producție și de legitimare pseudoștiințifică, în fapt, propagandistică. „Apariția Academiei de Științe Sociale și Politice, în 1970, este punctul de interferență a unor procese structurale ale comunismului românesc specifice fazei de maturizare a acestuia”. Și: „După 1980, pe fondul turnurii către propaganda de masă și al preferinței manifeste a lui Ceaușescu pentru «intelectualitatea» din aparatul CC, ASSP a intrat într-un soi de inerție. Accentul pus exclusiv pe dimensiunea propagandistică a științelor umane, cedarea «pozițiilor strategice» ale ASSP în favoarea Academiei «Ștefan Gheorghiu» și a aparatului de cercetare-propagandă din CC au pus capăt oricăror apetențe teoretice ale conducerii sale”.

Analitic. ASSP este, generos spus, o narațiune despre „știința de partid”. Ghilimelele își au rostul lor obligatoriu în această situație, nu numai pentru a sublinia contradicția evidentă care derivă din alăturarea celor doi termeni – „știință” și „partid” (cu atât mai mult, cu cât este vorba despre Partidul Unic). „Subordonarea funcțională a ASSP față de Secția Propagandă, ce reprezenta legătura organică dintre aceasta și partid, asigura ghidarea cotidiană a activităților, folosind, pe lângă condiționarea administrativă, și pe cea politică. A doua pârghie menită să imprime activităților de tip academic direcția ideologică dorită era aceea a planurilor tematice anuale și de perspectivă. Necesare într-un sistem academic organizat, aflat în finanțarea exclusivă a statului, planurile în cauză nu porneau de la necesități de ordin științific. Ele decurgeau din comandamentele de ordin ideologic și propagandistic, așa cum le definea Ceaușescu...”, notează Cosmin Popa. Și, undeva și mai departe în carte, în sensul aceleiași analitici: „La începutul anilor 1970, ASSP a căutat să dea un impuls modernizator metodologiei istoriei și conceptelor sale. Evident, încă de la început, revendicarea obligatorie de la marxism-leninism și de la «gândirea revoluționară» autohtonă a sortit eșecului orice demers”.

Etic. Cosmin Popa numește istoria instituțională a ASSP un eșec pe termen scurt și un, din păcate, succes pe termen lung. Aprecierea aceasta are, pentru fiecare termen pe care îl pune în joc, argumente solide. Modalitatea de a instituționaliza o știință care să fie ghidată de rudimentarele „principii” ceaușiste (ele însele, derivate din practica și teoria marxist-staliniste) nu avea cum să fie un succes. Sub raportul cunoașterii, performanțele acestei instituții arborescente (și foarte importante, în epocă, pentru validarea profesională) sunt aproape inexistente. Instituțional, așadar, „fundamentarea științifică” a unor directive de propagandă a dat, în mod necesar, am putea spune, un rateu de proporții. În alte privințe însă, „performanțele” sunt, vai, remarcabile – una dintre subspeciile de „oameni noi” pe care i-a forjat comunismul (în cazul de față, comunismul ceaușist) este impostorul cu rang academic. ASSP a format „caractere”, reflexe, practici instituționale – toate, subsumate logicii imposturii. În 1989, această instituție a dispărut, cum și multe altele care au asigurat axul central al comunismului românesc; nu însă și oamenii, și coteriile care au asigurat rețete redutabile de putere. Impostura de azi din mediile academice de la noi își are o origine directă în impostura cultivată, protejată, instituționalizată inclusiv în perioada în care ASSP era funcțională.

P.S.: într-o intervenție pe care a avut-o anul trecut la Radioul public, Cosmin Popa a menționat faptul că a avansat semnificativ cu un alt proiect care nu merge pe căile bătătorite ale lucrărilor de științe sociale sau istorice – o abordare multidisciplinată, un studiu dedicat ultimilor 10 ani ai Elenei Ceaușescu. „La sfârșitul zilei” ar putea fi, ne gândim, o carte provocatoare și extrem de bine-venită. //

Cazul Ursu, o sentință care ne face captivi în propriul trecut Germina Nagat | 04.02.2020 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Cazul Ursu, o sentință care ne face captivi în propriul trecut

Germina Nagat | 04.02.2020

În sentința penală în cazul Gheorghe Ursu se înfruntă două viziuni opuse asupra comunismului românesc, prin două „bibliografii” concurente.

Implicațiile „cazului Gheorghe Ursu” și ale procesului în care sunt judecați ofițerii de Securitate care l-au anchetat în 1985 sunt greu de înțeles în lipsa unor detalii pe care le consider esențiale. Până să se ajungă la trimiterea în judecată, în august 2016, o parte a poveștii s-a scris la CNSAS, cu ajutorul unor colegi excepționali, care au jucat rolul „buturugii mici” și au urnit din loc ditamai carul înțepenit în mijlocul drumului încă din 1990. Sentința penală a cărei motivare o citim azi cu toții, într-o stare de perplexitate vecină cu groaza, nu mă încurajează să fac publice numele lor, ba dimpotrivă.

Dosarul care probează ancheta politică întreprinsă asupra lui Gheorghe Ursu în 1985, de către Direcția VI Cercetări Penale a Securității, a fost găsit abia în 2014, în arhiva CNSAS. Andrei Ursu făcea greva foamei la sediul GDS, încercând cu disperare să redeschidă cauza după ce, aproape un sfert de secol, fusese „declinată” (adică plimbată), conexată, disjunsă și, în final, închisă. Până la apariția acestei probe esențiale care este „penalul politic”, adică dosarul anchetei politice, cazul Ursu fusese doar un neprevăzut „deces în timpul arestului”, un omor comis de un deținut de drept comun (Marian Clită) asupra altui deținut de drept comun, Gheorghe Ursu, arestat pentru „deținere de mijloace de plată străine”.

Teoria asta, numai bună să le ofere imunitate securiștilor în anii în care faptele lor nu erau încă prescrise, s-a bazat pe absența „penalului politic”, suplinită foarte convenabil de un dosar penal de drept comun (deschis sub pretextul că la percheziție s-a găsit în casă niște mărunțiș, rămas din excursiile în străinătate). În lipsa dovezilor că ancheta a fost motivată politic, Babu Ursu a rămas pentru procurorii și judecătorii români doar un ghinionist, care a murit nu în urma torturii din arest, ci în urma unui „accident nefericit”. Nicio instituție a statului nu a oferit vreun răspuns la întrebarea unde s-a rătăcit atâția ani „penalul politic”, singura probă scrisă că Gheorghe Ursu a murit ca deținut politic, și nu ca deținut de drept comun. Istoria misterioasă a acestui dosar dovedește într-adevăr că „o perioadă îndelungată de timp, organele de urmărire penală nu au depus diligențele necesare și nu au efectuat o anchetă efectivă menită să stabilească toate persoanele, din toate instituțiile și structurile statului, responsabile de uciderea victimei Ursu Gheorghe Emil, tragerea la răspundere penală a acestora pentru infracțiunile prescriptibile, ce eventual puteau fi reținute în sarcina acestora”. Cu această frază din motivarea sentinței penale nr. 196/F/, pronunțată de doamna judecător Mihaela Niță la 17.10.2019, sunt întru totul de acord. Restul motivării însă mă trimite cu gândul la recenta declarație a polițistului britanic, participant la ancheta în cazul Țăndărei: „Mă tem pentru poporul român”.

Prin această sentință, cei doi anchetatori de Securitate care au instrumentat dosarul politic au fost exonerați de orice răspundere penală. Din perspectivă civilă, lucrurile stau cu totul altfel. În martie 2015, Andrei Ursu a cerut CNSAS să-i verifice pe toți ofițerii care figurează în „penalul politic” și în dosarul de urmărire al tatălui său – cât a mai rămas din el, fiindcă doar primul volum din șapte mai are o legătură cu dosarul creat de Securitate. Restul sunt niște „substitute”, care au înlocuit (după 1990!) volumele originale. Radiografia acestei mistificări a dosarului de urmărire și, implicit, a manipulării probelor esențiale pentru desfășurarea anchetei o puteți citi pe site-ul Fundației Gheorghe Ursu. Prin două sentințe definitive și irevocabile (nr. 2115/03.09.2015, pronunțată de judecătorul Daniel Marian Drăghici în acțiunea CNSAS împotriva lui Vasile Hodiș, și nr. 2299, pronunțată de judecătorul Georgian Davidoiu în acțiunea CNSAS împotriva lui Marin Pârvulescu), s-a constatat că acești doi anchetatori penali de Securitate au încălcat drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în urmărirea și anchetarea penală a lui Gheorghe Ursu. Nu în ultimul rând, cele două sentințe definitive, care însumează 47 de pagini, atestă fără dubiu că Gheorghe Ursu a fost urmărit și anchetat exclusiv din motive politice, și nu de drept comun: „Urmărirea, cercetarea și punerea sub învinuire a domnului Ursu Gheorghe Emil, sub pretextul unei fapte de drept comun, maschează reprimarea unei persoane animate de concepții anticomuniste și antitotalitare /.../”.

În 2015, am crezut cu toții că prin aceste două sentințe civile justiția română a constatat definitiv și irevocabil niște lucruri certe, evidente pentru orice persoană înzestrată cu rațiune și bună-credință. Mai întâi, se confirmase, în sfârșit, că Gheorghe Ursu a fost un contestatar autentic al dictaturii lui Ceaușescu, pe care a denunțat-o prin scrisori transmise la Europa Liberă încă din anul 1978, prin redactarea de texte pamfletare și prin discuții liber asumate, purtate în cercurile intelectuale bucureștene. În al doilea rând, se confirmase că ancheta Securității, pusă în operă de Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, a fost „mascată” (termenul aparține chiar judecătorului) sub aparența unei infracțiuni de drept comun. Ei bine, sentința penală din octombrie 2019 a Curții de Apel București a transformat aceste certitudini în contrariul lor, arătând nu doar că uneori justiția n-are nicio legătură cu dreptatea, ci și că uneori justiția nu are legătură nici cu ea însăși.

Concret, din motivarea sentinței penale nr. 196/F din 17.10.2019, aflăm că „este totuși dificil de considerat că victima a fost un adevărat dizident politic”. Îmi reprim cu greu impulsul de a comenta valoarea hermeneutică a acestui „totuși”. Remarc doar că, în opinia doamnei judecător, scrisorile de protest trimise la Europa Liberă, pamfletele anti-Ceaușescu declamate în fața scriitorilor, în stațiunea 2 Mai, citatele cu referiri explicite la dictatori și dictatură, lipite pe pereți la locul de muncă, punerea în discuția colectivului, concedierea și ancheta penală exclusiv din motive politice (toate, susținute de documente) nu sunt suficiente pentru a-l încadra pe Gheorghe Ursu în categoria „adevăraților dizidenți politici” sau a persoanelor „căzute sub puterea adversarului”, criteriu esențial pentru încadrarea juridică în categoria infracțiunilor împotriva umanității. Dosarul penal, dosarul de urmărire informativă și cele două sentințe definitive la care m-am referit mai sus nu sunt dovezi că Gheorghe Ursu a fost un „adevărat dizident politic”? Oare ce „dizidentometru” s-a folosit? Aștept o nouă decizie judecătorească, tot în materie penală, care să corecteze marile lexicoane, unde disidentul este definit foarte simplu, drept „o persoană care dezaprobă și critică în mod public guvernarea” (vezi, de pildă, Cambridge Advanced Learner`s Dictionary). Nu știm ce înseamnă „a critica public”, în cazul Ursu. Niște scrisori de protest citite la un post de radio interzis în România (chiar dacă pe post nu i s-a dat numele, jurnalul l-a dat de gol că el le-a scris) or fi însemnând că a criticat în mod public guvernarea?

Transformarea lui Gheorghe Ursu într-un „non-disident”, dincolo de a fi o insultă post-mortem la adresa unei victime a statului român, a fost primul pas către respingerea încadrării juridice în categoria infracțiuni împotriva umanității. Al doilea pas s-a materializat în fraza „un conflict limitat la câteva persoane nu poate fi considerat situație-premisă”. Din nou, nu se precizează câte persoane sunt cuprinse în adjectivul nehotărât „câteva”. Ce știm precis este că, în viziunea doamnei judecător, raporturile Securității cu populația României în anul 1985 nu erau în niciun caz de conflict, și cu atât mai puțin de reprimare a opoziției față de regim. Ni se explică metodic că „suprimarea fizică și psihică a unui număr foarte mare de români” s-a petrecut doar în intervalul 1948-1965, ulterior fiind utilizate alte metode pentru „temperarea și controlarea” opozanților politici – de pildă, se folosea „influențarea pozitivă”.

Afirmația este cât se poate de surprinzătoare, fiindcă apare într-un text al cărui autor nu pare să știe că în timpul regimului comunist Poliția se numea „Miliție”, iar polițiștii se numeau „milițieni”: în sentință ni se spune că Gheorghe Ursu a fost anchetat „nu numai de organele de poliție” și că „Stănică Tudor și Creangă Mihail aveau calitatea de lucrători de poliție” (v. p 21 și 24 din motivare). Cu toate acestea, în același text se folosește cu dezinvoltură un termen foarte tehnic, din limbajul specializat al Securității: „influențarea pozitivă”. Surprinzător, „expertiza” autorului motivării sporește brusc când trece la evoluția instituției Securității din 1965-1989 și la modul de lucru în perioada în care a fost ucis Gheorghe Ursu: „După anul 1965, deși se practica controlul informativ al populației active a României /.../, nu au existat acte multiple îndreptate împotriva populației /.../, respectiv reprimarea formelor de opoziție față de regimul comunist prin comiterea unor multiple acte în modalitățile normative prevăzute de lege”. Un punct de vedere identic putem citi, de pildă, în numeroasele studii publicate de generalul Vasile Mălureanu, fost ofițer al Direcției I a Securității: „În etapa 1965-1989, noua concepție de muncă fixată organelor de Securitate de către PCR s-a bazat pe intervenția preventivă, în sensul prevenirii încălcării legilor prin mijloace de influențare obștească /.../” (Apărarea ordinii constituționale, Ed. Paco, 2016, p. 82).

E limpede că în această sentință penală se înfruntă două viziuni opuse asupra comunismului românesc, prin două „bibliografii” concurente. Pentru susținerea situației-premisă și încadrarea uciderii lui Gheorghe Ursu în categoria infracțiunilor contra umanității, CNSAS a anexat la rechizitoriu mii de pagini din dosarele Securității, plus o listă de 1.113 nume publicate până în 2016 în Monitorul Oficial (alte câteva sute de nume s-ar fi putut adăuga, dacă aveam destui bani la buget). Sunt numele foștilor ofițeri de Securitate pentru care instanțele din România au constatat definitiv și irevocabil că au încălcat drepturile omului, majoritatea fiind activi în perioada 1965-1989, în care doamna judecător crede că „nu au existat acte multiple îndreptate împotriva populației”. Tot domnia sa ne spune că „niciun alt lucrător de Securitate, astfel implicat, nu a fost trimis în judecată pentru infracțiuni similare celor din prezenta cauză”. Sunt din nou nevoită să-i dau dreptate. Judecând după motivarea sentinței în cazul Gheorghe Ursu, nici nu va fi. Dar noi vom rămâne definitiv și irevocabil căzuți sub puterea adversarului, captivi în propriul trecut. //

TAGS:

CAZUL URSUGHEORGHE URSUCNSASSENTINTA