http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Neînţelegând esenţa problemei, unii cititori refuză să
se gândească la varianta (probabilă) a războiului civil în Europa sub
pretextul că noi suntem în România şi nu avem nicio treabă cu islamul.
Aşa este. Deocamdată. Dar putem să avem într-un viitor. Cât de
îndepărtat? Depinde. Chiar ieri aflam că România va lua anul viitor de
10 ori mai mulţi migratori decât în 2015. Şi pe urmă, probabil de 100 de
ori. Şi tot aşa. E posibil? De ce nu! Dar, evident, ţine şi de noi; de
cât de informaţi şi de angajaţi suntem. Însă asupra situaţiei României
şi Europei Centrale şi de este voi reveni într-o secţiune dedicată
special.
Până atunci, pentru a-i stimula pe aceştia să gândească le propun doar următorul raţionament: Ce se va întâmpla în ţara noastră, integrată economic şi puternic dependentă de Vest, cu 80 % exporturi către UE, odată ce confruntările armate (războaie civile), cu toate distrugerile lor, cu prăbuşiri economice rezultate din acestea şi din blocările traseelor comerciale etc., vor fi o realitate? Care vor fi consecinţele economice imediate, pe termen mediu, pe termen lung? Care vor fi consecinţele sociale? Care vor fi consecinţele politice? Le propun cititorilor amintiţi mai sus, dar şi dumneavoastră tuturor, să vă gândiţi şi să răspundeţi pentru a continua construirea împreună a acestei analize. Eu am să revin în episoade viitoare încercând să răspund la toate aceste întrebări. Până atunci, să revenim la război.
În articolul „Cum ar putea să înceapă războiul de eliberare european”, Julian Langness
încearcă să aplice caracteristicile Războiului de generaţia a patra (4GW) (vom vorbi despre el într-un episod următor), născut la intersecţia dintre conflictul etnic sau/şi religios şi statele falite, pe un caz particular şi apoi să le extrapoleze pentru a crea o imagine despre ceea ce s-ar putea întâmpla în Europa, în condiţiile în care aceasta se mişcă tot mai rapid către destabilizare şi război, ca rezultat al migraţiei de masă şi al politicilor genocidare ale guvernelor naţionale şi organismelor europene şi internaţionale (vezi, în primul rând ONU).
Cazuri anterioare similare pe care le are în vedere sunt: 1. Războiul civil libanez din anii 1980; 2. Conflictele din Balcani din anii 1990; 3. Războiul sovieto-afgan din anii 1980; 4. Primul şi al doilea război cecen din anii 1990; 5. Războiul drogurilor din Mexic din ultimele două decenii.
Caracteristici comune ale acestor conflicte au fost (nu toate peste tot, la Mexic lipsesc, de ex. primele două):
1. Divizarea etnică .
2. Atacurile cu motivaţie etnică sau religioasă împotriva civililor.
3. Disoluţia poliţiei şi a controlului guvernamental.
4. Apariţia şi dezvoltarea miliţiilor reprezentând diverse entităţi ne-guvernamentale.
5. Reprimarea libertăţii de expresie şi a partidelor politice.
6. Disoluţia rapidă a „armatelor de paradă”.
7. Sprijinirea forţelor implicate de către alte state.
8. Utilizarea activităţilor criminale – trafic de droguri, de persoane, de organe, de armament, răpiri, taxe etc. - pentru a finanţa forţele în conflict.
9. Blocarea libertăţii de deplasare.
10. Fluxurile de refugiaţi
Desigur, pentru mulţi cititori alăturarea dintre Suedia şi sintagma „stat falit” este de neconceput. Dar dacă avem în vedere că definiţia oficială a unui stat falit, făcută de Fondul pentru Pace, se referă la o incapacitate relativă de a asigura ordinea, de a garanta securitatea populaţiei, de a canaliza solicitările acesteia şi de a-i câştiga loialitatea, deci de a normaliza relaţiile sociale, şi dacă veţi reciti paragraful de deasupra şi veţi accesa şi alte date privind situaţia din Suedia nu veţi mai avea nedumeriri.
Puzzle-ul războiului civil
În continuare vă propun, pe scheletul scenariului propus de Langness şi cu modificări şi completări proprii, o posibilă desfăşurare a evenimentelor. Interesant este că, de la publicarea articolului lui Langness din martie 2016, o serie o serie de evenimente presupuse ca parte a acestui puzzle – cum ar fi starea de aproape colaps a poliţiei - s-au şi „marcat”.
Sunt tot mai multe probleme cu migratorii musulmani. Tensiunea creşte în toată ţara. Malmo, un oraş cu majoritate migratorie, devine centrul unei „Intifade” similare cu „Zilele mâniei” din teritoriile palestiniene. Suedezele sunt violate pe stradă, bărbaţii suedezi sunt atacaţi frecvent. Poliţia este gata să piardă controlul. Comunităţile de migratori au scăpat complet controlului guvernamental, ai căror reprezentanţi nu mai pot pătrunde decât în formaţiuni cu trupe numeroase şi vehicule militare.
Albii părăsesc Malmo şi zonele învecinate. Oraşul rămâne fără personalul necesar funcţionării. Cad sistemul de educaţie, medical, pompierii, sistemul judiciar. Se înmulţesc semnele războiului de generaţia a patra: răpirile şi taxele pentru traversarea anumitor zone.
Pe fondul haosului începe să se manifeste autoapărarea suedezilor nativi. Sporeşte numărul musulmanilor omorâţi, fie din motive de autoapărare, fie din alte motive: politice sau rasiale. Sunt incendiate restaurante cu specificul Orientului Mijlociu.
Guvernul suedez, tot mai izolat, într-o ţară şi societate destabilizate, trece la represiunea totală a liberei exprimări. Sunt interzise şi atacate grupurile de dreapta, aşa-zisul „discurs al urii” este sever pedepsit.
În faţa haosului din Suedia şi apelurilor la violenţă ale musulmanilor din Întrega Europă, Danemarca închide complet frontiera cu Suedia şi restrânge drepturile musulmanilor. La fel Norvegia şi Finlanda.
Guvernul suedez interzice Partidul Democrat. Partizanii acestuia ies în stradă, au loc acte de violenţă împotriva forţelor de ordine şi a migratorilor.
Creşte violenţa etnică la Stockholm şi la Goteborg. Revolte în zonele dens populate de migratori. Incendii masive de autovehicule, un mare număr de crime. Guvernul încearcă să impună legea marţială, dar cele două oraşe devin tot mai „balcanizate”.
În plus faţă de micile grupuri de auto apărare, se dezvoltă şi se înarmează miliţii de auto-apărare, mai mari şi mai moderate, formate din bărbaţi cu experienţă în impunerea legii, foşti militari etc. Încercările guvernului de a le reprima eşuează.
Legitimitatea guvernului dispare, coaliţia de guvernare se prăbuşeşte.
Pe fundalul ciocnirilor miliţiilor suedeze cu bandele de migratori, apar primele surse de finanţare externă a miliţiilor dinspre Danemarca, Polonia, Rusia, Fiunlanda. Finanţarea islamiştilor sporeşte pe filiera Arabia Saudită şi a celorlalte state din Golf.
Malmo devine controlat 100 % de către musulmani, violenţa creşte în toată ţara, guvernul provizoriu cade.
Omorurile sunt zilnice; miliţiile patrulează pe străzi; bandele musulmane fac incursiuni în zonele nativilor lăsând în urma lor victime; atentatele sinucigaşe se înmulţesc.
După poliţia suedeză, în lipsa autorităţii, şi armata „de paradă” se dezintegrează. O parte dintre militari, chiar unităţi întregi trec de partea miliţiilor, care preiau depozitele de arme din zonele controlate. Bandele musulmane fac acelaşi lucru în zonele lor.
Uniunea Europeană, paralizată de impotenţa politică şi divergenţele de opinii, nu poate face nimic.
Luptele dintre cele două tabere iau amploare, cele mai feroce fiind în oraşele de mărime mijlocie din jumătatea sudică, în care nu există zone omogene ca în periferiile ghetoizate. Victimele sunt cu miile, căci fiecare tabără luptă pentru a-şi păstra controlul zonelor sale şi al celor învecinate. Situaţia, ca în Afganistan sau Liban, este în mişcare; unele zone trec de la unii la alţii, luptele se intensifică.
Atrocităţi implicând sute şi mii de victime au loc de ambele părţi. Tinere suedeze sunt răpite şi ţinute ca sclave sexuale, cum erau tinerele rusoaice în Cecenia în anii 90. Armamentul militar de tipul mortierelor, aruncătoarelor de rachete, tunurilor şi tancurilor este folosit pe scară tot mai mare. Sunt bombardate de aviaţie (aflată majoritar în mâna nativilor) concentrările de trupe inamice, cel mai adesea totuna cu concentrări de populaţie.
Tot mai mulţi suedezi nativi părăsesc ţara şi sunt primiţi în Norvegia şi Finlanda, care nu acceptă şi migratori. Situaţia acestora într-o ţară în război total, fără resurse alimentare proprii şi fără importuri este tot mai grea. În plus, locuinţele nu mai sunt încălzite şi nu mai există servicii publice.
Trupe de voluntari şi militari fără însemne (vezi Ucraina şi Crimeea) din statele învecinate se alătură miliţiilor suedeze. În sud musulmanii sunt împinşi în Malmo. Luptele înverşunate continuă şi în alte regiuni ale ţării. Miliţiile formează o coaliţie, care instaurează un nou guvern într-un oraş din nordul ţării. Numeroşi politicieni de stânga au fost executaţi ca trădători.
Va urma. (În episodul viitor: consideraţii finale despre Suedia, efectele asupra Europei. războiul de eliberare.)
Guvernul fuge, parlamentul se dezintegrează, Suedia arde în haosul războiului civil.
(Vine războiul – 7)
Paul Ghițiu
Până atunci, pentru a-i stimula pe aceştia să gândească le propun doar următorul raţionament: Ce se va întâmpla în ţara noastră, integrată economic şi puternic dependentă de Vest, cu 80 % exporturi către UE, odată ce confruntările armate (războaie civile), cu toate distrugerile lor, cu prăbuşiri economice rezultate din acestea şi din blocările traseelor comerciale etc., vor fi o realitate? Care vor fi consecinţele economice imediate, pe termen mediu, pe termen lung? Care vor fi consecinţele sociale? Care vor fi consecinţele politice? Le propun cititorilor amintiţi mai sus, dar şi dumneavoastră tuturor, să vă gândiţi şi să răspundeţi pentru a continua construirea împreună a acestei analize. Eu am să revin în episoade viitoare încercând să răspund la toate aceste întrebări. Până atunci, să revenim la război.
încearcă să aplice caracteristicile Războiului de generaţia a patra (4GW) (vom vorbi despre el într-un episod următor), născut la intersecţia dintre conflictul etnic sau/şi religios şi statele falite, pe un caz particular şi apoi să le extrapoleze pentru a crea o imagine despre ceea ce s-ar putea întâmpla în Europa, în condiţiile în care aceasta se mişcă tot mai rapid către destabilizare şi război, ca rezultat al migraţiei de masă şi al politicilor genocidare ale guvernelor naţionale şi organismelor europene şi internaţionale (vezi, în primul rând ONU).
Cazuri anterioare similare pe care le are în vedere sunt: 1. Războiul civil libanez din anii 1980; 2. Conflictele din Balcani din anii 1990; 3. Războiul sovieto-afgan din anii 1980; 4. Primul şi al doilea război cecen din anii 1990; 5. Războiul drogurilor din Mexic din ultimele două decenii.
Caracteristici comune ale acestor conflicte au fost (nu toate peste tot, la Mexic lipsesc, de ex. primele două):
1. Divizarea etnică .
2. Atacurile cu motivaţie etnică sau religioasă împotriva civililor.
3. Disoluţia poliţiei şi a controlului guvernamental.
4. Apariţia şi dezvoltarea miliţiilor reprezentând diverse entităţi ne-guvernamentale.
5. Reprimarea libertăţii de expresie şi a partidelor politice.
6. Disoluţia rapidă a „armatelor de paradă”.
7. Sprijinirea forţelor implicate de către alte state.
8. Utilizarea activităţilor criminale – trafic de droguri, de persoane, de organe, de armament, răpiri, taxe etc. - pentru a finanţa forţele în conflict.
9. Blocarea libertăţii de deplasare.
10. Fluxurile de refugiaţi
Suedia – stat falit
Statul ales de către Langness pentru analiză, şi cel care este deja într-o stare avansată de stat falit, este Suedia. O analiză a situaţiei acesteia găsiţi aici şi aici, iar ştiri mai recente aici. Cu doar trei zile în urmă aflam că poliţiştii părăsesc masiv poliţia suedeză (se estimează că vor pleca peste 80 %), că serviciile de protecţie şi investigaţie ale poliţiei, cele de paramedici şi de pompieri sunt atacate în anumite zone şi nu-şi mai pot îndeplini misiunea, că 57 de zone ale unor oraşe mari, locuite majoritar sau exclusiv de migratori (musulmani în proporţie masivă), dar nu numai, au devenit „nefrecventabile” pentru autorităţile suedeze (aşa-numitele „zone interzise”), că legile statului nu se mai aplică în aceste zone şi că statele vecine sunt foarte îngrijorate de situaţia din Suedia. Nu aş aminti aici decât declaraţia primului ministru norvegian Erna Solberg: În cazul că Suedia se prăbuşeşte, Norvegia este gata să abandoneze Convenţia de la Geneva privind refugiaţii, să închidă graniţa cu armata, iar refugiaţii care vin dinspre Suedia să fie trimişi înapoi fără nicio posibilitate de a solicita azil. Ne pregătim pentru ce poate fi mai rău.Desigur, pentru mulţi cititori alăturarea dintre Suedia şi sintagma „stat falit” este de neconceput. Dar dacă avem în vedere că definiţia oficială a unui stat falit, făcută de Fondul pentru Pace, se referă la o incapacitate relativă de a asigura ordinea, de a garanta securitatea populaţiei, de a canaliza solicitările acesteia şi de a-i câştiga loialitatea, deci de a normaliza relaţiile sociale, şi dacă veţi reciti paragraful de deasupra şi veţi accesa şi alte date privind situaţia din Suedia nu veţi mai avea nedumeriri.
Puzzle-ul războiului civil
În continuare vă propun, pe scheletul scenariului propus de Langness şi cu modificări şi completări proprii, o posibilă desfăşurare a evenimentelor. Interesant este că, de la publicarea articolului lui Langness din martie 2016, o serie o serie de evenimente presupuse ca parte a acestui puzzle – cum ar fi starea de aproape colaps a poliţiei - s-au şi „marcat”.
Sunt tot mai multe probleme cu migratorii musulmani. Tensiunea creşte în toată ţara. Malmo, un oraş cu majoritate migratorie, devine centrul unei „Intifade” similare cu „Zilele mâniei” din teritoriile palestiniene. Suedezele sunt violate pe stradă, bărbaţii suedezi sunt atacaţi frecvent. Poliţia este gata să piardă controlul. Comunităţile de migratori au scăpat complet controlului guvernamental, ai căror reprezentanţi nu mai pot pătrunde decât în formaţiuni cu trupe numeroase şi vehicule militare.
Albii părăsesc Malmo şi zonele învecinate. Oraşul rămâne fără personalul necesar funcţionării. Cad sistemul de educaţie, medical, pompierii, sistemul judiciar. Se înmulţesc semnele războiului de generaţia a patra: răpirile şi taxele pentru traversarea anumitor zone.
Pe fondul haosului începe să se manifeste autoapărarea suedezilor nativi. Sporeşte numărul musulmanilor omorâţi, fie din motive de autoapărare, fie din alte motive: politice sau rasiale. Sunt incendiate restaurante cu specificul Orientului Mijlociu.
Guvernul suedez, tot mai izolat, într-o ţară şi societate destabilizate, trece la represiunea totală a liberei exprimări. Sunt interzise şi atacate grupurile de dreapta, aşa-zisul „discurs al urii” este sever pedepsit.
În faţa haosului din Suedia şi apelurilor la violenţă ale musulmanilor din Întrega Europă, Danemarca închide complet frontiera cu Suedia şi restrânge drepturile musulmanilor. La fel Norvegia şi Finlanda.
Guvernul suedez interzice Partidul Democrat. Partizanii acestuia ies în stradă, au loc acte de violenţă împotriva forţelor de ordine şi a migratorilor.
Creşte violenţa etnică la Stockholm şi la Goteborg. Revolte în zonele dens populate de migratori. Incendii masive de autovehicule, un mare număr de crime. Guvernul încearcă să impună legea marţială, dar cele două oraşe devin tot mai „balcanizate”.
În plus faţă de micile grupuri de auto apărare, se dezvoltă şi se înarmează miliţii de auto-apărare, mai mari şi mai moderate, formate din bărbaţi cu experienţă în impunerea legii, foşti militari etc. Încercările guvernului de a le reprima eşuează.
Legitimitatea guvernului dispare, coaliţia de guvernare se prăbuşeşte.
Pe fundalul ciocnirilor miliţiilor suedeze cu bandele de migratori, apar primele surse de finanţare externă a miliţiilor dinspre Danemarca, Polonia, Rusia, Fiunlanda. Finanţarea islamiştilor sporeşte pe filiera Arabia Saudită şi a celorlalte state din Golf.
Malmo devine controlat 100 % de către musulmani, violenţa creşte în toată ţara, guvernul provizoriu cade.
Omorurile sunt zilnice; miliţiile patrulează pe străzi; bandele musulmane fac incursiuni în zonele nativilor lăsând în urma lor victime; atentatele sinucigaşe se înmulţesc.
După poliţia suedeză, în lipsa autorităţii, şi armata „de paradă” se dezintegrează. O parte dintre militari, chiar unităţi întregi trec de partea miliţiilor, care preiau depozitele de arme din zonele controlate. Bandele musulmane fac acelaşi lucru în zonele lor.
Uniunea Europeană, paralizată de impotenţa politică şi divergenţele de opinii, nu poate face nimic.
Luptele dintre cele două tabere iau amploare, cele mai feroce fiind în oraşele de mărime mijlocie din jumătatea sudică, în care nu există zone omogene ca în periferiile ghetoizate. Victimele sunt cu miile, căci fiecare tabără luptă pentru a-şi păstra controlul zonelor sale şi al celor învecinate. Situaţia, ca în Afganistan sau Liban, este în mişcare; unele zone trec de la unii la alţii, luptele se intensifică.
Atrocităţi implicând sute şi mii de victime au loc de ambele părţi. Tinere suedeze sunt răpite şi ţinute ca sclave sexuale, cum erau tinerele rusoaice în Cecenia în anii 90. Armamentul militar de tipul mortierelor, aruncătoarelor de rachete, tunurilor şi tancurilor este folosit pe scară tot mai mare. Sunt bombardate de aviaţie (aflată majoritar în mâna nativilor) concentrările de trupe inamice, cel mai adesea totuna cu concentrări de populaţie.
Tot mai mulţi suedezi nativi părăsesc ţara şi sunt primiţi în Norvegia şi Finlanda, care nu acceptă şi migratori. Situaţia acestora într-o ţară în război total, fără resurse alimentare proprii şi fără importuri este tot mai grea. În plus, locuinţele nu mai sunt încălzite şi nu mai există servicii publice.
Trupe de voluntari şi militari fără însemne (vezi Ucraina şi Crimeea) din statele învecinate se alătură miliţiilor suedeze. În sud musulmanii sunt împinşi în Malmo. Luptele înverşunate continuă şi în alte regiuni ale ţării. Miliţiile formează o coaliţie, care instaurează un nou guvern într-un oraş din nordul ţării. Numeroşi politicieni de stânga au fost executaţi ca trădători.
Va urma. (În episodul viitor: consideraţii finale despre Suedia, efectele asupra Europei. războiul de eliberare.)
