Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
sâmbătă, 9 ianuarie 2016
Dan Voinea, coordonatorul ştiinţific al cărţilor lui Cătălin Voicu: “Nu i-am scris cărţile, i-am făcut doar o caracterizare. Nu ştiu cine l-a ajutat”
Democrațiile Europei, încotro? Raluca Alexandrescu - Sursă : Revista 22
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică
crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul
Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în
Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu
numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip
cetățenesc, asociate simbolic sistemului.
Franța poate răsufla ușurată după al doilea tur de scrutin al alegerilor regionale: grație sistemului de vot uninominal în două tururi, pe fondul mobilizării electoratului (rata de participare a fost cu aproximativ 10 procente mai mare), formațiunea condusă de Marine Le Pen nu a reușit să câștige în niciuna dintre regiuni, deși primul tur indica o victorie generală a Frontului Național (FN). (În treacăt fie spus, cum România se pregătește și ea de alegeri locale, trebuie subliniat că organizarea unui singur tur, așa cum prevede în continuare legislația electorală de la noi, ar lăsa, într-un caz similar celui francez, o formațiune precum FN la cârma regiunilor.)
Evident că rezultatul nu trebuie să lase în urmă concluziile avertismentului dat de votul din turul precedent: atunci, aproape o treime dintre francezii prezenți la urne au optat pentru un partid naționalist, xenofob, dar și antiglobalist, antieuropean, cu un program economic colectivist care evocă parțial, prin detaliile privind naționalizările, programul fascist pe valul căruia Mussolini a venit la putere. Opțiunile unei treimi dintre votanți au amintit încă o dată că pericolul mișcărilor naționaliste și populiste este mereu prezent în inima Europei. Democrația (liberală) descrisă începând cu secolul al XVII-lea și construită, concret, începând cu secolul al XIX-lea e un edificiu gândit să-și protejeze locatarii, cu prețul paradoxal, adesea, al propriei siguranțe.
Cazul Poloniei, însă, mai puțin discutat, dar mai îngrijorător și mai relevant pentru tendințele democrațiilor tinere, cum sunt cele din Europa Centrală și de Est, indică pe de altă parte o fragilitate încă sistemică: după alegerile din 25 octombrie, partidul conservator Lege și Dreptate (PiS) al lui Jarosław Kaczyński a câștigat majoritatea absolută și a format guvernul. De abia instalat, cabinetul polonez a provocat schimbarea șefilor serviciilor secrete în noaptea următoare votului de încredere în Parlament, printr-o decizie a comisiei parlamentare de control al serviciilor speciale, dominată de partidul majoritar. Mai mult decât atât, guvernul polonez a determinat schimbarea componenței Tribunalului constituțional prin introducerea unui amendament care a permis alegerea a cinci noi judecători, în condițiile în care Parlamentul precedent tocmai aprobase alți cinci candidați. Metodele de guvernare ale cabinetului au scos deja în stradă la Varșovia, pe 12 decembrie, peste 50.000 de oameni.
În aceste cazuri, mecanismele constituționale de protecție împotriva derapajelor antidemocratice nu au funcționat, așa cum s-a întâmplat, de altfel, și în cazul Ungariei, după venirea la putere a lui Viktor Orbán. Mai preocupant, în pofida sancțiunilor de diverse tipuri enunțate de oficialii europeni, modelul așa-numitei democrații „iliberale“ (conceptul este de altfel străin de litera și spiritul democrației europene și își regăsește mai degrabă un echivalent în cel al „democrațiilor populare“) pare să meargă înainte, cu toată dezaprobarea internațională. Ceea ce poate aduce măcar un răspuns parțial întrebării „de ce în Polonia?“. De unde succesul unui partid populist, eurosceptic, conservator à outrance, într-o țară „model“ a Europei lărgite? Cum se poate explica votul dat de polonezi, într-o țară care a trecut mult mai bine decât altele testul crizei economice, care a asimilat mult mai echilibrat decât altele unda de șoc a aderării la Uniunea Europeană, care, în fine, are în spate o bogată tradiție a practicilor democratice, a mecanismelor de mobilizare, de control și de apărare din partea societății civile?
Comentatorii vorbesc deja despre un caz polonez asemănător, în multe privințe, cu cel maghiar. Democrațiile liberale sunt vulnerabile tocmai pentru că rațiunea lor de a fi implică acceptarea unor breșe în sistemul de apărare (garanțiile privind separația puterilor sau statul de drept): democrația de tip iliberal a lui Orbán sau, mai nou, a lui Kaczyński ar fi, pentru a utiliza de data aceasta o metaforă biologistă, o maladie autoimună. Pentru apărarea polonezilor, trebuie însă amintit precedentul din 2005, când același lider a câștigat alegerile, dar a fost îndepărtat tot prin vot democratic doi ani mai târziu.
Totuși, partidele populiste nu au succes numai pentru că sistemul democratic le permite și uneori le încurajează - din perspectivă formală, legală, constituțională - existența. La criza de tip epistemic a democrațiilor liberale se adaugă cel puțin alte două manifestări ale desfigurării: populismul și tirania plebiscitului. „Comunitățile imaginate“ de care vorbea Benedict Anderson (marele teoretician al naționalismului decedat în urmă cu câteva zile) se creează și se mențin în virtutea exersării cotidiene a unor subiecte constitutive. Națiunea este, cum spunea Renan, „un plebiscit de fiecare zi“, dar natura acestuia nu este neapărat democratică, în sensul gândit de marele artizan al variantei civice franceze. În Ungaria, în Polonia, puterea politică a fost câștigată pe valul unei revendicări mult mai ample și care pune serioase probleme legate de modul de funcționare a democrațiilor astăzi. Din ce în ce mai frecvent, valul contestării - în Bulgaria, în Turcia, în România - cere recâștigarea democrației în expresia ei „reală“, a mulțimii. Societatea civilă - în definiția de manual, un partener structurat în concertul democratic - nu mai poate nici ea răspunde satisfăcător acestei revendicări difuze a „străzii“. De aici mișcările antisistem, paradoxul suprem al democrațiilor contemporane: făcute în numele democrației, dar finalmente respingând, fără măcar să o știe sau să o dorească până la capăt, instrumente elementare ale acesteia, cel puțin așa cum a fost ea gândită în sistemul reprezentativ: parlamentul, partidele politice, mecanismele constituționale.
Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip cetățenesc, asociate simbolic sistemului.
În mai toată Europa, radicalizarea contestării se leagă de sentimentul acut al eșecului în exercițiul reprezentării înțelese în sens larg: strada nu se mai regăsește în Parlament, dar nici în anumite structuri deja existente ale societății civile. Are nevoie de alte forme de organizare, dar nu știe care ar putea fi acelea. E un moment de imensă fragilitate, exploatată masiv în ultimii ani de partidele de tip populist și naționalist, care capitalizează electoral noua tendință plebiscitară a străzii, care valorifică simbolic fricile și obsesiile mulțimii: nesiguranța locului de muncă, a integrității fizice, terorism, teama de străini, pierderea identității în fața globalizării sau a Europei unite.
Oricare dintre aceste angoase poate servi drept liant pentru
constituirea unei noi comunități - democratice sau nu. Modernitatea
politică s-a bizuit în fond adesea pe sentimentul fraternității
stimulate de iminența pericolelor de tot felul: foame, frică și s-a
construit, în parte, folosindu-se de acea „fecunditate a răului“
de care amintește Pierre Manent vorbind de Machiavelli. Europa
națiunilor, lansată în secolul al XIX-lea, e în mare măsură rezultatul
unui proces similar, care a coagulat nemulțumiri, angoase, pasiuni,
speranțe în jurul unui mare proiect de societate. Rămâne de văzut în ce
măsură construcția democratică europeană actuală va reuși să găsească
resursele interioare pentru o nouă reinventare.
2015-12-15
Franța poate răsufla ușurată după al doilea tur de scrutin al alegerilor regionale: grație sistemului de vot uninominal în două tururi, pe fondul mobilizării electoratului (rata de participare a fost cu aproximativ 10 procente mai mare), formațiunea condusă de Marine Le Pen nu a reușit să câștige în niciuna dintre regiuni, deși primul tur indica o victorie generală a Frontului Național (FN). (În treacăt fie spus, cum România se pregătește și ea de alegeri locale, trebuie subliniat că organizarea unui singur tur, așa cum prevede în continuare legislația electorală de la noi, ar lăsa, într-un caz similar celui francez, o formațiune precum FN la cârma regiunilor.)
Evident că rezultatul nu trebuie să lase în urmă concluziile avertismentului dat de votul din turul precedent: atunci, aproape o treime dintre francezii prezenți la urne au optat pentru un partid naționalist, xenofob, dar și antiglobalist, antieuropean, cu un program economic colectivist care evocă parțial, prin detaliile privind naționalizările, programul fascist pe valul căruia Mussolini a venit la putere. Opțiunile unei treimi dintre votanți au amintit încă o dată că pericolul mișcărilor naționaliste și populiste este mereu prezent în inima Europei. Democrația (liberală) descrisă începând cu secolul al XVII-lea și construită, concret, începând cu secolul al XIX-lea e un edificiu gândit să-și protejeze locatarii, cu prețul paradoxal, adesea, al propriei siguranțe.
Ultimele analize și comentarii din zona teoriei democrației indică
direcția deja deschisă de Tocqueville, 200 de ani mai devreme:
democrațiile pot fi lesne „desfigurate“ (formula aparține
Nadiei Urbinati) prin folosirea cu rea-credință a chiar principiilor
fondatoare. Temeliile ei conțin deopotrivă garanția drepturilor
cetățenești și ciocanul care le poate, într-un moment de slăbiciune,
sfărâma. Frontul Național crește nu de acum, el se dezvoltă în inima
unei vechi democrații de câțiva zeci de ani, se prezintă la alegeri -
deocamdată fără succes - și utilizează toate platformele de comunicare
puse la dispoziție de regimul democratic. Și totuși, în Franța,
mobilizarea democratică, combinată cu un sistem electoral gândit
pentru protecția democrației, și nu pentru promovarea unui partid sau a
altuia, a reușit să îndepărteze deocamdată pericolul. Continuând
metafora constructivistă, consolidarea democrației e un proces
care cere timp, răbdare și, măcar din când în când, bună guvernare.
Cazul Poloniei, însă, mai puțin discutat, dar mai îngrijorător și mai relevant pentru tendințele democrațiilor tinere, cum sunt cele din Europa Centrală și de Est, indică pe de altă parte o fragilitate încă sistemică: după alegerile din 25 octombrie, partidul conservator Lege și Dreptate (PiS) al lui Jarosław Kaczyński a câștigat majoritatea absolută și a format guvernul. De abia instalat, cabinetul polonez a provocat schimbarea șefilor serviciilor secrete în noaptea următoare votului de încredere în Parlament, printr-o decizie a comisiei parlamentare de control al serviciilor speciale, dominată de partidul majoritar. Mai mult decât atât, guvernul polonez a determinat schimbarea componenței Tribunalului constituțional prin introducerea unui amendament care a permis alegerea a cinci noi judecători, în condițiile în care Parlamentul precedent tocmai aprobase alți cinci candidați. Metodele de guvernare ale cabinetului au scos deja în stradă la Varșovia, pe 12 decembrie, peste 50.000 de oameni.
În aceste cazuri, mecanismele constituționale de protecție împotriva derapajelor antidemocratice nu au funcționat, așa cum s-a întâmplat, de altfel, și în cazul Ungariei, după venirea la putere a lui Viktor Orbán. Mai preocupant, în pofida sancțiunilor de diverse tipuri enunțate de oficialii europeni, modelul așa-numitei democrații „iliberale“ (conceptul este de altfel străin de litera și spiritul democrației europene și își regăsește mai degrabă un echivalent în cel al „democrațiilor populare“) pare să meargă înainte, cu toată dezaprobarea internațională. Ceea ce poate aduce măcar un răspuns parțial întrebării „de ce în Polonia?“. De unde succesul unui partid populist, eurosceptic, conservator à outrance, într-o țară „model“ a Europei lărgite? Cum se poate explica votul dat de polonezi, într-o țară care a trecut mult mai bine decât altele testul crizei economice, care a asimilat mult mai echilibrat decât altele unda de șoc a aderării la Uniunea Europeană, care, în fine, are în spate o bogată tradiție a practicilor democratice, a mecanismelor de mobilizare, de control și de apărare din partea societății civile?
Comentatorii vorbesc deja despre un caz polonez asemănător, în multe privințe, cu cel maghiar. Democrațiile liberale sunt vulnerabile tocmai pentru că rațiunea lor de a fi implică acceptarea unor breșe în sistemul de apărare (garanțiile privind separația puterilor sau statul de drept): democrația de tip iliberal a lui Orbán sau, mai nou, a lui Kaczyński ar fi, pentru a utiliza de data aceasta o metaforă biologistă, o maladie autoimună. Pentru apărarea polonezilor, trebuie însă amintit precedentul din 2005, când același lider a câștigat alegerile, dar a fost îndepărtat tot prin vot democratic doi ani mai târziu.
Totuși, partidele populiste nu au succes numai pentru că sistemul democratic le permite și uneori le încurajează - din perspectivă formală, legală, constituțională - existența. La criza de tip epistemic a democrațiilor liberale se adaugă cel puțin alte două manifestări ale desfigurării: populismul și tirania plebiscitului. „Comunitățile imaginate“ de care vorbea Benedict Anderson (marele teoretician al naționalismului decedat în urmă cu câteva zile) se creează și se mențin în virtutea exersării cotidiene a unor subiecte constitutive. Națiunea este, cum spunea Renan, „un plebiscit de fiecare zi“, dar natura acestuia nu este neapărat democratică, în sensul gândit de marele artizan al variantei civice franceze. În Ungaria, în Polonia, puterea politică a fost câștigată pe valul unei revendicări mult mai ample și care pune serioase probleme legate de modul de funcționare a democrațiilor astăzi. Din ce în ce mai frecvent, valul contestării - în Bulgaria, în Turcia, în România - cere recâștigarea democrației în expresia ei „reală“, a mulțimii. Societatea civilă - în definiția de manual, un partener structurat în concertul democratic - nu mai poate nici ea răspunde satisfăcător acestei revendicări difuze a „străzii“. De aici mișcările antisistem, paradoxul suprem al democrațiilor contemporane: făcute în numele democrației, dar finalmente respingând, fără măcar să o știe sau să o dorească până la capăt, instrumente elementare ale acesteia, cel puțin așa cum a fost ea gândită în sistemul reprezentativ: parlamentul, partidele politice, mecanismele constituționale.
Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip cetățenesc, asociate simbolic sistemului.
În mai toată Europa, radicalizarea contestării se leagă de sentimentul acut al eșecului în exercițiul reprezentării înțelese în sens larg: strada nu se mai regăsește în Parlament, dar nici în anumite structuri deja existente ale societății civile. Are nevoie de alte forme de organizare, dar nu știe care ar putea fi acelea. E un moment de imensă fragilitate, exploatată masiv în ultimii ani de partidele de tip populist și naționalist, care capitalizează electoral noua tendință plebiscitară a străzii, care valorifică simbolic fricile și obsesiile mulțimii: nesiguranța locului de muncă, a integrității fizice, terorism, teama de străini, pierderea identității în fața globalizării sau a Europei unite.
” Am fost în Calabria, Vasluiul Italiei de azi ” - de Ion CRISTOIU - cristoiublog : http://www.cristoiublog.ro
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
http://www.cristoiublog.ro/
Toți denunță că nu s-a rezolvat problema.
Toți se angajează s-o rezolve și, pînă la urmă, problema rămîne așa cum e de ani întregi ani:
Nerezolvată.
Sărăcia Italiei de Sud e o realitate eternă a Italiei.
Absența Autostrăzii e o realitate eternă a României.
După popasurile din Nordul bogat, după raitele prin orașele-stat, gen Veneția, Bologna, Verona, Florența, mi-am zis să mă aventurez și-n Sudul Italiei, conștient că e ca și cum, la Londra fiind, m-aș decide să-mi petrec vacanța în județul Vaslui din România.
Am stat în Italia de Sud (Calabria şi Sicilia) 10 zile.
Nu ştiu ce se întîmplă aici în alte perioade ale anului, în plin sezon turistic, de exemplu, dar eu am nimerit în toiul Sărbătorilor de Iarnă.
În Sudul Italiei și-n Sicilia, siesta de prînz e sfîntă.
Ca urmare, un oraş precum Reggio Calabria se pustieşte pur şi simplu de pe la prînz.
Spre seară, se animă, ba chiar exagerat.
Nu degeaba am folosit formule echivoc, gen, de pe la prînz, sau spre seară, în locul orei precise, devenită normă la Bruxelles, de cînd Germania a intrat în UE.
În Calabria şi Sicilia, magazinele, muzeele, obiectivele turistice, stațiile PECO, stațiile de autobuz, restaurantele se închid după cum le taie capul.
La Bucureşti, îmi mai pot îngădui, mai ales duminica, trezitul mai tîrziu sau retrasul acasă mai devreme.
În străinătate, funcţionez ca un ceasornic.
Unul tip, Ceasul Gării, care ticăie şi-şi mişcă ţînţăreşte secundarul pe ecran.
În Calabria, timp de zece zile strădania mea supraomenească de a respecta un program s-a soldat cu un eşec lamentabil.
Mai toate Muzeele din zonă se țanțoșesc printr-un site cu datele necesare celui care vrea să le viziteze:
Orar, preţul biletului de intrare, precizări de comportament.
Între site-ul cu pretenția că e ținut la zi, și realitățile din teren se întinde o prăpastie fără fund.
Museo Archeologico Nazionale di Reggio Calabria se prezintă pe site în termeni atît de seducători că și dincolo de Cercul Polar dacă te-ai afla, proprietar și unic locuitor de banchiză, tot te-ai grăbi să fii la prima oră, la ușă, pentru a-l vizita.
Te convinge de asta și Clădirea Muzeului.
Situată în Centru, pe Corso Garribaldi, clădirea e punct de reper pentru toți cei oraș, cu cele patru etaje ale sale, toate publicitate ca neapărat de parcurs.
În realitate, contra sumei piperate de 5 euro, în Muzeu poate fi vizitată o singură sală:
Cea de la parter, în care se află, pe post de friptură, vedetele Muzeului – Bronzi di Riace și, pe post de garnitură, o sală de expoziție cu fotografii din Laponia (!).
Toate celelalte trei etaje sînt închise.
Muzeul e în reamenajare de 10 ani!
Operațiunea, încă nedusă pînă la capăt, a costat 32 de milioane de euro.
Din fonduri europene, desigur.
Am plecat spre fiecare dintre obiectivele vizitate repetînd în gînd programul.
Parco Archeologico della Neapolis d din Siracuza, cu al său Teatro Greco, cel mai mare din Sicilia, îşi informează vizitatorii că în timpul iernii Programul e 9-16. Preţul biletului: 10 euro.
Mi-am zis că nu plec din Reggio Calabria nici mort, fără să văd Siracuza, locul în care un soldat roman l-a ucis pe Arhimede fără să ştie că face astfel un Breaking news al Istoriei. Dacă ar fi avut habar cine e tipul de pe plajă, mai mult ca sigur, după ce l-a împuns pe Arhimede cu suliţa, şi-ar fi lăsat cartea de vizită pe cadavru sau s-ar fi predat primului post de Poliţie, urmînd ca din închisoare să dea, pe bani grei, un interviu la CNN despre cum l-a omorît pe marele savant.
Am vrut să ajung la Siracuza cu mulţi ani în urmă, pe cînd mă aflam la Palermo, interesat de prea mult căutatul și niciodată găsitul mormînt al lui Bălcescu.
De la Palermo pînă la Siracuza, am fost avertizat că mă aşteaptă o şosea tipică Siciliei, cu dîmburi, adică.
Astfel că am renunţat.
Acum, de luasem cu mine carnetul de şofer şi GPS-ul, la Reggio, n-am mai închiriat mașină.
De închiriat, mi-am zis s-o fac în oraş.
În oraş am descoperit că firmele de închiriat aveau locaţia la aeroport.
Nu de asta am renunţat.
Drumul de la aeroport la Villa Regina, aparthotel după mine, Bed and Breakfast, după italienii din zonă, m-a convins că în Calabria regulile de circulaţie sînt ca Discursurile Papei.
Toată lumea le aude, ba chiar le și ştie, dar nimeni nu le respectă.
Sînt treceri de pietoni, de exemplu.
Fiecare traversează însă pe unde îl loveşte pe moment toana.
Culmea e că şoferii nu se enervează, nu te claxonează, nu te înjură scoţînd capul pe fereastră.
Ba mai mult, deşi nu e zebră, opresc sau încetinesc, pentru a te lăsa să traversezi. Trecerea de pietoni, în schimb, nu se respectă în veci.
Reggio Calabria e asemenea tuturor burgurilor de pe Coasta Tireniană: spînzurat pe un promotoriu.
Picioarele sînt în apa mării. Creştetul e sus, în vîrf.
Orașul e străbătut pe lung de artere largi.
Pe lat e străbătut de străduțe înguste, care urcă.
De o parte şi de alta a unei astfel de străduţe stau maşini parcate ilegal și aiurea, și tomberoane de gunoi.
Pe străduţele cu două sensuri, maşinile nu reuşesc să treacă una pe lîngă alta. După îndelungi înjurături zgomotoase, doar de paradă (nimeni nu scoate pistolul sau manivela), una dintre maşini dă înapoi, pînă găseşte un loc pentru a se trage niţel la o parte. Cealaltă trece, nu fără ca şoferul să-l salute, brusc amabil, pe celălalt, care-i răspunde prietenos.
Ca să nu mai spun că, rulînd liniştit pe o stradă, te poți trezi pe neaşteptate, cu botul unei maşini ieşind de pe o stradă laterală fără să se asigure.
Dacă n-o izbești într-o parte, fie că ea frînează brusc, în ultimul moment, fie că țîșnește înaintea ta, blagoslovindu-te cu fumul alb al ţevii de eşapament.
De la aeroport am luat un taxi.
Și cu taxiul a fost o întreagă poveste.
În toate orașele europene vizitate de mine, de cum am ieșit din aeroport, ascultînd sfaturile indicatoarelor, am dat de un cîrnaț de taxiuri.
Și la Reggio Calabria era unul.
Numai că în nici un taxi nu era șoferul.
Am găsit destul de greu un taxi cu un șofer, tras undeva, deoparte, în acel loc în care stau, de regulă, ilegalii.
Era un bătrînel avansat mult în pensie.
Am pierdut vreun sfert de ceas pînă a aflat el, întrebînd în jur, pe cei din aeroport, cum se ajunge la adresa prezentată de mine.
Drumul pînă la aparthotel mi-a oferit un spectacol în toată regula:
Bătrînelul de la volan, care oricum a rătăcit îndelung prin oraș pînă a găsit adresa, scotea capul pe fereastră și-i făcea cretini pe toți participanții la trafic.
Cînd a venit vorba de nota de plată, mi-a încărcat-o, zicînd că Traficul a fost infernal.
De parcă aveam eu vreo vină că-n Reggio Calabria traficul e așa cum e!
Deşi în Calabria maşina e un mijloc indispensabil, mai ales pentru cei în vîrstă, date fiind urcușurile, am renunţat să mai închiriez una.
Și bine am făcut.
M-am convins de asta și călătorind ulterior pe ceea ce se numește autostrada Reggio-Salerno în lungime de 442,9 km. Construită de ʼNdrangheta, sîngeroasa Mafie calabreză, autostrăzii i se spune Cel mai lung corp delict din lume.
Se înțelege ușor de ce după ce-o străbați.
ʼNdrangheta a visat și visează contractul vieții sale:
Podul peste strîmtoarea Messina, pentru a lega rutier și feroviar Italia de Sicilia, făgăduit de toți politicienii italieni.
Noroc că aceștia, ca și ai noștri, nu-și țin făgăduiala.
Am apelat, în schimb, la ceva care era taxi, dar cu un preţ suficient de acceptabil ca s-o consider maşină de tur turistic privat.
La Palermo, la Neapoli, la Roma, am folosit serviciile unor firme de tur turistic privat, de cele mai multe ori cu ghidul, care era totodată proprietar, mecanic şi şofer.
Aici, la Reggio Calabria, mi-a fost imposibil să fac rost de aşa ceva. Pe cei trei ghizi garantaţi de un site n-am putut să-i contactez on-line. Unei grecoaice care lucrase mult timp în America i-am scris că sînt deja la Reggio. Mi-a răspuns cerîndu-mi să-i spun cînd ajung în Italia.
După drumul cu ferry de la Villa San Giovanni la Messina, (experienţă de gazetar necesară, pentru că trecerea Strîmtorii e o veritabilă industrie, ferry-ul fiind singura legătură dintre Sicilia şi Italia continentală),
am luat-o pe şoseaua care duce de la Messina la Siracuza, care oferă, printre altele spectacolul vulcanului Etna urmărit de pe drum.
În treacăt fie spus, am aflat că beneficiarul acestei afaceri uluitor de rentabile (ferry) e o firmă privată.
A ʼNdrangheta, cumva?!
Cu excepţia uneia, toate benzinăriile erau închise!
Ne aflam pe 30 decembrie 2015, prima zi de lucru după Vacanţa de Crăciun. Că erau închise, mai treacă-meargă. Dar că nici un semn nu te avertiza, la intrarea de pe şosea, că e Chiuso, asta chiar n-am priceput în veci.
Abia după ce coborai din maşină şi te-apropiai de magazinul-restaurant, descoperai că înăuntru e pustiu.
La una dintre aceste stații, am văzut mașina în care se afla un judecător sicilian.
Însoțită de un alai de protecție mai ceva decît cel dedicat unui președinte.
Mi-am zis:
Divizia Presă a Binomului SRI-DNA nu ostenește cîntînd eroismul procurorilor DNA. Cîți procurori DNA au fost pînă acum împușcați, cum s-a întîmplat în Sicilia și în Calabria cu mulți magistrați anti-Mafia?!
Cum era de așteptat, taximetristul a venit să mă ia de la hotel cu o jumătate de oră întîrziere.
Cu toate acestea a tăndălit pe drum cît a putut de tare.
Taximetristul se afla întîia oară la Siracuza.
Am luat GPS-ul, l-am pus pe italiană (e un aparat de ultimă oră, îţi spune şi cum și pe unde s-o iei de la semafor) am scris adresa Parcului Arheologic din Siracuza şi l-am fixat pe bord.
Omul meu a refuzat să-l ia în considerare.
Am înţeles de la românii din Reggio că prestaţia tip Cocoşilă – cel care în Moromeții le ştie pe toate – defineşte italianul din Sud.
Cum adică, să-i spună lui GPS-ul pe unde s-o ia?!
Şi-a luat-o pe unde l-a dus pe el capul.
De nimerit la Siracuza n-a fost greu.
Mai greu a fost cu nimeritul la adresa unde se intra în Parc.
Astfel că ne-am învîrtit în jurul Parcului Arheologic pînă am ameţit.
În fine, preluînd eu controlul (vocal) al maşinii, omul meu a tras în faţa porţii care dădea în Teatrul grec, dar pe partea opusă Biglietteria.
Aici, deşi era 12.30, o tipă închidea poarta. S-a închis! făcea ea cu mîinile, asemenea unei gospodine care alungă găinile, se deschide mîine dimineaţă la 10.30.
Cum adică s-a închis?!
Era doar 12.30!
Aveam să descopăr, ajuns în partea cealaltă, la Biglietteria, că Parcul adoptase peste noapte, fără să anunțe asta pe site, un Program special între 24 decembrie şi 2 ianuarie 2016:
De la 10.30 la 13.30.
Casieria se închidea, ca şi în cazul programului obişnuit, cu o oră înainte.
Ca urmare a intervenţiei taximetristului, tipa ne-a lăsat să intrăm.
Nu ne-a spus însă că intram degeaba.
Casa se închisese.
Fără bilete nu se putea accede la nici un obiectiv din Parc.
Tentativa mea de a o convinge să mă lase să intru fără bilet pe cea care rupea biletele la Teatrul grec a eşuat dezastruos.
Ajuns în partea cealaltă, în Parcarea cu Biglietteria, sufocată de prăvălii cu suveniruri, m-am mai liniştit.
Nu eram singurul lovit în moalele capului de schimbarea neaşteptată şi neanunţată a programulului.
Alţi numeroşi străini, unii veniţi special pentru Parcul Arheologic de la mare distanță, îşi manifestau (inutil, fireşte) trăirile complexe: uluire, revoltă, ironie.
Pe unul l-am dat gata chiar cu două zile în urmă, la Taormina.
Ca să nu mai spun că văzusem altele, la ele acasă, în Grecia.
Ghidurile (toate), site-urile hăuleau că la Siracuza se găseşte Muzeul Arhimede, denumit şi Arkimedeion.
La plecarea din România, trîmbițasem peste tot că merg în Sudul Italiei ca să pot ajunge la Siracuza lui Arhimede, unde a fost ucis marele savant.
Locul unde a fost împuns cu sulița marele grec nu poate fi vizitat. Și asta pentru că mai-marilor Siracuzei nu le-a trecut prin cap să născocească unul.
Vă imaginați ce bani s-ar fi scos din prăvăliile cu suveniruri dedicate lui Arhimede, așezate în jurul locului?!
Poate că Autoritățile din Siracuza vor ține cont de sugestia mea.
Cum vor ține cont și de întrebarea, izvorîtă din experiența căutărilor mele fără rezultat:
De ce nu produceți, fraților, suveniruri – pixuri, căni, papuci, brichete – cu Arhimede?
Aș da oricît pe o brichetă de forma căzii în care s-a trîntit savantul!
În absența locului, m-am mulțumit și cu Muzeul dedicat lui Arhimede.
Site-ul Muzeului se dovedea deosebit de îmbietor.
Se vorbea de un film HD cu Arhimede.
Orarul se anunţa acceptabil:
9-17.30.
În definitiv, venisem la Siracuza pentru Arhimede.
De la Sanctuarul dedicat Sfintei Fecioare care lăcrimează (Madonna delle Lacrime), din vecinătatea Parcului Arheologic (o construcţie care sare în ochi prin înălţime şi forma ciudată. Adăposteşte Icoana Fecioarei Maria, care a lăcrimat timp de cîteva zile, între 29 august și 1 septembrie 1953, nici mai mult, nici mai puțin, văzută ca făcătoare de minuni), o puzderie de indicatoare te îndreaptă spre Arkimedion, situat în Piaţa Arhimede, la numărul 11.
Am ajuns în Piaţa Arhimede, pe insula Ortigia, Piață dominată de fîntîna Arhimede.
M-am învîrtit pînă mi-a venit rău în jurul Pieţei pentru a descoperi firma Muzeului.
Cu chiu cu vai am dat de nr. 11.
Arkimedion scria deasupra unei uşi mai mult decît închise.
Ce mai încolo şi-ncoace, zăvorîtă, de-a dreptul!
Nici un orar!
Nici un semn c-ar fi vorba de un muzeu în viaţă.
Nu departe de Piaţă, pe o străduţă, am zărit titulatura oficiului de turism.
Aici, lucrătorii se pregăteau de închidere.
– Muzeul Arhimede?
– Nu mai funcţionează! A fost închis pentru totdeauna!
Abia acum am înțeles insistenţa taximetristului de a suna la Staţia de autobuze Messina pentru a se interesa de mersul autobuzelor spre Catania.
Îi spusesem că a doua zi aş vrea să mă duc pînă la Catania şi, în maşină, calculam un orar cît mai convenabil pentru trecerea de la Reggio la Messina cu Bacul (doar pentru persoane), şi străbaterea cu trenul sau cu autobuzul a traseului Messina-Catania.
Pe Internet, totul funcţiona perfect.
Taximestristul a aruncat tabletei mele o privire dispreţuitoare.
Una e orarul de pe hîrtie, pardon, de pe tabletă, şi alta e orarul din realitate.
În ultimele zile ale şederii, mi-am zis că-i musai să le folosesc.
Mă voi urca în prima staţie de autobuz în primul autobuz şi mă voi da cu el în sus şi-n jos, pînă voi amorți de atîta stat pe scaun.
Am așteptat o oră în prima staţie.
N-a venit nici un autobuz.
Am renunțat să mă mai plimb cu autobuzul.
Prima zi din noul an e peste tot înspăimîntătoare pentru călătorul venit din altă țară.
În Reggio Calabria e însă Apocalipsa în materie de pustietate.
Mi-am zis să profit de asta ca să văd şi eu Coasta Mării Tireniene, pe care n-o parcursesem decît pînă la Scilla.
Pe Coastă, de la Reggio Calabria pînă la Pizzo, se întinde ditamai calea ferată. De fapt, ea merge şi de-a lungul coastei Ionice, astfel că în Calabria, dacă ții neapărat, te poţi da cu trenul de dimineaţa pînă seara.
Mai ceva ca cu scrînciobul.
Dintre toate variantele, am ales Palmi, staţiune turistică pe malul mării, aflată la 43,9 km de Reggio Calabria pe şosea şi la 50 de minute de mers cu trenul.
Ghidul Calabria – la perle de la Méditerranée, singurul despre Calabria într-o limbă străină, consacră localității Palmi două pagini, dintre care una cu un obiectiv turistic seducător:
Stînca cu măslin.
O stîncă ridicată din Mare pe care creşte de decenii un singur măslin.
La Gara Reggio Lido am dat nas în nas cu primele surprize de Anul Nou:
Fanta de monezi a automatului pentru bilete era blocată.
Panoul de afişaj electronic prezenta purici electrici în locul înscrisului.
M-am descurcat pînă la urmă.
Am descins la Palmi.
Din start, m-a surprins pustietatea din gară.
În afară de mine nu mai coborîse nimeni.
Dar nici nu urcase.
Printr-un tunel jegos, am ajuns în Piaţa Gării.
Pustiu ca de început de lume.
Harta de pe tabletă, convocată în grabă, arăta pînă-n Centru un traseu de şase kilometri.
Era staţie de autobuz, dar nu mergea nici un autobuz.
Despre taxi, nici urmă de staţie.
Am făcut la stînga, pe singurul drum care mi se deschidea în faţa ochilor.
După vreo trei sute de metri, în depărtare s-a ivit o haită de cîini.
Soţia mi-a zis că nu merge mai departe.
Toate încredinţările mele, inclusiv făgăduiala că voi face rost de un băţ, s-au dovedit inutile.
Să ne întoarcem la Reggio! am zis, gîndindu-mă că aveam tren abia peste două ore.
În gară, surpriză!
Aveam tren de întoarcere peste o oră.
Peste tot în Italia, cînd am mers cu trenul, difuzoarele din vagon m-au avertizat că e musai să prezint controlorului biletul ștanțat la un dispozitiv din gară, înainte de a mă sui în tren.
La Palmi însă, în gară, nici urmă de dispozitiv. Cu inima strînsă (mor la gîndul că sînt un contravenient, psihologie de țăran, speriat de Autorități!), m-am urcat în tren.
Chiar la intrarea în vagon, am dat peste controlor.
I-am dat biletele (al meu și al soției), explicîndu-i ce s-a întîmplat.
Ni le-a luat și a scris pe el un întreg discurs.
Nici azi nu știu ce-a scris pe ele.
Te pomenești că ceva în genul:
Posesorul acestui bilet e un tîmpit cum rar am văzut în viață.
Era îngrijorat că n-a perforat biletul, în Calabria, unde ʼNdrangheta introduce în Europa 80% din cocaina de pe continent, adusă din Columbia.
Contrar obiceiului meu, în tren n-am mai filmat pe fereastră frumuseţile Italiei.
Mă grăbeam s-ajung cît mai repede la pustietatea din Reggio.
Oricum, mai ușor de suportat decît cea din Palmi.
Nu doar pentru a confirma zicerea lui Marin Preda că într-o călătorie singurul lucru care contează e Pățania, ci pentru a supune cititorilor mei această chestiune:
Dacă Italia de Sud, după 70 de ani de capitalism, timp în care Americanii le-au vîrît italienilor în fund miliarde de dolari, e așa cum e, ce să mai spunem de România după doar 26 de ani de capitalism, timp în care românilor nu li-au dat dolari, ci i s-au luat?
Copyright © 2015. Ion Cristoiu.
Toate drepturile rezervate. Este interzisă reproducerea textelor din acest site fără acordul autorului și/sau citarea sursei
http://www.cristoiublog.ro/
Am fost în Calabria, Vasluiul Italiei de azi
Pentru politicienii de la Roma, Italia de Sud e ca Autostrada (cu A mare, ca orice fapt de legendă!) pentru politicienii români.Toți denunță că nu s-a rezolvat problema.
Toți se angajează s-o rezolve și, pînă la urmă, problema rămîne așa cum e de ani întregi ani:
Nerezolvată.
Sărăcia Italiei de Sud e o realitate eternă a Italiei.
Absența Autostrăzii e o realitate eternă a României.
După popasurile din Nordul bogat, după raitele prin orașele-stat, gen Veneția, Bologna, Verona, Florența, mi-am zis să mă aventurez și-n Sudul Italiei, conștient că e ca și cum, la Londra fiind, m-aș decide să-mi petrec vacanța în județul Vaslui din România.
Am stat în Italia de Sud (Calabria şi Sicilia) 10 zile.
Nu ştiu ce se întîmplă aici în alte perioade ale anului, în plin sezon turistic, de exemplu, dar eu am nimerit în toiul Sărbătorilor de Iarnă.
În Sudul Italiei și-n Sicilia, siesta de prînz e sfîntă.
Ca urmare, un oraş precum Reggio Calabria se pustieşte pur şi simplu de pe la prînz.
Spre seară, se animă, ba chiar exagerat.
Nu degeaba am folosit formule echivoc, gen, de pe la prînz, sau spre seară, în locul orei precise, devenită normă la Bruxelles, de cînd Germania a intrat în UE.
În Calabria şi Sicilia, magazinele, muzeele, obiectivele turistice, stațiile PECO, stațiile de autobuz, restaurantele se închid după cum le taie capul.
Cum am eșuat în efortul de a-mi respecta Programul
În călătoriile peste hotare, văzute de mine ca moment de cunoaştere a altor locuri, şi nu ca vacanţe de trîndăveală ghiftuită, îmi organizez viaţa mai riguros decît la Bucureşti.La Bucureşti, îmi mai pot îngădui, mai ales duminica, trezitul mai tîrziu sau retrasul acasă mai devreme.
În străinătate, funcţionez ca un ceasornic.
Unul tip, Ceasul Gării, care ticăie şi-şi mişcă ţînţăreşte secundarul pe ecran.
În Calabria, timp de zece zile strădania mea supraomenească de a respecta un program s-a soldat cu un eşec lamentabil.
Mai toate Muzeele din zonă se țanțoșesc printr-un site cu datele necesare celui care vrea să le viziteze:
Orar, preţul biletului de intrare, precizări de comportament.
Între site-ul cu pretenția că e ținut la zi, și realitățile din teren se întinde o prăpastie fără fund.
Museo Archeologico Nazionale di Reggio Calabria se prezintă pe site în termeni atît de seducători că și dincolo de Cercul Polar dacă te-ai afla, proprietar și unic locuitor de banchiză, tot te-ai grăbi să fii la prima oră, la ușă, pentru a-l vizita.
Te convinge de asta și Clădirea Muzeului.
Situată în Centru, pe Corso Garribaldi, clădirea e punct de reper pentru toți cei oraș, cu cele patru etaje ale sale, toate publicitate ca neapărat de parcurs.
În realitate, contra sumei piperate de 5 euro, în Muzeu poate fi vizitată o singură sală:
Cea de la parter, în care se află, pe post de friptură, vedetele Muzeului – Bronzi di Riace și, pe post de garnitură, o sală de expoziție cu fotografii din Laponia (!).
Toate celelalte trei etaje sînt închise.
Muzeul e în reamenajare de 10 ani!
Operațiunea, încă nedusă pînă la capăt, a costat 32 de milioane de euro.
Din fonduri europene, desigur.
Am plecat spre fiecare dintre obiectivele vizitate repetînd în gînd programul.
Parco Archeologico della Neapolis d din Siracuza, cu al său Teatro Greco, cel mai mare din Sicilia, îşi informează vizitatorii că în timpul iernii Programul e 9-16. Preţul biletului: 10 euro.
Mi-am zis că nu plec din Reggio Calabria nici mort, fără să văd Siracuza, locul în care un soldat roman l-a ucis pe Arhimede fără să ştie că face astfel un Breaking news al Istoriei. Dacă ar fi avut habar cine e tipul de pe plajă, mai mult ca sigur, după ce l-a împuns pe Arhimede cu suliţa, şi-ar fi lăsat cartea de vizită pe cadavru sau s-ar fi predat primului post de Poliţie, urmînd ca din închisoare să dea, pe bani grei, un interviu la CNN despre cum l-a omorît pe marele savant.
Am vrut să ajung la Siracuza cu mulţi ani în urmă, pe cînd mă aflam la Palermo, interesat de prea mult căutatul și niciodată găsitul mormînt al lui Bălcescu.
De la Palermo pînă la Siracuza, am fost avertizat că mă aşteaptă o şosea tipică Siciliei, cu dîmburi, adică.
Astfel că am renunţat.
Acum, de luasem cu mine carnetul de şofer şi GPS-ul, la Reggio, n-am mai închiriat mașină.
De închiriat, mi-am zis s-o fac în oraş.
În oraş am descoperit că firmele de închiriat aveau locaţia la aeroport.
Nu de asta am renunţat.
Drumul de la aeroport la Villa Regina, aparthotel după mine, Bed and Breakfast, după italienii din zonă, m-a convins că în Calabria regulile de circulaţie sînt ca Discursurile Papei.
Toată lumea le aude, ba chiar le și ştie, dar nimeni nu le respectă.
Sînt treceri de pietoni, de exemplu.
Fiecare traversează însă pe unde îl loveşte pe moment toana.
Culmea e că şoferii nu se enervează, nu te claxonează, nu te înjură scoţînd capul pe fereastră.
Ba mai mult, deşi nu e zebră, opresc sau încetinesc, pentru a te lăsa să traversezi. Trecerea de pietoni, în schimb, nu se respectă în veci.
Reggio Calabria e asemenea tuturor burgurilor de pe Coasta Tireniană: spînzurat pe un promotoriu.
Picioarele sînt în apa mării. Creştetul e sus, în vîrf.
Orașul e străbătut pe lung de artere largi.
Pe lat e străbătut de străduțe înguste, care urcă.
De o parte şi de alta a unei astfel de străduţe stau maşini parcate ilegal și aiurea, și tomberoane de gunoi.
Pe străduţele cu două sensuri, maşinile nu reuşesc să treacă una pe lîngă alta. După îndelungi înjurături zgomotoase, doar de paradă (nimeni nu scoate pistolul sau manivela), una dintre maşini dă înapoi, pînă găseşte un loc pentru a se trage niţel la o parte. Cealaltă trece, nu fără ca şoferul să-l salute, brusc amabil, pe celălalt, care-i răspunde prietenos.
Ca să nu mai spun că, rulînd liniştit pe o stradă, te poți trezi pe neaşteptate, cu botul unei maşini ieşind de pe o stradă laterală fără să se asigure.
Dacă n-o izbești într-o parte, fie că ea frînează brusc, în ultimul moment, fie că țîșnește înaintea ta, blagoslovindu-te cu fumul alb al ţevii de eşapament.
De la aeroport am luat un taxi.
Și cu taxiul a fost o întreagă poveste.
În toate orașele europene vizitate de mine, de cum am ieșit din aeroport, ascultînd sfaturile indicatoarelor, am dat de un cîrnaț de taxiuri.
Și la Reggio Calabria era unul.
Numai că în nici un taxi nu era șoferul.
Am găsit destul de greu un taxi cu un șofer, tras undeva, deoparte, în acel loc în care stau, de regulă, ilegalii.
Era un bătrînel avansat mult în pensie.
Am pierdut vreun sfert de ceas pînă a aflat el, întrebînd în jur, pe cei din aeroport, cum se ajunge la adresa prezentată de mine.
Drumul pînă la aparthotel mi-a oferit un spectacol în toată regula:
Bătrînelul de la volan, care oricum a rătăcit îndelung prin oraș pînă a găsit adresa, scotea capul pe fereastră și-i făcea cretini pe toți participanții la trafic.
Cînd a venit vorba de nota de plată, mi-a încărcat-o, zicînd că Traficul a fost infernal.
De parcă aveam eu vreo vină că-n Reggio Calabria traficul e așa cum e!
Deşi în Calabria maşina e un mijloc indispensabil, mai ales pentru cei în vîrstă, date fiind urcușurile, am renunţat să mai închiriez una.
Și bine am făcut.
M-am convins de asta și călătorind ulterior pe ceea ce se numește autostrada Reggio-Salerno în lungime de 442,9 km. Construită de ʼNdrangheta, sîngeroasa Mafie calabreză, autostrăzii i se spune Cel mai lung corp delict din lume.
Se înțelege ușor de ce după ce-o străbați.
ʼNdrangheta a visat și visează contractul vieții sale:
Podul peste strîmtoarea Messina, pentru a lega rutier și feroviar Italia de Sicilia, făgăduit de toți politicienii italieni.
Noroc că aceștia, ca și ai noștri, nu-și țin făgăduiala.
Am apelat, în schimb, la ceva care era taxi, dar cu un preţ suficient de acceptabil ca s-o consider maşină de tur turistic privat.
La Palermo, la Neapoli, la Roma, am folosit serviciile unor firme de tur turistic privat, de cele mai multe ori cu ghidul, care era totodată proprietar, mecanic şi şofer.
Aici, la Reggio Calabria, mi-a fost imposibil să fac rost de aşa ceva. Pe cei trei ghizi garantaţi de un site n-am putut să-i contactez on-line. Unei grecoaice care lucrase mult timp în America i-am scris că sînt deja la Reggio. Mi-a răspuns cerîndu-mi să-i spun cînd ajung în Italia.
Deosebirea dintre procurorii DNA și magistrații anti-Mafia
Cu taximetristul (italian, căsătorit cu o ucraineancă, un om vesel, fără a şti o boabă de limbă străină), am fost la San Luca şi, mai apoi, la Siracuza.După drumul cu ferry de la Villa San Giovanni la Messina, (experienţă de gazetar necesară, pentru că trecerea Strîmtorii e o veritabilă industrie, ferry-ul fiind singura legătură dintre Sicilia şi Italia continentală),
am luat-o pe şoseaua care duce de la Messina la Siracuza, care oferă, printre altele spectacolul vulcanului Etna urmărit de pe drum.
În treacăt fie spus, am aflat că beneficiarul acestei afaceri uluitor de rentabile (ferry) e o firmă privată.
A ʼNdrangheta, cumva?!
Cu excepţia uneia, toate benzinăriile erau închise!
Ne aflam pe 30 decembrie 2015, prima zi de lucru după Vacanţa de Crăciun. Că erau închise, mai treacă-meargă. Dar că nici un semn nu te avertiza, la intrarea de pe şosea, că e Chiuso, asta chiar n-am priceput în veci.
Abia după ce coborai din maşină şi te-apropiai de magazinul-restaurant, descoperai că înăuntru e pustiu.
La una dintre aceste stații, am văzut mașina în care se afla un judecător sicilian.
Însoțită de un alai de protecție mai ceva decît cel dedicat unui președinte.
Mi-am zis:
Divizia Presă a Binomului SRI-DNA nu ostenește cîntînd eroismul procurorilor DNA. Cîți procurori DNA au fost pînă acum împușcați, cum s-a întîmplat în Sicilia și în Calabria cu mulți magistrați anti-Mafia?!
Cum era de așteptat, taximetristul a venit să mă ia de la hotel cu o jumătate de oră întîrziere.
Cu toate acestea a tăndălit pe drum cît a putut de tare.
Taximetristul se afla întîia oară la Siracuza.
Am luat GPS-ul, l-am pus pe italiană (e un aparat de ultimă oră, îţi spune şi cum și pe unde s-o iei de la semafor) am scris adresa Parcului Arheologic din Siracuza şi l-am fixat pe bord.
Omul meu a refuzat să-l ia în considerare.
Am înţeles de la românii din Reggio că prestaţia tip Cocoşilă – cel care în Moromeții le ştie pe toate – defineşte italianul din Sud.
Cum adică, să-i spună lui GPS-ul pe unde s-o ia?!
Şi-a luat-o pe unde l-a dus pe el capul.
De nimerit la Siracuza n-a fost greu.
Mai greu a fost cu nimeritul la adresa unde se intra în Parc.
Astfel că ne-am învîrtit în jurul Parcului Arheologic pînă am ameţit.
În fine, preluînd eu controlul (vocal) al maşinii, omul meu a tras în faţa porţii care dădea în Teatrul grec, dar pe partea opusă Biglietteria.
Aici, deşi era 12.30, o tipă închidea poarta. S-a închis! făcea ea cu mîinile, asemenea unei gospodine care alungă găinile, se deschide mîine dimineaţă la 10.30.
Cum adică s-a închis?!
Era doar 12.30!
Aveam să descopăr, ajuns în partea cealaltă, la Biglietteria, că Parcul adoptase peste noapte, fără să anunțe asta pe site, un Program special între 24 decembrie şi 2 ianuarie 2016:
De la 10.30 la 13.30.
Casieria se închidea, ca şi în cazul programului obişnuit, cu o oră înainte.
Ca urmare a intervenţiei taximetristului, tipa ne-a lăsat să intrăm.
Nu ne-a spus însă că intram degeaba.
Casa se închisese.
Fără bilete nu se putea accede la nici un obiectiv din Parc.
Tentativa mea de a o convinge să mă lase să intru fără bilet pe cea care rupea biletele la Teatrul grec a eşuat dezastruos.
Ajuns în partea cealaltă, în Parcarea cu Biglietteria, sufocată de prăvălii cu suveniruri, m-am mai liniştit.
Nu eram singurul lovit în moalele capului de schimbarea neaşteptată şi neanunţată a programulului.
Alţi numeroşi străini, unii veniţi special pentru Parcul Arheologic de la mare distanță, îşi manifestau (inutil, fireşte) trăirile complexe: uluire, revoltă, ironie.
Cum am ratat eu să-l văd pe Arhimede!
Nu-i nimic, mi-am zis, Teatru grec am mai văzut.Pe unul l-am dat gata chiar cu două zile în urmă, la Taormina.
Ca să nu mai spun că văzusem altele, la ele acasă, în Grecia.
Ghidurile (toate), site-urile hăuleau că la Siracuza se găseşte Muzeul Arhimede, denumit şi Arkimedeion.
La plecarea din România, trîmbițasem peste tot că merg în Sudul Italiei ca să pot ajunge la Siracuza lui Arhimede, unde a fost ucis marele savant.
Locul unde a fost împuns cu sulița marele grec nu poate fi vizitat. Și asta pentru că mai-marilor Siracuzei nu le-a trecut prin cap să născocească unul.
Vă imaginați ce bani s-ar fi scos din prăvăliile cu suveniruri dedicate lui Arhimede, așezate în jurul locului?!
Poate că Autoritățile din Siracuza vor ține cont de sugestia mea.
Cum vor ține cont și de întrebarea, izvorîtă din experiența căutărilor mele fără rezultat:
De ce nu produceți, fraților, suveniruri – pixuri, căni, papuci, brichete – cu Arhimede?
Aș da oricît pe o brichetă de forma căzii în care s-a trîntit savantul!
În absența locului, m-am mulțumit și cu Muzeul dedicat lui Arhimede.
Site-ul Muzeului se dovedea deosebit de îmbietor.
Se vorbea de un film HD cu Arhimede.
Orarul se anunţa acceptabil:
9-17.30.
În definitiv, venisem la Siracuza pentru Arhimede.
De la Sanctuarul dedicat Sfintei Fecioare care lăcrimează (Madonna delle Lacrime), din vecinătatea Parcului Arheologic (o construcţie care sare în ochi prin înălţime şi forma ciudată. Adăposteşte Icoana Fecioarei Maria, care a lăcrimat timp de cîteva zile, între 29 august și 1 septembrie 1953, nici mai mult, nici mai puțin, văzută ca făcătoare de minuni), o puzderie de indicatoare te îndreaptă spre Arkimedion, situat în Piaţa Arhimede, la numărul 11.
Am ajuns în Piaţa Arhimede, pe insula Ortigia, Piață dominată de fîntîna Arhimede.
M-am învîrtit pînă mi-a venit rău în jurul Pieţei pentru a descoperi firma Muzeului.
Cu chiu cu vai am dat de nr. 11.
Arkimedion scria deasupra unei uşi mai mult decît închise.
Ce mai încolo şi-ncoace, zăvorîtă, de-a dreptul!
Nici un orar!
Nici un semn c-ar fi vorba de un muzeu în viaţă.
Nu departe de Piaţă, pe o străduţă, am zărit titulatura oficiului de turism.
Aici, lucrătorii se pregăteau de închidere.
– Muzeul Arhimede?
– Nu mai funcţionează! A fost închis pentru totdeauna!
Abia acum am înțeles insistenţa taximetristului de a suna la Staţia de autobuze Messina pentru a se interesa de mersul autobuzelor spre Catania.
Îi spusesem că a doua zi aş vrea să mă duc pînă la Catania şi, în maşină, calculam un orar cît mai convenabil pentru trecerea de la Reggio la Messina cu Bacul (doar pentru persoane), şi străbaterea cu trenul sau cu autobuzul a traseului Messina-Catania.
Pe Internet, totul funcţiona perfect.
Taximestristul a aruncat tabletei mele o privire dispreţuitoare.
Una e orarul de pe hîrtie, pardon, de pe tabletă, şi alta e orarul din realitate.
Apocalipsa în materie de pustietate
La Reggio m-am grăbit să iau un snop de bilete de autobuz, socotind că voi avea nevoie de ele.În ultimele zile ale şederii, mi-am zis că-i musai să le folosesc.
Mă voi urca în prima staţie de autobuz în primul autobuz şi mă voi da cu el în sus şi-n jos, pînă voi amorți de atîta stat pe scaun.
Am așteptat o oră în prima staţie.
N-a venit nici un autobuz.
Am renunțat să mă mai plimb cu autobuzul.
Prima zi din noul an e peste tot înspăimîntătoare pentru călătorul venit din altă țară.
În Reggio Calabria e însă Apocalipsa în materie de pustietate.
Mi-am zis să profit de asta ca să văd şi eu Coasta Mării Tireniene, pe care n-o parcursesem decît pînă la Scilla.
Pe Coastă, de la Reggio Calabria pînă la Pizzo, se întinde ditamai calea ferată. De fapt, ea merge şi de-a lungul coastei Ionice, astfel că în Calabria, dacă ții neapărat, te poţi da cu trenul de dimineaţa pînă seara.
Mai ceva ca cu scrînciobul.
Dintre toate variantele, am ales Palmi, staţiune turistică pe malul mării, aflată la 43,9 km de Reggio Calabria pe şosea şi la 50 de minute de mers cu trenul.
Ghidul Calabria – la perle de la Méditerranée, singurul despre Calabria într-o limbă străină, consacră localității Palmi două pagini, dintre care una cu un obiectiv turistic seducător:
Stînca cu măslin.
O stîncă ridicată din Mare pe care creşte de decenii un singur măslin.
La Gara Reggio Lido am dat nas în nas cu primele surprize de Anul Nou:
Fanta de monezi a automatului pentru bilete era blocată.
Panoul de afişaj electronic prezenta purici electrici în locul înscrisului.
M-am descurcat pînă la urmă.
Am descins la Palmi.
Din start, m-a surprins pustietatea din gară.
În afară de mine nu mai coborîse nimeni.
Dar nici nu urcase.
Printr-un tunel jegos, am ajuns în Piaţa Gării.
Pustiu ca de început de lume.
Harta de pe tabletă, convocată în grabă, arăta pînă-n Centru un traseu de şase kilometri.
Era staţie de autobuz, dar nu mergea nici un autobuz.
Despre taxi, nici urmă de staţie.
Am făcut la stînga, pe singurul drum care mi se deschidea în faţa ochilor.
După vreo trei sute de metri, în depărtare s-a ivit o haită de cîini.
Soţia mi-a zis că nu merge mai departe.
Toate încredinţările mele, inclusiv făgăduiala că voi face rost de un băţ, s-au dovedit inutile.
Să ne întoarcem la Reggio! am zis, gîndindu-mă că aveam tren abia peste două ore.
În gară, surpriză!
Aveam tren de întoarcere peste o oră.
Peste tot în Italia, cînd am mers cu trenul, difuzoarele din vagon m-au avertizat că e musai să prezint controlorului biletul ștanțat la un dispozitiv din gară, înainte de a mă sui în tren.
La Palmi însă, în gară, nici urmă de dispozitiv. Cu inima strînsă (mor la gîndul că sînt un contravenient, psihologie de țăran, speriat de Autorități!), m-am urcat în tren.
Chiar la intrarea în vagon, am dat peste controlor.
I-am dat biletele (al meu și al soției), explicîndu-i ce s-a întîmplat.
Ni le-a luat și a scris pe el un întreg discurs.
Nici azi nu știu ce-a scris pe ele.
Te pomenești că ceva în genul:
Posesorul acestui bilet e un tîmpit cum rar am văzut în viață.
Era îngrijorat că n-a perforat biletul, în Calabria, unde ʼNdrangheta introduce în Europa 80% din cocaina de pe continent, adusă din Columbia.
Contrar obiceiului meu, în tren n-am mai filmat pe fereastră frumuseţile Italiei.
Mă grăbeam s-ajung cît mai repede la pustietatea din Reggio.
Oricum, mai ușor de suportat decît cea din Palmi.
N.B.
De ce-am scris cele de mai sus?Nu doar pentru a confirma zicerea lui Marin Preda că într-o călătorie singurul lucru care contează e Pățania, ci pentru a supune cititorilor mei această chestiune:
Dacă Italia de Sud, după 70 de ani de capitalism, timp în care Americanii le-au vîrît italienilor în fund miliarde de dolari, e așa cum e, ce să mai spunem de România după doar 26 de ani de capitalism, timp în care românilor nu li-au dat dolari, ci i s-au luat?
Gîndul de sîmbătă, 9 ianuarie 2016
Copyright © 2015. Ion Cristoiu.
Toate drepturile rezervate. Este interzisă reproducerea textelor din acest site fără acordul autorului și/sau citarea sursei
Prima DEMISIE după scandalul din ajunul Anului Nou din Koln,
Prima DEMISIE după scandalul din ajunul Anului Nou din Koln, când zeci de femei au fost
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.htmlCe se intampla in taberele de refugiati din Germania: "Suntem cel mai mare bordel din Munchen. De frica, femeile dorm in haine de strada"
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Ion Cristoiu, pe urmele strămoșilor săi latini (I). Am fost în Calabria, Vasluiul Italiei de azi
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Decizia RADICALĂ a cancelarului german. Merkel s-a RĂZGÂNDIT în privința refugiaților: "Trebuie să facem asta pentru noi"
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Secretele unei afaceri inedite: picturi în săpun natural, realizate de o artistă din Constanţa: „Sunt săpunăreasă, înainte de toate, ca bunica mea”
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Monica Macovei, despre pericolele care pândesc România în anul electoral 2016
Clipul zilei
Monica Macovei, despre pericolele care pândesc România în anul electoral 2016
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.htmlO fostă poliţistă plecată la muncă în Anglia aduce acuzaţii grave la adresa Poliţiei Române: „Părăsesc un sistem corupt de pile, cunoştinţe şi relaţii“
O fostă poliţistă plecată la muncă în Anglia aduce acuzaţii grave la adresa Poliţiei Române: „Părăsesc un sistem corupt de pile, cunoştinţe şi relaţii“
O poliţistă din judeţul Botoşani şi-a dat demisia
după ce, susţine aceasta, s-a săturat de corupţia din cadrul MAI. Ioana
Porfireanu a lansat un atac dur la adresa Poliţiei Române, spunând că în
special avansările şi transferurile se fac doar pe pile şi relaţii.
Femeia a plecat în Anglia să muncească.
Pedepse drastice după ce Andreea Esca a apărut la Antena 1
click.ro
Pedepse drastice după ce Andreea Esca a apărut la Antena 1
Există o lege nescrisă în televiziune, aceea
de a nu le face reclamă, pe propriul post, colegilor din tabăra adversă.
Dar, surpriză!, în noaptea de Revelion, ştirista PRO TV Andreea Esca
(43 de ani) a apărut la Antena 1.
Ce scria în bileţelul găsit la unul dintre agresorii din Koln. 18 refugiaţi, printre suspecţii chestionaţi de poliţie
stirileprotv.ro
Ce scria în bileţelul găsit la unul dintre agresorii din Koln. 18 refugiaţi, printre suspecţii chestionaţi de poliţie
Poliţia a găsit un nou – şi tulburător - indiciu în cazul agresiunilor sexuale comise în Koln, în noaptea de Anul Nou.
Ce s-a schimbat în discursul Angelei Merkel de la vizita oficială a lui Klaus Iohannis la cea a lui Dacian Cioloş. Analiza specialiştilor | klaus iohannis
Ce s-a schimbat în discursul Angelei Merkel de la vizita oficială a lui Klaus Iohannis la cea a lui Dacian Cioloş. Analiza specialiştilor | klaus iohannis
Tema spinoasă a
aderării României la spaţiul Schengen a fost un subiect important al
discuţiilor purtate, joi, de cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi premierul
României, Dacian Cioloş. La fel ca la întrevederea cu preşedintele Klaus
Iohannis, din februarie 2015, cancelarul german a invocat faptul că e necesar un MCV pozitiv pentru anul recent încheiat şi
că lupta împotriva corupţiei trebuie continuată.
Revelion la Koln. Merkel va merge mai departe? Probabil, nu
Actualitate 
Revelion la Koln. Merkel va merge mai departe? Probabil, nu
Violentele
din noaptea de Revelion petrecute la Koln au produs o puternica emotie
in randul publicului german.
Vizita premierului Dacian Ciolos la Berlin a fost folosita de Angela
Merkel ca o oportunitate pentru a oferi prima declaratie publica ...
07:36http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
