http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Corespondență// Gaza, Charlie Hebdo și definiția genocidului
Auzim tot mai des, de la adversarii Israelului, că statul evreu se face vinovat de „genocid” în Gaza. Acuzația este gravă și, pentru asta, merită examinat sensul termenului.
Faimoasa revistă săptămânală politico-satirică franceză Charlie Hebdo scrie următoarele în numărul său de astăzi (editorial semnat de Riss, redactorul șef și un supraviețuitor al masacrului comis de niște islamiști în ianuarie 2015)
«Ce ne-ar putea face să fim optimiști în această săptămână? Cuvântul „genocid”? Sa încercăm. Acest cuvânt n-a fost niciodată atât de la modă cum e azi. Genocidul pare a fi crima supremă. Dar nu este atât de comun pe cât credem. Nu orice conflict violent duce la genocid. “Genocidul” e confundat adesea cu crimele de război, epurarea etnică, crimele împotriva umanității și, de îndată ce televiziunea arată numeroase cadavre de civili, unii scot artileria cea mare și încep să strige că e genocid. Dar genocidul, cel real, este de fapt rar, deoarece caracteristicile sale sunt foarte restrictive.
În primul rând, este nevoie de un plan, adică de o organizație menită să implementeze exterminarea. Bombardarea unor clădiri nu este suficientă pentru constitui acuzația de genocid. Apoi, acel plan trebuie să aibă ca obiectiv distrugerea totală sau parțială a unui popor. Câteva mii de morți în timpul unui război nu constituie un genocid. Definiția genocidului este încă dezbătută pentru că unii și-ar dori să fie restrictivă, în timp ce alții, dimpotrivă, ar dori să fie mai amplă.»
Ce este așadar genocidul?
Genocidul se definește prin intenție, iar nu prin rezultat.
Altfel zis, nu numărul de morți califică un genocid. Nu există un algoritm, o balanță macabră sau niște categorii numerice în care să poți înscrie o oroare comisă sistematic și voit și pe scară largă și să poți spune: „hm, asta ar fi aproape genocid, dar lipsesc niște procente, așa că nu se încadrează”.
Genocidul armean
Genocidul evreilor comis de germanii naziști și de aliații lor este primul fapt incontestabil care a justificat definirea termenului: Shoah, Holocaustul.
Au existat însă și alte tipuri de genocid: cel armean, de pildă, comis de turci.
Astfel, Joe Biden a devenit în aprilie 2021 primul președinte american care a numit uciderea armenilor în perioada 1915 - 1923, pe teritoriul Imperiului Otoman, drept „genocid”, un gest pe care toți predecesorii săi au evitat să-l facă, pentru a nu supăra Turcia, prețios aliat al Occidentului în NATO.
Documentele epocii arată că între 800.000 și 1.500.000 de armeni au fost deportați și uciși de guvernul Junilor Turci în perioada 1915-1923, același guvern care avea să ducă la modernizarea Turciei devenită republică naționalistă.
Turcia modernă admite că între 300.000 și 500.000 de armeni au murit atunci, însă îi consideră victime ale războiului și neagă acuzația de premeditare și de derulare a unei campanii de exterminare.
În Europa, genocidul armean fusese deja recunoscut oficial de țări precum Franța sau Belgia. În Franța, negarea lui este chiar un delict penal, precum este și negarea Holocaustului.
Cu toate astea, mulți continuă să pună întrebarea: ce este acela un genocid?
Uneori, de pildă - dar acelea sunt cazuri rare - campania de exterminare se încheie cu dispariția totală a unei populații. E ceea ce s-a întâmplat în urma ocupării Caucazului de nord de către Rusia țaristă în sec. XIX, care s-a încheiat cu dispariția definitivă a populației ubîh. Alteori, însă, polemic, întreținută artificial, disputa continuă macabru și după tragedie și se duce, obscen, în jurul cifrelor.
Sau, termenul „genocid” e folosit în scopuri politice, precum în 2016, când Camera inferioară a Parlamentul polonez, Sejmul, a votat o rezoluție prin care crimele și masacrele comise de naționaliști ucraineni în al Doilea Război Mondial asupra civililor polonezi erau numite “genocid". Este evident că era vorba doar de o armă ideologică. Adevărul e că atât partizanii ucraineni, cât și cei polonezi, luptau atât împotriva naziștilor cât și a sovieticilor, dar se și lichidau între ei, în masacre încrucișate.
„Genocidul teilor din parc” și negaționismul
Știm cu toții în jurul nostru arătări hâde moral, mai bătrâni și mai tineri, inculți, conspiraționiști obsedați, deloc umblați prin arhive germane, nevorbitori de multe limbi, dar care neagă realitatea Holocaustului.
Sufletul lor e atât de sărac afectiv, încât ei argumentează matematic, spunând, din vidul lor moral, cu simulacrul lor de inteligență, că n-au putut muri șase milioane ci “doar", sau „numai”, atâția… și aici ei vin cu cifre de la câteva sute de mii la (haide, bine!) la unul sau două milioane. „Dar șase nu se poate, frate, uite, hai să-ți demonstrez matematic”.
Acești inculți și superficiali infirmi la suflet nu pricep că definiția genocidului se bazează pe intenția exterminării, nu pe eficacitatea mecanismului. Cifrele sunt irelevante. Uneori tentativa eșuează, dar ea tot genocid va fi etichetată. La Srebrenica, forțele sârbe au exterminat în două zile “doar" opt mii de musulmani, însă intenția era de a aplica asta la scara întregii Bosnii.
La fel, cifrele în morți ale genocidului armean condus de republicanii turci sunt neimportante, chiar disputate. Intenția de exterminare este însă suficient documentată. În sfârșit, se mai înscrie la categoria „genocid” și deportarea în totalitate a unei populații, cum a făcut Stalin în timpul războiului cu unele populații caucaziene (printre care cecenii) și cu tătarii din Crimeea.
În termeni politici, nu toată lumea e mulțumită de multiplicarea faptelor din trecut calificate drept „genocid”. De la Holocaust și genocidul armean, trecând prin cel rwandez și masacrul de la Srebrenica, există teama că se va ajunge la o banalizare a termenului, teamă justificată, dacă ne gândim că în România niște ziariști au putut scrie despre „genocidul”… teilor din Iași. Ba chiar, în 2012, o asociație pentru apărarea câinilor vagabonzi, Cuțu-Cuțu, se lamenta într-un comunicat: „câinii nu sunt evrei ca să fie duși la Auschwitz”.
Negaționiștii „soft”
Există apoi categoria negaționiștilor „soft”, precum „istoricul” David Irving, sau cum a fost în România Petre Țuțea, care pot spune: Hitler a masacrat, într-adevăr evrei, dar nu șase milioane, ci poate vreo juma de milion. Este, evident, șocantă absența de empatie elementară pentru victime în acest joc cu cifrele, ca un dozaj la farmacie, de parcă și jumătate de milion ar fi un mizilic. Acești întârziați, complici contemporani ai crimei trecute, nu pricep că, din nou: genocidul nu este definit prin oroarea cifrelor, ci prin intenția exterminării.
Acești complici contemporani ai crimelor trecute, nu pricep că, din nou: genocidul nu este definit prin oroarea cifrelor, ci prin intenția exterminării. Or asta, evident, nu se poate aplica în cazul israelienilor, care caută doar să facă să dispară definitiv o grupare teroristă, al cărei scop final este într-adevăr genocidar: dispariția Israelului.
AUTOR: Dan Alexe
