Mărturia zguduitoare a unei supraviețuitoare din infernul de la Robbie Williams
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Mărturia zguduitoare a unei supraviețuitoare din infernul de la Robbie Williams
Așa că în urma concertului am rămas cu două sechele care mă vor urmări în timp și pentru care sper să nu ajung să fac și terapie. Prima sună cam așa: fată, niciodată, dar NICIODATĂ, să nu o mai faci tu pe voluntara și pe rezolvatoarea de probleme. Suferă toată gașca de sete, păi murim toate de sete și dacă e cișmeaua la doi metri, dar tu nu te mai ridici din praf strigând ”lasă că mă duc eu”. Nu contează că salvezi planeta, universul, că te premiază Arnold și cu Bruce Willis la un loc, tu nu te mai ridici niciodată. Stai și suferi împreună cu grupul. A doua problema e mai mult o uimire: cum reușește să rezolve cozile Cocoșatu’ și să vândă atât de mulți mici la care mai primești și pâine și muștar, ba chiar și o murătură? A făcut vreo școală de management organizațional? I-a șoptit vreo păsărică secrete la care organizatorii de concerte din România nu au niciodată acces? Cum?
Bun, și acum să trecem la povestea propriu-zisă. Eu și alți 65.000 de oameni am venit entuziasmați în Piața Constituției pentru ceea ce se anunța a fi cel mai tare concert al anului. Nu că aș fi eu marea filfizoancă (deși cred că e dreptul meu de a fi), dar aș vrea să nu mă mai simt jecmănită la fiecare eveniment la care particip cu un fel de naivitate și emoții. Deși lucrurile au degenerat cu siguranță în această seară, îl felicit pe Robbică pentru prestația și devotamentul său. 65.000 de suflete au stat în condiții proaste, doar ca să-ți aplaude talentul și nu ne-ai dezamăgit. Am cântat, am dansat, ne-am îmbrățișat și ne-am pupat pe muzica ta. Și am făcut toate acestea chiar și la coadă la apă. Da, apă plată, la peste 35 de grade. Let me hydrate you!!!
Buba numărul 1: Cozi interminabile la barăcile brand-uite frumos cu Banca Transilvania: un fel de uită jetonul, ia cardul, colorata mâine-i gata. Îmi zic că trebuie să mă las cuprinsă de spiritul evenimentului și mă așez frumos la coadă. 20 de minute mai târziu eram posesoarea unui plastic cu ceva cash pe el. Hai că n-a fost atât de greu, sunt obișnuită cu ceva cozi mai lungi. Oricare dintre voi care a trecut pe la sediile administrațiilor de sector știe că-ți poți lua liniștit concediu fără plată așteptând mântuirea sfântă. Pe fundal tocmai ce terminase de cântat Delia. Da, mamă!
Buba numărul 2: Nu a trecut mult de la consumarea avidă a paharelor de apă că deja muream din nou de sete. Voluntară cum spuneam că sunt, mă așez din nou la coadă. De data asta eram la vreo 20 de metri de unul din corturile de bâlci ale celor de la Ursus. Și stau, mai stau, iar mai stau și văd că și alții pe lângă mine fac același lucru. Pornim o caterincă, mai îmi făceam cu ochiul cu un domn simpatic de lângă mine, în dreapta mea câțiva prieteni, lucrurile nu păreau atât de deprimante. Aceleași 35 de grade afară și jumătate de oră mai târziu deja s-au încins și spiritele. Au început îmbrâncelile, înjurăturile și deja toată lumea se purta ca o gloată de neanderthalieni care acum a văzut pentru prima dată un pahar de bere. 2 kile de sudoare în minus și un Lemar mai puțin, iar eu eram la aceeași nenorocită de coadă.
Ne hotărâm să ne băgăm picioarele în ea de bere (din spirit de solidaritate mi s-a alăturat și restul găștii) și să mergem să-l vedem pe Robbie. În cârd, plecăm spre centrul scenei. La periferia mulțimii lucrurile erau aerisite, însă începeam să înaintăm tot mai greu. Cu chiu, cu vai, ne plasăm într-un loc de unde aveam vizibilitate și eu și prietenele mele de 1,50m (ei da, nu avem toate 1,70m și dacă am fi avut, tot nu ne ajuta la mare lucru). Asta după ce am primit un cot în gură, s-a vărsat bere pe mine și m-au pipăit mai mulți oameni decât aș fi vrut eu vreodată. Dar vorba aia, așa e la concert, proasto care nu știi să te distrezi.
Buba numărul 3: Stăm undeva la 20 de minute și îmi dau seama că nu voi rezista în mulțime fără să beau ceva, orice. Îmi iau inima în dinți, îmi las prietenele pe poziții și mă hotărăsc să rezolv problema. Dă-i iar și treci prin aceleași înjurături, coate și oameni mofturoși, care ce să vezi, pare că nici ei nu se simțeau bine. Mă așez la o altă coadă și parcă se dezlănțuie jihadul. De data asta îmi spun că nu trebuie să plec de acolo fără ceva de băut, eventual de toți banii pe care îi aveam pe nenorocitul ăla de card. Mai ceva ca în RATB, stroșită, strivită, călcată, asudată, înjurată și boscorodită, ajung cu chiu cu vai în fața individului care servea. Ăstuia deja îi citeam disperarea în ochi, după ce dusese două lupte cu niște cefoși și un scandal în care a trebuit să intervină paza și numai de hidratarea mea nu-i ardea. Dacă până să se sesizeze mulțimea vindeau băuturile la pahar, de la trei picioare în gură și o mamă trecută pe la toți sfinții, dozele de bere zburau mai ceva ca păsăricile. Insist și iau totuși și-un pahar cu apă. După calculele mele avea tot undeva la 35 de grade. Remarc totuși că datorită sistemului stupid de plată, o procesare de comandă dura undeva la aproximativ un minut. Prietene, ești nebun?!? Ce urmează? Declarație pe proprie răspundere că îmi e sete? Aaaaaaaaaaa, vreți și o bere? Păi atunci trebuie să completați formularul 6473 pe care îl luați de la baraca 47 și pe care trebuie să îl aveți semnat de către organizator și să nu uitați să veniți și cu ștampila și buletinul xeroxat în paișpemii de exemplare. Sper că e clar!!!
Mi-am revenit târziu în noapte când una dintre prietenele mele îmi dădea cu înghețată pe la nas încercând să mă facă să îmi revin. Am cerut trei beri, patru litri de apă, două cutii de Nirvana cu praline și telefonul. Am băgat Robbie Williams pe Youtube și a fost mișto. Asta e tot ce îmi mai amintesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu