Sanremo 2020 - Rita Pavone canta "Niente (Resilienza 74)"

Sanremo 2020 - Rita Pavone canta "Niente (Resilienza 74)" http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
https://youtu.be/KcG2-wq6lTw

Maestrul TUDOR GHEORGHE și atacurile la adresa sa. "De aia sunt un națio...

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

VIDEO. Minciuna colosală a finului Tudor Gheorghe despre odele ceaușiste ale nașului Adrian Păunescu By Cristian Hubali sâmbătă, 8 februarie 2020

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

VIDEO. Minciuna colosală a finului Tudor Gheorghe despre odele ceaușiste ale nașului Adrian Păunescu
By Cristian Hubalisâmbătă, 8 februarie 2020

0

114

În emisiunea lui Mihai Gâdea, de la Antena 3 (luni, 3 februarie), Tudor Gheorghe a spus câteva minciuni descalificante. Una dintre ele este colosală. Bardul PSD-ist a afirmat răspicat că nașul său, Adrian Păunescu, n-a scris nicio poezie dedicată lui Nicolae și Elenei Ceaușescu. O minciună pe care o demontăm cu probe zdrobitoare.

Tudor Gheorghe a mințit și că el n-a recitat poezii-odă, închinate lui Ceaușescu. S-a contrazis imediat, într-un efort penibil de a minimiza contribuția sa la cultul personalității dictatorului comunist.

Îndoctrinat de nașul Păunescu

A zis-o chiar el. În ultima emisiune a lustragiului Mihai Gâdea, în care a fost „invitat de onoare”, Tudor Gheorghe a recunoscut, poticnit, că a recitat „o dată” niște versuri omagiale la adresa lui Ceaușescu.

Cine l-a îndoctrinat? Chiar nașul său de cununie, Adrian Păunescu, poetul de casă al fostului dictator. Dezvăluirea bardului PSD-ist frizează ridicolul.

Dialogul Gâdea – Tudor Gheorghe

Mihai Gâdea: (…) Poate și ăsta este unul dintre motivele avalanșei de mizerii, de dejecții, de minciuni. Haideți să luăm câteva dintre ele. În perioada epocii comuniste, ați spus vreo poezie omagială tovarășului sau tovarășei, le-ați adus vreo odă în vreun fel, în versuri sau în muzică?

Tudor Gheorghe: Doamne ferește! Doamne ferește!

Mihai Gâdea: Dar asta se spune zilele astea pe Facebook.

Tudor Gheorghe: Nu, nu, nu! Am… la ideile… Adrian, săracu’… Adrian Păunescu. El mi-a spus. Zice: «Finuțule, te rog – era senzațional -, îți dau o idee. Tu crezi că eu – o chestie formidabilă, v-o spun acum – tu crezi că eu nu realizez ce scriu? Dar eu, ca să pot să țin Cenaclul Flacăra, să pot să-mi public cărțile mele de poezie reală și adevărată, eu trebuie să scriu și poeziile astea». Căutați în cărțile lui Păunescu. Nu veți găsi nicio poezie dedicată lui Ceaușescu sau ei. (Dă din cap în stânga și-n dreapta) Nu există asta! Asta… numai din presă sunt. Mi-a spus: «Învață o poezie frumoasă cu Ceaușescu și te vei elibera, te vor lăsa în pace definitiv». Și am făcut asta. Am învățat. Dar n-am apucat. (Ridică mâinile). Am cântat-o o dată, mi se pare, și atât a fost. (Ridică din nou mâinile, gesticulând). Dar pe scenă, niciodată, niciodată!”.

După ce, în primă fază, neagă recitalurile pentru Ceaușescu, Tudor Gheorghe recunoaște în cea de-a doua că l-a „uns” pe dictator, dar încearcă să minimizeze grotescul – ia, a fost acolo… un fleac!

VIDEO: Minciunile sfruntate ale lui Tudor Gheorghe

Tudor Gheorghe, 5 noiembrie 2010 (după moartea lui Adrian Păunescu): „Adrian Păunescu m-a cununat. A fost şi va rămâne naşul meu. De atunci, din momentul în care preotul mi-a spus în biserică să ascult de părintele meu spiritual, pot spune că relaţia mea cu Adrian Păunescu a fost alta decât a celorlalţi cu el”.

Ce zici, bardule mincinos? Astea tot „din presă” sunt?

La Gâdea, Tudor Gheorghe a mințit de-au înghețat apele. Că a simțit nevoia să-l perie pe nașul său Adrian Păunescu, să fie sănătos! Dar de ce o fi rostit el frazele acelea de mitoman amoral? Iată-le: „Căutați în cărțile lui Păunescu. Nu veți găsi nicio poezie dedicată lui Ceaușescu sau ei. Nu există asta! Asta… numai din presă sunt”.

Ia de-aici, bardule! Sau crezi că pe astea tot presa le-a scris?

Poezie omagială a lui Păunescu la adresa lui Ceaușescu: „Vă mulţumesc”

„Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou

Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,

Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,

Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă.

————————————–

Parcă trăiam exilul himeric în pustiu

Şi fapta dumneavoastră avu deodată-n mine

Efectul formidabil al unui trăznet viu

Lovind în ce e putred ca-n rest să facă bine.

————————————–

Sunteţi atât de tânăr şi-atât de curajos,

Aţi deşteptat întreagă speranţa românească,

V-au dat strălimpezime durerile de jos

Şi-aţi doborât minciuna ca pe-o cumplită mască.

————————————–

Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,

Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,

Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod

Ca-n ’72, ţin minte: «Acum ori niciodată!».”

„Trăiască-n sănătate cârmaciul ţării noastre!”

„Celui drept, viteaz şi bun,

Ce la ţară ţine,

Azi, la Ziua Dumnealui,

La mulţi ani şi bine.

———————

Celui care pentru om

Face tot ce face

În contrastul planetar,

La mulţi ani şi pace.

———————

Celui simţitor la tot

Şi pe care-l doare

Tot ce-i om şi omenesc,

La mulţi ani şi soare.

———————

Celui ce iubeşte mult

Mintea îndrăzneaţă,

Pentr-un şi mai viu curaj,

La mulţi ani şi viaţă.

———————

Celui care e garant

Pentru libertate,

Întru sfântul drept la ea,

La mulţi ani şi toate.”

„Bocet pentru ăl bătrân”

O altă poezie omagială, scrisă după execuția celor doi Ceaușești, e de fapt o doină de jale. Mesajul poetic e conține minciuni istorice, revoltătoare. De exemplu: „Şi el s-a dovedit de neînfrânt / Că nu ne-a dat nici lacrimi şi nici sânge”.

Poezia are 12 strofe. Vi le prezentăm pe primele patru și pe ultima.

„Ce tragic timp păgân,

Se-mparte ţara noastră în partide,

De când l-am omorît pe ăl bătrân,

Mormântul lui nici nu se mai închide.

————————————–

Am tras în el ca-n malul de pământ,

Nu l-am putut în timpul vieţii frânge,

Şi el s-a dovedit de neînfrânt,

Că nu ne-a dat nici lacrimi şi nici sânge.

————————————–

Cu el am omorât-o şi pe ea,

Într-un concurs fanatic de păcate,

Şi-atunci păcatul nostru devenea,

Mai greu ca ale lor, împreunate.

————————————–

Aşa puţine vorbe mai rămân,

Într-o tăcere plină de rafale,

Şi vai!, l-am omorît pe ăl bătrân,

Erori peste eroarea vieţii sale.

————————————–

Şi totuşi, într-un tragic timp păgân,

I-am încărcat cu întuneric pasul,

De ce l-am omorât pe ăl bătrân

Și nici măcar nu-i facem părăstasul?”

VIDEO: Minciunile lui Gâdea, în apărarea odelor lui Tudor Gheorghe

LUMEA LUI BANCIU, 6 FEBRUARIE 2020, P3/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Generalul Dan Voinea a rupt tăcerea: Tudor Gheorghe arunca cu grenade la Revoluție să plece mulțimea Irina Dediu - 10:42, 6 februarie 2020 - Sursă : Curentul

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Generalul Dan Voinea a rupt tăcerea: Tudor Gheorghe arunca cu grenade la Revoluție să plece mulțimea

Irina Dediu - 10:42, 6 februarie 2020

Generalul în rezervă, Dan Voinea, fostul procuror militar, care a anchetat timp de 19 ani faptele de la Revoluție, dezvăluie într-un intervi acordat lui Dan Andronic, pentru Evenimentul zilei, amănunte din culise despre căderea dictatorului Nicolae Ceaușescu. În episodul privind rolul actorilor la Revoluție, Dan Voinea face dezvăluiri uluitoare:

„Să țineți minte un singur lucru dacă vă pasionează istoria şi evenimentele din decembrie, mi-au apărut ca manipulatori de manifestanţi, foarte mulți actori și nu orice actori, directori de teatru. Atât. La Arad, cel care manipulează manifestanţii era Vocilă, directorul teatrului. La Constanța, mi-a apărut directorul Teatrului Fantasio, care manipulează, intră în clădirea judeţeană. La Cluj, şi dosarul Clujului este printre primele pe care le-am trimis în instanţă, apare actorul Dorel Vişan, care era directorul teatrului atunci. La Craiova, cel care intră cu generalul Roşu şi aruncă grenade pe acolo de s-a speriat mulţimea, era Tudor Gheorghe.

– Cum adică arunca grenade?– Mulţimea nu se dădea la o parte ca să intre armata să ocupe Consiliul Judeţean, şi a aruncat să facă potecă.”, povestește generalul Voinea pentru Evenimentul zilei. Integral la evz.ro

Despre cine a fost generalul Roșu povestesc foștii lui colegi. La Craiova au fost 19 morţi şi aproape 100 de răniţi. Colonelul Ion Bărbulescu, care se afla, în acel moment, în sediul Judeţenei de Partid, povesteşte pentru Adevărul: „A sunat telefonul. Generalul Roşu a ridicat receptorul şi a raportat că la Craiova e linişte, nu sunt incidente, nu există terorişti. A ascultat, apoi, atent şi imediat s-a schimbat la faţă. Mi-am dat seama că vorbea cu ministrul Apărării, mai ales că l-a salutat chiar aşa: «Să trăiţi, tovarăşu’ ministru!» (ministru era prosovieticul Nicolae Militaru). După ce a închis telefonul, l-a chemat pe unul, căpitanul Bratiloveanu, comandant de pluton, şi i-a dat ordin : «Urci în tanc şi porneşti în misiune! Mergi pe strada Unirii în jos şi, când ajungi la Casa Armatei, tragi o salvă cu mitraliera, apoi mai tragi o salvă lângă stadion, la spital, la fabrica Electroputere şi tot aşa! Bă, tragi, ai înţeles?» Eu eram cu colonelul Ion Păstaie lângă cei doi şi, pur şi simplu, am rămas blocaţi! Nu ştiam ce să mai zicem”. Vezi cum s-au împușcat între ei militarii craioveni.

Viața privată sub asediu Codrut Constantinescu | 04.02.2020- Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Viața privată sub asediu

Codrut Constantinescu | 04.02.2020

Masivul volum scris de Orlando Figes poate fi considerat și o istorie a mentalităților din Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin.

Impresionantul volum „Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin”1, scris de neobositul și inspiratul istoric britanic Orlando Figes, publicat pentru prima oară în limba engleză în anul 2007, se concentrează asupra terorii comuniste din perioada de apogeu a represiunii staliniste, care a afectat zeci de milioane de oameni, fiind descrisă din prisma a sute de martori obișnuiți, în fapt o imensă plasă cu sute de ochiuri aruncate asupra unei perioade teribile din istoria Rusiei, extinsă, după 1945, și asupra unor părți importante din lume. Argumentul autorului este clar încă de la început „Nu este o carte despre Stalin – deşi prezența lui se face simțită pe fiecare pagină – și nici în mod direct, despre politica regimului său; ea cercetează modul în care stalinismul a pătruns în mințile și sufletul oamenilor, afectând valorile în care credeau și relațiile dintre ei. Nu-și propune să dezlege enigma originilor Marii Terori sau să traseze evoluția și decăderea Gulagului, ci să explice cum statul polițienesc a putut să prindă rădăcini în societatea sovietică și să atragă în sistemul său terorist milioane de oameni obișnuiți, ca martori tăcuți și colaboratori”. În timpul Marii Terori staliniste au fost și categorii de oameni care s-au bucurat puțin atunci când nomenklatura bolșevică a fost asasinată, aparent fără noimă, de NKVD. Inevitabil, au apărut și glume, iar Orlando Figes menționează una. Agenții poliției secrete bat cu pumnul în ușa unui apartament în toiul nopții. „Cine e?”, întreabă omul dinăuntru. „NKVD, deschide!”. Bărbatul e ușurat. „Nu, nu”, le spune el, „ați greșit apartamentul, comuniștii locuiesc deasupra!”. Pe de altă parte, este de înțeles de ce uciderea nomenklaturii comuniste nu a suscitat cine știe ce simpatii în rândul țăranilor care fuseseră colectivizați cu forța, deportați în nordul Siberiei, sau în cel al rămășițelor țariste, care deja suferiseră valurile represiunii.

Orlando Figes oferă numeroase exemple de comuniști care nu puteau face distincția între viața privată și viața publică/politică, pentru că „bolșevicii respingeau în mod explicit orice distincție între viața publică și cea privată (...) Întreaga viață personală a membrilor de partid era socială și politică; tot ce făceau ei avea urmări directe asupra intereselor partidului. Acesta era înțelesul expresiei unitatea de partid – fuziunea completă a individului cu viața publică a partidului”. Din această perspectivă complexă, chestiunile aparent banale căpătau o cu totul altă dimensiune. „Să vorbești era primejdios în această societate. Discuțiile din familie, repetate în afara casei, puteau atrage după sine arestul și închisoarea. Copiii reprezentau principalul pericol, pentru că, în mod natural, erau predispuși să vorbească și prea mici ca să înțeleagă semnificația politică a ceea ce auziseră din întâmplare”.

Anii 1930 au fost, într-un fel pervers, anii de glorie ai Uniunii Sovietice, sub Iosif Stalin, căci sistemul sovietic a revenit la tradiția familiei clasice, devenită acum familie sovietică exemplară, după excesele de la începutul anilor 1920, familie destul de pudică, după chipul și asemănarea lui Stalin, care și-a întors fața și către industriile de consum, care permiteau un mai mare aflux de produse de strictă necesitate. Toate acestea și-au pus amprenta pe confortul și pe nivelul de viață al cetățenilor sovietici. Însă situația era departe de a fi roz. „Pentru cea mai mare parte a populației din URSS, anii 1930 au fost o perioadă de lipsuri materiale, și chiar pentru noua birocrație, care avea acces la magazine speciale, cu greu s-ar fi putut spune că mărfurile se găseau în cantități îndestulătoare. Unele estimări afirmă că, în prima jumătate a deceniului al patrulea, numărul de familii care primeau resurse speciale era de 55.000, din care 45.000 locuiau la Moscova. Bunurile oferite suplimentar le permiteau acestor familii să ducă o viață mai confortabilă decât a vastei majorități a cetățenilor, dar, după standardele occidentale, ele trăiau încă foarte modest”. Nomenklatura stalinistă primea în plus față de restul de populație 4 kilograme de carne, 4 kilograme de cârnați, 1,5 kilograme de unt, 6 kilograme de pește proaspăt, 20 de ouă sau un kilogram de icre negre. Ne dăm seama cât de prost se hrănea marea majoritate a populației, iar cozile la care se stătea sunt descrise de câțiva călători occidentali mai curajoși (precum A. Gide) în URSS.

Trauma Marii Terori staliniste, care a afectat atât establishment-ul sovietic, cât și minorităţile naționale (prin operațiunile naționale), a fost uriașă, căci afecta în mod direct raporturile din interiorul familiei. „Dispariția unui soț și tată punea familiile într-o situație extrem de dificilă. Soțiile îi repudiau pe soții care fuseseră arestați, nu neapărat pentru că îi credeau dușmani ai poporului, deși uneori posibilitatea aceasta li se părea reală, ci pentru că așa le era mai ușor să supraviețuiască și să-și protejeze familia (din acest motiv, mulți soți își sfătuiau chiar ei soțiile să-i renege). Statul exercita presiuni asupra lor să se dezică public de soți (…) Femeile trebuiau să dea dovadă de tărie de caracter și de mult curaj pentru a rezista presiunilor și a rămâne alături de soții lor”. Orlando Figes oferă numeroase informații despre evoluția Gulagului sovietic (colateral, ampla sa lucrare este și o istorie a Gulagului sovietic) având în vedere că viața privată din Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin comunica în mod direct cu sistemul de represiune (Gulagul fiind ultima verigă). Discuții care astăzi ne par de-a dreptul banale, între prieteni, rude, în interiorul familiei, puteau duce direct la condamnări de 10 sau 15 ani de muncă în Gulag (condamnări pentru agitație contrarevoluționară, răspândirea de zvonuri alarmiste, mai ales în prima parte a celui de-al Doilea Război Mondial). În perioada acestuia, 15% din totalul armamentului folosit de Armata Roșie, o mare parte din uniformele militarilor și multe alimente au fost produse de forța de muncă sclavagistă din Gulag. Orlando Figes oferă exemplul regiunii penitenciare Norilsk, situată lângă Cercul Polar, unde se aflau mari rezerve de nichel, platină, cupru, dar și de cărbuni. Toate aceste bogății ale subsolului fuseseră descoperite încă din anii 1920, însă nu aveau cum să fie exploatate, căci muncitorii și tehnicienii liberi erau deosebit de refractari în a se muta într-o regiune cu condiţii meteo extreme (temperaturile ajungeau și până la -50 de grade Celsius, tot timpul se stârneau furtuni, șase luni pe an era întuneric, iar atunci când venea primăvara, prin mai, solul se topea brusc, transformându-se în mlaștină, oferind condiții excelente pentru apariția roiurilor de țânțari).

După dispariția lui Stalin în 1953, situația vieții private în URSS nu s-a schimbat radical, imensa frică din societate neavând cum să dispară dintr-odată. Chiar dacă reușeau să se întoarcă din Gulag, după mulți ani de calvar, supraviețuind unor experiențe traumatice teribile, oamenii aveau dificultăți mari în a se readapta la viața normală (cât putea fi aceasta de normală în vremea Uniunii Sovietice). Traumele i-au însoțit toată viața pe supraviețuitori. Nici eliberarea deținuților din Gulag nu a fost un proces ușor sau rapid, căci conducerea sovietică a tărăgănat procesul mai mulți ani, fiindu-i frică de revenirea în societate a milioane de oameni supraviețuitori, aflați în căutarea reabilitării, a căror apariție afecta alte milioane, care contribuiseră la trimiterea lor în Gulag și care i-au considerat stafii. Un milion de oameni au fost eliberați din închisori și lagăre prin amnistia din 27 martie 1953, cam 40% din populația totală a Arhipelagului, însă marea majoritate era formată din deţinuți de drept comun care aveau condamnări mici, de sub 5 ani, femei cu copii mici sau deţinuți ce atinseseră vârsta de pensionare (fiind lăsați, în mod generos, să moară mai degrabă acasă decât în lagăr).

Deținuții politic au fost excluși de la eliberare, iar cazurile lor trebuiau revizuite unul după altul, individual, de Procuratura sovietică. Până în aprilie 1955, fuseseră reanalizate 237.412 cereri de apel din partea deținuților, dar numai 44 au dus la eliberarea lor. Se știe acum că Hrușciov s-a folosit de acest dezgheț pentru a-și înlătura contracandidații la conducerea colosului sovietic, chiar dacă și el era mânjit de sângele vărsat în timpul represiunii staliniste, când fusese direct răspunzător de arestarea unui sfert de milion de oameni din Ucraina (el fiind de origine ucraineană), unde exercita funcția de secretar de partid, iar mai apoi, epurând organizația PCUS din Moscova.

Istoricul britanic se referă pe larg la traumele supraviețuitorilor, care nu i-au părăsit tot restul vieții. „Celor care se întorceau din lagărele de muncă forțată le era adesea foarte greu să restabilească relațiile cu rudele. După ani în Gulag, ce fel de viață normală de familie puteau ei spera să ducă? Nu aveau parte de consiliere psihologică sau de psihanaliză, nu au primit niciun fel de ajutor pentru afecțiunile lor fizice sau comportamentale, nici măcar o recunoaștere a traumelor pe care le-au trăit. Adesea, cei care s-au întors nu prea înțelegeau tensiunea în care trăiseră familiile lor sau grozăviile pe care le înduraseră în anii scurși de la despărțirea de ei. Indivizii din ambele tabere – cei reveniți din lagăre și cei rămași acasă – se simțeau respinși și înstrăinați”. Greu de înțeles pentru noi, acum, rămâne necesitatea unor foști membri de partid, care au fost condamnați la mulți ani de Gulag și care în mod miraculos i-au supraviețuit, de a fi reprimiți în rândurile Partidului, odată întorși acasă, după 1956. Era vorba de dorința lor de a continua să creadă în idealurile leniniste, care ar fi fost întinate de dictatura lui Stalin, în ciuda suferințelor atroce îndurate. Un savant de la Institutul Agricol „Lenin” declara în anii 1970 că „reprimirea în rândurile Partidului Comunist a fost cea mai mare fericire din toată viața mea”.

Masivul volum scris de Orlando Figes poate fi considerat și o istorie a mentalităților din Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin, însă efectele stalinismului în viața privată a cetățenilor sovietici aveau să dureze cu strășnicie până la implozia sistemului, în 1991, și chiar după aceea, pentru că mentalitatea forjată în anii regimului totalitar stalinist era bazată pe o frică irațională. //

1. Editura Polirom, Iași, 2019.

// Orlando Figes

// Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin

// Traducere: Justina Bandol și Mihaela Negrilă

// Ed. Polirom, 2019, 600 pag.

TAGS:

ORLANDO FIGESVORBIND ÎN ȘOAPTĂED. POLIROMJUSTINA BANDOLMIHAELA NEGRILĂ

”Avertismentul„ - Ioana Moldovan | 04.02.2020 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Avertismentul

Ioana Moldovan | 04.02.2020

Cartea semnată de Anonymous este o lectură interesantă pentru cititorul care privește scena politică americană de departe, ca un spectacol shakespearian în desfășurare.

Procesul de punere sub acuzare a președintelui american – pentru abuz de putere – continuă fără martori. Sâmbătă dimineața, la primele ore, Senatul american s-a pronunțat cu privire la participarea martorilor în proces. Majoritatea republicană a Senatului american a respins, cu 51 de voturi contra 49, acceptarea acestora. Este primul caz de impeachment din istoria SUA în care martorii nu vor putea vorbi despre ceea ce știu, accesul acestora fiind blocat. Majoritatea republicană care numără 53 de voturi a pierdut două voturi, respectiv senatorul Mitt Romney (Utah), fost candidat prezidențial din partea Partidului Republican în 2012 (contracandidatul lui Obama), respectiv Susan Collines (Maine), ceea ce explică cele doar 51 de voturi. John Bolton (fostul consilier pe probleme de securitate al președintelui Trump în perioada aprilie 2018 - septembrie 2019), respectiv Mick Mulvaney, șeful de personal în funcție la Casa Albă, nu vor putea spune ce știu despre Ucraina și felul în care Trump a încercat să forțeze mâna președintelui Zelensky.

Sau cel puțin nu vor putea spune, sub jurământ, în fața judecătorului John Roberts. Pentru că Bolton e hotărât să spună ce știe. În urmă cu doar câteva zile, a apărut informația potrivit căreia Bolton ar fi pe punctul de a publica o carte în care spune tot ceea ce știe. The Room Where It Happened (Camera în care s-a întâmplat) are deja ISBN și este programată să apară pe piață în 17 martie, fiind editată de Simon&Schuster. Amazon o propune deja ca produs pentru 19,50 $, fiind deja anunțată ca bestseller nr. 1. Casa de editură are un CV impresionant, cu peste 2.000 de titluri anual, în 35 de colecții diferite. Pe lista lor de autori notabili figurează, printre alții, Andrew Solomon, legendarul jurnalist Bob Woodward, Dan Brown, Doris Lessing, Hillary Clinton, Jimmy Carter, Stephen King și... Donald Trump.

Echilibrul celor trei puteri care guvernează viața democratică americană începe să se dezintegreze. Puterea judecătorească, cum se vede în procesul de impeachment, e subordonată legislativului și trebuie să respecte cadrul propus de acesta. Dar un proces cu martori care vor să vorbească, dar cărora nu le este ascultată mărturia mai este un proces? Constituția SUA, coloana vertebrală a unui regim democratic care se mândrește cu o lege fundamentală în vigoare din 1789, actualizată cu doar 27 de amendamente de-a lungul ultimilor 250 de ani, se dovedește din ce în ce mai impotentă în încercarea de a păstra sistemul de pârghii și contrapârghii care, până în prezent, a stopat derapajele celor care au vrut să se agațe de putere.

Adevărul nu mai este o valoare și nici o obligație. Adevărul este înlocuit cu adevăruri subiective, care tind să ocupe o mai mare sau mai mică parte din spațiul public. Cu cât ești mai sus în ierarhia puterii, cu atât poți să-ți impui adevărul personal, în detrimentul Adevărului. Iar Donald Trump reușește admirabil să-și impună adevărul.

Cei care contestă adevărurile lui Trump și care se află în continuare în echipa sa sunt din ce în ce mai puțini. Un asemenea exemplu e Anonymous (n.r., menținem ortografierea engleză a cuvântului). În 5 septembrie 2018, apărea în cotidianul New York Times un articol de opinie semnat „Anonymous” și intitulat: Fac parte din Rezistență, în interiorul administrației Trump. Articolul relatează munca unor membri din echipa Trump care, în mod deliberat, încearcă să tergiverseze sugestiile și ordinele președintelui, pentru că acestea nu sunt altceva decât reacții superficiale, luate fără să cunoască în profunzime dosarele diferitelor probleme. Anonymous este prezentat ca funcționar superior în cadrul administrației Trump. După apariția articolului, peste 30 de funcționari au negat vreo legătură cu scrierea articolului, printre aceștia aflându-se John Bolton, Mick Mulvaney și chiar Melania Trump. New York Times cunoaște identitatea autorului, dar a preferat să publice anonim, pentru a proteja persoana de represalii. După apariția articolului, Trump a strigat „trădare”pe Tweeter și a cerut să cunoască identitatea celui care, prin minciunile diseminate, aduce un atentat la securitatea națională.

Anonymous a recidivat în noiembrie 2019 când, sub același nume neutru și impersonal, publică o carte: Un avertisment (A Warning), apărută la Editura Little, Brown and Company. Opt capitole, o prefață și un epilog – totul, în 259 de pagini. Cartea însă a fost aspru criticată de cele mai importante cotidiane americane (Washington Post și New York Times), care acuză autorul de prea multă prudență, renunțând la episoade concrete și fiind prea vag, pentru a nu putea fi demascat. Autorul, dacă vrea să spună adevărul, o face pe ocolite. Încercând să demonteze prezentul, el face apel la trecut și citează fraze puternice, care sintetizează esența democrației americane, rostite de-a lungul istoriei de importante personaje politice.

Trump e prezentat ca un individ amoral, cu umori variabile. Ceea ce nu e rău în sine, dar dacă e să-i dăm crezare lui Theodore Roosevelt (al 26-lea președinte american, 1901-1909), „caracterul – pe termen lung – este factorul decisiv în viața unui individ ca și în existența unei națiuni”. Cartea în sine, deși supără cetățeanul american dornic de concret, este o lectură interesantă pentru cititorul care privește scena politică americană de departe, ca un spectacol shakespearian în desfășurare.

Cele opt capitole sunt, potrivit autorului, sublinieri ale unor aspecte legate de președinția Trump, lucruri pe care publicul trebuie să le cunoască înainte de a-i oferi, în 2020, un nou mandat. Autorul scrie despre lucruri pe care le-a văzut și cunoscut personal, lucruri care subliniază haosul care guvernează Casa Albă. Comportamentul președintelui Trump oscilează între insuportabil și stânjenitor. Publicarea, sub umbrela anonimatului, este explicată tehnic și simplu: pentru ca cititorul să se concentreze asupra mesajului, și nu asupra mesagerului. Cartea nu are un scop lucrativ personal, autorul refuzând un avans de 7 cifre și acceptând să fie plătit doar cu o parte din sumele care-i revin din dreptul de autor, parte dintre acestea fiind donate unor organizații și fundații. Ca funcționar, nu este dator să tacă, ci să spună adevărul. Și cartea nu este un gest neloial pentru că nimeni, nici chiar la Casa Albă, nu trebuie să confunde loialitatea față de patrie cu loialitatea față de un om, fie el chiar și președintele SUA.

Cartea începe cu celebrul tweet din 19 decembrie 2019 prin care Trump anunța înfrângerea ISIS în Siria și întoarcerea soldaților americani acasă. Evident, Trump fusese sfătuit contrariul de către consilierii săi. Mesajele sale de 140 de caractere, care tulbură apele, sunt expediate din reședința privată a președintelui, un spațiu aproape sacru, cu mobilier care a fost martor tăcut și reverențios al atâtor momente cruciale din istoria americană. Iar acum, acel aer pur, în care s-au rostit sau scris cuvinte care și azi ghidează spiritul american, e poluat de trivialități și remarci sexiste. Capitolul al II-lea se ocupă de Caracterul Omului. Aproape pedagogic, trecând prin Cicero, autorul dezbate cu exemple și contraexemple că un om imperfect poate realiza acte mărețe, dar un președinte trebuie să fie pregătit să facă mai mult bine decât rău poporului său.

txistă câte un tweet pentru orice”, e prima propoziție a Capitolului al III-lea, care dezbate părerile false și mincinoase (fake). Pe lângă chestiuni grave, aflăm un fapt divers amuzant: o societate americană care produce papuci de plajă, dreptul afișând un tweet prezidențial pe o chestiune, iar stângul, un alt tweet, contrariul a ceea ce a fost deja afirmat – ambele, semnate Trump! Asalt contra democrației, Capitolul al IV-lea, dezbate stilul Trump de a urmări adversarii politici, explicând cum sistemul de echilibru al puterilor este pentru prima dată pus în pericol.

În a doua parte a cărții, imprevizibilitatea președintelui este prezentată în contrast cu obligația de a avea o anumită ținută la masa aliaților. Slăbiciunea oamenilor puternici, Capitolul al V-lea, descrie un Trump care pe plan internațional e privit ca băiatul care a strigat „Lupul!”, cineva care a pierdut orice credibilitate în lumea decidenților. Capitolul al VI-lea, Noua Linie Mason-Dixon, încearcă să deseneze o nouă graniță în politica americană. Linia Mason-Dixon este simbolic, în istorie, granița care separa Nordul american liber de Sudul sclavagist. Generalul american Ulysses Grant (ulterior, al 18-lea președinte american) avertiza că echivalentul Liniei Mason-Dixon va fi granița între patriotism și inteligentă, pe de-o parte, și superstiție, ambiție și ignoranță, pe de altă parte. Autorul împinge și mai departe această graniță, descriind un Washington care, sub Trump, a devenit un abominabil spectacol TV. Trump provoacă și obligă la răspunsuri și la replici de o violență nemaiîntâlnite, care degradează materialul democratic.

Capitolul al VII-lea tratează Simpatizanții lui Trump, pe cei care – indiferent ce ar face președintele – reușesc să-i găsească scuze. Autorul descrie un soi de canibalism în sânul Casei Albe, o cultură ce împiedică oameni buni și bine intenționați să intre și să consolideze administrația Trump. Noi, alegătorii – ultimul capitol – este un fel de evaluare a lucrurilor pierdute în timpul președinției Trump. Încă patru ani sub același regim dă autorului un gust de neputință. Căci ceva ireversibil s-a întâmplat în democrația americană și aceste falii nu mai pot fi reparate.

Epilogul începe cu rememorarea actelor de curaj ale pasagerilor zborului United Flight 93, care, în 11 septembrie 2001, au încercat să ia cu asalt echipa care le-a deturnat avionul. N-au reușit, dar au lăsat o altă pagină de istorie de amintit, exemplu pentru o criză asemănătoare. Dar dacă noii pasageri n-au deloc senzația că avionul le-a fost deturnat, ci doar că pilotul se luptă să stabilizeze avionul?

Care punct de vedere e Adevărul? //