În cele din urmă,
 guvernul Tsipras a uimit pe toată lumea. Dar nu pentru amploarea 
revendicărilor sau pentru organizarea unui referendum, ci pentru felul 
cum a cedat, punând în aplicare exact măsurile împotriva cărora ridicase
 întreaga Grecie. Un economist citat cu asiduitate în virtutea 
celebrității sale, Paul Krugman, spunea deunăzi la CNN că nu ar fi 
crezut ca grecii să afișeze o postură radicală fără să aibă niciun plan 
de rezervă. 
Prin urmare, unii
 dintre cei care îl încurajau pe premierul Tsipras îi atribuiau acestuia
 intenții pe care nu le avea. Bunăoară, unii păreau încredințați că 
planul nemărturisit al lui Alexis Tsipras ar fi fost acela de a scoate 
Grecia din zona euro. S-a dovedit apoi că s-au înșelat cu toții și că el
 nu a acționat ca un lider guvernamental - în sensul tradițional al 
termenului - ci ca un lider de sindicat. Nu întâmplător el însuși și 
susținătorii săi au subliniat insistent că au primit un mandat popular 
ferm pe care referendumul din 5 iulie l-a reconfirmat și întărit.
E adevărat că și 
un guvern național are nevoie de un mandat popular, dar un asemenea for 
mai deține, teoretic, și o importantă rezervă de gândire proprie, o 
rezervă strategică, așa-spunând, manifestând, inevitabil, un anumit 
decalaj față de gândirea comună. E un mic paradox aici, căci, pe de o 
parte, democrațiile pretind transparență și dezbatere largă, dar, pe de 
alta, tot ele cer liderilor o competență superioară, prin care ar trebui
 să înțelegem și forța morală de a asuma riscuri.
Alexis Tsipras, 
în schimb, a fost expresia integrală a gândirii comune și a mandatului 
popular primit la alegeri și la referendum. El nu putea asuma niciun 
risc, căci nu avea o gândire proprie, nu avea ”un proiect de țară”, cum 
se mai spune încă la noi (dar nu pentru multă vreme), acționând de fapt 
asemenea unui lider de sindicat condus de un mandat imperativ. Conform 
sensibilităților recente, Tsipras a întruchipat liderul democratic ideal
 și nu este întâmplător că a fost admirat în multe locuri, inclusiv în 
România. Mulți și-ar dori un lider ca Tsipras, s-a spus de atâtea ori, 
tocmai pentru că el s-a identificat cu poporul fără rest. Dar tocmai de 
aici i s-a tras și înfrângerea lamentabilă. Căci din clipa în care 
resursele sale de negociere se epuizaseră, el a rămas complet golit de 
orice proiect și de orice idee, acceptând tot ceea ce respinsese 
inițial. Din acel moment el a făcut figura liderului de sindicat care 
trădează, trecând de partea administrației. Prin comparație cu el, Yanis
 Varoufakis a rămas rebelul perfect, omul inflexibil și loial cauzei 
sale până la capăt, marginalul care preferă iubirea și respectul 
companionilor în detrimentul succesului cinic. Întreaga poveste a 
semănat mai mult cu un episod din istoria stângii revoluționare, cu 
radicali și moderați și, bineînțeles, cu eternii oportuniști. 
Pe scurt, Grecia 
nu a acționat ca o țară în sensul pe care acest termen îl mai avea în a 
doua jumătate a secolului trecut și poate și în primul deceniu al 
acestui secol, ci ca o clasă socială. Atașamentul grecilor față de 
Europa ar trebui înțeles nu atât ca mesaj ”luminat”, ”rațional”, ca 
expresie a păturii culte care ar înțelege exigențele continentului, ci 
ca sentiment profund al dependenței și al propriei neputințe economice. 
Dacă grecii ar mai fi gândit în termeni naționali, ei n-ar fi putut 
exclude ieșirea din zona euro și reconstruirea propriei economii pe alte
 temeiuri. A fost cu totul surprinzător că abandonarea monedei comune a 
fost considerată o soluție validă de economiștii americani sau germani, 
dar nicio grupare și niciun lider relevant din Grecia nu au luat-o măcar
 în considerare. Dimpotrivă, Tsipras și Varoufakis, liderii democratici 
”ideali”, au considerat ieșirea din euro ca o inadmisibilă alungare din 
paradis. 
Deznodământul 
revoltei grecești ne arată că asistăm la o etapă nouă din istoria 
post-națională a Europei și că națiunile periferice dobândesc un statut 
mai asemănător claselor sociale din arhitectura vechilor societăți 
cuprinse în statele națiuni. Este interesant că, înainte de referendum, 
un înalt prelat grec s-a exprimat în favoarea lui ”Da”, mesajul său 
fiind preluat cu uimire și cu satisfacție în anumite cercuri românești. 
Unii s-au grăbit să anunțe că Biserica Ortodoxă din Grecia este 
”proeuropeană”, adică ”luminată” și ”corect orientată”, deși mult mai 
semnificativă a fost tocmai tăcerea Bisericii și nu participarea ei. Nu 
suntem siguri că descifrăm corect înțelesul acestei neutralități, dar 
bănuim că Biserica greacă s-a repliat pe sine, intuind că vor sosi 
momente în care ea însăși va fi nevoită să se decupleze de planul 
național cu care s-a identificat atât de puternic. Supraviețuirea ei va 
depinde de această disociere, care nu va exclude etnicul și ceea ce ține
 de tradițiile vernaculare, dar care vor fi asumate regresiv, ”dincoace”
 de ideea de națiune. 
Românii au făcut 
ei înșiși un pas în această direcție post-națională, dar nu prin revoltă
 împotrivă diriguitorilor Europei, ci prin migrație. Grecii s-au 
constituit în ”sindicat” revendicativ, adoptând în Europa o postură 
exclusiv socială (spre deosebire de ”rebelii” britanici), românii însă 
au plecat cu milioanele în emigrație, ceea ce revine în cele din urmă la
 același lucru, căci ambele conduite înseamnă abandonarea națiunii ca 
mod de viață. În măsura în care nu doresc sau nu pot să se asimileze, 
românii din emigrație reprezintă la rândul lor o avangardă a acestei 
existențe post-naționale, identificându-se sociologic cu o categorie 
socială.