Isabela Vasiliu-Scraba, Interviu ALEXANDRU DRAGOMIR:
«Eu mă simt acasă numai în filozofie»
(Se editează în 3 numere consecutive – Partea II)
(IV) Alexandru Dragomir, portretUL lui Heidegger COMPARAT CU NAE IONESCU
(Partea IV-a a
interviului din 15 iunie 2000 refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba conform celor înregistrate pe casetă audio și
însoțit pe alocuri de comentarii, după cenzurarea operată de «Observatorul Cultural», nr. 275/ 2005 ; Sursa : www.isabelavs.go.ro )
Fabian Anton: Va întreb și eu: cum era Heidegger?
Alexandru Dragomir:
Păi ție acum o să-ți răspund stereotipic. Fiindcă în timp răspunsul
s-a stereotipizat. Când am ajuns, în fine, la Heidegger, după multe
tribulații și după doi ani de eforturi în țară, (eforturi ca să pot
pleca, căci erau anii de război) am intrat în sala de curs. Mare emoție
pe mine, sufletește… Era o sală arhiplină. Așa era obiceiul ca, în
primul rând, pe toată lărgimea amfiteatrului, să stea profesori, colegi
de-ai lui Heidegger. Nu era voie să te așezi acolo. În rândul al doilea,
erau studenții de la Privatseminar, cum se chema. De la seminarul
privatissim. Pe urmă era mulțimea: studenți de la toate facultățile, în
afară de ultimele două rânduri unde erau prelații. Freiburg era un mare
centru catolic, și probabil mai este și acum, și veneau în robe, popii,
cum le spuneam noi. Asta era sala. Și a apărut un tip mic, cu niște
pantaloni prinși sub genunchi, cu niște ciorapi până sub genunchi,
îmbrăcat într-un soi de port de pe acolo, din Schwartzwald, Pădurea
Neagră. Și acesta s-a dus la catedră, s-a uitat așa la noi, s-a întors,
s-a uitat la tablă și apoi a plecat din sală.
Printre noi era nedumerire,
rumoare. Ca să se întoarcă după 2-3 minute cu Pedellul, îngrijitorul de
sală care venea spășit cu buretele și creta în mâna. Ieșise pentru că
nu avea burete și cretă la tabla. [Pedellul] i-a șters tabla, Heidegger a
scos niște hârtii, iar a aruncat o privire asupra noastră, asupra
sălii, și-a plecat capul ca sa citească din hârtiile lui și a început
să debiteze ale lui: «Das Sein ist das Sosein des Nichtsein, ein
Schatten des… ». Arata exact ca un mic funcționar de bancă. Nimic
harismatic! Ce Nae ?
[Cu sensul evident că
Martin Heidegger nu avea harisma profesorului Nae Ionescu, despre care
Cioran spusese că a fost „o apariție unică”, că „avea un farmec
nemaipomenit. Era cuceritor…Foarte rar întâlnești un asemenea
profesor…Era un personaj care nu-i curent în universități…Mi-e imposibil
să-mi imaginez o universitate fără el” vezi Isabela Vasiliu-Scraba, In
labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre
Țuțeu, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 36; http://www.scribd.com/doc/153762785/IN-LABIRINTUL-RASFRINGERILOR-Nae-Ionescu-prin-discipolii-sai-Petre-Tutea-Emil-Cioran-Constantin-Noica-Mircea-Eliade-Mircea-Vulcanescu-si-Vasile precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Heidegger și românii, emisiune radiofonică difuzată pe 19 martie 2005 la Radio România Cultural în cadrul seriei „Izvoare de filozofie”. ].
Nu puteai spune că era nici măcar un gen de profesor universitar german.
Și pe urmă, după ce am fost
la cursul lui, am primit ordinul de mobilizare din țară. După ce mă
căznisem doi ani de zile ca să ajung în fine la Heidegger, am primit
ordin de mobilizare din țară! Trebuia să plec imediat. Atunci mi-am luat
inima în dinți și m-am dus la Heidegger.
El ținea așa-zisele
“Sprachstunde”, ore de vorbire cu studenții, în care stătea la
dispoziția studenților, o dată pe săptămână. M-am dus la orele astea și
i-am spus cazul meu, așa cum era. Și i-am spus că aș vrea să vorbesc cu
el în legătură cu Sein und Zeit, cartea fundamentală a lui Heidegger.
[ Cartea Sein und Zeit
(1927) a fost prima oară tradusă în românește de dr. Dorin Gabriel
Tilinca „după două decenii de muncă” (vezi Postfața versiunii românești,
în M. Heidegger, Fiire și timp, trad. Tilinca, Ed. Grinta, Cluj-Napoca,
2001). Ajutat la terminologia filozofică de Mircea Arman, doctorul
Tilinca a „desțelenit” terenul echivalărilor din „limba lui Heidegger”
în limba română, echivalări care au ajutat si la a doua traducere,
făcută mai la repezeală. Asemănarea celor două traduceri românești a
fost observată de Viorel Rotilă - autor al volumului de exegeză
Heidegger și rostirea ființei, Ed. Lumen, Iași, 2009 si cadru didactic
la Universitatea „Dunărtea de jos” din Galați. El a consemnat că cele
două traduceri apărute la un deceniu distanță sunt „fără mari diferențe”
(V. Rotilă). Cu o prefață splendidă scrisă în 1971 de Octavian Vuia
(1914-1989), prietenul și colegul lui Alexandru Dragomir la studii
post-universitare în Germania (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Doi
străluciți discipoli ai lui Heidegger: A. Dragomir și Oct. Vuia; precum
și Filozofie în clandestinitate sau în străinătate, în vol.: I. V. S.,
Propedeutică la eternitate, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004,
pp.7-34; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEU...),
traducerea doctorului Tilinca din Sein und Zeit, Partea întâi, a fost
publicată în 1994 de regretatul Nicolae Florescu (1942- 7 nov. 2013),
despre care un cripto-comunist nota cu binecunoscutul său șablon, că în
Intoarcerea proscrișilor – Florescu ar scrie despre exil „cu furie și
acribie” (Dan C. Mihăilescu, Oriunde în afara lumii, în „Observatorul
Cultural” no. 109/2002). Traducerea integrală a doctorului Dorin Gabriel
Tilinca prefațată de Mircea Arman a apărut la Ed. Grinta cu câțiva ani
buni înaintea celei de-a doua traduceri cu care Editura Humanitas a
umplut piața. Povestea celor două traduceri românești a avut încă din
comunism pitorescul ei, dacă ținem seama de nemulțumirea pe care o
manifestase în 1987 la un colocviu de la Arad „cronicarul plastic”
(apud. Constantin Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de
la Păltiniș” ironizată de Noica, Partea I-a în rev. „Acolada”, Satu
Mare, Anul VII, nr. 2/65, febr. 2013, p. 16 si 22 http://www.scribd.com/doc/167094226/Isabela-Vasiliu-Scraba-Himera-%... ; Partea II-a rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VII, nr. 3/66, martie 2013, p. 16 si 23, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltini... )
Andrei Pleșu „nedumerit” de poziția filozofului Anton Dumitriu care din
1986 „sprijinise apariția textului heideggerian”. Textul publicat în
„Revista de istorie si teorie literară” condusă de Zoe Dumitrescu
Bușulenga a fost criticat cu vehemență fără niște motive cât de cât
obiective. După ce filozoful Anton Dumitriu a văzut observațiile făcute
traducerii volumului Ființă și Timp, el a consemnat următoarele: „Le-am
analizat cu foarte multă atenție și nici una [dintre observații] nu mi
s-a părut valabilă. Oferă numai o „variantă” la unele expresii și, din
nefericire, nu numai că nu sînt mai bune, dar cele mai multe sînt
inferioare celor găsite de dvs. Domniile lor [G. Liiceanu și T.
Kleininger] cred că au găsit „erori”. Cum nu sînt erori, urmează că
există un motiv subiectiv pentru toată zarva aceasta” (Anton Dumitriu, 2
aprilie 1988, în rev. „Jurnalul literar”, p.28). Anton Dumitriu avea să
facă și o previziune despre opera filozofică originală urmând a fi
scrisă în viitor de cei doi critici ai versiunii Tilinca-Arman. Pe 8
februarie 1989 fostul succesor al lui Nae Ionescu la catedra de logică
nota că „există -și au existat întotdeauna – o serie de indivizi care
vor să pară ceea ce nu sînt. Aceștia dau lecții în domenii pe care nu le
cunosc decât din răsfoiri rapide a unor expuneri rezumative. Nu se
alege nimic de capul lor [în domeniul filozofiei, în care își dau ifose
de mari cunoscători], nu aveți nici o grijă” (Anton Dumitriu, despre
așa-zișii „filozofi” din himerica Scoală de la Păltiniș, negată de
însuși Noica). La Paris, istoria celor două traduceri franțuzești ale
volumului Sein und Zeit a fost si ea memorabilă, întrucât acolo
traducera franțuzească făcută la repezeală a fost publicată prima (vezi
Marin Tarangul, Heidegger: „Ființă ți timp” – pe marginea traducerii
integrale a lui Em. Martineau, Paris, Authentica, 1985, editie hors
commerce; articol publicat în revista scoasă la Paris de Virgil Ierunca:
„Ethos”, no.6/ 1989, pp. 42-46.].
Și Heidegger mi-a spus:
„Da, sigur ! Cam ce gen de întrebări ați avea?“ I-am spus eu una sau
două întrebări și el mi-a spus: „Mda… mai bine vino după-masă la mine
acasă“. Mi-a fixat atunci când să mă duc la el. Și, când am ajuns, aveam
cu mine șapte întrebări. Mi le notasem eu, le pigulisem așa, în
germană, în germana pe care o știam atunci. I-am pus eu prima întrebare
și am așteptat să îmi răspundă.
După un timp de tăcere el
mi-a spus: « Weiter!», mai departe. Le-am citit atunci pe toate șapte.
Aproape ca n-a stat ca să riposteze, și mi-a spus: „Vă voi răspunde, dar
nu în ordinea dumneavoastră. Ci așa cum vreau eu, asa cum mi s-au
orânduit ele în capul meu!“.
Și, te rog să mă crezi, mi-a răspuns de m-a
turtit! Adică erau răspunsuri atât de adânci, atât de serioase… Eu, ce
termeni de comparație aveam? Pe Rădulescu-Motru și pe P.P. Negulescu?
Încât am ieșit de la el năuc.
[A se remarca raportarea pe care o face
Alexandru Dragomir la doi dintre „filozofii științifici” care i-au fost
profesori, si care erau foarte departe de Heidegger. Cum s-a observat
deja, discursul filozofic heideggerian l-a făcut să-și amintească
admirativ doar de cursurile metafizicianului Nae Ionescu (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla sa
înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, 264p. http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZI... )
prezentat în contrast cu Heidegger drept un om șarmant. Înainte de
1990, la vremea terorii ideologiei materialist-dialectice, doar numele
„filozofului științific” Rădulescu-Motru putea fi potrivit pentru
Institutul de filozofie din cadrul Academiei R.S.R.]
Și, în timp ce vorbeam, la
una dintre întrebări mi-a spus: « das ist hegelisch», asta-i hegeliană!“
Eu i-am răspuns: „Dar eu n-am citit Hegel!“. Iar el: „Dar gândești
hegelian! Ce gândești dumneata este gândire hegeliană. Despre asta pot
să scriu și un articol!“.
Pe urmă a venit din țară răspuns că pot să rămân.
Și atunci m-am dus la
dânsul și i-am spus că pot să rămân și că as vrea să fac teza de
doctorat cu dânsul. El m-a întrebat dacă mi-am ales un subiect. Eu i-am
răspuns că nu, iar el a zis: „Atunci vei face din Hegel, din Phaenomenologie des Geistes, capitolul despre der Geist“, a spus.
Asta a fost prima mea temă la doctorat.
Heidegger mi-a mai spus:
„Hai la mine, la seminar. Dar trebuie să știi greacă. Cum stai cu
greaca?“. Eu i-am spus: „Tămâie!“. La noi greaca se făcea în ultima
clasă de liceu și atunci abia apucai să înveți alfabetul, dacă-l
învățai, dacă erai un elev bun.
El mi-a spus: „Nu, tu trebuie sa înveți
greaca! Uite, îți recomand eu pe cineva…“. Mi-a recomandat deci dânsul
un profesor de liceu de greacă și latina, domnul Fleick. Și am învățat
cu domnul Fleick pe rupte greaca. Cum s-ar spune acum „intensiv“, curs
intensiv de greacă, de două-trei ori pe săptămână Și după o bucată de
vreme Fleick mi-a spus: „Acum știi destul pentru seminarul lui
Heidegger!“.
[La vremea terorii instaurată de
„regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca, în vol. N. Florescu,
Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 73),
Alexandru Dragomir propusese pe rând profesorilor Mircea Florian si D.
Pipiddi să-i conducă un doctorat în Platon, nereușind să convingă pe
niciunul dintre ei să se apropie la modul oficial de filozoful grec,
ștampilat de politruci drept „idealist” (v. Partea III-a din Interviul
lui Al. Dragomir comentat de I.V.S , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.
10/71, oct. 2013, p. 16, http://www.scribd.com/doc/183059923/Interviu-Alexandru-Dragomir-III... ).
Platon a fost reintrodus oficial în cultura comunistă abia după
grațierea deținuților politici (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre
viața și opera lui Constantin Noica, în rev. „Viața Românească”,
București, Anul XCIV, nr.7, 1999, pp.242-246, sau http://www.scribd.com/doc/191637785/Isabela-Vasiliu-Scraba-Ceva-des... , precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre, http://www.scribd.com/doc/170647767/Isabela-Vasiliu-Scraba-NOICA-PR... ).
În principal datorită eforturilor fostului deținut politic Constantin
Noica, intrat în pușcărie pentru „vina” de a fi dat la publicare o
scriere a sa despre Hegel prin redactorul Zigu Orenstein/Ornea care a
dat apoi manuscrisul pe ascuns Securității (v. Noica în vizorul
Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie
2005). Imediat după război, în cercul său de prieteni (format de Mircea
Vulcănescu, Constantin Floru, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian,
Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Nicolae Steinhardt, etc.), cu care
Noica discuta filozofie în casa pe care o construise în apropierea
pădurii Andronache (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica împreună cu
Alexandru Dragomir în cultura colectivistă, în rev. „Argeș”, Pitești, An
X (XLV), Nr. 4 (334), aprilie 2010, p.22-23, sau http://www.scribd.com/doc/171898023/Isabela-Vasiliu-Scraba-C-Noica-... )
gândirea lui Platon reprezenta unul dintre subiectele cele mai
dezbătute. La vremea „Școlii de înțelepciune” de la Andronache (v.
Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș, în rev. „Tribuna”,
Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15 ian., Nr. 272/ 2014, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm ),
Mircea Vulcănescu redactase un text despre condamnarea lui Socrate, iar
Noica scrisese deja interpretarea sa la dialogul platonic Lysis,
publicată după mai bine de două decenii. În post-comunism piața cărții a
fost umplută –din păcate- de Platon-ul materialist al perioadei
comuniste, puținele tentative de a diversifica oferta prin re-editarea
traducerilor dinainte de 1948 ale eminentului elenist Stefan Bezdechi
sau ale lui Cezar Papacostea fiind trecute sub tăcere, adică
„înmormântate”. Constantin Noica îi spunea în 1972 filozofului Octavian
Nistor (1917-1993) că tinerii (cooptați de el să-l traducă pe filozoful
grec) citesc Platon și „tot la filozofia marxistă ajung” (vezi vol.
Noica în arhiva Securității, Ed. MNLR, 2010, vol. II, p.101).)].
Apoi Fleik i-a dat telefon și i-a spus că
sunt pregătit. Și uite așa am intrat în seminarul lui, unde erau aproape
toți cu examen de stat, nu simpli studenți. Și am stat acolo, și am
pregătit teza, până când m-au chemat înapoi în țară, căci era război și
mobilizare. N-am terminat teza, am venit.
De atunci, nici n-am mai putut să fac nimic. Asta e !
Fabian Anton: Domnule Dragomir, o întrebare mai delicată : Cu Garda de Fier, cu Mișcarea legionara, ați avut legături?
Alexandru Dragomir: Nu! Nici o legătura, decât că am avut prieteni care au fost legionari…
F. A. : Cum vedeți totuși adeziunile lor la așa ceva? A fost o mișcare dăunătoare ? Nocivă?.
Alexandru Dragomir: Ei… nocivă. Pentru asta ar trebui să fixam ce este bine și ce este rău.
Și atunci eu o să pierd prânzul Ce să spun ? E adevărat că în tineretul
studențesc de atuncea era un puternic curent legionar. Și datorită lui
Nae, dar și datorită Legiunii. Cred că nu am fost niciodată atras de
Garda de Fier și de Legiune din numeroase motive, primul fiind că eram
un student foarte preocupat, foarte pasionat de filozofie. Nu aveam timp
de chestii d-astea. În al doilea rând pentru că acolo era o combinație
de misticism și de violență care, în capul meu, era contradictorie și
trăda o lipsă de consistență și o lipsă de seriozitate. Asta în capul
meu de atunci! Dar mulți dintre colegii meu au îmbrăcat cămașa verde. Și
chiar dintre profesori, cum a fost Herseni, de pildă. Așa că niciodată
nu am avut nici o apetență pentru Garda de Fier. Ei nu racolau membri.
Nu veneau să te ispitească, să stea de vorbă cu tine, să caute să te
atragă Nu, nu! Dacă vroiai, bine. Dacă nu, te lăsau în plata Domnului.
Asta a fost.
Legăturile mele cu ei au fost deci nule.
Dar aveam prieteni care
erau legionari, printre alții, Dinu Noica. Dar eu niciodată n-am știut
și nu m-a interesat dacă a fost simpatizant legionar, dacă a fost sau nu
înscris în Legiune. Nu știu Despre unii colegi de-ai mei, cum a fost
Frunzetti de pildă, care era mai mic decât mine cu un an sau doi, știu
că era legionar. Dar era moda. Mă rog.
{În replica ce urmează,
cenzorii de la «Observatorul Cultural» au schimbat autorul, ca să apară
că Alexandru Dragomir ar fi spus pe 15 iunie 2000 că și Mircea Eliade
era legionar. Din înregistrarea pe bandă magnetică se constată că în
realitate spusele aparțin tânărului Fabian Anton. Cu o
proveniență extrem de dubioasă, ar exista o singură așa-zisă „dovadă”
(a relației tânărului Eliade cu Legiunea), cu care defilează
cripto-comunismul fostei Edituri „Politice” în teza de doctorat a lui
Țurcanu devenită o lectură obligatorie ca și „Anii treizeci”, tricotați
de Zigu Ornea după modelul falsificatorului Mihail Roller, ambele
citate în doctoratul Anei Maria Fomin, Mircea Eliade. Paradigma unui nou
umanism, din 2013, condus de Mircea A Diaconu la Universitatea din
Suceava. Fără nici o altă sursă care să o confirme (vezi vol. F.
Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade, Criterion, 2007, p. 251),
unica „dovadă” a fost extrasă dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea
provine dintr-o declarație scrisă foarte probabil în urma schingiuirilor
de arestatul Radu Gyr. Amintind despre această așa-zisă
„dovadă”, Florin Cântec observa cu justețe „surprinzătoarea amabilitate a
SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului
Țurcanu” (Florin Cântec, Corespondența M. Eliade-Radu Gyr, în rev.
„Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134,
June-July-August 2008, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin
Cântec, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein „Mircea
Eliade Papers”, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi
oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era
dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie
să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar
prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori
a celuilalt” (Florin Cântec, ibid., p.30). Din cartea lui Țurcanu,
Mircea Handoca a semnalat tendențioasa prezentare a prieteniei dintre
Eliade si Sebastian „agent al serviciului secret al lui Moruzov și Eugen
Ionescu”, prin omiterea celor două scrisori trimise din Portugalia de
Eliade profesorului Al. Rosetti (vezi. Din nou despre cartea lui Florin
Țurcanu, în vol. Mircea Handoca, Noi glose despre Mircea Eliade,
București, 2006, pp. 48-49). Cum bine se știe, cel mai important volum
care i-a apărut lui Eliade post-mortem, în premieră mondială sub forma
traducerii si publicării în 2001 în Spania, a fost „Diario Portugues”,
tradus (după microfilmul manuscrisului) de Joaquin Garrigos. La pagina
242 traducătorul spaniol adaugă următoarea notă („adnotacion inedita”
din „Jurnalul” lui Eliade) scrisă de Mircea Eliade pe 18 sept. 1945:
„La Legion ha destruido a toda la generacion y ha llevado al fracaso a
todos los que tuvieron contacto con ella, siquera fuera
esporadicamente”. În România (cripto-comunistă) „Jurnalul lusitan” a
apărut după cinci ani adus (xeroxat) de Florin Țurcanu și scos de fosta
Editură Politică într-o primă ediție cu lipsuri și interpretări
greșite ale cuvintelor din manuscriul eliadesc, urmată în 2010 de o a
doua ediție, si aceasta cu lipsuri (de ex. la p. 354 lipsește o pagină
din manuscrisul Jurnalului portughez, pagină care există în traducerea
spaniolă din 2001). În ambele ediții (2006 și 2010) notația lui Eliade
din 18 septembrie 1945 nu a fost inclusă. Intrucât si acest volum a fost
de urgență răstălmăcit de cei dispuși a-l ataca la comandă pe marele
istoric al religiilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si
detractorii săi, in rev. „Acolada”, Satu Mare, Nr. 4(77), aprilie 2014,
p.15, sau http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detract... }
Fabian Anton : Erau și Acterienii! Și Eliade, și Cioran.
Alexandru Dragomir : Ăștia erau prea mari ca să fie simpli legionari. Dar, sigur, fiind ciracii, învățăceii lui Nae Ionescu, erau considerați
drept legionari. Da nimeni nu știa dacă erau înscriși în Legiune. Nici
până în ziua de azi eu nu știu dacă ei erau înscriși sau nu în Legiune.
Unii spun că erau, alții
spun că nu erau. Nici nu mă interesa. Absolut deloc nu mă interesa
chestia asta cu Legiunea, cu Arhanghelii…
(V) ALEXANDRU DRAGOMIR DESPRE OAMENII MARI
CARE NU SÎNT NOTORII DE POMANĂ
(Interviu din iunie 2000, refăcut de
Isabela Vasiliu-Scraba după cenzurarea lui în «Observatorul Cultural»,
2005, și însoțit pe alocuri de comentarii)
Fabian Anton: Ce rol a jucat în viata d-voastră plictiseala?
[ In discuția cu un om
trecut de optzeci de ani care afirmase că este filozof de la 16 ani,
acestă „plictiseală” poate să fi fost invocată cu gândul la cunoscuta
părere a lui Aristotel după care nu omul activ, individul care nu-și
vede capul de treburi este înclinat spre filozofie, ci doar acelea care
dispune de suficient răgaz de meditație. În lagărul comunist, angajarea
supraviețuitorilor temnițelor politice era o problemă atât de spinoasă
încât filozoful C-tin Noica a fost angajat la Centrul de logică după mai
mult de un an de la ieșirea din închisoare. (Singurul loc de muncă -
oferit poetului Traian Chelaru (1906-1966), vinovat de a fi fost
universitar cernăuțean, bursier al Școlii Române din Paris (1930-1933),
al Școlii Române din Roma (1933-1934), și doctor în filozofie (1937) la
Universitatea din Cernăuți cu o teză despre David Hume -, a fost la
deratizarea Capitalei, post care a dus la moartea prematură a poetului
iconar invitat în 1935 de Iorga să țină prelegeri la Vălenii de Munte.
Într-o carte a filozofului Anton Dumitriu, scriere care a avut nevoie de
13 referate ca să fie publicată în comunism, invocarea acelui otium liberale
a fost o mare îndrăzneală, chiar cu trimitere la „materialistul”
Aristotel. Fiindcă paznicii ideologiei statului polițienesc nu erau de
acord cu ideea că „doar șezând și odihnindu-se omul devine înțelept”.
La ei, odihna prielnică meditației era soră bună cu „parazitismul”
pedepsit prin lege, în condițiile în care victimele „luptei de clasă”
erau lăsate să moară de foame prin refuzarea angajării lor în „câmpul
muncii”. Referirea la Aristotel poate fi însă hazardată. În schimb, dacă
avem în vedere interesul cultivat cu asiduitate după 1990 pentru Emil
Cioran (vezi Radu Portocală, Emil Cioran - sfârșitul furat, în „Jurnalul literar”, București, nov. 2001, p. 1 și 21 , inclus în vol.: Emil Cioran în conștiința contemporanilor săi din exil. Crestomație de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, Bucuresti, 2007, pp. 257-262; http://www.scribd.com/doc/187763386/Radu-Portocala-Cioran-Sfarsitul... si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Despre inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, 1/2011, p.17, sau http://www.scribd.com/doc/167071165/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-p... , text cenzurat de segmentul românesc al internetului prin site-ul ro.scribd unde a fost ascuns pe 25 dec. 2012 de posibilii săi cititori, precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prophete de la vraie saintete (a propos de Mircea Vulcănescu) , comunicare susținută la Colocviul internațional Cioran ( a se vedea înregistrarea http://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg
) organizat în mai 2011 de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și
publicată în rev. „Origini. Romanian Roots”, July-Dec. 2011, pp.22-25,
document de asemenea „ascuns” de paznicii de la ro.scribd ca să nu fie parcurs la http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cio...
), mai plauzibil ar fi că tânărul de douăzecisicinci de ani a reținut
povestea cu „plictiseala” dintr-un manuscris al lui Mircea Vulcănescu
publicat după jumătate de secol de la scrierea lui.
Amintindu-și de a doua
vizită făcută în 1940 la Băneasa profesorului Nae Ionescu (1890-15
martie 1940) ieșit bolnav din lagărul unde fusese închis fără verdictul
niciunui proces din 8 aprilie 1938 până în decemnbrie 1939 -, Vulcănescu
scrisese că Nae Ionescu a ținut o dată o lecție pe tema plictiselii care l-ar fi entuziasmat atât de mult pe Emil Cioran, încât acesta n-a putut-o uita. Referitor la plictis, într-un aforism din Sylogisme de l’amertume, creatura este imaginată de Emil Cioran „dorind să-și cunoască Creatorul” (vezi Stan M. Popescu, El Hambre De Dios. De Pascal a Saint-Exupery,
1955, p.6), chiar cunoscându-L. Viața creaturii s-ar desfășura între
doi poli, cel mai de sus al ajungerii la plinătatea existenței pe care o
aduce cu sine extazul religios, și cel de jos al golului de existență
pe care-l reprezintă plictisul: „Entre l’Ennui et l’Extase se deroule
toute notre experience du temps”. De la nivelul experimentării – de
patru ori – a preaplinului de existență prin care extazul religios se
diferențiază de orice alt eveniment trăit (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei,
referat pentru Colocviul internațional Cioran, Univ. „Lucian Blaga”,
Sibiu, 8-11mai 2014, publicat pe hârtie în rev. „Vatra veche”,
Târgu-Mureș, Anul VI, nr.4/ 64, aprilie 2014, pp. 14-15 și în nr. 5/ 65,
iunie 2014, pp. 16-18, on-line la http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm , precum și documentatul text al lui Titus Lateș despre lecturile lui Cioran din tinerețe, cuprins în vol. Studii de istorie a filozofiei românești,
VII, Ed. Academiei, București, 2011, pp. 88-93). Cioran a meditat în
scrierile sale la universul omului modern căzut întâi în istorie (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Două traduceri trădătoare în cărțile lui Cioran, pe hârtie în rev. „Curtea de la Argeș”; Anul V, Nr. 10/ 47, oct. 2014, p.6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranTraducere4.htm
), într-un timp desprins de eternitatea (bună) care dădea timpului în
momente excepționale o strălucire și o consistență de netăgăduit. A fost
interesat si de „plictisul” monastic, amenințând trăirea duhovnicească (Convorbiri cu Cioran,
București, 1993, p. 89), pasionat fiind și de scriitorii religioși
aflați la un pas de erezie (op. cit., p.25). După Cioran, omul
post-modern a eșuat dincolo de istorie. El nu mai este „căzut în timp”, e
căzut „din” timp, dincolo de timpul istoric, într-un timp decolorat și
atât de obosit încât nu-și mai poate supraviețui și încetează a mai
curge. Invadat de un plictis irevocabil, omul nu-și poate depăși
condiția post-modernă nici măcar spre a-și recâștiga locul avut în
istorie. Spațiului dereglat prin invazia golului de sens, îi corespunde
acel timp care a încetat să fie timp, devenind eternitatea proastă a
stagnării în gol. Creatura la început plictisită de singurătatea proprie
percepută cu luciditate se depărtează din ce în ce mai mult de omul
modern de care vorbise Nae Ionescu la cursul său, apropiindu-se de
singuraticii lumii golite de sens din teatrul beckettian. Personajele
lui Samuel Beckett, cu care Cioran a fost bun prieten, duc o existență
fără rost în capcana timpului mort, sau într-un timp gri, doar cu un vag
regret al vremurilor ceva mai colorate cândva datorită evenimentelor,
și ele din ce în ce mai estompate prin memoria umană funcționând la
rândul ei într-un spațiu receptacol al nimicului.
În 1992 apăruse la
București volumul lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu, citit de
discipolul Noica în manuscris (vezi volumul bilingv, englez-român
Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângeriolor. Nae Ionescu
prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea
Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Discip/discip.html care se găsește în mari biblioteci occidentale, http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-s...
nu numai la Biblioteca Națională din al cărei catalog on-line a fost
îndepărtat numele scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba), poate chiar
înainte ca paginile despre mareșalul Ion Antonescu (locuitor al fostei
vile a lui Nae Ionescu de la Băneasa) să fi fost smulse din manuscris.
Cartea (cenzurată) despre Nae Ionescu, „tulburătoare la culme” (C-tin
Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu în „Almanahul literar 1984” ), a fost tipărită pe hârtie de calitate inferioară de fosta Editură „Politică” sub titlul Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut (București, 1992). În ea Mircea Vulcănescu consemnase că plictiseala
a fost înfățișată de Nae Ionescu (la acel curs care-i plăcuse atât de
mult discipolului Cioran) ca o stare a creaturii rămasă singură, față în
față cu sine însăși (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Bucuresti, 1992, p.142).
La doisprezece ani de la
ultima vizită pe care discipolul Vulcănescu a făcut-o la Băneasa
profesorului Nae Ionescu si la șase ani după încarcerarea sa fără nici o
vină, filozoful Mircea Vulcănescu era ucis în „universitățile lui
Teohari Georgescu” (apud. Petre Pandrea; vezi și înregistrarea mea de la
Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 25 nov. 2012 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, în rev. „Viața Românească”, nr. 7-8/2000, pp.176-181, sau http://www.scribd.com/doc/191641168/isabela-vasiliu-scraba-nae-si-v...
, text pe care paza segmentului românesc al internetului l-a ascuns
luni de zile, acesta fiind unul din cele 21 texte ale Isabelei
Vasiliu-Scraba „dosite” de controlorii români de la ro.scribd).
După uciderea prin schinghiuire, filozoful Mircea Vulcănescu a fost
aruncat la grămadă în Râpa Robilor de la Aiud, unde se află azi în
construcție un centru de studiere „globală” a „victimelor predilecte ale
hitlerismului” (apud. I.D. Sârbu) împreună cu martirii închisorilor
comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Aiud: hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 11-12/ 2009, p.24; http://www.scribd.com/doc/189886227/Isabela-Vasiliu-Scraba-Aiud-Hid... ). În anul omorârii în temnița comunistă a Aiudului (v. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefață la vol. Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., 1999, pp. 5-17) a prietenului său care-i dedicase în 1944 Dimensiunea românească a existenței
, prieten care nu și-a strâns în volum eseurile publicate prin reviste,
nelăsând în urma lui nici o carte tipărită, asemenea faimosului
profesor Nae Ionescu, Emil Cioran publica în Occident Sylogisme de l’amertume (Paris, 1952) unde, imaginându-se ironic pe sine ca un excroc al abisurilor metafizice (l’escroc du Gouffre) nota că „la ‘vie’ est une occupation
d’insecte” (referindu-se desigur la viața celor mulți, asemenea
furnicilor trăitoare în societatea pe care instinctiv o formează, model
„social” ispititor pentru cei deranjați de existența oamenilor de
escepție). Poate cu gândul chiar la Mircea Vulcănescu, Emil Cioran mai
consemnase printre alte aforisme că au existat vremuri (ce le răscumpără
pe ale noastre) în care, alături de filozofi care scriau, existau și
filozofi care gândeau fără să-și noteze gândirea și fără a fi mai puțin
prețuiți decât ceilalți.
Lucrurile s-ar fi schimbat „depuis que l’on se prosterne devant l’efficace” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”, on-line http://www.omniscop.ro/author/isabela-vasiliu-scraba/
). În vremurile noastre „l’oeuvre est devennue l’absolu du vulgaire;
ceux qui n’en produisent pas sont considérés comme ‘ratés’. Mais ces
‘ratés’ eussent été les sages d’un autre temps; ils rachêteront le
nôtre pour n’y avoir pas laissé de trace” (Cioran, Sylogisme de l’amertume,
1952). Între subtilitatea și consistența ideatică a unor astfel de
gânduri cioraniene și primitivismul gândirii după șablon a unui
beneficiar al regimului comunist si post-comunist e o distanță de la cer
la pământ, dacă avem în vedere părerea despre Mircea Vulcănescu și
despre Nae Ionescu a acelui fost ministru ridicat în slăvi de la primele
sale conspecte tipărite în albumul de artă Corot (1971): „Ca și
Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu a putut fi contestat pentru lipsa operei
masive” (vezi Andrei Pleșu, în rev. „Manuscriptum”, nr. 1-2/ 1996, p.
109, interviu inclus și în volumul omagial scos în 2004 la Centenarul
nașterii lui M. Vulcănescu de Editura Radio). Cu așa o gândire de două
parale a unui lider de opinie mediatizat decenii la rând (înainte și
după 1990), lipsa operei filozofului Alexandru Dragomir a putut
prilejui (si după citirea volumului Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEU... , îndepărtat împreună cu alte 43 de texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba - pe 25 dec. 2013 de supraveghetorii de la ro.scribd,
care după câteva zile a redus cenzura la 19 documente) neinspirate
comentarii pe linia așa-zisei „ratări” a lui Alexandru Dragomir (vezi
Florian Roatiș, Pledoarie pentru filosofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2006, p.117).
Or, după Cioran, un gânditor autentic nu se
poate rata. Fie că publică o duzină de volume, fie că nu publică nici
măcar o carte, el este ceea ce este, cu atât mai dificilă devenindu-i
„ratarea” într-o lume de impostori si de plagiatori, cum a fost (cu
excepția lui Noica, a lui Anton Dumitriu, si a câtorva nume mai puțin
răsunătoare) lumea filozofiei românești înainte și după 1990. La câțiva
ani după căderea comunismului, în „România liberă” se demonstra fără
putință de tăgadă plagiatul politrucului Ion Ianoși dintr-o lucrare
despre Kant a Rădicăi Croitoriu. Mai târziu Mircea Mihăeș a evidențiat
plagiatul din volumul despre Dostoievski semnat de același plagiator.
Pentru perioada dinainte de 1990 fără egal a rămas plagiatul lui
Liiceanu din Noica în teza de doctorat condusă de Ion Ianoși, fost
activist cu înalte funcții în ierarhia PCR, ceea ce a contribuit la
menținerea titlului de doctor si după dovedirea plagiatului.
Justețea cuprinsă în aforismul lui Cioran a
fost indirect probată de însăși „recuperarea” filozofului Alexandru
Dragomir la doi ani după trecerea sa în lumea celor drepți. Deși la
mijloc a fost o penibilă încercare de a-i distorsiona gândirea în
volumul de prelegeri Crase banalități metafizice, „recuperarea”
începută în 2004 a adeverit oarecum și observația lui Mircea Eliade că
„geniul se răzbună întotdeauna. Mai devreme sau mai trârziu, orice mare
personalitate începe să fie înțeleasă și prețuită cum se cuvine”.
Această subtilă remarcă am pus-o drept motto al volumului meu bilingv
despre discipolii lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor..., Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli ).
Alexandru Dragomir : Nu i-am atribuit [plictiselii] nici un rol. Țineam prea mult la viată.
Fabian Anton: Iubiți viața ?
A. D.: Cât sunt viu, da! Apoi… o să mai văd! Dar, în orice caz, iubesc lumea.
F. A.: Iubiți lumea, dar sînteți, cum se știe, un retras. Un om care nu frecventează foarte mult societatea.
A. D.: Păi, lumea nu
se reduce la o societate de câțiva indivizi pe care-i cunoști. Lumea
înseamnă și pădure, și mare, și animale, animalicule, gândăcei, fluturi.
Toate astea sînt lumea. E un obicei, - cred că nu-i numai al nostru (eu
sunt cam contra judecăților gen „noi, românii“, care încep cu „noi,
românii“) -, care spune că, dacă n-ai acest orizont de a te raporta
minim de la oameni la animale, de la animale la insecte, de la insecte
la plante, dacă toate astea nu formează un împreună și necontenit
prezent, atunci n-ai făcut mare lucru în viață. N-ai făcut mare lucru în
viață, dacă n-ai învățat acest abecedar din vestibulul gândirii Ca
filozof, firește! [v. Isabela Vasiliu-Scraba, „În fond eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu” (Al. Dragomir), în rev. „Argeș”, Pitești, nov. 2005, p.21; http://www.scribd.com/doc/189934721/Isabela-Vasiliu-Scraba-%E2%80%9... , text cuprins si în volumul Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004].
F. A.: Ce rol au avut prietenii în viața dumneavoastră?
A. D.: Dar în viața dumitale?
F. A.: Au!
A. D.: Vezi? Și în
viata mea au avut un rol. Cred că întotdeauna am avut prieteni, buni,
foarte buni. Astăzi nu mai am prea multi, fiindcă cine mai stă de vorba,
cine mai este prieten cu un octogenar?
Am vreo doi prieteni buni, octogenari de-ai
mei, cu care mă întâlnesc. Cu care conversez, cu care stau de vorbă,
jumătate din discuții fiind: «Da, acela, domnule, cum îl cheamă… Am
uitat… ». Iar din partea lor primind exact aceleași replici sau replici
de genul: «Era unul așa, blond, palid, care venea pe la noi prin
1935-1936… » «Nu știu ! Nu mai țin minte !» Sau: «Da, da, da… îl
știu ! Dar nu știu cum îl cheamă. Nu mai știu !».
F. A. În afară de filosofie v-au mai interesat și alte științe ?
A. D. Nu! În comparație cu interesul pentru filosofie, nu.
Ma întrebați despre prieteni [v. Isabela Vasiliu-Scraba, Doi filozofi prieteni: Octavian Vuia și Alexandru Dragomir, în rev. „Jurnalul literar”, București, dec. 2004, p. 13; http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filo...
], mă rog… Prietenii ca prietenii…, dar erau câteva personalități pe
care le-am întâlnit și care au avut un rol foarte important în viața
mea.
Am învățat și eu, uitându-mă la ei, frecventându-i și, uneori, bucurându-mă chiar de oarecare simpatie din partea lor, am învățat ce înseamnă mecanismul oamenilor mai mari din, să spunem, filosofie.
Cum a fost Dinu Noica, cum a fost Mircea Vulcănescu și, înainte de
toate, firește, pentru experiența mea, marele Heidegger. Și cred că
acesta este un lucru nu numai important, dar care poate fi ridicat la un
anumit rang : Sînt unii care au cunoscut oameni mari și alții care
n-au cunoscut oameni mari. „Oameni mari“ între ghilimele, căci nici tu
și nici eu nu știm ce este aia „oameni mari“. Dar oameni care nu sînt
notorii de pomană, degeaba.
F. A. : Vorbim de Dinu Noica. El este acum cât de cât cunoscut. Însă îl pomeniți pe Vulcănescu, iar el nu este prea cunoscut de tineri.
[Din 1945 - de când Ion Călugărul scrisese în „Scânteia” că Dimensiunea românească a existenței
ar ilustra o idee politică, aceea a „imperialismului românesc”, cu o
pauză de vreo patru decenii până să-i devină lui Vulcănescu din nou
numele publicabil, întâi prin retipărirea în 1983 a Dimensiunii…
în revista „Caiete Critice” coordonată de Eugen Simion, apoi prin
introducerea într-un almanah literar a câtorva amintiri ale lui Noica
legate de Mircea Vulcănescu -, si până în 1991 când a apărut în condiții
extrem de modeste volumașul Logos și eros (Ed. Paideia,
București, 1991), discursul comentatorilor acestui subtil filozof n-a
părăsit cadrul politic: în 1983 Dumitru Ghișe evidenția „substratul
intereselor de clasă” iar Gabriel Liiceanu („discipolul lui Henry Wald”,
apud. Noica, 1975) „coborârea în regional” pentru a „exalta
specificului național și a elimina – ca străine și impure – influențele
culturale de tip vestic” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.231).
În fișa despre Mircea Vulcănescu tipărită de Humanitas într-un dicționar
filozofic coordonat de un academician cu liceul pe puncte, o fostă
profesoară de socialism a trudit și ea să-l înscrie pe filozoful creștin
care a fost Mircea Vulcănescu într-o perspectivă istorico-politică,
notând că în gîndirea lui Mircea Vulcănescu „arhaica viziune mioritică
despre moarte e mai degrabă un anacronism, decât o trăsătură a
spiritualității naționale” (Marta Petreu în Dicționarul operelor filozofice românești,1997).
Credem că supraviețuirea șabloanelor politice (neabandonate nici după
1990 de așa numiții „cititori avizați”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea gândirii lui Mircea Vulcănescu, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN7.html ) ar explica ceva mai plauzibil faptul că Mircea Vulcănescu nu era cunoscut de tineri, nici după zece ani de cripto-comunism.]
A. D.: Mircea? Cred și eu! Fiindcă nu a scris! Da! Mi-a spus Diaconu că a publicat acum câte ceva… dar…
F. A. : Sînt cele cinci volume de la Editura Eminescu !
- A. D. : S-a ajuns deja la cinci volume? Mă mir !
{Prețuind gândirea filozofului creștin Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin trecerea în virtual, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 148/ 2001, pp. 6-7; articol cenzurat de ro.scribd care nu-l indică printre articolele postate, desi el se află on-line la http://www.scribd.com/doc/190131810/isabela-vasiliu-scraba-mantuirea-prin-%E2%80%9Etrecerea-in-virtual%E2%80%9D),
Alexandru Dragomir se va arăta (desigur, cu politețea celui care-și
menajează interlocutorul) uimit de apariția post-comunistă a unor opere
vulcănesciene din manuscrise nefinisate de autorul lor, „opere” care nu
pot fi la înălțimea celor publicate de Mircea Vulcănescu în periodicele
din interbelic. În plus, lipsa de vocație filosofică și de
profesionalism a îngrijitorilor unor astfel de volume și-a pus amprenta
în mod decisiv asupra lor, coborându-le nivelul (ne referim în mod
special la prioritatea dată de Marin Diaconu unor texte nefinisate,
recuperate de el din arhiva filozofului. Se pare însă că aceasta era o
„directivă” editorială comunistă fiindcă și în cazul lui Eliade,
prioritate aveau scrierile de tinerețe, cu mult mai puțin importante
față de operele de maturitate, premiate de Academia Franceză. Fapt
observat și de Monica Lovinescu după publicarea tezei de licență a lui
Mircea Eliade.). Mai scandaloasă era însă la data interviului (luat pe
15 iunie 2000) situația așa-ziselor „opere” ale lui Alexandru Dragomir,
cu care venise Fabian Anton la bătrânul filozof să-i arate ce vînd sub
numele lui Dragomir anticarii de la Universitate, „opere” atât de
modificate de editori încât Alexandru Dragomir le-a refuzat categoric
paternitatea (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. Acolada, Satu-Mare, 3/2013, p.19, sau http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Drago... precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Pasiunea pentru banalități a dlui G. Liiceanu, în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, oct. 2012; http://www.scribd.com/doc/171900454/Isabela-Vasiliu-Scraba-Pasiunea...).
Povestind cum a fost descoperită de Newton legea gravitației, Petre
Țuțea sublinia intervenția „inspirației” venită de sus, de la Dumnezeu.
Se pare că însăși „inspirația” tânărului Fabian Anton, de a-i aduce
lui Alexandru Dragomir (care nu mai ieșea de ani de zile din casă din
cauza unei foarte severe angine de efort, suferință care-l făcea să se
oprească extrem de des atunci când avea de mers pe jos, cum aveam să
aflu de la Mihai Șora) să-și vadă cu ochii lui „opera” care-i era
vândută la tarabele de la Universitate -, s-a împărtășit din aceeași
sursă divină.}.
Fabian Anton : Va
întreb atunci… Puțini din tinerii de azi mai au norocul, șansa de a se
afla alături de personalități ale generației dumneavoastră sau ale
generației ’27. Câți pot veni la dumneavoastră ? Câți îl pot frecventa
pe domnul Paleologu ? Sau câți tineri îl frecventau pe Arsavir Acterian,
de pildă. Și vă întreb, pentru studenți, mai ales pentru cei de la
Facultatea de Filosofie, ce rămâne de făcut, ce modele au ei dacă lasă
nedescoperite toate aceste valori?
Alexandru Dragomir: Eu nu cred că opera unui gânditor are o singură dimensiune: cantitatea, câte volume sînt scrise. Mircea Vulcănescu a lăsat în urmă foarte puțin. Mă mir că domnul Diaconu a reușit să reunească atâtea texte. E curios !!!
Mircea Vulcănescu nu a
scris, nu avea nici o ambiție să publice. Era și foarte ocupat. A avut
întotdeauna slujbe importante: în Direcția Vămilor, la Ministerul de
Finanțe. Însă nu era preocupat (să publice). În schimb, era enciclopedic
atunci când vorbeai cu el. Enciclopedic! (24210 car.)
(VI): „Eu mă simt acasă doar în filozofie”
(Interviu din 15 iunie 2000, refăcut de
Isabela Vasiliu-Scraba după cenzurarea lui în «Observatorul Cultural»,
nr. 275/2005, și însoțit pe alocuri de comentarii)
Fabian Anton: Petre Țuțea spunea că enciclopedismul este un defect, un cancer mintal…
Alexandru Dragomir: Nu mi se pare că ceea ce spune Țuțea ar fi de luat în serios. Țuțea vorbea multe, mult prea multe…
[Când nu mai era înregistrat doar pe
ascuns, de către Securitate, si când multele lui spuse din 1990 erau
înregistrate și publicate de diverși vizitatori fără a i se arăta
șpalturile si fără a i se cere „bunul de tipar”, așa cum s-ar fi
cuvenit, Petre Tuțea atrăsese atenția asupra unui aspect trecut cu
vederea de toți amatorii de interviuri lăbărțate prin paginile
revistelor de cultură: „interviurile în genere sînt adevărate
infracțiuni la ideea de meditație” (Între Dumnezeu și neanul meu,
Ed. Anastasia, București, 1992, p.37). „Răzmerița sinucigașă din
decembrie 1989”(Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991) trebuia să se
întâmple, observase Vasile Andru, să nu se ducă Petre Țutea în lumea de
dincolo cu lacătul la gură, sub permanente amenințări, anchetări și
percheziții cu confiscarea scrierilor sale. Cioran l-a portretizat pe
Țuțea în două scrisori către un fost coleg de liceu: "Ca și tine, îi
păstrez lui Petrică aceeași admirație. Ce om extraordinar! Cu verva sa
fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație
mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor
noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a
fost dat să-l întâlnesc în viața mea". (Emil Cioran, aprilie, 1974).
"Așa cum ți-am scris ultima dată, admirația mea pentru Petrică a rămas
intactă de-a lungul anilor. Ce geniu fulgurant! Îmi amintesc de câteva
dintre formulările sale ca și cum le-aș fi auzit ieri. Am cunoscut multe
spirite remarcabile dintre care unele erau cu totul de primă mână: nu
am întâlnit în nici un caz o inteligență atât de incandescentă ca a sa"
(Cioran, mai, 1974, preluate din notele eseului: Isabela Vasiliu-Scraba,
Petre Țuțea: „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie”, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-TuteaNae.htm)].
Fabian Anton : Așa [precum în cazul
lui Mircea Vulcănescu], nici Nae Ionescu nu a scris. Și avem totuși
astăzi vreo 30 de volume semnate de el.
[In aforismul lui Cioran despre
prosternarea în fața hărniciei culturale menifestată prin publicarea de
cărți era semnalată valoarea gânditorilor care n-au publicat cărți, dar
și-au impresionat contemporanii prin profunzimea gândirii lor (Petre
Țuțea, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, la care s-ar putea adăuga Coco
Dumitrescu, fostul profesor al lui Nae Ionescu). La fel ca și Emil
Cioran, Alexandru Dragomir pune accentul pe CALITATEA unei gândiri, cu
mult mai împortantă decât cantitatea, impresionând în mod special pe cei
incapabili de a sesiza calitatea. Prin replicile sale, tânărul Fabian
Anton repetă inconștient părerea lui Zigu Ornea (publicat de Pleșu în
„Dilema” și mediatizat on-line cu o poza postată de Medenagan în
Wikipedia.ro, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro, confiscată de o mafie cu interese ascunse, URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm
). Si după căderea comunismului, politrucul Orenstein/Ornea, -cu
specializarea lui la Facultatea de marxism-leninism -, își manifestase
în reviste ”oficiale” (aflate în topul reclamei pe care și-o fac ziarele
post-decembriste prin Radio si TV) convingerea că niște gânditori
români de talia lui Mircea Vulcănescu și Nae Ionescu ar putea fi
„oficial” contestați „prin lipsa operei” (neadevăr repetat și de Andrei
Pleșu). Abia după 1990 s-a văzut că Nae Ionescu, deși nu a strâns în
volume scrierile lui răspândite în presa interbelică, a scris mult,
lăsând în urmă o operă remarcabilă nu doar calitativ ci si cantitativ,
vezi prefața scrisă de Ion Papuc la volumul Isabelei Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, pp.7-8, on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli
). Preluarea inconștientă a opiniilor „oficiale”, adică masiv
răspândite în scopul precis de a fi repetate este greu de stăvilit la
tinerețe. Intrucât falsele păreri ale lui Zigu Orenstein/Ornea, fost
redactor de la ESPLA - răsplătit cu o avansare la Centrala librăriilor
(vezi „Observatorul Cultural”, nr.277 din 14 iulie 2005: Noica în vizorul Securității)
după întemnițarea lui Noica pentru „vina” de a-i fi dat spre publicare
la ESPLA un manuscris despre Hegel -, fusese larg difuzată atât prin
revista „Dilema” cât și prin „România literară” (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea gândirii lui Mircea Vulcănescu, în rev. „Asachi„, Piatra Neamț, Anul X, nr. 149, iulie 2001, pp.6-7, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN7-oroarea.htm
), exact în perioada masivei editări a lui Nae Ionescu, singurul
creator de școală românească de filozofie (în principal la edituri din
București, întâi la Editura Roza vânturilor, apoi la fosta Editură
„Politică”, urmată de Editura Timpul din Iași care i-a scos lui Nae
Ionescu două volume excelente de publicistică în 1994 si 1996, și, last, but not the least, Editura Crater din București și Istros a Muzeului din Brăila, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, pp.9-10, http://www.scribd.com/doc/187813651/Isabela-Vasiliu-Scraba-Editarea... sau Isabela Vasiliu-Scraba, Surpriza ultimului curs de metafizică a lui Nae Ionescu, în rev. „Viața Românească”, Anul XCIV, dec. Nr.12/ 1999, pp. 136-139, http://www.scribd.com/doc/191642194/Isabela-Vasiliu-Scraba-Surpriza... ).
Să nu uităm că și opera lui Heidegger se
compune în principal din prelegeri universitare, editate la mai mult de
două decenii de la expunerea lor: De pildă, acel curs despre Kant din
semestrul de iarnă 1936-1937 (care între studenți circulase
dactilografiat după stenograme) a fost dat de Heidegger în 1961 lui
Walter Biemel să-l transcrie, fiind tipărit prima dată la Tuebingen în
1962. Alexandru Dragomir încearcă să-l lămurească pe tânărul Fabian
Anton de falsitatea opiniilor despre inexistenta operă filozofică a
profesorului Nae Ionescu, despre care Petre Pandrea (care-i fusese elev
la Mânăstirea Dealu) scrisese că „tipologic, era un ascet și un însetat
de sfințenie și abnegație în sâmburele cel mai ascuns al personalității
sale” (vezi vol.: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Co., Inc., București, 1998, p. 223).].
Alexandru Dragomir : Cu Nae Ionescu e
altă situație! Nae Ionescu era profesor și cursurile lui s-au putut
tipări. Au fost steno-dactilografiate și apoi se puteau tipări. Pe lângă
asta, el scria la «Cuvântul». Zilnic! Era directorul ziarului
«Cuvântul». Și avea acolo asa-zisele editoriale, cum le spunem noi acum.
Bun!
[Iată și părerea filozofului Vasile
Băncilă, extrem de asemănătoare cu cea a lui Alexandru Dragomir: „E
vorbă goală că Nae Ionescu n-a scris. În realitate, a scris mult și
chiar filozofie, fiindcă despre orice scria el era filozofie” (vezi V.
Băncilă, în vol Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.16 sau http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZI...).
În perioada interbelică, însăși prestigiul tânărului Martin Heidegger
se baza, ca și în cazul tânărului profesor Nae Ionescu, pe zvonuri
transmise din om în om, existând doar notițe de la cursurile lui
Heidegger stenografiate si apoi dactilografiate care circulau în cerc
restrâns, întocmai cum se petreceau lucrurile în România cu notițele de
la cursurile lui Nae Ionescu. O fostă studentă de-a filozofului german
consemnase într-un articol publicat în cotidianul „Merkur” (nr.258/oct.
1968) zvonul faimei lui Heidegger auzit de ea în interbelic: „numele lui
Heidegger străbătea Germania, ca povestea despre regele ce stătea
ascuns. Zvonul glăsuia că filozofia s-a trezit din nou la viață și odată
cu ea valorile trecutului ei considerate ca și moarte. Din comorile
culturale ale trecutului, revitalizate de gânditorul de la Freiburg,
luminează idei de care scepticismul modern n-a știut niciodată. Acum
există un învățător. De la el poți învăța să gândești” (apud. Hartmut
Tietjen, Cel mai mare filozof al timpurilor noastre, în vol. Martin Heidegger, Ființă și timp, traducere din germană de Dorin Tilinca, Ed. Jurnalul literar, București, 1994, p. 260).
Mărturiile din epoca în care preda Nae
Ionescu sînt întru-totul similare: În opinia celui care s-a ocupat de
litografierea cursurilor lui Nae Ionescu, Profesorul ar fi „deschis
ochii și mintea studenților asupra problemelor filozofice” discutându-le
fără a se „lăsa copleșit de mărimea și autoritatea” vreunui filozof din
trecut. Așa se explică faptul că, de la Titu Maiorescu, el e singurul
dascăl care a făcut școală” (Dumitru Cristian Amzăr, Prefață la vol. Nae Ionescu, Îndreptar ortodox,
Wiesbaden, 1957). „Ca dascăl de filozofie, Nae Ionescu era extrem de
interesant, vădind prospețime în gândire, pitoresc în prezentarea
ideilor mai greu de sesizat, o cugetare pe viu, o cercetare în adâncimea
problemelor, degajând concluzii surprinzătoare prin îndrăzneală și
originalitate” (Arșavir Acterian, Mărturii despre Nae Ionescu, în rev. „Echinox”, Cluj-Napoca, nr. 7-8-9, 1991).
La moartea profesorului Nae Ionescu,
fostul său asistent (devenit peste ani „cel mai mare istoric al
religiilor din secolul XX”) îi rezumă astfel poziția filozofică:
„Tragedia omului, de la Adam încoace, Nae Ionescu o găsea în
incapacitatea omului de a iubi în chip absolut, incapacitate care se
soldează cu neputința de a cunoaște în chip absolut. … Iubirea aduce
după sine rodnicia. Și puțini români au fost mai rodnici decât Nae
Ionescu. Puțini oameni se puteau mândri, ca el, cu atâția fii
spirituali. Știu că voia, în ultima vreme, să țină un curs universitar
asupra Sfântului Pavel, stăruind mai ales asupra capacității… de a naște
fii spirituali… Numai un om cu o forță uriașă de iubire își putea pune
asemenea probleme, în centrul cărora mijește nu un sistem oarecare, ci
nădejdea că, prin creștinism, s-ar putea schimba însăși poziția omului
în Cosmos” (Mircea Eliade, Profesorul Nae Ionescu, în rev.
„Universul literar”, IL, nr.13, 23 martie 1940), precum și înregistrarea
Isabelei Vasiliu-Scraba la Cel de-al III-lea Simpozion Național „Mircea
Eliade”, Pitești, 27 martie 2010, https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs&list=UUgcn_JXm6-ZMT....].
Alexandru Dragomir: Și, ca să revenim… ce pot face tinerii ca să găsească asemenea personalități? Repet: nu cantitatea operei contează foarte mult. Pentru Mircea Vulcănescu, de pildă, tineretul n-a avut decât o singură lucrare, un singur studiu.
Fabian Anton: «Dimensiunea românească a existenței» !
A. D. : Exact! [Tineretul întors de pe front, cum a fost însuși Alexandru Dragomir, a avut acest studiu Dimensiunea românească a existenței]
că a fost publicat în «Izvoare de filozofie», care nu era o revistă de
largă răspândire. Era un soi de volum de studii [tipărit în două volume
de Noica ajutat financiar de Mircea Vulcănescu în timpul Războiului
pentru recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate în vara
anului 1940 de URSS (vezi si articolul scris de fiul lui Petre Pandrea,
dr. Andrei Pandrea, 1940: România sfârtecată, în rev. „Cuvântul românesc”, aprilie 1991, p.13 sau http://www.scribd.com/doc/187826934/Andrei-Pandrea-1940-Romania-sfa... ]. Acolo se publicau studii, nu articole de revistă.
F. A. : Dar acum tinerii au la dispoziție
astea [cinci volume de „opera” vulcănesciană scoasă de Diaconu și
privită cu neîncredere de Alexandru Dragomir care s-a arătat „mirat” de
atâtea volume apărute în defavoarea lui Mircea Vulcănescu].
{Cenzura cripto-comunistă de la
«Observatorul Cultultural» (nr.275/ 30 iunie- 6 iulie 2005) a
intervenit aici spre a falsifica discuția (vezi si Isabela
Vasiliu-Scraba, Falsificări la publicarea în „Observatorul Cultural” a ultimului interviu al filozofului Alexandru Dragomir, în rev. „Argeș”, Pitești, mai 2010, p.22-23 sau http://www.scribd.com/doc/189933584/Isabela-Vasiliu-Scraba-Falsific...)
, printr-un procedeu pus la bătaie și ceva mai înainte de vreo două
ori: Redacția a trecut spusele tânărului în gura bătrânului filozof, în
scopul precis de a lăsa impresia că Alexandru Dragomir ar recomanda
tinerilor cele cinci volume confecționate cu o totală lipsă de
profesionalism și publicate după căderea comunismului. Urmărind
desfășurarea discuției pe casetă, eu am repus replica la Fabian Anton,
cum a fost ea înregistrată. Așadar, numai în opinia tânărului Fabian
Anton, gândirea filozofică a lui Mircea Vulcănescu (de o atât de mare
profunzime încât a fost atent studiată de Noica în deceniul al șaptelea,
când satrapii de la cenzură îl interziseseră pe M. Vulcănescu, ucis în
temniță după condamnarea într-o farsă de proces, vezi înregistrarea
Isabelei Vasiliu-Scraba din ian. 2012, https://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AA)
ar fi de găsit în respectivele cinci volume. Ingrijite la nimereală,
ele cuprind de-a valma și texte nepublicate de Mircea Vulcănescu,
„vărsate” apoi (prin tehnica digitală) într-un „corpus de texte presupus
clasice al pleiadelor aceademiei române”(rev. „Convorbiri literare”,
august 2011). În schimb, după convingerea lui Alexandru Dragomir,
filozofia vulcănesciană este expusă doar în scrierile publicate de
fostul său profesor. O să vedem mai încolo și părerea filozofului
Alexandru Dragomir despre comuniștii cu veleități de filozofi (precum
Marin Diaconu, Liiceanu și Pleșu) mai temeinic pregătiți în ideologia
statului totalitar comunist decât în filozofie, atunci când va fi vorba
de zicala „în tara orbilor, chiorul e împărat”, cu înțelesul că Alexandu
Dragomir este «cel mai mare filozof din România» pentru că față de
nivelul veleitarilor de care are știință (A. Pleșu, G. Liiceanu, Marin
Diaconu, Sorin Vieru, Virgil Ciomos, etc.), gândirea sa filozofică nu
are concurență.}
Alexandru Dragomir : Cred că dacă ar fi rămas numai Dimensiunea românească a existenței,
numai asta de ar fi să o iei și să o interpretezi și tot ai avea destul
material pentru a-ți da seama și cine a fost Vulcanescu, și ce largi
posibilități și orizonturi deschide gândirea lui.
Dar, când îl cunoșteai, trebuia să ai
olecuță de răbdare. Căci, indiferent despre ce vorbeai, aveai impresia
ca el este o orgă. Adică oriunde apăsai, urma un șuvoi de informații,
toate foarte bine structurate și toate serioase. Eu am verificat vreo
două-trei trimiteri bibliografice când eram student și toate erau foarte
serioase și, de fiecare dată, nu prezentate fragmentat, ci într-o
structură întreagă.
Mircea Vulcănescu nu spunea: «A, de
problema asta s-a ocupat Montesquieu în capitolul cutare…». El îți
spunea de toți care se ocupaseră de problema respectivă. Toți franțujii,
nemții, ș.a.m.d. Pe urmă, în conversațiile cu dânsul, en tête a tête,
era la fel. Orice îi spuneam eu (și cine eram eu!) imediat începea: își
scotea fișele și… vorbea. Eu am avut, ani și ani de zile, în
bibliotecă, acolo stăteau, operele complete ale lui Kant. Ediția
Cassirer, pe care le-am scos de la dânsul, la cererea dânsului și a
Măriucăi și a surorii ei mai mari, fiindcă știam că-l arestează, ca o
să-l aresteze. Era în aer.
Fabian Anton: Este vorba despre ceea ce pomenește Noica în finalul Jurnalului de la Păltiniș?
Alexandru Dragomir: Nu mai știu. Poate. Mă rog. Uite, nu țin minte de asta. Dar Vulcănescu era covârșitor.
[Din camera „microfonizată” în care locuia Noica la Păltiniș (vezi vol. Noica în arhiva Securității, Ed. M. N.L.R., București, 2010, precum și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a Vilei Noica de la Păltiniș - în rev. „Discobolul”, Alba Iulia, iul.-aug.-sept., Nr.151-152-153/2010, pp. 256-260, sau http://www.scribd.com/doc/191358681/Isabela-Vasiliu-Scraba-Inclutur...),
securiștii au putut probabil transcrie aceste vorbe ale filozofului
Noica permanent urmărit, vorbe pe care le-a redat fidel și Gabriel
Liiceanu, atât de pe dinafară cu filozofia kantiană încât ca editor a
publicat în 2006 „gargariseala” lui Virgil Ciomoș în marginea Criticii
Rațiunii Pure, lățind pe copertă cuvântul „Academica” (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul sperieturii cu termeni grecești, în rev. On-line „Omniscop”, Craiova, 28 nov. 2014, sau http://cititordeproza.ning.com/group/vrafuldecarti/forum/topics/o-c...
). Iată ce-i spunea filozoful „de modă veche” lui Gabriel Liiceanu
(discipol fidel al staliniștilor H. Wald si I. Ianoși), pe atunci un
tânăr comunist căruia Ministerul de Interne îi permitea să plece luni de
zile în Germania capitalistă cu o bursă Humboldt (unde, în loc să-l
citească pe Kant cum îl sfătuise Noica, a citit scrisori primite din
țară cu care apoi a alcătuit Epistolarul , volum menit
auto-promovării): „dacă nu vei citi această ediție, Kant nu va intra în
capul tău… Aici e vorba de un transfer între generații, un act aproape
inițiatic… să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 227). Obsedat că n-are cui preda ștafeta culturală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, în rev. „Acolada” (Satu Mare), Anul VI, Nr.2/52, febr. 2012, p. 19; sau http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scra...),
Noica și-a imaginat pesemne că ștafeta ar putea fi socotită ca și
predată dacă (absolventul Facultății de marxism) Liiceanu ar ține în
mână acele opere kantiene din biblioteca lui Mircea Vulcănescu. „Fluidul
magic de care au fost impregnate cărțile odinioară studiate cu mintea
sa strălucită de filozoful Vulcănescu ar trece de la mână la capul
fericitului care l-ar citi astfel pe Kant în ediția Cassirer,
înlesnindu-i înțelegerea” (Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un „sonor” Dicționar [al operelor filozofice românești, 1997], în rev. „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie, 2001, p. 32-33, http://www.scribd.com/doc/188366251/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-V... .]
Fabian Anton: Domnule Dragomir, cum vedeți dumneavoastră rolul Rusiei în zilele noastre?
Alexandru Dragomir: Cum văd rolul Rusiei? Cu spatele!
F. A.: Și al Americii? Cu fața?
A. D.: Al Americii? Nu, nu cu fața! Nu sînt cele două fețe! Și nici eu nu sunt Ianus.
Ar mai fi loc de îndreptat
în ceea ce se petrece în Statele Unite. Destul loc de îndreptat, până
când Statele Unite sa aibă autoritatea întemeiată ca să fie prima putere
în lume.
Ai citit Înfricoșătoarea Americă?
F. A.: Nu!
A. D.: Citește-o! Este un sfat pe care ți-l dau. La Editura Humanitas a apărut. Teribilă carte!
F. A.: Au trecut 10 ani de la Revoluție. S-a schimbat ceva în România în perioada asta?
A. D. Dacă s-a schimbat ceva? A, bine… Multe lucruri, evident! Întotdeauna se schimbă ceva în 10 ani. Acum o să-ți spun un lucru blasfemic: niciodată nu m-a interesat asta! Nu mă prea interesează politicul. Sunt un filozof.
F. A. : Dar ce rol credeți că poate avea filozoful în țara asta?
A. D. : E o întrebare comică: unde în țara lui ? În lume? În fața lui Dumnezeu?
Asta e în genul Mihai Sora: Filozoful și cetatea. Cred că, dacă este filozof adevărat, atunci rolul lui este nul.
F. A. : Dar preotul?
A. D.: Nu știu!
Preoții… Nu-i cunosc ! Nu știu! Pe preoți nu-i frecventez deloc. Nu mă
atrag. N-am relații cu clerul ortodox și nici cu cel catolic.
F. A.: Dar religia? N-aveți relații cu religia? Și problema Dumnezeirii?
A. D. : Sunt prea mic pentru o problema atât de mare. Acesta-i răspunsul standard pe care-l dau când sunt întrebat așa ceva.
Fabian Anton: Jeni Acterian spunea că sînteți un om „greu de mulțumit“. V-a mulțumit vreodată ceva?
Alexandru Dragomir:
Dacă am fost vreodată mulțumit? Desigur. Uite, în perioada asta, de
pildă, sunt foarte mulțumit ca mănânc căpșuni. Îmi plac mult căpșunele.
Totdeauna sunt și mulțumit de ceva. De obicei de natură. Natura este o
investiție foarte bună.
F. A. : Dacă avem ochi pentru ea. Dacă știm cum s-o descoperim…
A. D. : Nu trebuie să o descoperi. Nu trebuie. Căci nu poți să sari din ea afară.
F. A. : Dar putem închide ochii. Cei mai multi închid ochii la natură.
A. D. : Chiar și
așa ! Rămîi cu tine însuți. Și îmi permit a face observațiunea că faci
parte din natură. Fiștecare (cum se spune în Ardeal) face parte din
natură, și dacă rămâi singur undeva într-o cameră. Acolo ai o parte din
natură foarte interesantă: pe tine însuți. Și ești oarecum obligat să te
mărginești la aceasta parte a naturii. Dar nu-i cea mai plăcută. Nici
pe departe!
F. A. : Tot Jeni
Acterian spunea că ar trebui sa faceți diferența dintre melancolie și
nostalgie. Care este, domnule Dragomir, aceasta diferență?
A. D.: Habar n-am!
Dar, în orice caz, nostalgia este un sentiment care implică o mare doză
de temporalitate (adică angajează și problema temporalității), în care
nu știm mare lucru. Pe când melancolia este, cum spun nemții, o
„dispoziție“ care astăzi nu poți să știi niciodată dacă este mimată sau
este autentică. Astăzi sunt foarte puțini melancolici și multi
depresivi.
Adică [aceia] mulți dintre
cei care înainte erau melancolici, plini de «umoare neagră», [nu știi
dacă] mai există ca atare. Astăzi li se spune depresivi. Și, fiindcă au
nu o depresiune sufletească, ci o depresie, ceea ce e mult mai șic. Depresie! Depresiune e depășit! E învechit, e bună pentru octogenari.
F. A. : Sunteți pesimist? Unii vă considera un pesimist.
A. D. : Eu cred că, în ceea ce privește viitorul,
nu știm nici cum să-l apucăm, darmite cum să-l taxam, drept bun sau rău
Dacă vezi viitorul sumbru ești un pesimist. Dacă vezi viitorul roz ești
un optimist, [așa] se zice. Sau chestia cu paharul.
Cred însă ca toate judecățile și gândirile
de felul acesta intră în ceea ce spune Aristotel, în «Topice», 4, că
despre asemenea probleme nu se poate decide științific. Nu sînt probleme
științifice, adică nu sînt probleme serioase. Problemele serioase
fiind, în capul lui Aristotel, cele ce pot fi demonstrate științific,
respectiv cele care pot să fie argumentate silogistic, îndeosebi după
figura întâi.
F. A.: Va supără ca sunteți bătrân? Ce înseamnă viata dumneavoastră astăzi la 84 de ani?
A. D.: Bucurie!
Bătrânețea ma entuziasmează! Abia aștept să uit și mai multe decât am
uitat, sa merg și mai greu cu picioarele decât merg acum!
Sigur că mă supără!
Îți mărturisesc că, văzând
de la geam adesea câte un tânăr alergând, îmi spun: «Uite, domnule, nici
nu știe ce bine e că poate să facă așa ceva. Nu știe!».
FA: Se spune că
trebuie să facem mereu diferența între «inteligența tinereții» și
«înțelepciunea bătrâneții». Care credeți că este aceasta diferență?
A. D.: Sub rezerva
că nu știu ce înseamnă „înțelepciunea bătrâneții“ și că am întâlnit
destui bătrâni țicniți, apucați, bizari și având unica preocupare starea
lor biologică, dar trecând peste asta, „inteligența tinereții” este
ceea ce grecii numesc dynamis (o potență, o posibilitate). Pe când „înțelepciunea bătrâneții” este o realizare. Dar, cu rezerva că, dacă despre dynamis a scris Aristotel destul, în Metafizica,
Cartea theta [trad. Stefan Bezdechi, prefață și note de Dan Bădărău,
Ed. Academiei, București, 1965, pp. 281-304], „înțelepciunea bătrâneții”
este… o problemă foarte cunoscută… foarte dezbătută. Este atât de
discutată și de întoarsă pe față și pe dos… încât s-a reușit să nu se
mai știe cui și la ce corespunde această sintagmă: «ințelepciunea
batrâneții». Pe de o parte este întreaga căruță cu poncifuri de genul
„dacă n-ai un bătrân să ți-l cumperi”, „bătrânii noștri spun” ș.a.m.d.
Pe de altă parte este „să dam la o parte bătrânii și să facem loc
tinerilor”; „societatea noastră este o societate senectă, îmbătrânită”,
în politică, de pildă.
Astea sînt judecăți ce se pot purta de acolo până acolo… care pot să facă parte dintr-un discurs… dintr-un «dialog social ! » (și aici fac aluzie la… un grup social… sau la… un „Grup de Dialog Social”!), până-n vecii vecilor. Amin!
[Și asta] spre bucuria participanților,
spre înduioșarea celor care citesc reviste [Revista „22” a GDS-ului]
în care lucrurile astea sînt spuse, și [spre bucuria] câtorva care și-au
făcut dintr-asta un piedestal [Sensul ironic al invocării inutilelor
trăncăneli din cadrul „dezbaterilor” GDS înregistrate și publicate în
Revista „22” din 1990 până în 15 iunie 2000, data interviului, este prea
evident spre a mai fi comentat.].
(continuarea în Partea a VII-a, „Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.”) 25125 car., 9 dec. 2014.
(Va urma în numărul viitor)
|
|
| ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate |
