miercuri, 1 aprilie 2015

Isabela Vasiliu-Scraba, Interviu ALEXANDRU DRAGOMIR: «Eu mă simt acasă numai în filozofie» (Se editează în 3 numere consecutive – Partea II)

Isabela Vasiliu-Scraba, Interviu ALEXANDRU DRAGOMIR:

«Eu mă simt acasă numai în filozofie»

(Se editează în 3 numere consecutive – Partea II)

(IV) Alexandru Dragomir, portretUL lui Heidegger COMPARAT CU NAE IONESCU

(Partea IV-a a interviului din 15 iunie 2000 refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba conform celor înregistrate pe casetă audio și însoțit pe alocuri de comentarii, după cenzurarea operată de «Observatorul Cultural», nr. 275/ 2005 ; Sursa : www.isabelavs.go.ro )

Fabian Anton: Va întreb și eu: cum era Heidegger?

Alexandru Dragomir: Păi ție acum o să-ți răspund stereotipic. Fiindcă în timp răspunsul s-a stereotipizat. Când am ajuns, în fine, la Heidegger, după multe tribulații și după doi ani de eforturi în țară, (eforturi ca să pot pleca, căci erau anii de război) am intrat în sala de curs. Mare emoție pe mine, sufletește… Era o sală arhiplină. Așa era obiceiul ca, în primul rând, pe toată lărgimea amfiteatrului, să stea profesori, colegi de-ai lui Heidegger. Nu era voie să te așezi acolo. În rândul al doilea, erau studenții de la Privatseminar, cum se chema. De la seminarul privatissim. Pe urmă era mulțimea: studenți de la toate facultățile, în afară de ultimele două rânduri unde erau prelații. Freiburg era un mare centru catolic, și probabil mai este și acum, și veneau în robe, popii, cum le spuneam noi. Asta era sala. Și a apărut un tip mic, cu niște pantaloni prinși sub genunchi, cu niște ciorapi până sub genunchi, îmbrăcat într-un soi de port de pe acolo, din Schwartzwald, Pădurea Neagră. Și acesta s-a dus la catedră, s-a uitat așa la noi, s-a întors, s-a uitat la tablă și apoi a plecat din sală.

Printre noi era nedumerire, rumoare. Ca să se întoarcă după 2-3 minute cu Pedellul, îngrijitorul de sală care venea spășit cu buretele și creta în mâna. Ieșise pentru că nu avea burete și cretă la tabla. [Pedellul] i-a șters tabla, Heidegger a scos niște hârtii, iar a aruncat o privire asupra noastră, asupra sălii, și-a plecat capul ca sa citească din hârtiile lui și a început să debiteze ale lui: «Das Sein ist das Sosein des Nichtsein, ein Schatten des… ». Arata exact ca un mic funcționar de bancă. Nimic harismatic! Ce Nae ?

[Cu sensul evident că Martin Heidegger nu avea harisma profesorului Nae Ionescu, despre care Cioran spusese că a fost „o apariție unică”, că „avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor…Foarte rar întâlnești un asemenea profesor…Era un personaj care nu-i curent în universități…Mi-e imposibil să-mi imaginez o universitate fără el” vezi Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțeu, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 36; http://www.scribd.com/doc/153762785/IN-LABIRINTUL-RASFRINGERILOR-Nae-Ionescu-prin-discipolii-sai-Petre-Tutea-Emil-Cioran-Constantin-Noica-Mircea-Eliade-Mircea-Vulcanescu-si-Vasile precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Heidegger și românii, emisiune radiofonică difuzată pe 19 martie 2005 la Radio România Cultural în cadrul seriei „Izvoare de filozofie”. ].

Nu puteai spune că era nici măcar un gen de profesor universitar german.

Și pe urmă, după ce am fost la cursul lui, am primit ordinul de mobilizare din țară. După ce mă căznisem doi ani de zile ca să ajung în fine la Heidegger, am primit ordin de mobilizare din țară! Trebuia să plec imediat. Atunci mi-am luat inima în dinți și m-am dus la Heidegger.

El ținea așa-zisele “Sprachstunde”, ore de vorbire cu studenții, în care stătea la dispoziția studenților, o dată pe săptămână. M-am dus la orele astea și i-am spus cazul meu, așa cum era. Și i-am spus că aș vrea să vorbesc cu el în legătură cu Sein und Zeit, cartea fundamentală a lui Heidegger.

[ Cartea Sein und Zeit (1927) a fost prima oară tradusă în românește de dr. Dorin Gabriel Tilinca „după două decenii de muncă” (vezi Postfața versiunii românești, în M. Heidegger, Fiire și timp, trad. Tilinca, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2001). Ajutat la terminologia filozofică de Mircea Arman, doctorul Tilinca a „desțelenit” terenul echivalărilor din „limba lui Heidegger” în limba română, echivalări care au ajutat si la a doua traducere, făcută mai la repezeală. Asemănarea celor două traduceri românești a fost observată de Viorel Rotilă - autor al volumului de exegeză Heidegger și rostirea ființei, Ed. Lumen, Iași, 2009 si cadru didactic la Universitatea „Dunărtea de jos” din Galați. El a consemnat că cele două traduceri apărute la un deceniu distanță sunt „fără mari diferențe” (V. Rotilă). Cu o prefață splendidă scrisă în 1971 de Octavian Vuia (1914-1989), prietenul și colegul lui Alexandru Dragomir la studii post-universitare în Germania (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Doi străluciți discipoli ai lui Heidegger: A. Dragomir și Oct. Vuia; precum și Filozofie în clandestinitate sau în străinătate, în vol.: I. V. S., Propedeutică la eternitate, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, pp.7-34; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEU...), traducerea doctorului Tilinca din Sein und Zeit, Partea întâi, a fost publicată în 1994 de regretatul Nicolae Florescu (1942- 7 nov. 2013), despre care un cripto-comunist nota cu binecunoscutul său șablon, că în Intoarcerea proscrișilor – Florescu ar scrie despre exil „cu furie și acribie” (Dan C. Mihăilescu, Oriunde în afara lumii, în „Observatorul Cultural” no. 109/2002). Traducerea integrală a doctorului Dorin Gabriel Tilinca prefațată de Mircea Arman a apărut la Ed. Grinta cu câțiva ani buni înaintea celei de-a doua traduceri cu care Editura Humanitas a umplut piața. Povestea celor două traduceri românești a avut încă din comunism pitorescul ei, dacă ținem seama de nemulțumirea pe care o manifestase în 1987 la un colocviu de la Arad „cronicarul plastic” (apud. Constantin Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș” ironizată de Noica, Partea I-a în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VII, nr. 2/65, febr. 2013, p. 16 si 22 http://www.scribd.com/doc/167094226/Isabela-Vasiliu-Scraba-Himera-%... ; Partea II-a rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VII, nr. 3/66, martie 2013, p. 16 si 23, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltini... ) Andrei Pleșu „nedumerit” de poziția filozofului Anton Dumitriu care din 1986 „sprijinise apariția textului heideggerian”. Textul publicat în „Revista de istorie si teorie literară” condusă de Zoe Dumitrescu Bușulenga a fost criticat cu vehemență fără niște motive cât de cât obiective. După ce filozoful Anton Dumitriu a văzut observațiile făcute traducerii volumului Ființă și Timp, el a consemnat următoarele: „Le-am analizat cu foarte multă atenție și nici una [dintre observații] nu mi s-a părut valabilă. Oferă numai o „variantă” la unele expresii și, din nefericire, nu numai că nu sînt mai bune, dar cele mai multe sînt inferioare celor găsite de dvs. Domniile lor [G. Liiceanu și T. Kleininger] cred că au găsit „erori”. Cum nu sînt erori, urmează că există un motiv subiectiv pentru toată zarva aceasta” (Anton Dumitriu, 2 aprilie 1988, în rev. „Jurnalul literar”, p.28). Anton Dumitriu avea să facă și o previziune despre opera filozofică originală urmând a fi scrisă în viitor de cei doi critici ai versiunii Tilinca-Arman. Pe 8 februarie 1989 fostul succesor al lui Nae Ionescu la catedra de logică nota că „există -și au existat întotdeauna – o serie de indivizi care vor să pară ceea ce nu sînt. Aceștia dau lecții în domenii pe care nu le cunosc decât din răsfoiri rapide a unor expuneri rezumative. Nu se alege nimic de capul lor [în domeniul filozofiei, în care își dau ifose de mari cunoscători], nu aveți nici o grijă” (Anton Dumitriu, despre așa-zișii „filozofi” din himerica Scoală de la Păltiniș, negată de însuși Noica). La Paris, istoria celor două traduceri franțuzești ale volumului Sein und Zeit a fost si ea memorabilă, întrucât acolo traducera franțuzească făcută la repezeală a fost publicată prima (vezi Marin Tarangul, Heidegger: „Ființă ți timp” – pe marginea traducerii integrale a lui Em. Martineau, Paris, Authentica, 1985, editie hors commerce; articol publicat în revista scoasă la Paris de Virgil Ierunca: „Ethos”, no.6/ 1989, pp. 42-46.].

Și Heidegger mi-a spus: „Da, sigur ! Cam ce gen de întrebări ați avea?“ I-am spus eu una sau două întrebări și el mi-a spus: „Mda… mai bine vino după-masă la mine acasă“. Mi-a fixat atunci când să mă duc la el. Și, când am ajuns, aveam cu mine șapte întrebări. Mi le notasem eu, le pigulisem așa, în germană, în germana pe care o știam atunci. I-am pus eu prima întrebare și am așteptat să îmi răspundă.

După un timp de tăcere el mi-a spus: « Weiter!», mai departe. Le-am citit atunci pe toate șapte. Aproape ca n-a stat ca să riposteze, și mi-a spus: „Vă voi răspunde, dar nu în ordinea dumneavoastră. Ci așa cum vreau eu, asa cum mi s-au orânduit ele în capul meu!“.

Și, te rog să mă crezi, mi-a răspuns de m-a turtit! Adică erau răspunsuri atât de adânci, atât de serioase… Eu, ce termeni de comparație aveam? Pe Rădulescu-Motru și pe P.P. Negulescu? Încât am ieșit de la el năuc.

[A se remarca raportarea pe care o face Alexandru Dragomir la doi dintre „filozofii științifici” care i-au fost profesori, si care erau foarte departe de Heidegger. Cum s-a observat deja, discursul filozofic heideggerian l-a făcut să-și amintească admirativ doar de cursurile metafizicianului Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla sa înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, 264p. http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZI... ) prezentat în contrast cu Heidegger drept un om șarmant. Înainte de 1990, la vremea terorii ideologiei materialist-dialectice, doar numele „filozofului științific” Rădulescu-Motru putea fi potrivit pentru Institutul de filozofie din cadrul Academiei R.S.R.]

Și, în timp ce vorbeam, la una dintre întrebări mi-a spus: « das ist hegelisch», asta-i hegeliană!“ Eu i-am răspuns: „Dar eu n-am citit Hegel!“. Iar el: „Dar gândești hegelian! Ce gândești dumneata este gândire hegeliană. Despre asta pot să scriu și un articol!“.

Pe urmă a venit din țară răspuns că pot să rămân.

Și atunci m-am dus la dânsul și i-am spus că pot să rămân și că as vrea să fac teza de doctorat cu dânsul. El m-a întrebat dacă mi-am ales un subiect. Eu i-am răspuns că nu, iar el a zis: „Atunci vei face din Hegel, din Phaenomenologie des Geistes, capitolul despre der Geist“, a spus.

Asta a fost prima mea temă la doctorat.

Heidegger mi-a mai spus: „Hai la mine, la seminar. Dar trebuie să știi greacă. Cum stai cu greaca?“. Eu i-am spus: „Tămâie!“. La noi greaca se făcea în ultima clasă de liceu și atunci abia apucai să înveți alfabetul, dacă-l învățai, dacă erai un elev bun.

El mi-a spus: „Nu, tu trebuie sa înveți greaca! Uite, îți recomand eu pe cineva…“. Mi-a recomandat deci dânsul un profesor de liceu de greacă și latina, domnul Fleick. Și am învățat cu domnul Fleick pe rupte greaca. Cum s-ar spune acum „intensiv“, curs intensiv de greacă, de două-trei ori pe săptămână Și după o bucată de vreme Fleick mi-a spus: „Acum știi destul pentru seminarul lui Heidegger!“.

[La vremea terorii instaurată de „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca, în vol. N. Florescu, Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 73), Alexandru Dragomir propusese pe rând profesorilor Mircea Florian si D. Pipiddi să-i conducă un doctorat în Platon, nereușind să convingă pe niciunul dintre ei să se apropie la modul oficial de filozoful grec, ștampilat de politruci drept „idealist” (v. Partea III-a din Interviul lui Al. Dragomir comentat de I.V.S , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10/71, oct. 2013, p. 16, http://www.scribd.com/doc/183059923/Interviu-Alexandru-Dragomir-III... ). Platon a fost reintrodus oficial în cultura comunistă abia după grațierea deținuților politici (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viața și opera lui Constantin Noica, în rev. „Viața Românească”, București, Anul XCIV, nr.7, 1999, pp.242-246, sau http://www.scribd.com/doc/191637785/Isabela-Vasiliu-Scraba-Ceva-des... , precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre, http://www.scribd.com/doc/170647767/Isabela-Vasiliu-Scraba-NOICA-PR... ). În principal datorită eforturilor fostului deținut politic Constantin Noica, intrat în pușcărie pentru „vina” de a fi dat la publicare o scriere a sa despre Hegel prin redactorul Zigu Orenstein/Ornea care a dat apoi manuscrisul pe ascuns Securității (v. Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005). Imediat după război, în cercul său de prieteni (format de Mircea Vulcănescu, Constantin Floru, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Nicolae Steinhardt, etc.), cu care Noica discuta filozofie în casa pe care o construise în apropierea pădurii Andronache (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă, în rev. „Argeș”, Pitești, An X (XLV), Nr. 4 (334), aprilie 2010, p.22-23, sau http://www.scribd.com/doc/171898023/Isabela-Vasiliu-Scraba-C-Noica-... ) gândirea lui Platon reprezenta unul dintre subiectele cele mai dezbătute. La vremea „Școlii de înțelepciune” de la Andronache (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15 ian., Nr. 272/ 2014, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm ), Mircea Vulcănescu redactase un text despre condamnarea lui Socrate, iar Noica scrisese deja interpretarea sa la dialogul platonic Lysis, publicată după mai bine de două decenii. În post-comunism piața cărții a fost umplută –din păcate- de Platon-ul materialist al perioadei comuniste, puținele tentative de a diversifica oferta prin re-editarea traducerilor dinainte de 1948 ale eminentului elenist Stefan Bezdechi sau ale lui Cezar Papacostea fiind trecute sub tăcere, adică „înmormântate”. Constantin Noica îi spunea în 1972 filozofului Octavian Nistor (1917-1993) că tinerii (cooptați de el să-l traducă pe filozoful grec) citesc Platon și „tot la filozofia marxistă ajung” (vezi vol. Noica în arhiva Securității, Ed. MNLR, 2010, vol. II, p.101).)].

Apoi Fleik i-a dat telefon și i-a spus că sunt pregătit. Și uite așa am intrat în seminarul lui, unde erau aproape toți cu examen de stat, nu simpli studenți. Și am stat acolo, și am pregătit teza, până când m-au chemat înapoi în țară, căci era război și mobilizare. N-am terminat teza, am venit.
De atunci, nici n-am mai putut să fac nimic. Asta e !

Fabian Anton: Domnule Dragomir, o întrebare mai delicată : Cu Garda de Fier, cu Mișcarea legionara, ați avut legături?

Alexandru Dragomir: Nu! Nici o legătura, decât că am avut prieteni care au fost legionari…

F. A. : Cum vedeți totuși adeziunile lor la așa ceva? A fost o mișcare dăunătoare ? Nocivă?.

Alexandru Dragomir: Ei… nocivă. Pentru asta ar trebui să fixam ce este bine și ce este rău. Și atunci eu o să pierd prânzul Ce să spun ? E adevărat că în tineretul studențesc de atuncea era un puternic curent legionar. Și datorită lui Nae, dar și datorită Legiunii. Cred că nu am fost niciodată atras de Garda de Fier și de Legiune din numeroase motive, primul fiind că eram un student foarte preocupat, foarte pasionat de filozofie. Nu aveam timp de chestii d-astea. În al doilea rând pentru că acolo era o combinație de misticism și de violență care, în capul meu, era contradictorie și trăda o lipsă de consistență și o lipsă de seriozitate. Asta în capul meu de atunci! Dar mulți dintre colegii meu au îmbrăcat cămașa verde. Și chiar dintre profesori, cum a fost Herseni, de pildă. Așa că niciodată nu am avut nici o apetență pentru Garda de Fier. Ei nu racolau membri. Nu veneau să te ispitească, să stea de vorbă cu tine, să caute să te atragă Nu, nu! Dacă vroiai, bine. Dacă nu, te lăsau în plata Domnului. Asta a fost.

Legăturile mele cu ei au fost deci nule.

Dar aveam prieteni care erau legionari, printre alții, Dinu Noica. Dar eu niciodată n-am știut și nu m-a interesat dacă a fost simpatizant legionar, dacă a fost sau nu înscris în Legiune. Nu știu Despre unii colegi de-ai mei, cum a fost Frunzetti de pildă, care era mai mic decât mine cu un an sau doi, știu că era legionar. Dar era moda. Mă rog.

{În replica ce urmează, cenzorii de la «Observatorul Cultural» au schimbat autorul, ca să apară că Alexandru Dragomir ar fi spus pe 15 iunie 2000 că și Mircea Eliade era legionar. Din înregistrarea pe bandă magnetică se constată că în realitate spusele aparțin tânărului Fabian Anton. Cu o proveniență extrem de dubioasă, ar exista o singură așa-zisă „dovadă” (a relației tânărului Eliade cu Legiunea), cu care defilează cripto-comunismul fostei Edituri „Politice” în teza de doctorat a lui Țurcanu devenită o lectură obligatorie ca și „Anii treizeci”, tricotați de Zigu Ornea după modelul falsificatorului Mihail Roller, ambele citate în doctoratul Anei Maria Fomin, Mircea Eliade. Paradigma unui nou umanism, din 2013, condus de Mircea A Diaconu la Universitatea din Suceava. Fără nici o altă sursă care să o confirme (vezi vol. F. Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade, Criterion, 2007, p. 251), unica „dovadă” a fost extrasă dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă foarte probabil în urma schingiuirilor de arestatul Radu Gyr. Amintind despre această așa-zisă „dovadă”, Florin Cântec observa cu justețe „surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului Țurcanu” (Florin Cântec, Corespondența M. Eliade-Radu Gyr, în rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin Cântec, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein „Mircea Eliade Papers”, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt” (Florin Cântec, ibid., p.30). Din cartea lui Țurcanu, Mircea Handoca a semnalat tendențioasa prezentare a prieteniei dintre Eliade si Sebastian „agent al serviciului secret al lui Moruzov și Eugen Ionescu”, prin omiterea celor două scrisori trimise din Portugalia de Eliade profesorului Al. Rosetti (vezi. Din nou despre cartea lui Florin Țurcanu, în vol. Mircea Handoca, Noi glose despre Mircea Eliade, București, 2006, pp. 48-49). Cum bine se știe, cel mai important volum care i-a apărut lui Eliade post-mortem, în premieră mondială sub forma traducerii si publicării în 2001 în Spania, a fost „Diario Portugues”, tradus (după microfilmul manuscrisului) de Joaquin Garrigos. La pagina 242 traducătorul spaniol adaugă următoarea notă („adnotacion inedita” din „Jurnalul” lui Eliade) scrisă de Mircea Eliade pe 18 sept. 1945: „La Legion ha destruido a toda la generacion y ha llevado al fracaso a todos los que tuvieron contacto con ella, siquera fuera esporadicamente”. În România (cripto-comunistă) „Jurnalul lusitan” a apărut după cinci ani adus (xeroxat) de Florin Țurcanu și scos de fosta Editură Politică într-o primă ediție cu lipsuri și interpretări greșite ale cuvintelor din manuscriul eliadesc, urmată în 2010 de o a doua ediție, si aceasta cu lipsuri (de ex. la p. 354 lipsește o pagină din manuscrisul Jurnalului portughez, pagină care există în traducerea spaniolă din 2001). În ambele ediții (2006 și 2010) notația lui Eliade din 18 septembrie 1945 nu a fost inclusă. Intrucât si acest volum a fost de urgență răstălmăcit de cei dispuși a-l ataca la comandă pe marele istoric al religiilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si detractorii săi, in rev. „Acolada”, Satu Mare, Nr. 4(77), aprilie 2014, p.15, sau http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detract... }

Fabian Anton : Erau și Acterienii! Și Eliade, și Cioran.

Alexandru Dragomir : Ăștia erau prea mari ca să fie simpli legionari. Dar, sigur, fiind ciracii, învățăceii lui Nae Ionescu, erau considerați drept legionari. Da nimeni nu știa dacă erau înscriși în Legiune. Nici până în ziua de azi eu nu știu dacă ei erau înscriși sau nu în Legiune.

Unii spun că erau, alții spun că nu erau. Nici nu mă interesa. Absolut deloc nu mă interesa chestia asta cu Legiunea, cu Arhanghelii…

(V) ALEXANDRU DRAGOMIR DESPRE OAMENII MARI

CARE NU SÎNT NOTORII DE POMANĂ

(Interviu din iunie 2000, refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba după cenzurarea lui în «Observatorul Cultural», 2005, și însoțit pe alocuri de comentarii)

Fabian Anton: Ce rol a jucat în viata d-voastră plictiseala?

[ In discuția cu un om trecut de optzeci de ani care afirmase că este filozof de la 16 ani, acestă „plictiseală” poate să fi fost invocată cu gândul la cunoscuta părere a lui Aristotel după care nu omul activ, individul care nu-și vede capul de treburi este înclinat spre filozofie, ci doar acelea care dispune de suficient răgaz de meditație. În lagărul comunist, angajarea supraviețuitorilor temnițelor politice era o problemă atât de spinoasă încât filozoful C-tin Noica a fost angajat la Centrul de logică după mai mult de un an de la ieșirea din închisoare. (Singurul loc de muncă - oferit poetului Traian Chelaru (1906-1966), vinovat de a fi fost universitar cernăuțean, bursier al Școlii Române din Paris (1930-1933), al Școlii Române din Roma (1933-1934), și doctor în filozofie (1937) la Universitatea din Cernăuți cu o teză despre David Hume -, a fost la deratizarea Capitalei, post care a dus la moartea prematură a poetului iconar invitat în 1935 de Iorga să țină prelegeri la Vălenii de Munte. Într-o carte a filozofului Anton Dumitriu, scriere care a avut nevoie de 13 referate ca să fie publicată în comunism, invocarea acelui otium liberale a fost o mare îndrăzneală, chiar cu trimitere la „materialistul” Aristotel. Fiindcă paznicii ideologiei statului polițienesc nu erau de acord cu ideea că „doar șezând și odihnindu-se omul devine înțelept”. La ei, odihna prielnică meditației era soră bună cu „parazitismul” pedepsit prin lege, în condițiile în care victimele „luptei de clasă” erau lăsate să moară de foame prin refuzarea angajării lor în „câmpul muncii”. Referirea la Aristotel poate fi însă hazardată. În schimb, dacă avem în vedere interesul cultivat cu asiduitate după 1990 pentru Emil Cioran (vezi Radu Portocală, Emil Cioran - sfârșitul furat, în „Jurnalul literar”, București, nov. 2001, p. 1 și 21 , inclus în vol.: Emil Cioran în conștiința contemporanilor săi din exil. Crestomație de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, Bucuresti, 2007, pp. 257-262; http://www.scribd.com/doc/187763386/Radu-Portocala-Cioran-Sfarsitul... si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Despre inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, 1/2011, p.17, sau http://www.scribd.com/doc/167071165/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-p... , text cenzurat de segmentul românesc al internetului prin site-ul ro.scribd unde a fost ascuns pe 25 dec. 2012 de posibilii săi cititori, precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prophete de la vraie saintete (a propos de Mircea Vulcănescu) , comunicare susținută la Colocviul internațional Cioran ( a se vedea înregistrarea http://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg ) organizat în mai 2011 de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și publicată în rev. „Origini. Romanian Roots”, July-Dec. 2011, pp.22-25, document de asemenea „ascuns” de paznicii de la ro.scribd ca să nu fie parcurs la http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cio... ), mai plauzibil ar fi că tânărul de douăzecisicinci de ani a reținut povestea cu „plictiseala” dintr-un manuscris al lui Mircea Vulcănescu publicat după jumătate de secol de la scrierea lui.

Amintindu-și de a doua vizită făcută în 1940 la Băneasa profesorului Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) ieșit bolnav din lagărul unde fusese închis fără verdictul niciunui proces din 8 aprilie 1938 până în decemnbrie 1939 -, Vulcănescu scrisese că Nae Ionescu a ținut o dată o lecție pe tema plictiselii care l-ar fi entuziasmat atât de mult pe Emil Cioran, încât acesta n-a putut-o uita. Referitor la plictis, într-un aforism din Sylogisme de l’amertume, creatura este imaginată de Emil Cioran „dorind să-și cunoască Creatorul” (vezi Stan M. Popescu, El Hambre De Dios. De Pascal a Saint-Exupery, 1955, p.6), chiar cunoscându-L. Viața creaturii s-ar desfășura între doi poli, cel mai de sus al ajungerii la plinătatea existenței pe care o aduce cu sine extazul religios, și cel de jos al golului de existență pe care-l reprezintă plictisul: „Entre l’Ennui et l’Extase se deroule toute notre experience du temps”. De la nivelul experimentării – de patru ori – a preaplinului de existență prin care extazul religios se diferențiază de orice alt eveniment trăit (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, referat pentru Colocviul internațional Cioran, Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 8-11mai 2014, publicat pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu-Mureș, Anul VI, nr.4/ 64, aprilie 2014, pp. 14-15 și în nr. 5/ 65, iunie 2014, pp. 16-18, on-line la http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm , precum și documentatul text al lui Titus Lateș despre lecturile lui Cioran din tinerețe, cuprins în vol. Studii de istorie a filozofiei românești, VII, Ed. Academiei, București, 2011, pp. 88-93). Cioran a meditat în scrierile sale la universul omului modern căzut întâi în istorie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Două traduceri trădătoare în cărțile lui Cioran, pe hârtie în rev. „Curtea de la Argeș”; Anul V, Nr. 10/ 47, oct. 2014, p.6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranTraducere4.htm ), într-un timp desprins de eternitatea (bună) care dădea timpului în momente excepționale o strălucire și o consistență de netăgăduit. A fost interesat si de „plictisul” monastic, amenințând trăirea duhovnicească (Convorbiri cu Cioran, București, 1993, p. 89), pasionat fiind și de scriitorii religioși aflați la un pas de erezie (op. cit., p.25). După Cioran, omul post-modern a eșuat dincolo de istorie. El nu mai este „căzut în timp”, e căzut „din” timp, dincolo de timpul istoric, într-un timp decolorat și atât de obosit încât nu-și mai poate supraviețui și încetează a mai curge. Invadat de un plictis irevocabil, omul nu-și poate depăși condiția post-modernă nici măcar spre a-și recâștiga locul avut în istorie. Spațiului dereglat prin invazia golului de sens, îi corespunde acel timp care a încetat să fie timp, devenind eternitatea proastă a stagnării în gol. Creatura la început plictisită de singurătatea proprie percepută cu luciditate se depărtează din ce în ce mai mult de omul modern de care vorbise Nae Ionescu la cursul său, apropiindu-se de singuraticii lumii golite de sens din teatrul beckettian. Personajele lui Samuel Beckett, cu care Cioran a fost bun prieten, duc o existență fără rost în capcana timpului mort, sau într-un timp gri, doar cu un vag regret al vremurilor ceva mai colorate cândva datorită evenimentelor, și ele din ce în ce mai estompate prin memoria umană funcționând la rândul ei într-un spațiu receptacol al nimicului.

În 1992 apăruse la București volumul lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu, citit de discipolul Noica în manuscris (vezi volumul bilingv, englez-român Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângeriolor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Discip/discip.html care se găsește în mari biblioteci occidentale, http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-s... nu numai la Biblioteca Națională din al cărei catalog on-line a fost îndepărtat numele scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba), poate chiar înainte ca paginile despre mareșalul Ion Antonescu (locuitor al fostei vile a lui Nae Ionescu de la Băneasa) să fi fost smulse din manuscris. Cartea (cenzurată) despre Nae Ionescu, „tulburătoare la culme” (C-tin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu în „Almanahul literar 1984” ), a fost tipărită pe hârtie de calitate inferioară de fosta Editură „Politică” sub titlul Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut (București, 1992). În ea Mircea Vulcănescu consemnase că plictiseala a fost înfățișată de Nae Ionescu (la acel curs care-i plăcuse atât de mult discipolului Cioran) ca o stare a creaturii rămasă singură, față în față cu sine însăși (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Bucuresti, 1992, p.142).

La doisprezece ani de la ultima vizită pe care discipolul Vulcănescu a făcut-o la Băneasa profesorului Nae Ionescu si la șase ani după încarcerarea sa fără nici o vină, filozoful Mircea Vulcănescu era ucis în „universitățile lui Teohari Georgescu” (apud. Petre Pandrea; vezi și înregistrarea mea de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 25 nov. 2012 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, în rev. „Viața Românească”, nr. 7-8/2000, pp.176-181, sau http://www.scribd.com/doc/191641168/isabela-vasiliu-scraba-nae-si-v... , text pe care paza segmentului românesc al internetului l-a ascuns luni de zile, acesta fiind unul din cele 21 texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba „dosite” de controlorii români de la ro.scribd). După uciderea prin schinghiuire, filozoful Mircea Vulcănescu a fost aruncat la grămadă în Râpa Robilor de la Aiud, unde se află azi în construcție un centru de studiere „globală” a „victimelor predilecte ale hitlerismului” (apud. I.D. Sârbu) împreună cu martirii închisorilor comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Aiud: hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 11-12/ 2009, p.24; http://www.scribd.com/doc/189886227/Isabela-Vasiliu-Scraba-Aiud-Hid... ). În anul omorârii în temnița comunistă a Aiudului (v. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefață la vol. Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., 1999, pp. 5-17) a prietenului său care-i dedicase în 1944 Dimensiunea românească a existenței , prieten care nu și-a strâns în volum eseurile publicate prin reviste, nelăsând în urma lui nici o carte tipărită, asemenea faimosului profesor Nae Ionescu, Emil Cioran publica în Occident Sylogisme de l’amertume (Paris, 1952) unde, imaginându-se ironic pe sine ca un excroc al abisurilor metafizice (l’escroc du Gouffre) nota că „la ‘vie’ est une occupation d’insecte” (referindu-se desigur la viața celor mulți, asemenea furnicilor trăitoare în societatea pe care instinctiv o formează, model „social” ispititor pentru cei deranjați de existența oamenilor de escepție). Poate cu gândul chiar la Mircea Vulcănescu, Emil Cioran mai consemnase printre alte aforisme că au existat vremuri (ce le răscumpără pe ale noastre) în care, alături de filozofi care scriau, existau și filozofi care gândeau fără să-și noteze gândirea și fără a fi mai puțin prețuiți decât ceilalți.

Lucrurile s-ar fi schimbat „depuis que l’on se prosterne devant l’efficace” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”, on-line http://www.omniscop.ro/author/isabela-vasiliu-scraba/ ). În vremurile noastre „l’oeuvre est devennue l’absolu du vulgaire; ceux qui n’en produisent pas sont considérés comme ‘ratés’. Mais ces ‘ratés’ eussent été les sages d’un autre temps; ils rachêteront le nôtre pour n’y avoir pas laissé de trace” (Cioran, Sylogisme de l’amertume, 1952). Între subtilitatea și consistența ideatică a unor astfel de gânduri cioraniene și primitivismul gândirii după șablon a unui beneficiar al regimului comunist si post-comunist e o distanță de la cer la pământ, dacă avem în vedere părerea despre Mircea Vulcănescu și despre Nae Ionescu a acelui fost ministru ridicat în slăvi de la primele sale conspecte tipărite în albumul de artă Corot (1971): „Ca și Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu a putut fi contestat pentru lipsa operei masive” (vezi Andrei Pleșu, în rev. „Manuscriptum”, nr. 1-2/ 1996, p. 109, interviu inclus și în volumul omagial scos în 2004 la Centenarul nașterii lui M. Vulcănescu de Editura Radio). Cu așa o gândire de două parale a unui lider de opinie mediatizat decenii la rând (înainte și după 1990), lipsa operei filozofului Alexandru Dragomir a putut prilejui (si după citirea volumului Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEU... , îndepărtat împreună cu alte 43 de texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba - pe 25 dec. 2013 de supraveghetorii de la ro.scribd, care după câteva zile a redus cenzura la 19 documente) neinspirate comentarii pe linia așa-zisei „ratări” a lui Alexandru Dragomir (vezi Florian Roatiș, Pledoarie pentru filosofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2006, p.117).
Or, după Cioran, un gânditor autentic nu se poate rata. Fie că publică o duzină de volume, fie că nu publică nici măcar o carte, el este ceea ce este, cu atât mai dificilă devenindu-i „ratarea” într-o lume de impostori si de plagiatori, cum a fost (cu excepția lui Noica, a lui Anton Dumitriu, si a câtorva nume mai puțin răsunătoare) lumea filozofiei românești înainte și după 1990. La câțiva ani după căderea comunismului, în „România liberă” se demonstra fără putință de tăgadă plagiatul politrucului Ion Ianoși dintr-o lucrare despre Kant a Rădicăi Croitoriu. Mai târziu Mircea Mihăeș a evidențiat plagiatul din volumul despre Dostoievski semnat de același plagiator. Pentru perioada dinainte de 1990 fără egal a rămas plagiatul lui Liiceanu din Noica în teza de doctorat condusă de Ion Ianoși, fost activist cu înalte funcții în ierarhia PCR, ceea ce a contribuit la menținerea titlului de doctor si după dovedirea plagiatului.
Justețea cuprinsă în aforismul lui Cioran a fost indirect probată de însăși „recuperarea” filozofului Alexandru Dragomir la doi ani după trecerea sa în lumea celor drepți. Deși la mijloc a fost o penibilă încercare de a-i distorsiona gândirea în volumul de prelegeri Crase banalități metafizice, „recuperarea” începută în 2004 a adeverit oarecum și observația lui Mircea Eliade că „geniul se răzbună întotdeauna. Mai devreme sau mai trârziu, orice mare personalitate începe să fie înțeleasă și prețuită cum se cuvine”. Această subtilă remarcă am pus-o drept motto al volumului meu bilingv despre discipolii lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor..., Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli ).

Alexandru Dragomir : Nu i-am atribuit [plictiselii] nici un rol. Țineam prea mult la viată.

Fabian Anton: Iubiți viața ?

A. D.: Cât sunt viu, da! Apoi… o să mai văd! Dar, în orice caz, iubesc lumea.

F. A.: Iubiți lumea, dar sînteți, cum se știe, un retras. Un om care nu frecventează foarte mult societatea.

A. D.: Păi, lumea nu se reduce la o societate de câțiva indivizi pe care-i cunoști. Lumea înseamnă și pădure, și mare, și animale, animalicule, gândăcei, fluturi. Toate astea sînt lumea. E un obicei, - cred că nu-i numai al nostru (eu sunt cam contra judecăților gen „noi, românii“, care încep cu „noi, românii“) -, care spune că, dacă n-ai acest orizont de a te raporta minim de la oameni la animale, de la animale la insecte, de la insecte la plante, dacă toate astea nu formează un împreună și necontenit prezent, atunci n-ai făcut mare lucru în viață. N-ai făcut mare lucru în viață, dacă n-ai învățat acest abecedar din vestibulul gândirii Ca filozof, firește! [v. Isabela Vasiliu-Scraba, „În fond eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu” (Al. Dragomir), în rev. „Argeș”, Pitești, nov. 2005, p.21; http://www.scribd.com/doc/189934721/Isabela-Vasiliu-Scraba-%E2%80%9... , text cuprins si în volumul Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004].

F. A.: Ce rol au avut prietenii în viața dumneavoastră?

A. D.: Dar în viața dumitale?

F. A.: Au!

A. D.: Vezi? Și în viata mea au avut un rol. Cred că întotdeauna am avut prieteni, buni, foarte buni. Astăzi nu mai am prea multi, fiindcă cine mai stă de vorba, cine mai este prieten cu un octogenar?

Am vreo doi prieteni buni, octogenari de-ai mei, cu care mă întâlnesc. Cu care conversez, cu care stau de vorbă, jumătate din discuții fiind: «Da, acela, domnule, cum îl cheamă… Am uitat… ». Iar din partea lor primind exact aceleași replici sau replici de genul: «Era unul așa, blond, palid, care venea pe la noi prin 1935-1936… » «Nu știu ! Nu mai țin minte !» Sau: «Da, da, da… îl știu ! Dar nu știu cum îl cheamă. Nu mai știu !».

F. A. În afară de filosofie v-au mai interesat și alte științe ?

A. D. Nu! În comparație cu interesul pentru filosofie, nu.

Ma întrebați despre prieteni [v. Isabela Vasiliu-Scraba, Doi filozofi prieteni: Octavian Vuia și Alexandru Dragomir, în rev. „Jurnalul literar”, București, dec. 2004, p. 13; http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filo... ], mă rog… Prietenii ca prietenii…, dar erau câteva personalități pe care le-am întâlnit și care au avut un rol foarte important în viața mea.

Am învățat și eu, uitându-mă la ei, frecventându-i și, uneori, bucurându-mă chiar de oarecare simpatie din partea lor, am învățat ce înseamnă mecanismul oamenilor mai mari din, să spunem, filosofie. Cum a fost Dinu Noica, cum a fost Mircea Vulcănescu și, înainte de toate, firește, pentru experiența mea, marele Heidegger. Și cred că acesta este un lucru nu numai important, dar care poate fi ridicat la un anumit rang : Sînt unii care au cunoscut oameni mari și alții care n-au cunoscut oameni mari. „Oameni mari“ între ghilimele, căci nici tu și nici eu nu știm ce este aia „oameni mari“. Dar oameni care nu sînt notorii de pomană, degeaba.

F. A. : Vorbim de Dinu Noica. El este acum cât de cât cunoscut. Însă îl pomeniți pe Vulcănescu, iar el nu este prea cunoscut de tineri.

[Din 1945 - de când Ion Călugărul scrisese în „Scânteia” că Dimensiunea românească a existenței ar ilustra o idee politică, aceea a „imperialismului românesc”, cu o pauză de vreo patru decenii până să-i devină lui Vulcănescu din nou numele publicabil, întâi prin retipărirea în 1983 a Dimensiunii… în revista „Caiete Critice” coordonată de Eugen Simion, apoi prin introducerea într-un almanah literar a câtorva amintiri ale lui Noica legate de Mircea Vulcănescu -, si până în 1991 când a apărut în condiții extrem de modeste volumașul Logos și eros (Ed. Paideia, București, 1991), discursul comentatorilor acestui subtil filozof n-a părăsit cadrul politic: în 1983 Dumitru Ghișe evidenția „substratul intereselor de clasă” iar Gabriel Liiceanu („discipolul lui Henry Wald”, apud. Noica, 1975) „coborârea în regional” pentru a „exalta specificului național și a elimina – ca străine și impure – influențele culturale de tip vestic” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.231). În fișa despre Mircea Vulcănescu tipărită de Humanitas într-un dicționar filozofic coordonat de un academician cu liceul pe puncte, o fostă profesoară de socialism a trudit și ea să-l înscrie pe filozoful creștin care a fost Mircea Vulcănescu într-o perspectivă istorico-politică, notând că în gîndirea lui Mircea Vulcănescu „arhaica viziune mioritică despre moarte e mai degrabă un anacronism, decât o trăsătură a spiritualității naționale” (Marta Petreu în Dicționarul operelor filozofice românești,1997). Credem că supraviețuirea șabloanelor politice (neabandonate nici după 1990 de așa numiții „cititori avizați”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea gândirii lui Mircea Vulcănescu, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN7.html ) ar explica ceva mai plauzibil faptul că Mircea Vulcănescu nu era cunoscut de tineri, nici după zece ani de cripto-comunism.]

A. D.: Mircea? Cred și eu! Fiindcă nu a scris! Da! Mi-a spus Diaconu că a publicat acum câte ceva… dar…

F. A. : Sînt cele cinci volume de la Editura Eminescu !

A. D. : S-a ajuns deja la cinci volume? Mă mir !

{Prețuind gândirea filozofului creștin Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin trecerea în virtual, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 148/ 2001, pp. 6-7; articol cenzurat de ro.scribd care nu-l indică printre articolele postate, desi el se află on-line la http://www.scribd.com/doc/190131810/isabela-vasiliu-scraba-mantuirea-prin-%E2%80%9Etrecerea-in-virtual%E2%80%9D), Alexandru Dragomir se va arăta (desigur, cu politețea celui care-și menajează interlocutorul) uimit de apariția post-comunistă a unor opere vulcănesciene din manuscrise nefinisate de autorul lor, „opere” care nu pot fi la înălțimea celor publicate de Mircea Vulcănescu în periodicele din interbelic. În plus, lipsa de vocație filosofică și de profesionalism a îngrijitorilor unor astfel de volume și-a pus amprenta în mod decisiv asupra lor, coborându-le nivelul (ne referim în mod special la prioritatea dată de Marin Diaconu unor texte nefinisate, recuperate de el din arhiva filozofului. Se pare însă că aceasta era o „directivă” editorială comunistă fiindcă și în cazul lui Eliade, prioritate aveau scrierile de tinerețe, cu mult mai puțin importante față de operele de maturitate, premiate de Academia Franceză. Fapt observat și de Monica Lovinescu după publicarea tezei de licență a lui Mircea Eliade.). Mai scandaloasă era însă la data interviului (luat pe 15 iunie 2000) situația așa-ziselor „opere” ale lui Alexandru Dragomir, cu care venise Fabian Anton la bătrânul filozof să-i arate ce vînd sub numele lui Dragomir anticarii de la Universitate, „opere” atât de modificate de editori încât Alexandru Dragomir le-a refuzat categoric paternitatea (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. Acolada, Satu-Mare, 3/2013, p.19, sau http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Drago... precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Pasiunea pentru banalități a dlui G. Liiceanu, în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, oct. 2012; http://www.scribd.com/doc/171900454/Isabela-Vasiliu-Scraba-Pasiunea...). Povestind cum a fost descoperită de Newton legea gravitației, Petre Țuțea sublinia intervenția „inspirației” venită de sus, de la Dumnezeu. Se pare că însăși „inspirația” tânărului Fabian Anton, de a-i aduce lui Alexandru Dragomir (care nu mai ieșea de ani de zile din casă din cauza unei foarte severe angine de efort, suferință care-l făcea să se oprească extrem de des atunci când avea de mers pe jos, cum aveam să aflu de la Mihai Șora) să-și vadă cu ochii lui „opera” care-i era vândută la tarabele de la Universitate -, s-a împărtășit din aceeași sursă divină.}.

Fabian Anton : Va întreb atunci… Puțini din tinerii de azi mai au norocul, șansa de a se afla alături de personalități ale generației dumneavoastră sau ale generației ’27. Câți pot veni la dumneavoastră ? Câți îl pot frecventa pe domnul Paleologu ? Sau câți tineri îl frecventau pe Arsavir Acterian, de pildă. Și vă întreb, pentru studenți, mai ales pentru cei de la Facultatea de Filosofie, ce rămâne de făcut, ce modele au ei dacă lasă nedescoperite toate aceste valori?

Alexandru Dragomir: Eu nu cred că opera unui gânditor are o singură dimensiune: cantitatea, câte volume sînt scrise. Mircea Vulcănescu a lăsat în urmă foarte puțin. Mă mir că domnul Diaconu a reușit să reunească atâtea texte. E curios !!!

Mircea Vulcănescu nu a scris, nu avea nici o ambiție să publice. Era și foarte ocupat. A avut întotdeauna slujbe importante: în Direcția Vămilor, la Ministerul de Finanțe. Însă nu era preocupat (să publice). În schimb, era enciclopedic atunci când vorbeai cu el. Enciclopedic! (24210 car.)

(VI): „Eu mă simt acasă doar în filozofie”

(Interviu din 15 iunie 2000, refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba după cenzurarea lui în «Observatorul Cultural», nr. 275/2005, și însoțit pe alocuri de comentarii)

Fabian Anton: Petre Țuțea spunea că enciclopedismul este un defect, un cancer mintal…
Alexandru Dragomir: Nu mi se pare că ceea ce spune Țuțea ar fi de luat în serios. Țuțea vorbea multe, mult prea multe…

[Când nu mai era înregistrat doar pe ascuns, de către Securitate, si când multele lui spuse din 1990 erau înregistrate și publicate de diverși vizitatori fără a i se arăta șpalturile si fără a i se cere „bunul de tipar”, așa cum s-ar fi cuvenit, Petre Tuțea atrăsese atenția asupra unui aspect trecut cu vederea de toți amatorii de interviuri lăbărțate prin paginile revistelor de cultură: „interviurile în genere sînt adevărate infracțiuni la ideea de meditație” (Între Dumnezeu și neanul meu, Ed. Anastasia, București, 1992, p.37). „Răzmerița sinucigașă din decembrie 1989”(Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991) trebuia să se întâmple, observase Vasile Andru, să nu se ducă Petre Țutea în lumea de dincolo cu lacătul la gură, sub permanente amenințări, anchetări și percheziții cu confiscarea scrierilor sale. Cioran l-a portretizat pe Țuțea în două scrisori către un fost coleg de liceu: "Ca și tine, îi păstrez lui Petrică aceeași admirație. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viața mea". (Emil Cioran, aprilie, 1974). "Așa cum ți-am scris ultima dată, admirația mea pentru Petrică a rămas intactă de-a lungul anilor. Ce geniu fulgurant! Îmi amintesc de câteva dintre formulările sale ca și cum le-aș fi auzit ieri. Am cunoscut multe spirite remarcabile dintre care unele erau cu totul de primă mână: nu am întâlnit în nici un caz o inteligență atât de incandescentă ca a sa" (Cioran, mai, 1974, preluate din notele eseului: Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Țuțea: „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie”, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-TuteaNae.htm)].

Fabian Anton : Așa [precum în cazul lui Mircea Vulcănescu], nici Nae Ionescu nu a scris. Și avem totuși astăzi vreo 30 de volume semnate de el.

[In aforismul lui Cioran despre prosternarea în fața hărniciei culturale menifestată prin publicarea de cărți era semnalată valoarea gânditorilor care n-au publicat cărți, dar și-au impresionat contemporanii prin profunzimea gândirii lor (Petre Țuțea, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, la care s-ar putea adăuga Coco Dumitrescu, fostul profesor al lui Nae Ionescu). La fel ca și Emil Cioran, Alexandru Dragomir pune accentul pe CALITATEA unei gândiri, cu mult mai împortantă decât cantitatea, impresionând în mod special pe cei incapabili de a sesiza calitatea. Prin replicile sale, tânărul Fabian Anton repetă inconștient părerea lui Zigu Ornea (publicat de Pleșu în „Dilema” și mediatizat on-line cu o poza postată de Medenagan în Wikipedia.ro, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro, confiscată de o mafie cu interese ascunse, URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ). Si după căderea comunismului, politrucul Orenstein/Ornea, -cu specializarea lui la Facultatea de marxism-leninism -, își manifestase în reviste ”oficiale” (aflate în topul reclamei pe care și-o fac ziarele post-decembriste prin Radio si TV) convingerea că niște gânditori români de talia lui Mircea Vulcănescu și Nae Ionescu ar putea fi „oficial” contestați „prin lipsa operei” (neadevăr repetat și de Andrei Pleșu). Abia după 1990 s-a văzut că Nae Ionescu, deși nu a strâns în volume scrierile lui răspândite în presa interbelică, a scris mult, lăsând în urmă o operă remarcabilă nu doar calitativ ci si cantitativ, vezi prefața scrisă de Ion Papuc la volumul Isabelei Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, pp.7-8, on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli ). Preluarea inconștientă a opiniilor „oficiale”, adică masiv răspândite în scopul precis de a fi repetate este greu de stăvilit la tinerețe. Intrucât falsele păreri ale lui Zigu Orenstein/Ornea, fost redactor de la ESPLA - răsplătit cu o avansare la Centrala librăriilor (vezi „Observatorul Cultural”, nr.277 din 14 iulie 2005: Noica în vizorul Securității) după întemnițarea lui Noica pentru „vina” de a-i fi dat spre publicare la ESPLA un manuscris despre Hegel -, fusese larg difuzată atât prin revista „Dilema” cât și prin „România literară” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea gândirii lui Mircea Vulcănescu, în rev. „Asachi„, Piatra Neamț, Anul X, nr. 149, iulie 2001, pp.6-7, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN7-oroarea.htm ), exact în perioada masivei editări a lui Nae Ionescu, singurul creator de școală românească de filozofie (în principal la edituri din București, întâi la Editura Roza vânturilor, apoi la fosta Editură „Politică”, urmată de Editura Timpul din Iași care i-a scos lui Nae Ionescu două volume excelente de publicistică în 1994 si 1996, și, last, but not the least, Editura Crater din București și Istros a Muzeului din Brăila, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, pp.9-10, http://www.scribd.com/doc/187813651/Isabela-Vasiliu-Scraba-Editarea... sau Isabela Vasiliu-Scraba, Surpriza ultimului curs de metafizică a lui Nae Ionescu, în rev. „Viața Românească”, Anul XCIV, dec. Nr.12/ 1999, pp. 136-139, http://www.scribd.com/doc/191642194/Isabela-Vasiliu-Scraba-Surpriza... ).
Să nu uităm că și opera lui Heidegger se compune în principal din prelegeri universitare, editate la mai mult de două decenii de la expunerea lor: De pildă, acel curs despre Kant din semestrul de iarnă 1936-1937 (care între studenți circulase dactilografiat după stenograme) a fost dat de Heidegger în 1961 lui Walter Biemel să-l transcrie, fiind tipărit prima dată la Tuebingen în 1962. Alexandru Dragomir încearcă să-l lămurească pe tânărul Fabian Anton de falsitatea opiniilor despre inexistenta operă filozofică a profesorului Nae Ionescu, despre care Petre Pandrea (care-i fusese elev la Mânăstirea Dealu) scrisese că „tipologic, era un ascet și un însetat de sfințenie și abnegație în sâmburele cel mai ascuns al personalității sale” (vezi vol.: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Co., Inc., București, 1998, p. 223).].

Alexandru Dragomir : Cu Nae Ionescu e altă situație! Nae Ionescu era profesor și cursurile lui s-au putut tipări. Au fost steno-dactilografiate și apoi se puteau tipări. Pe lângă asta, el scria la «Cuvântul». Zilnic! Era directorul ziarului «Cuvântul». Și avea acolo asa-zisele editoriale, cum le spunem noi acum. Bun!

[Iată și părerea filozofului Vasile Băncilă, extrem de asemănătoare cu cea a lui Alexandru Dragomir: „E vorbă goală că Nae Ionescu n-a scris. În realitate, a scris mult și chiar filozofie, fiindcă despre orice scria el era filozofie” (vezi V. Băncilă, în vol Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.16 sau http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZI...). În perioada interbelică, însăși prestigiul tânărului Martin Heidegger se baza, ca și în cazul tânărului profesor Nae Ionescu, pe zvonuri transmise din om în om, existând doar notițe de la cursurile lui Heidegger stenografiate si apoi dactilografiate care circulau în cerc restrâns, întocmai cum se petreceau lucrurile în România cu notițele de la cursurile lui Nae Ionescu. O fostă studentă de-a filozofului german consemnase într-un articol publicat în cotidianul „Merkur” (nr.258/oct. 1968) zvonul faimei lui Heidegger auzit de ea în interbelic: „numele lui Heidegger străbătea Germania, ca povestea despre regele ce stătea ascuns. Zvonul glăsuia că filozofia s-a trezit din nou la viață și odată cu ea valorile trecutului ei considerate ca și moarte. Din comorile culturale ale trecutului, revitalizate de gânditorul de la Freiburg, luminează idei de care scepticismul modern n-a știut niciodată. Acum există un învățător. De la el poți învăța să gândești” (apud. Hartmut Tietjen, Cel mai mare filozof al timpurilor noastre, în vol. Martin Heidegger, Ființă și timp, traducere din germană de Dorin Tilinca, Ed. Jurnalul literar, București, 1994, p. 260).
Mărturiile din epoca în care preda Nae Ionescu sînt întru-totul similare: În opinia celui care s-a ocupat de litografierea cursurilor lui Nae Ionescu, Profesorul ar fi „deschis ochii și mintea studenților asupra problemelor filozofice” discutându-le fără a se „lăsa copleșit de mărimea și autoritatea” vreunui filozof din trecut. Așa se explică faptul că, de la Titu Maiorescu, el e singurul dascăl care a făcut școală” (Dumitru Cristian Amzăr, Prefață la vol. Nae Ionescu, Îndreptar ortodox, Wiesbaden, 1957). „Ca dascăl de filozofie, Nae Ionescu era extrem de interesant, vădind prospețime în gândire, pitoresc în prezentarea ideilor mai greu de sesizat, o cugetare pe viu, o cercetare în adâncimea problemelor, degajând concluzii surprinzătoare prin îndrăzneală și originalitate” (Arșavir Acterian, Mărturii despre Nae Ionescu, în rev. „Echinox”, Cluj-Napoca, nr. 7-8-9, 1991).
La moartea profesorului Nae Ionescu, fostul său asistent (devenit peste ani „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”) îi rezumă astfel poziția filozofică: „Tragedia omului, de la Adam încoace, Nae Ionescu o găsea în incapacitatea omului de a iubi în chip absolut, incapacitate care se soldează cu neputința de a cunoaște în chip absolut. … Iubirea aduce după sine rodnicia. Și puțini români au fost mai rodnici decât Nae Ionescu. Puțini oameni se puteau mândri, ca el, cu atâția fii spirituali. Știu că voia, în ultima vreme, să țină un curs universitar asupra Sfântului Pavel, stăruind mai ales asupra capacității… de a naște fii spirituali… Numai un om cu o forță uriașă de iubire își putea pune asemenea probleme, în centrul cărora mijește nu un sistem oarecare, ci nădejdea că, prin creștinism, s-ar putea schimba însăși poziția omului în Cosmos” (Mircea Eliade, Profesorul Nae Ionescu, în rev. „Universul literar”, IL, nr.13, 23 martie 1940), precum și înregistrarea Isabelei Vasiliu-Scraba la Cel de-al III-lea Simpozion Național „Mircea Eliade”, Pitești, 27 martie 2010, https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs&list=UUgcn_JXm6-ZMT....].

Alexandru Dragomir: Și, ca să revenim… ce pot face tinerii ca să găsească asemenea personalități? Repet: nu cantitatea operei contează foarte mult. Pentru Mircea Vulcănescu, de pildă, tineretul n-a avut decât o singură lucrare, un singur studiu.
Fabian Anton: «Dimensiunea românească a existenței» !
A. D. : Exact! [Tineretul întors de pe front, cum a fost însuși Alexandru Dragomir, a avut acest studiu Dimensiunea românească a existenței] că a fost publicat în «Izvoare de filozofie», care nu era o revistă de largă răspândire. Era un soi de volum de studii [tipărit în două volume de Noica ajutat financiar de Mircea Vulcănescu în timpul Războiului pentru recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate în vara anului 1940 de URSS (vezi si articolul scris de fiul lui Petre Pandrea, dr. Andrei Pandrea, 1940: România sfârtecată, în rev. „Cuvântul românesc”, aprilie 1991, p.13 sau http://www.scribd.com/doc/187826934/Andrei-Pandrea-1940-Romania-sfa... ]. Acolo se publicau studii, nu articole de revistă.

F. A. : Dar acum tinerii au la dispoziție astea [cinci volume de „opera” vulcănesciană scoasă de Diaconu și privită cu neîncredere de Alexandru Dragomir care s-a arătat „mirat” de atâtea volume apărute în defavoarea lui Mircea Vulcănescu].

{Cenzura cripto-comunistă de la «Observatorul Cultultural» (nr.275/ 30 iunie- 6 iulie 2005) a intervenit aici spre a falsifica discuția (vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Falsificări la publicarea în „Observatorul Cultural” a ultimului interviu al filozofului Alexandru Dragomir, în rev. „Argeș”, Pitești, mai 2010, p.22-23 sau http://www.scribd.com/doc/189933584/Isabela-Vasiliu-Scraba-Falsific...) , printr-un procedeu pus la bătaie și ceva mai înainte de vreo două ori: Redacția a trecut spusele tânărului în gura bătrânului filozof, în scopul precis de a lăsa impresia că Alexandru Dragomir ar recomanda tinerilor cele cinci volume confecționate cu o totală lipsă de profesionalism și publicate după căderea comunismului. Urmărind desfășurarea discuției pe casetă, eu am repus replica la Fabian Anton, cum a fost ea înregistrată. Așadar, numai în opinia tânărului Fabian Anton, gândirea filozofică a lui Mircea Vulcănescu (de o atât de mare profunzime încât a fost atent studiată de Noica în deceniul al șaptelea, când satrapii de la cenzură îl interziseseră pe M. Vulcănescu, ucis în temniță după condamnarea într-o farsă de proces, vezi înregistrarea Isabelei Vasiliu-Scraba din ian. 2012, https://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AA) ar fi de găsit în respectivele cinci volume. Ingrijite la nimereală, ele cuprind de-a valma și texte nepublicate de Mircea Vulcănescu, „vărsate” apoi (prin tehnica digitală) într-un „corpus de texte presupus clasice al pleiadelor aceademiei române”(rev. „Convorbiri literare”, august 2011). În schimb, după convingerea lui Alexandru Dragomir, filozofia vulcănesciană este expusă doar în scrierile publicate de fostul său profesor. O să vedem mai încolo și părerea filozofului Alexandru Dragomir despre comuniștii cu veleități de filozofi (precum Marin Diaconu, Liiceanu și Pleșu) mai temeinic pregătiți în ideologia statului totalitar comunist decât în filozofie, atunci când va fi vorba de zicala „în tara orbilor, chiorul e împărat”, cu înțelesul că Alexandu Dragomir este «cel mai mare filozof din România» pentru că față de nivelul veleitarilor de care are știință (A. Pleșu, G. Liiceanu, Marin Diaconu, Sorin Vieru, Virgil Ciomos, etc.), gândirea sa filozofică nu are concurență.}

Alexandru Dragomir : Cred că dacă ar fi rămas numai Dimensiunea românească a existenței, numai asta de ar fi să o iei și să o interpretezi și tot ai avea destul material pentru a-ți da seama și cine a fost Vulcanescu, și ce largi posibilități și orizonturi deschide gândirea lui.
Dar, când îl cunoșteai, trebuia să ai olecuță de răbdare. Căci, indiferent despre ce vorbeai, aveai impresia ca el este o orgă. Adică oriunde apăsai, urma un șuvoi de informații, toate foarte bine structurate și toate serioase. Eu am verificat vreo două-trei trimiteri bibliografice când eram student și toate erau foarte serioase și, de fiecare dată, nu prezentate fragmentat, ci într-o structură întreagă.
Mircea Vulcănescu nu spunea: «A, de problema asta s-a ocupat Montesquieu în capitolul cutare…». El îți spunea de toți care se ocupaseră de problema respectivă. Toți franțujii, nemții, ș.a.m.d. Pe urmă, în conversațiile cu dânsul, en tête a tête, era la fel. Orice îi spuneam eu (și cine eram eu!) imediat începea: își scotea fișele și… vorbea. Eu am avut, ani și ani de zile, în bibliotecă, acolo stăteau, operele complete ale lui Kant. Ediția Cassirer, pe care le-am scos de la dânsul, la cererea dânsului și a Măriucăi și a surorii ei mai mari, fiindcă știam că-l arestează, ca o să-l aresteze. Era în aer.
Fabian Anton: Este vorba despre ceea ce pomenește Noica în finalul Jurnalului de la Păltiniș?
Alexandru Dragomir: Nu mai știu. Poate. Mă rog. Uite, nu țin minte de asta. Dar Vulcănescu era covârșitor.

[Din camera „microfonizată” în care locuia Noica la Păltiniș (vezi vol. Noica în arhiva Securității, Ed. M. N.L.R., București, 2010, precum și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a Vilei Noica de la Păltiniș - în rev. „Discobolul”, Alba Iulia, iul.-aug.-sept., Nr.151-152-153/2010, pp. 256-260, sau http://www.scribd.com/doc/191358681/Isabela-Vasiliu-Scraba-Inclutur...), securiștii au putut probabil transcrie aceste vorbe ale filozofului Noica permanent urmărit, vorbe pe care le-a redat fidel și Gabriel Liiceanu, atât de pe dinafară cu filozofia kantiană încât ca editor a publicat în 2006 „gargariseala” lui Virgil Ciomoș în marginea Criticii Rațiunii Pure, lățind pe copertă cuvântul „Academica” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul sperieturii cu termeni grecești, în rev. On-line „Omniscop”, Craiova, 28 nov. 2014, sau http://cititordeproza.ning.com/group/vrafuldecarti/forum/topics/o-c... ). Iată ce-i spunea filozoful „de modă veche” lui Gabriel Liiceanu (discipol fidel al staliniștilor H. Wald si I. Ianoși), pe atunci un tânăr comunist căruia Ministerul de Interne îi permitea să plece luni de zile în Germania capitalistă cu o bursă Humboldt (unde, în loc să-l citească pe Kant cum îl sfătuise Noica, a citit scrisori primite din țară cu care apoi a alcătuit Epistolarul , volum menit auto-promovării): „dacă nu vei citi această ediție, Kant nu va intra în capul tău… Aici e vorba de un transfer între generații, un act aproape inițiatic… să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 227). Obsedat că n-are cui preda ștafeta culturală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, în rev. „Acolada” (Satu Mare), Anul VI, Nr.2/52, febr. 2012, p. 19; sau http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scra...), Noica și-a imaginat pesemne că ștafeta ar putea fi socotită ca și predată dacă (absolventul Facultății de marxism) Liiceanu ar ține în mână acele opere kantiene din biblioteca lui Mircea Vulcănescu. „Fluidul magic de care au fost impregnate cărțile odinioară studiate cu mintea sa strălucită de filozoful Vulcănescu ar trece de la mână la capul fericitului care l-ar citi astfel pe Kant în ediția Cassirer, înlesnindu-i înțelegerea” (Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un „sonor” Dicționar [al operelor filozofice românești, 1997], în rev. „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie, 2001, p. 32-33, http://www.scribd.com/doc/188366251/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-V... .]

Fabian Anton: Domnule Dragomir, cum vedeți dumneavoastră rolul Rusiei în zilele noastre?

Alexandru Dragomir: Cum văd rolul Rusiei? Cu spatele!

F. A.: Și al Americii? Cu fața?

A. D.: Al Americii? Nu, nu cu fața! Nu sînt cele două fețe! Și nici eu nu sunt Ianus.

Ar mai fi loc de îndreptat în ceea ce se petrece în Statele Unite. Destul loc de îndreptat, până când Statele Unite sa aibă autoritatea întemeiată ca să fie prima putere în lume.

Ai citit Înfricoșătoarea Americă?

F. A.: Nu!

A. D.: Citește-o! Este un sfat pe care ți-l dau. La Editura Humanitas a apărut. Teribilă carte!

F. A.: Au trecut 10 ani de la Revoluție. S-a schimbat ceva în România în perioada asta?

A. D. Dacă s-a schimbat ceva? A, bine… Multe lucruri, evident! Întotdeauna se schimbă ceva în 10 ani. Acum o să-ți spun un lucru blasfemic: niciodată nu m-a interesat asta! Nu mă prea interesează politicul. Sunt un filozof.

F. A. : Dar ce rol credeți că poate avea filozoful în țara asta?

A. D. : E o întrebare comică: unde în țara lui ? În lume? În fața lui Dumnezeu?

Asta e în genul Mihai Sora: Filozoful și cetatea. Cred că, dacă este filozof adevărat, atunci rolul lui este nul.

F. A. : Dar preotul?

A. D.: Nu știu! Preoții… Nu-i cunosc ! Nu știu! Pe preoți nu-i frecventez deloc. Nu mă atrag. N-am relații cu clerul ortodox și nici cu cel catolic.

F. A.: Dar religia? N-aveți relații cu religia? Și problema Dumnezeirii?

A. D. : Sunt prea mic pentru o problema atât de mare. Acesta-i răspunsul standard pe care-l dau când sunt întrebat așa ceva.

Fabian Anton: Jeni Acterian spunea că sînteți un om „greu de mulțumit“. V-a mulțumit vreodată ceva?

Alexandru Dragomir: Dacă am fost vreodată mulțumit? Desigur. Uite, în perioada asta, de pildă, sunt foarte mulțumit ca mănânc căpșuni. Îmi plac mult căpșunele. Totdeauna sunt și mulțumit de ceva. De obicei de natură. Natura este o investiție foarte bună.

F. A. : Dacă avem ochi pentru ea. Dacă știm cum s-o descoperim…

A. D. : Nu trebuie să o descoperi. Nu trebuie. Căci nu poți să sari din ea afară.

F. A. : Dar putem închide ochii. Cei mai multi închid ochii la natură.

A. D. : Chiar și așa ! Rămîi cu tine însuți. Și îmi permit a face observațiunea că faci parte din natură. Fiștecare (cum se spune în Ardeal) face parte din natură, și dacă rămâi singur undeva într-o cameră. Acolo ai o parte din natură foarte interesantă: pe tine însuți. Și ești oarecum obligat să te mărginești la aceasta parte a naturii. Dar nu-i cea mai plăcută. Nici pe departe!

F. A. : Tot Jeni Acterian spunea că ar trebui sa faceți diferența dintre melancolie și nostalgie. Care este, domnule Dragomir, aceasta diferență?

A. D.: Habar n-am! Dar, în orice caz, nostalgia este un sentiment care implică o mare doză de temporalitate (adică angajează și problema temporalității), în care nu știm mare lucru. Pe când melancolia este, cum spun nemții, o „dispoziție“ care astăzi nu poți să știi niciodată dacă este mimată sau este autentică. Astăzi sunt foarte puțini melancolici și multi depresivi.

Adică [aceia] mulți dintre cei care înainte erau melancolici, plini de «umoare neagră», [nu știi dacă] mai există ca atare. Astăzi li se spune depresivi. Și, fiindcă au nu o depresiune sufletească, ci o depresie, ceea ce e mult mai șic. Depresie! Depresiune e depășit! E învechit, e bună pentru octogenari.

F. A. : Sunteți pesimist? Unii vă considera un pesimist.

A. D. : Eu cred că, în ceea ce privește viitorul, nu știm nici cum să-l apucăm, darmite cum să-l taxam, drept bun sau rău Dacă vezi viitorul sumbru ești un pesimist. Dacă vezi viitorul roz ești un optimist, [așa] se zice. Sau chestia cu paharul.

Cred însă ca toate judecățile și gândirile de felul acesta intră în ceea ce spune Aristotel, în «Topice», 4, că despre asemenea probleme nu se poate decide științific. Nu sînt probleme științifice, adică nu sînt probleme serioase. Problemele serioase fiind, în capul lui Aristotel, cele ce pot fi demonstrate științific, respectiv cele care pot să fie argumentate silogistic, îndeosebi după figura întâi.

F. A.: Va supără ca sunteți bătrân? Ce înseamnă viata dumneavoastră astăzi la 84 de ani?

A. D.: Bucurie! Bătrânețea ma entuziasmează! Abia aștept să uit și mai multe decât am uitat, sa merg și mai greu cu picioarele decât merg acum!

Sigur că mă supără!

Îți mărturisesc că, văzând de la geam adesea câte un tânăr alergând, îmi spun: «Uite, domnule, nici nu știe ce bine e că poate să facă așa ceva. Nu știe!».

FA: Se spune că trebuie să facem mereu diferența între «inteligența tinereții» și «înțelepciunea bătrâneții». Care credeți că este aceasta diferență?

A. D.: Sub rezerva că nu știu ce înseamnă „înțelepciunea bătrâneții“ și că am întâlnit destui bătrâni țicniți, apucați, bizari și având unica preocupare starea lor biologică, dar trecând peste asta, „inteligența tinereții” este ceea ce grecii numesc dynamis (o potență, o posibilitate). Pe când „înțelepciunea bătrâneții” este o realizare. Dar, cu rezerva că, dacă despre dynamis a scris Aristotel destul, în Metafizica, Cartea theta [trad. Stefan Bezdechi, prefață și note de Dan Bădărău, Ed. Academiei, București, 1965, pp. 281-304], „înțelepciunea bătrâneții” este… o problemă foarte cunoscută… foarte dezbătută. Este atât de discutată și de întoarsă pe față și pe dos… încât s-a reușit să nu se mai știe cui și la ce corespunde această sintagmă: «ințelepciunea batrâneții». Pe de o parte este întreaga căruță cu poncifuri de genul „dacă n-ai un bătrân să ți-l cumperi”, „bătrânii noștri spun” ș.a.m.d. Pe de altă parte este „să dam la o parte bătrânii și să facem loc tinerilor”; „societatea noastră este o societate senectă, îmbătrânită”, în politică, de pildă.

Astea sînt judecăți ce se pot purta de acolo până acolo… care pot să facă parte dintr-un discurs… dintr-un «dialog social ! » (și aici fac aluzie la… un grup social… sau la… un „Grup de Dialog Social”!), până-n vecii vecilor. Amin!

[Și asta] spre bucuria participanților, spre înduioșarea celor care citesc reviste [Revista „22” a GDS-ului] în care lucrurile astea sînt spuse, și [spre bucuria] câtorva care și-au făcut dintr-asta un piedestal [Sensul ironic al invocării inutilelor trăncăneli din cadrul „dezbaterilor” GDS înregistrate și publicate în Revista „22” din 1990 până în 15 iunie 2000, data interviului, este prea evident spre a mai fi comentat.].
(continuarea în Partea a VII-a, „Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.”) 25125 car., 9 dec. 2014.

(Va urma în numărul viitor)

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate