Criza economică din China face să tremure planeta de Gabriela Anghel , 25 august 2015 - Surds: Romania Libera

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Criza economică din China face să tremure planeta

de Gabriela Anghel , 25 august 2015

 - stire actualizata la ora 00:01, 25 august 2015

Criza economică din China face să tremure planeta

Bursele europene au deschis luni în scădere, fragilizate de degringolada burselor chineze, de şi noul marasm de pe pieţele bursiere asiatice şi de îngrijorarea crescândă privind starea sănătăţii economice a Chinei. O „lunea neagră” potrivit experţilor.
Bursa din Shanghai a terminat luni şedinţa cu o cădere de 8,5%, cea mai mare scădere zilnică de peste opt ani, într-o piaţă mereu afectată de morozitatea economiei chineze în pofida eforturilor autorităţilor pentru a asigura investitorii. Beijingul anunţa duminică autorizarea gigantului fond naţional de pensii (3.500 miliarde yuani, echivalentul a 476,4 miliarde euro) de a investi până la 30% din activele sale în acţiuni. Pentru stoparea căderii burselor, un organism public, CSF, a realizat deja achiziţii masive de acţiuni în iulie.
Pentru moment, acţiunile de forţă ale ­Beijingului par incapabile să asigure investitorii, care ­rămân preocupaţi de încetinirea creşterii economice a ţării, dar şi de apariţia bulelor speculative, în special de supraevaluarea excesivă a pieţelor, deconectate de economia reală. Pentru oprirea spectaculoasei căderi a burselor chineze, ­Beijingul a intervenit în forţă ­după sfârşitul lunii iunie prin organisme publice care au realizat achiziţii masive de ­acţiuni, fără să poată întrerupe corecţia pieţelor pe termen lung.
Devalorizarea-surpriză a yuanului la 11 august – percepută ca un efort disperat al autorităţilor chineze pentru relansarea exporturilor şi a activităţii economice – nu a făcut decât să accentueze îngrijorarea generală, provocând o undă de şoc pe pieţele financiare. Potrivit analiştilor, Bursa din Shanghai pare condamnată să cadă sub 3.000 puncte. „Este un adevărat dezastru şi pare că nimic nu îl poate opri”, declara Chen Gang, analist la Heqitongyi Asset Management.

Undă de şoc

Dacă ar fi nevoie de o dovadă în plus a dependenţei de China la nivel mondial, furtuna monetară din ultimele zile este un exemplu în acest sens. Scăzând consecutiv în trei zile valoarea monedei sale, yuanul, în raport cu dolarul, Beijingul a declanşat o undă de şoc, un debut de panică pe pieţele mondiale. Din Frankfurt la Seul, toate bursele au fost afectate şi cursul materiilor prime, în frunte cu petrolul, a căzut la niveluri nemaiîntâlnite în ultimul deceniu.
Toate pieţele internaţionale au interesul găsirii unei soluţii rapide, locomotiva chineză fiind indispensabilă creşterii mondiale. Dar hipercreşterea ţării aparţine trecutului şi se speră că puterea de la Beijing încearcă prin toate mijloacele să oprească ­prăbuşirea. Îngrijorarea investitorilor privind încetinirea economiei chineze şi impactul ­negativ asupra economiilor emergente a zguduit pieţele financiare din întreaga lume în ultimele zile şi nu sunt semne de încetinire.  Pesimismul este prezent în întreaga Asie şi toate pieţele sunt în scădere la scară mondială.

Spre un război monetar?

Devalorizarea actuală, cea mai importantă din 1993, pare o măsură pentru susţinerea exporturilor milioanelor de întreprinderi, mai ales din sudul Chinei, şi prezintă toate atributele unei declaraţii de război monetar. Însă trebuie considerată ca o evoluţie dorită spre liberalizarea yuanului, prealabilă intrării sale în ansamblul marilor devize mondiale, alături de dolar, de euro sau de lira sterlină. O strategie avută în vedere de multă vreme la Beijing.
În spatele acestei normalizări în curs se află în discuţie viabilitatea modelului economic chinez. Puterea zdrobitoare a marilor grupuri de stat sufocă iniţiativa privată. Restricţia intrării capitalurilor şi controlul strict al sectorului bancar orientează investitorii în direcţia proiectelor guvernamentale, lăsând pe margine întreprinzătorii.
În palatul Zhongnanhai, inima puterii chineze, se simte ezitarea, estimează experţii. În parte de teama instabilităţii, dar mai ales pentru că în opacitatea sistemului creat de partidul unic se ascund grupurile de interese care multă vreme au profitat de acest statu-quo.
» Acum, când China s-a impus printre primele puteri, întreaga planetă este dependentă de capacitatea sa de a se reforma.

În sesiune Categorie: Bref Creat: Duminică, 23 August 2015 18:52 Scris de Tia Şerbănescu

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Ziarul Curentul

În sesiune

• 
  

Categorie: Bref

Creat: Duminică, 23 August 2015 18:52

Scris de Tia Şerbănescu

 Începe sesiunea parlamentară extraordinară dedicată reexaminării Codului Fiscal în privința căruia partidele au semnat un acord de coabitare: scot un punct (băgat de PNL) din scăderea TVA care rămâne 20% și amână eliminarea supraaccizei la benzină. Tăriceanu n-a semnat acordul și s-a declarat nemulțumit de faptul că lucrurile au fost stabilite la Cotroceni. De ce? Așa am aflat și noi unde este Iohannis. S-a confirmat metoda: bagi porcul în casă apoi îl scoți și te relaxezi. Cel mai relaxat este Ponta care a anunțat ritos: „cât va fi acest guvern nimănui nu i se va tăia un leu, la toți se dă”. Nu mai da! Fără violență! Și-așa toată lumea e traumatizată. Părerile asupra modificărilor CF au rămas împărțite: BNR și Consiliul Fiscal consideră că relaxarea fiscală masivă combinată cu măririle salariale conțin „rețeta dezastrului” și „riscă să dezechilibreze economia” în timp ce Ponta susține că „e o reformă fundamentală, avem un Cod modern care ne face competitivi pentru restul Europei”. Doamne ajută! La noi și măsurile bune ies prost darmite cele controversate. Dna Gorghiu, mai temătoare, crede că „Ponta plantează bombe cu ceas care vor exploda după mandatul său”. Rețeta Tăriceanu. Deocamdată, bombele au luat-o înaintea exploziei: medicii vor salarii ca ale magistraților iar profesorii vor salarii mărite ca ale medicilor. Mai rămâne ca polițiștii să vrea salarii ca ale parlamentarilor căci oricum muncesc mai mult decât ei. S-ar zice că liderii sindicali care și-au petrecut ultimul mandat la televizor, ca analiști și comentatori de violuri, nunți și botezuri, au început să mai treacă pe la locul de muncă. Se pregătește campania electorală și e nevoie de ei – ca și de toți cei detașați în alte părți. PNL e dispus să-l susțină pe Boc pentru un nou mandat la Cluj dacă acesta „își asumă doctrina liberală ca să nu ne trezim că la anul candidează pentru PMP și ne lasă în fundul gol, ca să zic așa”. Remarca și fundul îi aparțin senatorului Obreja. Până acum liberalii se văitau că Boc a lăsat țara în fundul gol (deși o fotografie indiscretă făcută la vestiare arăta că premierul Boc era în fundul gol) dar acum ar fi bun. Și PSD a intrat la recuperare. Întors în fruntea PSD Iași, Nichita a dezvăluit rețeta succesului: „m-am înțeles cu Coldea, el conduce țara”. Coldrex. Combate febra și răceala. Aflată sub control judiciar, dna Udrea scapă uneori de sub control și-l apără pe Ponta considerând că dosarul acestuia e ridicol: „mai marii lumii își fac cruce și râd cu lacrimi”. Mai marii lumii demisionează când plagiază. Și când pierd alegerile. Și nu prea-și fac cruce. Nu-s chiar atât de pioși. Și nici nu râd cu lacrimi: nici lor nu le arde de râs și nici Ponta nu e amuzant.

Deși putea să refuze, regele Mihai a aprobat legea pentru confiscarea aurului și valutei în 1947 Categorie: Special Creat: Duminică, 23 August 2015 19:46 Scris de Dorina Lascăr

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Ziarul Curentul

Deși putea să refuze, regele Mihai a aprobat legea pentru confiscarea aurului și valutei în 1947

Categorie: Special

Creat: Duminică, 23 August 2015 19:46

Scris de Dorina Lascăr

Constituția României din 1923, repusă în vigoare la 31 august 1944 prin Decret constituțional, prevedea la  Art. 34. că „puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege și Reprezentațiunea națională. Reprezentațiunea națională se împarte în două Adunări: Senatul și Adunarea deputaților. Orice lege cere învoirea a cător trele ramuri ale puterii legiuitoare” iar la articolul 88 că „Regele sancționează și promulgă legile. El poate refuza sancțiunea sa.”
Conform DEX, a sancționa înseamnă „a aproba, a confirma, a întări o lege, o dispoziție, un act printr-o semnătură autorizată, pentru a-i da valabilitate; p. gener. a încuviința, a statornici, a consfinți”.
Așadar nicio lege nu putea fi valabilă fără semnătura regelui.  Ca o veritabilă slugă la ruși, și nu ca un monarh care-și iubea țara, în 15 august 1947, regele a „sancționat” (aprobat) Legea 284/1947 pentru cedarea către Banca Naţionala a României a aurului, valutelor efective şi altor mijloace de plată străine de către toate persoanele fizice și juricice române. Legea prevedea pedepse cu închisoarea de până la 25 de ani pentru cei care nu se conformau și deși art. 15 din Constituție spunea că „nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor”, legea aprobată de  „Mihai I, prin grația lui Dumnezeu şi voinţa naţionala, Rege al României” prevedea confiscarea averii. Prin această lege s-a urmărit pauperizarea posesorilor de capital şi economii  -industriaşi, comercianţi ,funcţionari , ofiţeri superiori, pensionari , ţărani înstăriţi,   ş.a. iar Mihai a făcut totul posibil prin semnătura sa criminală.
Cu siguranță regele nu s-a supus legii și nu și-a cedat valuta și bijuteriile.
În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II‑a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Potrivit propriei sale declaraţii, Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill", care se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos".  Așadar Mihai plecase din România și nu mai intenționa să se reîntoarcă. Evident că nimeni nu știe cu ce a plecat Mihai atunci pentru că nimeni nu l-a controlat dar site-ul http://famousdiamonds.tripod.com/queenmarieofromaniasapphire.html vorbește despre celebrul safir al Reginei Maria vândut de Regele Mihai în 1947 când acesta părăsise România și a fost cumpărat de Harry Winston, un bijutier din New York, ultima poză a colierului cu diamante în care era încastrat safirul a fost făcută la nunta lui Mihai cu Anna în 1948 iar colierul era fără safir.  Așa că regele cel mai probabil și-a scos atunci averea din țară și nu la plecarea de după abdicare.
În 2003, safirul a fost cumpărat la o licitație de către un client anonim, contra sumei de 1,5 milioane de dolari. Înainte de licitație, s-a stabilit ca safirul provenea din Sri Lanka, acolo unde se spune ca se gasesc cele mai frumoase diamante din lume. În anul 1921, regele Ferdinand l-a cumparat direct de la Cartier, contra sumei de 1.375.000 de franci, plătiți în patru rate, până în anul 1924. A fost o investiție imensă pentru o bijuterie la acea vreme, fiind de altfel, după cum spuneam și cel mai mare safir din lume, de 479 de carate. 
Din relatările cercetătoarei CNSAS, Oana Demetriade, la plecarea regelui din țară, trenul a fost oprit și s-a făcut o percheziție doar asupra suitei sale, „10-15 persoane, care făceau parte din suita regală. Toți aceștia, știind că pleacă în exil, au încercat să-și ia cu ei ce au putut: bani, bijuterii. Totul s-a confiscat. Sunt documentele semnate de aceste persoane: cum și ce li s-a confiscat”.
Așadar, în mod surprinzător, aceștia au fost iertați de pedeapsa pușcăriei, spre deosebire de ceilalți abandonați de rege în țară care în anii următori, bănuiţi de a nu se fi supus legii , erau arestaţi, torturaţi - pentru a declara locul unde ascunseseră banii, aurul sau  valuta și condamnaţi la ani mulţi de închisoare.
Cercetătorul Ioan Roșca a spicuit din presa vremii pe site-ul procesulcomunismului.com, articolele despre vânătoarea de  "speculanţi " şi "sabotori" :
- La un miting organizat de comunişti  în Piaţa Naţiunii , Gheorghe Apostol cerea sindicaliştilor  < să lovească fără  cruţare în  hienele speculei care, lansând zvonuri , dosind mărfurile , nedeclarând aurul şi devizele jefuite din munca voastră , vor încerca să clatine noua monedă>  ( România liberă, 15 aug.'47 ) 
-Silviu Brucan -specialistul în toate:;   PNŢşi PNL au încercat săfrâneze  aplicarea propunerilor PCR din 14 iunie , de aceea - - Speculanţii duşi în lagărul de la Băneasa ( comandant cpt.Tomovici ) primesc ,declară medicul lagărului, Hladiuc Trifan.( Scînteia, 21 aug.'47 )  
- Instituţiile publice , regiile autonome, sunt somate să predea la BNR: aurul , valutele  cecurile,ordinele de plată , disponibilul de valută  ( Scânteia , 23 august ,'47 )
- BNR a organizat întreceri ptr urmărirea şi arestarea traficanţilorde aur și devize.
devizelor confiscate , iar recompense însemnate pentru încurajare .> (Scînteia, 27 august )
A rezultat un mare val de arestări printre industria şi, negustori, comercianţi , ţărani înstăriţi , care au fost supuşi unor anchete dure pentru a declara locul deţinerii de valută şi aur, din ţară şi străinătate. 
- Pentru "sabotorii stabilizării", se organizează "instanţe de sabotaj ", care judecă şi condamnă în regim de urgenţă. Pe 30 august , 6 sabotori ai stabilizării sunt condamnaţi la 8 ,respectiv 5 ani de închisoare ; avocatul apărării din Bacău, este plimbat (de un grup de muncitori )  pe străzile oraşului cu o placardă de gât pe care scria:( Scînteia , 30 aug.'47 )
- Proprietarul magazinului din str.Halelor , Stelian Petrescu , este trimis în judecată pentru "crima de sabotaj". Oficiosul PCR este indignat că este judecat în libertate, şi nu este arestat : ( Scînteia, 31 aug.'47 )  

Legea fusese pregătită la Ministerul Economiei Naţionale - departamentul lui Gheorghiu -Dej  -  de către "experţi sovietici " ( conducător , prof. E.Varga ).Ministrul de Finanţe - liberalul tătărăscan Al.Alexadrini -nu a fost ţinut la curent cu toate măsurile preconizate . 

-Pe 23 august au fost decoraţi cu înalte ordine şi medalii membrii Comisiei interministeriale de reformă şi stabilizare monetară - Gheorghiu -Dej,Ion Gh.Maurer,Traian Săvulescu, Tudor Ionescu, Miron Constantinescu,  Aurel Vijoli, Simion Zeiger . Pentru contribuţia la reformă au mai fost decoraţi  Alex.Bârlădeanu ,Mihail Levente, Const.Doncea, Gaston Marin, Nicolae Celac,Gogu Rădulescu ş.a.

În numele zecilor de mii de victime ale acestei legi, vă „mulțumim”, Majestate!

23 august 1944: Procesul lotului Antonescu/ Dezvăluirile avocatului Radu Boroș, consilier juridic al Comisiei pentru aplicarea armistiţiului/ Englezii și americanii au decis: Ăştia trebuie să fie executaţi

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

23 august 1944: Procesul lotului Antonescu/ Dezvăluirile avocatului Radu Boroș, consilier juridic al Comisiei pentru aplicarea armistiţiului/ Englezii și americanii au decis: Ăştia trebuie să fie executaţi

• 23 august 1944: Procesul lotului Antonescu/ Dezvăluirile avocatului Radu Boroș, consilier juridic al Comisiei pentru aplicarea armistiţiului/ Englezii și americanii au decis: Ăştia trebuie să fie executaţi

RADU BOROŞ, avocat
[R 415/Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu prin telefon la Roma realizat de Emilian Blînda şi Octavian Silivestru, 5.01.1996]
” Am luat parte numai în ultima parte a procesului, care s-a desfăşurat în faţa Curţii de Casaţie. Adică, recursul ordinar împotriva sentinţei de condamnare şi cel de neconstituţionalitate a legii, de care mareşalul şi miniştrii guvernului său au fost acuzaţi.

Prin Convenţia de armistiţiu, România s-a angajat să-i pedepsească pe cei care au declarat războiul contra aliaţilor învingători şi pe cei care au comis crime de război. Pentru executarea acestui angajament, guvernul român, sub preşedinţia lui Petru Groza, a adoptat o lege care a depăşit obligaţia luată cu Convenţia de armistiţiu, pentru că în afară de declararea războiului şi crimelor de război, era creată şi crima de „cauzare a dezastrului ţării”. Ca jurist, nu am putut fi de acord cu această lege, pentru că conţinutul ei viola atât principiile fundamentale ale constituţiei în vigoare, cât şi unele din dispoziţiunile ei.
Imediat după apariţia legii, am hotărât să fac tot posibilul pentru a putea cere secţiunilor unite să-şi afirme competenţa exclusivă de a judeca actele politice ale miniştrilor şi de a anula alte dispoziţiuni de legi care violau constituţia. (.) Eram decis să iau apărarea unuia din inculpaţi, când procesul a început în faţa Curţii de Casaţie; judecarea neconstituţionalităţii ei.
 
La data aceea eram încă consilier juridic al Comisiei pentru aplicarea armistiţiului. Am considerat de datoria mea să anunţ pe ministrul Savel Rădulescu, preşedintele Comisiei, de a intenta ce intenţii aveam şi să-i pun la dispoziţie demisia mea. Savel Rădulescu mi-a spus că are deja multe dificultăţi cu guvernul român, care îi reproşează interpretarea şi aplicarea juridică strictă a armistiţiului, lucru care nu plăcea Comisiei aliate de control, în care sovieticii dictau legea şi m-a rugat să nu intervin în proces.(…)
Procesul [lotului Antonescu], compus numai din foşti miniştri, a fost fixat să înceapă în primele zile ale lunii mai 1946. Mareşalul nu şi-a numit avocat. În acest caz trebuia ca Baroul să desemneze un avocat din oficiu. Cunoşteam pe Paraschivescu Bălăceanu, decanul Baroului. I-am cerut să mă numească apărător din oficiu al mareşalului. Şi-a rezervat răspunsul pentru a doua zi. Răspunsul a fost negativ. Motivarea: că la cererea ministrului de justiţie, apărarea mareşalului trebuie să o facă el – ministrul era Lucreţiu Pătrăşcanu. Nu am putut asista la proces…
Desfăşurarea în faţa Tribunalului Poporului trebuia să fie autorizată şi era rezervată persoanelor din partid. Mie nu mi s-a dat autorizaţia. Am urmărit desfăşurarea procesului din relatările ziarelor. Nu-mi amintesc exact câte zile a durat procesul, cred că nu mai mult de trei. Ziarul Scânteia consacra zilnic circa două pagini relatării dezbaterilor. Nu pot şti dacă dezbaterile erau exacte. Eram hotărât să pledez neconstituţionalitatea Tribunalului Poporului de a judeca pe miniştri (…)
Am luat hotărârea să fac apărarea nu a mareşalului sau a lui Ică [Antonescu], ci a unui alt ministru a cărui apărare să o preiau deja în faza recursului ordinar. Trebuia să găsesc ministrul care să mă accepte ca apărător.
După sentinţa Tribunalului Poporului, recursul ordinar s-a desfăşurat într-o stare de debandadă ce depăşeşte orice imaginaţie! S-a desfăşurat în faţa secţiei a 2-a a Curţii, sub preşedinţia consilierului Tănăsescu. Recursul ordinar a durat o jumătate de zi. Nu ştiu câţi avocaţi au putut să ia cunoştinţă de sentinţa Tribunalului Poporului, care cred că nici nu era redactată la acea dată. După pronunţarea recursului ordinar, în debandada în care se desfăşura situaţia, neputând să văd dosarul, neputând să văd sentinţa, eram în mare încurcătură. Am văzut, însă, că în aceeaşi încurcătură se găseau toţi colegii care se interesau de proces. Am văzut că mulţi dintre avocaţii din oficiu, numiţi în faţa Tribunalului Poporului, nu se prezentau în instanţa de recurs, şi am avut impresia că fostul ministrul al Agriculturii, Mareş şi fostul ministru de Interne, Popescu, nu mai aveau reprezentanţi, adică nu aveau un apărător. Ori eu eram prieten cu fiul lui Mareş, care fusese consulul României la Bratislava puţin înainte de încheierea armistiţiului, dar care se sinucisese, şi cum cunoscusem pe fata ministrului Popescu, în casa prietenului meu, avocatul Ociocioc, un distins avocat plecat voluntar la începutul războiului şi care a fost unul dintre primii căzuţi la datorie, am hotărât să iau apărarea acestor doi miniştri.

Am profitat de debandada care exista şi m-am prezentat fără să fi luat contact cu membrii familiei sau cu cineva care să-mi dea o însărcinare oficială, aşa încât m-am prezentat în instanţă fără un mandat special, dar fără să fi putut citi sentinţa de condamnare şi nici să controlez dosarul, cu consecinţa că la începutul sentinţei nu formulasem încă nici un motiv de recurs. Eram decis să formulez numai o declaraţie de recurs pentru neconstituţionalitatea legii, cu rezerva de a depune ulterior motivele. Mulţi alţi avocaţi s-au găsit exact în situaţia mea.
Spectacolul sălii în desfăşurarea procesului trebuie reţinut în istoria justiţiei româneşti ca o mare ruşine!
Cu atât mai mare, cu cât la ora aceea consilierii Casaţiei nu fuseseră încă epuraţi, numise numai un număr redus de noi consilieri, pentru a-şi asigura majorităţi necesare în procesele politizate. Prevederea s-a dovedit inutilă şi greşită pentru că în procesele cu substrat politic vechii consilieri au fost în marea lor majoritate respectuoşi faţă de rezoluţiile guvernului. Din informaţiile culese, elementele străine corpului judiciar care făcea parte din Tribunalul Poporului, trebuia să fie desemnate de către sindicate, de alte organizaţii patriotice, alte organizaţii cu substrat politic. Am avut îndoiala că numirea acestor delegaţi de către asociaţii a fost făcută în mod legal. Am ieşit din sala de şedinţă şi m-am dus la arhiva tribunalului, care ţinea registrul asociaţiilor, am căutat şi într-adevăr, două asociaţii, care erau desemnate în lege ca asociaţii având dreptul să desemneze judecători pentru Tribunalul Poporului, nu erau legal constituite. Am cerut un ceritficat, m-am întors în şedinţă, şi când a venit rândul să pledez, am cerut anularea sentinţei tribunalului pentru Mareş şi Popescu, pe motivul că tribunalul nu era legal constituit. Am depus certificatul. Procurorul a luat imediat certificatul ca să îl controleze. Preşedintele a rezervat să se pronunţe.
Spre bucuria şi surprinderea mea, Curtea a casat, adică a anulat sentinţa împotriva lui Mareş şi a lui Popescu. Nu am putut să citesc sentinţa acestui recurs, pentru că nu se redactau imediat şi nici nu ştiu când au fost redactate, sau când au fost date publicului; nu am putut să ştiu dacă Curtea a admis recursul pe motivul dat de mine, sau pe un alt motiv.
Odată admis recursul împotriva lui Popescu şi a lui Mareş, mă găseam în aceeaşi situaţie în care m-am găsit la început, dar când s-a terminat şedinţa în faţa Curţii de Casaţie şi vroiam să ies, văd că se îndreaptă spre mine o persoană. Era figura unui om care suferea, un om care era profund îndurerat, nu mai era o figură umană. Vine la mine şi-mi spune: „Văd că nu mă recunoaşteţi!”
I-am spus: „Într-adevăr, nu vă recunosc şi vă rog să mă scuzaţi.”
Atunci el îmi spune: „Sunt fratele lui Mihai Antonescu, al lui Ică, sunt căpitanul Antonescu. Noi ne-am cunoscut, şi eu am fost coleg la şcoala militară cu fratele dumneavoastră.”
Mi-am readus aminte şi i-am spus: „Domnule, tot ce ai spus dumneata este exact şi eu mă scuz că nu te-am recunoscut.”
„Îţi spun, domnule Boroş, te rog fii bun şi ocupă-te de fratele meu. Ai văzut ce s-a întâmplat aici!”
Ce s-a întâmplat?!.. Pentru Ică Antonescu s-a prezentat ca avocat un fost magistrat militar. O persoană de ispravă şi bine intenţionată, dar cu o pregătire care nu era la înălţimea problemelor care urmau să fie dezbătute. Şi a început să citească… era o pledoarie pe care el o citea, dar care era valabilă pentru procesul de neconstituţionalitate, ori, nu era în faţa neconstituţionalităţii, a negării constituţionalităţii ci în faza recursului ordinar. Preşedintele l-a întrerupt. Cu disperare, avocatul se ruga: „Lăsaţi-mă să citesc până la sfârşit, pentru că astea mi le-a trimis clientul meu. Este un om condamnat la moarte şi mi-a spus să vi le citesc. Lăsaţi-mă să vi le citesc!” Preşedintele l-a întrerupt, pentru că de fapt preşedintele avea dreptate: nu erau motivele de recurs ordinar. Dar ceea ce a fost mai trist, a fost că mulţi avocaţi râdeau de colegul lor, de situaţia dificilă în care se găsea. I-am promis fratelui lui Ică faptul că mă voi ocupa de apărarea fratelui lui şi de fapt am început să mă pregătesc ca să formulez motivele.
Tot la sfârşitul acestui recurs ordinar, s-a apropiat de mine avocatul Stroe; şi pe avocatul Stroe îl cunoşteam. Eram adversar cu el în alte procese şi deşi adversari, aveam totuşi raporturi cordiale. Îmi spune că el are mandat din partea familiei mareşalului Antonescu ca să îl apere şi în secţiunile unite. Şi m-a întrebat dacă vreau să îl asist. Am fost bucuros de această propunere, şi din acel moment eram apărător şi pentru Ică şi pentru mareşalul Antonescu în procesul de neconstituţionalitate. Dar i-am spus lui Stroe şi am decis şi eu pentru mine să nu pledez decât un singur motiv şi anume motivul neconstituţionalităţii dispoziţiunii legii tribunalelor, care dădea o competenţă Tribunalului Poporului să judece şi actele politice ale miniştrilor.
Stroe mi-a spus că în afară de el şi de mine mai paricipă la proces şi avocatul Simionescu-Iaşi, care fusese şi el solicitat de Stroe. Era un avocat cu bună reputaţie, era un bun avocat.
Simionescu-Iaşi cu Stroe se hotărâseră să promoveze patru motive de recurs. Al meu era al cincilea motiv de recurs. Trebuie să vă spun că recursul de neconstituţionalitate a fost fixat ca termen de judecată la foarte puţine zile după terminarea recursului ordinar. Datorită intervalului scurt şi datorită numărului mare de părţi interesate, nu am reuşit să văd dosarele sau sentinţa nici în pregătirea procesului de neconstituţionalitate, aşa că totul a trebuit să îl fac bazându-mă pe cunoştinţele generale, pe faptele şi cunoştinţele care rezultau din publicaţia făcută în ziar.
A venit ziua procesului. Procesul s-a desfăşurat în sala Curţii de Casaţie, Secţia I; aula cea mai mare din Curtea de Casaţie era ticsită. Stăteau persoanele una peste cealaltă. Era impresionant spectacolul din sală! Curtea era compusă din 33 de magistraţi. Toţi erau în roba de ceremonie care era roşie şi cu mânecile şi cu gulerul de hermină. Era impresionant! Procuror al procesului era primul procuror al Curţii de Casaţie. Eu eram emoţionat şi preocupat. Eram emoţionat pentru că eram cineva care simţea româneşte… Eram preocupat pentru că nu vroiam ca pledoaria mea să alunece pe o pantă politică, nu vroiam ca să dau prilejul ca să fiu întrerupt pentru că aveam intenţiunea să fac o critică foarte severă a motivării aduse de Curtea de Casaţie când a respins alte motive de neconstituţionalitate şi în special motivul de bază, acela al revoluţiunii ca izvor de drept constituţional. Această peocupare a mea era cu atât mai mare văzând sala atât de aglomerată. Intuiam că în sală sunt elemente ale Ministerului de Interne şi ale poliţiei politice. N-am reuşit să le individualizez, dar se simţea că erau în sală.
M-a scos din încurcătură preşedintele, care probabil şi el era preocupat ca dezbaterile să nu ia o întorsătură politică, şi atuncea el a decis ca recursul mareşlului Antonescu şi al lui Ică să fie judecate ultimele şi toate celelalte să le preceadă. Am fost încântat de această soluţie, care a avut ca rezultat că în şedinţa de dimineaţă, care a durat de la 9:00 – 9:30 la 13:00 – 13:30, s-au judecat recursurile celorlaţi, iar recursul lui Antonescu – Ion şi Mihai – a fost judecat după masă, după orele 3 şi jumătate, către orele 4. În sală nu erau mai mult de treizeci – patruzeci de persoane.
După ce avocatul Simionescu şi avocatul Stroe au expus motivele lor de recurs – a fost o expunere frumoasă şi a unuia şi a celuilalt – a venit şi rândul meu, pentru că eu aveam ultimul motiv, al cincilea. (.) Am simţit că cineva mă trage de robă. M-am întors: era avocatul Simionescu-Iaşi, care îmi spune, cu o voce destul de ridicată: „Ce faci? Stai atent, pentru că nu uita că pledezi pentru un om condamnat la moarte!” Starea mea de spirit era în aşa hal, că eu am răspuns tot cu o voce ridicată: „Colega, responsabilitatea pledoariei e a mea! Responsabilitatea morală a sentinţei este a dumnealor!” Şi cu mâna arăt curtea. Mă aşteptam, după ce am pronunţat aceste cuvinte la o reacţiune din partea preşedintelui, dar nu a fost nici o reacţiune şi nici Simionescu-Iaşi nu şi-a mai permis să-mi cenzureze pledoaria, deşi după aceea am spus lucruri apăsătoare. (…)
Am terminat, şi ieşind pe stradă au început şi preocupările. Era un moment în care avocaţii erau bătuţi în tribunal dacă apărau pe unul care era judecat pentru sabotaj sau pentru o infracţiune similară. Când intrai în sala tribunalului, în locul icoanei sau în locul fotografiei regelui Mihai, era o bandă pe care era scris că justiţia este o armă în mâna poporului pentru lupta de clasă. În aceste condiţiuni vă închipuiţi starea mea sufletească, când a trebuit să analizez legalitatea unei legi în raport cu o normă constituţională care nu se respecta…
Până la ora 10 seara, acasă la mine atmosfera era foarte apăsătoare din cauza acestei preocupări. La 10 şi jumătate sună telefonul. Eram chemat de către un consilier care luase parte la dezbateri. Consilierul mi-a spus: „Te felicit pentru pledoarie! Ai făcut mare impresie asupra noastră, a tuturor!”. Era un consilier mai în vârstă.
Şi când am intrat în camera de consiliu, ne-a înjurat pe toţi şi ne-a spus: „Sunt pus în situaţia ca un tânăr – la data aceea aveam 32 de ani – să ne tragă palme în public şi să nu putem să spunem nimic!”
După ce s-a pronunţat Curtea am spus: „Cum aţi putut să pronunţaţi această hotărâre?!” Aflasem că atunci când s-a pronunţat sentinţa, din 33 de consilieri, nouă consilieri erau pentru admiterea recursului, iar restul a fost pentru respingerea lui, şi ceea ce m-a impresionat şi mai mult a fost că s-au pronunţat în favoarea recursului. Din cei nouă, majoritatea erau magistraţi tineri, nou numiţi de către regim, pentru a-şi asigura majoritatea. „…Cum?! Au fost tinerii noi cei care s-au pronunţat pentru admiterea recursului şi voi, magistraţi vechi, cu tradiţie, cu experienţă, cu reputaţie şi în pragul pensiei, nu aveţi curajul să o faceţi!” Şi atuncea mi-a spus: „Să nu crezi că noi nu am avut toată problematica! Însă în timp ce deliberam, a venit consilierul David – care atunci era secretar general la Ministerul de Justiţie – şi mi-a spus: `Dacă se respinge recursul, regele va comuta condamnarea la moarte în închisoare. Dacă se admite recursul, guvernul nu îşi ia răspunderea vieţii celor care au fost judecaţi.`”
Din sursele Palatului, mai bine zis direct de la Savel Rădulescu, care era un consilier politic al regelui, cu care am discutat problema, mi-a spus: „Domnule Boroş, regele, când a văzut că nu se propune comutarea pedepsei cu moartea, era hotărât să facă graţierea fără să întrebe guvernul. Însă pentru că asta va fi pus în conflict direct cu guvernul, a vrut să se asigure că englezii şi americanii vor interveni ca să nu-i lase pe ruşi să creeze dificultăţi, să organizeze mişcări de stradă, şi aşa mai departe… Englezii şi americanii ar fi spus: `Noi credem că ăştia trebuie să fie executaţi!`” Ăsta a fost răspunsul lor, după cum mi-a spus Savel Rădulescu.
SURSA: RADOR

Interviu cu directorul ICCMER: Legea antilegionară este procomunistă - de Sabina Fati , 23 august 2015 - Sursa : Romania Libera

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Interviu cu directorul ICCMER: Legea antilegionară este procomunistă

de 

  Sabina Fati , 

  23 august 2015

 - stire actualizata la ora 22:38, 23 august 2015

Interviu cu directorul ICCMER: Legea antilegionară este procomunistă

Profesorul Radu Preda, directorul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), critică dur noua lege antilegionară (Legea privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii).
Din punctul lui de vedere, legea ar fi „procomunistă“, fiindcă i se pare „culmea cinismului“ faptul că „trece cu vederea crimele comunismului, comise sistematic și atingând viețile a milioane de români, unguri, nemți, evrei, bulgari sau tătari“. Profesorul Preda mai adaugă că „această lege nu a scos la suprafață cohorte de extremiști, de «anticomuniști antidemocratici» sau de «antisemiți», ci a pus în discuție, fie și indirect, absența unui consens minim istoriografic privind trecutul traumatizat al României din ultimul secol“.
De ce legea zisă „antilegionară“ îi deranjează pe mulți dintre reprezentanții elitei culturale din România? 
Radu Preda: Contrar opiniei inițiatorilor, această lege nu a scos la suprafață cohorte de extremiști, de „anticomuniști antidemocratici“ sau de antisemiți, ci a pus în discuție, fie și indirect, absența unui consens minim istoriografic privind trecutul traumatizat al României din ultimul secol. Or, așa cum se știe, societatea românească a parcurs, fără întrerupere, aproape trei sferturi de veac sub semnul dictaturii: de la dictatura regală a lui Carol al II-lea la cea a proletariatului, trecând prin cea legionară și apoi militară, a lui Antonescu. Una peste alta, nu trebuie să ne mire că s-au acumulat multe interogații, penumbre, neclarități. Acestea ar fi meritat să fie abordate după 1989 în spirit nepartizan, echilibrat, fără încărcătură revanșardă și fără o agendă ascunsă de reabilitare a unora sau de diabolizare a altora. Sigur, nu este o operațiune simplă. Iată de ce, în atmosfera creată de inițiatorii noii legi, ne îndepărtăm de idealul abordării rezonabile și oneste a istoriei recente. Sau poate, in extremis, vom fi împinși să facem mai mulți pași decât până acum. Sper. 
De fapt, ce reproșați noii legi?
R.P.: Înainte de orice, lipsa de transparență. A trecut prin comisii și plen fără dezbateri serioase. Instituții care au drept scop legal studierea trecutului recent nu au fost solicitate să se exprime. În al doilea rând, nu mai puțin grav, se lasă impresia, prin prevederile legii, că se instituie delictul de opinie. Eu m-am confruntat deja cu unii critici care nu concep că poți avea, demnitar fiind, dreptul la opinie. În ansamblu, susținătorii legii manifestă un radicalism care nu lasă loc de discuții. Ceea ce este, să recunoaștem, foarte grav. România nu are nevoie, tocmai acum, de un asemenea război mental civil, de polarizarea ideologică și afectivă. Pare un conflict artificial, un produs de laborator. 
Ce vă deranjează la această Lege privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii?
R.P.: Nu reușesc să identific acel curent sau acea tendință, în creștere, care să fi justificat noua lege. Aveam o ordonanță de urgență a Guvernului, aveam articole clare în Codul Penal privitoare la instigarea la ură și discriminare, la xenofobie și antisemitism, inclusiv prevederi legate de drepturile omului în tratatele la care România este parte. Una peste alta, nu puteam spune că eram un sat fără câini, că societatea românească se afla în derută, lipsită de repere. Dimpotrivă. Cu excepția unora ca Vadim, monument al naționalismului securistic, sau a unor voci răzlețe, ridicate acum ridicol pe piedestal și definite ca reprezentând „extrema dreaptă“, societatea noastră a dat în ultimele două decenii și jumătate dovadă constantă de toleranță. Sunt profesor la Cluj: tradiția multiculturală este acolo realitate, nu metaforă.
Avem patru Facultăți de Teologie (ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică și reformată) și un excelent Institut de Iudaistică şi Istorie Evreiască „Dr. Moshe Carmilly“, înființat deja în 1991. În plus, universitatea mea oferă cursuri în română, germană și maghiară. În ciuda unuia ca Funar, exponent al celor care își iubesc patria până la viol, românii și maghiarii conviețuiesc la Cluj foarte bine. Asta ca să nu mai amintim de experiența sibiană, unde un sas a fost ales primar de câteva ori de o populație majoritar românească pentru ca, acum câteva luni, să fie ales președintele țării. Din perspectivă europeană, alegerea lui Klaus Johannis a fost interpretată în cheia unui model de toleranță, așa cum legislația noastră privind minoritățile, în ciuda contestațiilor repetitive ale unor exaltați autonomiști, este dată drept exemplu în regiune. Așadar, revin și mă întreb, deloc retoric: cine are interesul să se deschidă un conflict? Pentru că se știe: este foarte ușor să dai drumul la demonii extremismului și infinit mai dificil să îi readuci în eprubetele din care au scăpat. 
Absența comunismului din lista formelor de extremism care au afectat istoria României poate fi o explicație pentru unele dintre reacțiile adverse la această nouă lege?
R.P.: Evident, din punctul meu de vedere, este principalul defect de design al noii legi. Și cel mai inexplicabil. După 25 de ani, avem prima condamnare a unui fost comandant de închisoare politică din comunism, dar ideologia de la baza acțiunii acestuia și a șefilor lui este trecută cu vederea. Este motivul pentru care repet și cu această ocazie faptul că ne confruntăm cu o lege paradoxală: nu știu cât de antilegionară o fi, dar în mod evident este procomunistă. A trece cu vederea crimele comunismului – comise sistematic și atingând viețile a milioane de români, unguri, nemți, evrei, bulgari sau tătari – mi se pare culmea cinismului. Mă așteptam ca după condamnarea strict politică, fără urmări, a comunismului de către președintele Băsescu să fi făcut un pas înainte. Or, iată, nici vorbă de așa ceva. 
Procesul primului torționar dat pe mâna justiției se apropie de final, după ce fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat a primit în primă instanță 20 de ani de închisoare. De ce sunt pedepsiți atât de târziu călăii folosiți de regimul comunist?
R.P.: Întrebarea aceasta îi frământă pe mulți dintre contemporani. Unii văd în gestul tardiv al justiției un fel de simulacru. Poate fi condamnarea unui octogenar sugestivă sau chiar suficientă? Cred că justiția nu are vârstă. Este un moment extrem de important, care atestă faptul că statul de drept poate face, totuși, dreptate în materie de crime ale comunismului. Succesul, dacă pot folosi acest termen, este cu atât mai important cu cât el vine după un sfert de secol de amnezie forțată, de ambiguitate etică, de coabitare între securiștii de ieri și democrații de azi, între vechi și nou. Decizia instanței de la București trebuie văzută și în context european: în majoritatea țărilor din jur nici nu s-a parcurs drumul acesta. La Tirana, de pildă, doar acum câteva luni Parlamentul a votat accesul la arhivele fostei poliții politice. La fel, în Bulgaria procesul confruntării cu trecutul nu este deosebit de avansat. Urmând modelul nostru, frații de dincolo de Prut întâmpină serioase dificultăți.
Croații și sârbii sunt preocupați, cum e și firesc, de victimele conflictului post-comunist, perioada anterioară așteptând clarificări în viitor. Sigur, Polonia, Germania, Cehia sau țările baltice au făcut pași foarte concreți pe calea cunoașterii și încadrării legale a ororilor comunismului, inclusiv prin aplicarea unor politici memoriale exemplare. Și totuși, în ciuda unor progrese, condamnarea comunismului nu a depășit în general, în Europa, nivelul retoric. Pe 23 august, o zi gândită să fie a memoriei victimelor totalitarismelor secolului XX și care la noi trece complet neobservată, s-au reunit la Tallinn miniștrii de Justiție ai UE, tema fiind tocmai condamnarea penală a crimelor ideologiei comuniste și a criminalilor comuniști. Iată de ce, revenind la noua lege așa-zisă „antilegionară“, dar care nu spune nimic despre dictatura roșie, contextul european ar trebui să ne determine la alte acțiuni decât cele pe care le vedem în plină desfășurare. Pe scurt, Europa în întregime are nevoie de o cultură a memoriei prin care Estul și Vestul să se recunoască reciproc mai bine decât până acum. Pentru a ajunge la o memorie istorică europeană, memoriile naționale au nevoie de reconciliere.
Cum poate fi recuperat timpul în care România nu a încercat să-i găsească până acum pe cei vinovați de crimele și violențele – fizice sau psihice – ordonate de oamenii regimului comunist?
R.P.: Foarte potrivit termenul: recuperare. Drumul a fost anevoios, permanent sabotat de reticențe și alte forme de rezistență ale fostului sistem de putere. Cine își imagina că PCR va dispărea odată cu coborârea stemei sale de pe pereți s-a înșelat profund. Zecile de mii de oameni antrenați, cu diferite responsabilități și privilegii aferente, în menținerea aparatului de putere, la centru, periferie sau străinătate, s-au regrupat spontan, în chiar zilele din decembrie 1989. O dovadă sugestivă: mai mult de jumătate din primul guvern zis post-comunist era format de foști membri de partid, unii chiar membri ai Comitetului Central. Așadar, de mirare este, totuși, că într-un timp relativ scurt am ajuns să avem instrumente de drept, perfectibile, posibilități de incriminare, respectiv sesizare penală, să facem investigații speciale și altele asemenea. 
De ce credeți că durează atât de mult un proces precum cel al lui Alexandru Vișinescu, în care timpul e atât de prețios?
R.P.: Întrebarea este îndreptățită. Timpul nu are răbdare nu doar cu făptașii, ci și cu victimele și urmașii acestora. Ce să zic? S-a urmat o procedură obișnuită, jurisprudența noastră nefiind încă instruită și exersată în acest gen de cauze deosebit de grave. Cum am spus și cu alte ocazii, instanța românească nu are încă la îndemână toate pârghiile unei pregătiri pe măsura complexității unor acuzații de genul crime împotriva umanității. Aici se poate învăța încă de la Tribunalul Penal Internațional de la Haga și de la alte instanțe similare.
Pedepsirea acestor torționari la vârsta senectuții este suficientă pentru repararea memoriei celor care au suferit, ce fel de oameni ar mai trebui cercetați de justiție pentru faptele lor dinainte de 1989?
R.P.: Nu este suficientă, chiar dacă este necesară. Pentru a nu ajunge țapi ispășitori ai sistemului totalitar, torționarilor ar trebui să le urmeze cei care au dat ordinele, magistrații care au pronunțat sentințe politice ș.a.m.d. Pe scurt, tot aparatul. Aș pune accentul însă pe categoria celor care au imprimat linia politică, adică cei care au fost cureaua de transmisie între Moscova și București, iar mai târziu, în regimul Ceaușescu, cei care au naționalizat comunismul și au comis nu mai puține crime, de altă factură, decât staliniștii anteriori. Asumarea responsabilității politice, cum se vorbește azi, este un proces decizional valabil și în dictatura proletariatului. Chiar dacă Hitler a scăpat prin sinucidere de justiție, cei din anturajul lui politic au fost judecați. La fel, executarea cuplului Ceaușescu nu poate fi declarată drept condamnarea suficientă a unui sistem complex format de decidenți care, cum sugeram, au rămas parțial la putere și în primii ani ai democrației.
Doctorii din spitalele de psihiatrie care îi abuzau pe cei trimiși acolo din considerente politice ar putea fi depistați?
R.P.: Sigur, i-aș adăuga și pe cei care, prin cultivarea cultului personalității, au făcut un imens rău României și românilor, pe cei care au întreținut himera ideologică, pe propagandiștii de toată mâna, pe cei care s-au aranjat comod cu sistemul, care au făcut cariere prin eliminarea celor mai valoroși etc. Mă puteți întreba, pe bună dreptate, cine ar mai fi rămas curat după o asemenea verificare. Ei bine, nu mulți, dar cu siguranță acei puțini care ar fi rămas ar fi putut, imediat după 1989, să dea un alt curs României. 
Există în dezbaterea privind înființarea Muzeului Comunismului și propuneri de relativizare a vieții dinainte de 1989, în sensul să nu se vorbească doar despre orori. Putem vorbi despre un risc din acest punct de vedere, chiar dacă muzeul rămâne încă doar un proiect?
R.P.: La preluarea mandatului în fruntea IICCMER mi-am enunțat cele două obiective majore: depolitizarea instituției și accelerarea demersurilor în vederea înființării, la București, a unui Muzeu al Comunismului. Să îl numim generic astfel, dacă nu Muzeul Crimelor Comunismului. Urgența unui muzeu, subliniată în mod fericit de președintele Johannis și având un sprijin transpartinic, ceea ce reprezintă un avantaj esențial, este dictată, după mine, și de un argument mai puțin evident, la care m-am referit la începutul discuției noastre. În 2018 urmează să marcăm primul secol de unitate națională (cu amputările ulterioare).
Din perspectiva unei narațiuni istoriografice naționale, mai bine de jumătate din acest secol al unității teritoriale face obiectul unor dispute acerbe. Or, realizarea unui Muzeu al Comunismului ar da un imbold crucial analizei istoriografice și ar ușura munca de analiză și valorificare inclusiv a perioadelor anterioare. Cât privește tentativele de relativizare, acestea nu sunt deloc be­nigne și cu atât mai puțin naive. Dimpotrivă. Avem un exemplu recent: cineva vrea să facă un film „uman“ despre omul, femeia și idealista Ana Pauker. Să permită, carevasăzică, un contact „nepolitic“, nemijlocit, cu o figură de luptătoare, fie ea și pentru idealuri comuniste. În numele libertății de creație și expresie, un asemenea film poate fi făcut, dar el ar ilustra cât de fragilă este conștiința istorică. De unde și necesitatea de a nu abandona dezbaterea și cercetarea.   

Caricatura zilei – 24 august

Caricatura zilei

Caricatura zilei – 24 august

24 Aug, 2015

0 11

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Corul Regal Venlona in Piata Victoriei

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html