Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Interviu cu directorul ICCMER: Legea antilegionară este procomunistă
Profesorul
Radu Preda, directorul Institutului pentru Investigarea Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), critică dur noua
lege antilegionară (Legea privind interzicerea organizaţiilor şi
simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării
cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra
păcii şi omenirii). Din
punctul lui de vedere, legea ar fi „procomunistă“, fiindcă i se pare
„culmea cinismului“ faptul că „trece cu vederea crimele comunismului,
comise sistematic și atingând viețile a milioane de români, unguri,
nemți, evrei, bulgari sau tătari“. Profesorul Preda mai adaugă că
„această lege nu a scos la suprafață cohorte de extremiști, de
«anticomuniști antidemocratici» sau de «antisemiți», ci a pus în
discuție, fie și indirect, absența unui consens minim istoriografic
privind trecutul traumatizat al României din ultimul secol“. De ce legea zisă „antilegionară“ îi deranjează pe mulți dintre reprezentanții elitei culturale din România? Radu Preda: Contrar
opiniei inițiatorilor, această lege nu a scos la suprafață cohorte de
extremiști, de „anticomuniști antidemocratici“ sau de antisemiți, ci a
pus în discuție, fie și indirect, absența unui consens minim
istoriografic privind trecutul traumatizat al României din ultimul
secol. Or, așa cum se știe, societatea românească a parcurs, fără
întrerupere, aproape trei sferturi de veac sub semnul dictaturii: de la
dictatura regală a lui Carol al II-lea la cea a proletariatului, trecând
prin cea legionară și apoi militară, a lui Antonescu. Una peste alta,
nu trebuie să ne mire că s-au acumulat multe interogații, penumbre,
neclarități. Acestea ar fi meritat să fie abordate după 1989 în spirit
nepartizan, echilibrat, fără încărcătură revanșardă și fără o agendă
ascunsă de reabilitare a unora sau de diabolizare a altora. Sigur, nu
este o operațiune simplă. Iată de ce, în atmosfera creată de inițiatorii
noii legi, ne îndepărtăm de idealul abordării rezonabile și oneste a
istoriei recente. Sau poate, in extremis, vom fi împinși să facem mai
mulți pași decât până acum. Sper. De fapt, ce reproșați noii legi? R.P.: Înainte
de orice, lipsa de transparență. A trecut prin comisii și plen fără
dezbateri serioase. Instituții care au drept scop legal studierea
trecutului recent nu au fost solicitate să se exprime. În al doilea
rând, nu mai puțin grav, se lasă impresia, prin prevederile legii, că se
instituie delictul de opinie. Eu m-am confruntat deja cu unii critici
care nu concep că poți avea, demnitar fiind, dreptul la opinie. În
ansamblu, susținătorii legii manifestă un radicalism care nu lasă loc de
discuții. Ceea ce este, să recunoaștem, foarte grav. România nu are
nevoie, tocmai acum, de un asemenea război mental civil, de polarizarea
ideologică și afectivă. Pare un conflict artificial, un produs de
laborator. Ce vă deranjează la această Lege
privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist,
rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de
săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii? R.P.:
Nu reușesc să identific acel curent sau acea tendință, în creștere,
care să fi justificat noua lege. Aveam o ordonanță de urgență a
Guvernului, aveam articole clare în Codul Penal privitoare la instigarea
la ură și discriminare, la xenofobie și antisemitism, inclusiv
prevederi legate de drepturile omului în tratatele la care România este
parte. Una peste alta, nu puteam spune că eram un sat fără câini, că
societatea românească se afla în derută, lipsită de repere. Dimpotrivă.
Cu excepția unora ca Vadim, monument al naționalismului securistic, sau a
unor voci răzlețe, ridicate acum ridicol pe piedestal și definite ca
reprezentând „extrema dreaptă“, societatea noastră a dat în ultimele
două decenii și jumătate dovadă constantă de toleranță. Sunt profesor la
Cluj: tradiția multiculturală este acolo realitate, nu metaforă. Avem
patru Facultăți de Teologie (ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică
și reformată) și un excelent Institut de Iudaistică şi Istorie Evreiască
„Dr. Moshe Carmilly“, înființat deja în 1991. În plus, universitatea
mea oferă cursuri în română, germană și maghiară. În ciuda unuia ca
Funar, exponent al celor care își iubesc patria până la viol, românii și
maghiarii conviețuiesc la Cluj foarte bine. Asta ca să nu mai amintim
de experiența sibiană, unde un sas a fost ales primar de câteva ori de o
populație majoritar românească pentru ca, acum câteva luni, să fie ales
președintele țării. Din perspectivă europeană, alegerea lui Klaus
Johannis a fost interpretată în cheia unui model de toleranță, așa cum
legislația noastră privind minoritățile, în ciuda contestațiilor
repetitive ale unor exaltați autonomiști, este dată drept exemplu în
regiune. Așadar, revin și mă întreb, deloc retoric: cine are interesul
să se deschidă un conflict? Pentru că se știe: este foarte ușor să dai
drumul la demonii extremismului și infinit mai dificil să îi readuci în
eprubetele din care au scăpat. Absența
comunismului din lista formelor de extremism care au afectat istoria
României poate fi o explicație pentru unele dintre reacțiile adverse la
această nouă lege? R.P.: Evident,
din punctul meu de vedere, este principalul defect de design al noii
legi. Și cel mai inexplicabil. După 25 de ani, avem prima condamnare a
unui fost comandant de închisoare politică din comunism, dar ideologia
de la baza acțiunii acestuia și a șefilor lui este trecută cu vederea.
Este motivul pentru care repet și cu această ocazie faptul că ne
confruntăm cu o lege paradoxală: nu știu cât de antilegionară o fi, dar
în mod evident este procomunistă. A trece cu vederea crimele
comunismului – comise sistematic și atingând viețile a milioane de
români, unguri, nemți, evrei, bulgari sau tătari – mi se pare culmea
cinismului. Mă așteptam ca după condamnarea strict politică, fără
urmări, a comunismului de către președintele Băsescu să fi făcut un pas
înainte. Or, iată, nici vorbă de așa ceva. Procesul
primului torționar dat pe mâna justiției se apropie de final, după ce
fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat a primit în primă instanță
20 de ani de închisoare. De ce sunt pedepsiți atât de târziu călăii
folosiți de regimul comunist? R.P.:
Întrebarea aceasta îi frământă pe mulți dintre contemporani. Unii văd
în gestul tardiv al justiției un fel de simulacru. Poate fi condamnarea
unui octogenar sugestivă sau chiar suficientă? Cred că justiția nu are
vârstă. Este un moment extrem de important, care atestă faptul că statul
de drept poate face, totuși, dreptate în materie de crime ale
comunismului. Succesul, dacă pot folosi acest termen, este cu atât mai
important cu cât el vine după un sfert de secol de amnezie forțată, de
ambiguitate etică, de coabitare între securiștii de ieri și democrații
de azi, între vechi și nou. Decizia instanței de la București trebuie
văzută și în context european: în majoritatea țărilor din jur nici nu
s-a parcurs drumul acesta. La Tirana, de pildă, doar acum câteva luni
Parlamentul a votat accesul la arhivele fostei poliții politice. La fel,
în Bulgaria procesul confruntării cu trecutul nu este deosebit de
avansat. Urmând modelul nostru, frații de dincolo de Prut întâmpină
serioase dificultăți. Croații și sârbii sunt preocupați,
cum e și firesc, de victimele conflictului post-comunist, perioada
anterioară așteptând clarificări în viitor. Sigur, Polonia, Germania,
Cehia sau țările baltice au făcut pași foarte concreți pe calea
cunoașterii și încadrării legale a ororilor comunismului, inclusiv prin
aplicarea unor politici memoriale exemplare. Și totuși, în ciuda unor
progrese, condamnarea comunismului nu a depășit în general, în Europa,
nivelul retoric. Pe 23 august, o zi gândită să fie a memoriei victimelor
totalitarismelor secolului XX și care la noi trece complet neobservată,
s-au reunit la Tallinn miniștrii de Justiție ai UE, tema fiind tocmai
condamnarea penală a crimelor ideologiei comuniste și a criminalilor
comuniști. Iată de ce, revenind la noua lege așa-zisă „antilegionară“,
dar care nu spune nimic despre dictatura roșie, contextul european ar
trebui să ne determine la alte acțiuni decât cele pe care le vedem în
plină desfășurare. Pe scurt, Europa în întregime are nevoie de o cultură
a memoriei prin care Estul și Vestul să se recunoască reciproc mai bine
decât până acum. Pentru a ajunge la o memorie istorică europeană,
memoriile naționale au nevoie de reconciliere. Cum
poate fi recuperat timpul în care România nu a încercat să-i găsească
până acum pe cei vinovați de crimele și violențele – fizice sau psihice –
ordonate de oamenii regimului comunist? R.P.: Foarte
potrivit termenul: recuperare. Drumul a fost anevoios, permanent
sabotat de reticențe și alte forme de rezistență ale fostului sistem de
putere. Cine își imagina că PCR va dispărea odată cu coborârea stemei
sale de pe pereți s-a înșelat profund. Zecile de mii de oameni
antrenați, cu diferite responsabilități și privilegii aferente, în
menținerea aparatului de putere, la centru, periferie sau străinătate,
s-au regrupat spontan, în chiar zilele din decembrie 1989. O dovadă
sugestivă: mai mult de jumătate din primul guvern zis post-comunist era
format de foști membri de partid, unii chiar membri ai Comitetului
Central. Așadar, de mirare este, totuși, că într-un timp relativ scurt
am ajuns să avem instrumente de drept, perfectibile, posibilități de
incriminare, respectiv sesizare penală, să facem investigații speciale
și altele asemenea. De ce credeți că durează atât de mult un proces precum cel al lui Alexandru Vișinescu, în care timpul e atât de prețios? R.P.:
Întrebarea este îndreptățită. Timpul nu are răbdare nu doar cu
făptașii, ci și cu victimele și urmașii acestora. Ce să zic? S-a urmat o
procedură obișnuită, jurisprudența noastră nefiind încă instruită și
exersată în acest gen de cauze deosebit de grave. Cum am spus și cu alte
ocazii, instanța românească nu are încă la îndemână toate pârghiile
unei pregătiri pe măsura complexității unor acuzații de genul crime
împotriva umanității. Aici se poate învăța încă de la Tribunalul Penal
Internațional de la Haga și de la alte instanțe similare. Pedepsirea
acestor torționari la vârsta senectuții este suficientă pentru
repararea memoriei celor care au suferit, ce fel de oameni ar mai trebui
cercetați de justiție pentru faptele lor dinainte de 1989? R.P.: Nu
este suficientă, chiar dacă este necesară. Pentru a nu ajunge țapi
ispășitori ai sistemului totalitar, torționarilor ar trebui să le urmeze
cei care au dat ordinele, magistrații care au pronunțat sentințe
politice ș.a.m.d. Pe scurt, tot aparatul. Aș pune accentul însă pe
categoria celor care au imprimat linia politică, adică cei care au fost
cureaua de transmisie între Moscova și București, iar mai târziu, în
regimul Ceaușescu, cei care au naționalizat comunismul și au comis nu
mai puține crime, de altă factură, decât staliniștii anteriori. Asumarea
responsabilității politice, cum se vorbește azi, este un proces
decizional valabil și în dictatura proletariatului. Chiar dacă Hitler a
scăpat prin sinucidere de justiție, cei din anturajul lui politic au
fost judecați. La fel, executarea cuplului Ceaușescu nu poate fi
declarată drept condamnarea suficientă a unui sistem complex format de
decidenți care, cum sugeram, au rămas parțial la putere și în primii ani
ai democrației. Doctorii din spitalele de psihiatrie care îi abuzau pe cei trimiși acolo din considerente politice ar putea fi depistați? R.P.: Sigur,
i-aș adăuga și pe cei care, prin cultivarea cultului personalității, au
făcut un imens rău României și românilor, pe cei care au întreținut
himera ideologică, pe propagandiștii de toată mâna, pe cei care s-au
aranjat comod cu sistemul, care au făcut cariere prin eliminarea celor
mai valoroși etc. Mă puteți întreba, pe bună dreptate, cine ar mai fi
rămas curat după o asemenea verificare. Ei bine, nu mulți, dar cu
siguranță acei puțini care ar fi rămas ar fi putut, imediat după 1989,
să dea un alt curs României. Există în
dezbaterea privind înființarea Muzeului Comunismului și propuneri de
relativizare a vieții dinainte de 1989, în sensul să nu se vorbească
doar despre orori. Putem vorbi despre un risc din acest punct de vedere,
chiar dacă muzeul rămâne încă doar un proiect? R.P.: La
preluarea mandatului în fruntea IICCMER mi-am enunțat cele două
obiective majore: depolitizarea instituției și accelerarea demersurilor
în vederea înființării, la București, a unui Muzeu al Comunismului. Să
îl numim generic astfel, dacă nu Muzeul Crimelor Comunismului. Urgența
unui muzeu, subliniată în mod fericit de președintele Johannis și având
un sprijin transpartinic, ceea ce reprezintă un avantaj esențial, este
dictată, după mine, și de un argument mai puțin evident, la care m-am
referit la începutul discuției noastre. În 2018 urmează să marcăm primul
secol de unitate națională (cu amputările ulterioare). Din
perspectiva unei narațiuni istoriografice naționale, mai bine de
jumătate din acest secol al unității teritoriale face obiectul unor
dispute acerbe. Or, realizarea unui Muzeu al Comunismului ar da un
imbold crucial analizei istoriografice și ar ușura munca de analiză și
valorificare inclusiv a perioadelor anterioare. Cât privește tentativele
de relativizare, acestea nu sunt deloc benigne și cu atât mai puțin
naive. Dimpotrivă. Avem un exemplu recent: cineva vrea să facă un film
„uman“ despre omul, femeia și idealista Ana Pauker. Să permită,
carevasăzică, un contact „nepolitic“, nemijlocit, cu o figură de
luptătoare, fie ea și pentru idealuri comuniste. În numele libertății de
creație și expresie, un asemenea film poate fi făcut, dar el ar ilustra
cât de fragilă este conștiința istorică. De unde și necesitatea de a nu
abandona dezbaterea și cercetarea.
DOCUMENT EXCLUSIV: CE A SCRIS MAREȘALUL ION ANTONESCU ÎN NOAPTEA DE 23/24 AUGUST 1944 DUPĂ CE A FOST ARESTAT
DOCUMENT EXCLUSIV: CE A SCRIS MAREȘALUL ION ANTONESCU ÎN NOAPTEA DE 23/24 AUGUST 1944 DUPĂ CE A FOST ARESTAT
FLUX 24 vă prezintă consemnările făcute de
Mareșalul Ion Antonescu în noaptea de 23 spre 24 august 1944, după ce a
fost arestat. Închis într-o încăpere din Palatul Regal, Mareșalul a
făcut aceste consemnări într=o agendă a Regelui Carol, pe care a găsit-o
în locația respectivă. Documentul a fost descretizat recent, însă nu a fost comentat
de istorici, cu toate că FLUX 24 a mai prezentat fragmente din acesta. Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15:30
pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii
întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.
Timp de aproape două ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând, ca
de obicei, o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La
expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu. I-am arătat Regelui că de aproape doi ani Dl Mihai Antonescu a
căutat să obţină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul Ţării
şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere şi aş
fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi
continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies
din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial,
când Germania era tare. […] Ţara, prin câte trei milioane de voturi (referendumul naţional – n.n.), mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem. În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează: a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei
şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la
1812 şi până la ultimatumul Molotov. I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde
beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au
angajat printre altele „să nu recunoască nicio modificare de frontieră,
care nu a fost liber consimţită”. b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de
armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care,
bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii
lor, ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui
Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise,
care poate duce la robia neamului? […] d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de anglo-americani
este să dau ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele,
care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu ruşii, să
alungăm pe nemţi din Ţară. Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să
dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce
cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a ruşilor şi
germanilor? Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică. Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările
Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut
sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare. e. – în sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care
ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României
oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe nemţi din Ţară. Adică, sub
altă formă, prezenta ocupaţiune rusească cu toate consecinţele ei. […] I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este
de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl
aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur
sentinţa de moarte. […] Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl
Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna
pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu ruşii.
Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind
despre România, că „această Ţară va fi curând la discreţia totală a
Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom
fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu ruşii. Acest „mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut
pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că
este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe
care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele. Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu
plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative
directe. În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de
mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu,
revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu,
Brătianu şi Titel Petrescu. Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând
revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele
lui apare un maior din garda Palatului cu şase-şapte soldaţi cu pistoale
în mână. Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din
soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus:
„Dle Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat
armistiţiu.” […] Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir
pentru Ţara lui, care a salvat-o de două-trei ori de la prăpastie, care a
scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat
jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau
pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de patru
ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi
pe Regele ei. Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de
consecinţele unui act cu atât mai necugetat, cu cât niciodată eu nu m-am
cramponat de putere. […] Mareșal ION ANTONESCU
Mareșalul ION ANTONESCU, în faţa plutonului de execuţie (1 iun.1946):
”Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el. Mai mult, spune-i că îi
mulţumesc că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devreme lângă
martirii Neamului, care au luptat pentru gloria şi mărirea lui.” Documente:
Circa500.000 de israelieni
dețin pașapoarte UE, de peste două ori mai mulți decât se estimase în
anul 2000. Pe lângă aceștia, 500.000 de israelieni dețin pașapoarte
rusești, americane sau ale altor state. Practic, unul din opt cetățeni
israelieni mai deține o cetățenie, scrie Newsweek. Fenomenul a luat amploare în ultimii ani. Artista Hadas Kedar, rudă
îndepărtată a lui Theodor Herzl, părintele statului evreu, a ajuns să
caute dovezi despre viața familiei ei în Ungaria, în anii 1920,
certificate de naștere, diplome de studii, totul pentru a aplica pentru
obținerea cetățeniei ungare la ambasada Ungariei la Tel Aviv. Hadas
Kedar nu consideră că dorința ei este în contradicție cu principiile lui
Herzl. ”Vorbele sale au fost răstălmăcite. Viziunea sa a fost
confiscată de partidele de dreapta”. Ea spune că nu este de acord cu
politica actualului guvern în teritoriile palestiniene și că susține
crearea unui stat palestinian. Mai mult, îi este frică de amenințarea
teroristă și de izbucnirea unui război generalizat în Orientul Mijlociu.
”Vreau să le ofer copiilor mei mai multe oportunități. Nu cred că lui
Herzl i-ar fi plăcut să trăiască în Israelul de astăzi”, spune ea. ”Am o fantezie în care mă duc la fabrica de bere pe care a deținut-o
familia mea în Budapesta, pe care au vândut-o foarte ieftin înainte să
plece. Mă duc acolo cu noul meu pașaport și le spun: Am revenit. Am
încercat să trăim în altă parte o vreme. Nu a mers. Haideți să o luăm
din nou de la capăt”. Aceleasi temeri și opinii sunt împărtășite de zeci de mii de
israelieni. Nu înseamnă că vor să se întoarcă cu toții în Europa. Mai
degrabă încearcă să păstreze pașapoartele europene pentru zile negre.
”Nu aș spune că este sfârșitul sionismului, ci că avem de a face cu un
alt fel de a fi israelian. Cred că fenomenul se datorează lipsei de
securitate pe care o resimt israelienii cand se gândesc la viitorul
tarii. Eu vorbesc despre cum statul Israel a fost creat pentru a ne
elibera de fricile istorice, însă acestea sunt cu noi și aici”, spune
Ofer Shelah, deputat al partidului de centru Yesh Atid, citat de
Newsweek. Nu toți deținătorii de dublă cetățenie doresc să părăsească Israelul.
Mai mult, în fiecare an vin în Israel la fel de multe persoane câte
obțin a doua cetățenie. Cei care vin sunt în special din Franța, pe
fondul amenințărilor teroriste, a antisemitismului și al atacurilor de
la Charlie Hebdo. Cu militanții organizatiei Statul Islamic și aliații lor tot mai
aproape de granițe (în Egipt și Siria), cu Hezbollahul tot mai
amenințător și cu un Iran care a ajuns la un acord cu SUA, israelienii
se simt tot mai nesiguri. ”Imediat ce începe un conflict in Gaza încep
să primesc telefoane de la israelienii cu dublă cetățenie care mă
întreabă dacă statul meu îi va evacua dacă va fi nevoie”, spune un
diplomat european de la Tel Aviv. ”Spre deosebire de alte tari,
securitatea și nu situația economica joacă un rol important pentru
obținerea unui pașaport străin”, spune Yossi Harpaz, doctorand la
Princeton. Există și alte motive pentru a pleca din Israel. Maya Herzberg, 28 de
ani, dorește să obțină cetățenie poloneză nu pentru că i-ar fi frică să
locuiască in Israel, ci pentru că dorește să studieze în Vest. ”Dacă
Polonia nu era în UE nu făceam asta. Dar acum pașaportul îmi dă dreptul
să merg oriunde în UE și mă gândesc să fac un master undeva în Europa de
Vest”, spune ea.
Se
zice ca pentru a strica o prietenie cea mai buna cale e sa imprumuti
bani cuiva. Sa fie aceasta cea mai proasta idee pe care au avut-o
arhitectii Uniunii Europene? Cazul Greciei este cel mai bun exemplu. Jochen Bittner, editor pe chestiuni politice la saptamanalul Die Zeit, scrie, intr-un editorial pentru New York Times,
ca ceea ce credea la un moment ca este o sanatoasa dezbatere intre cele
28 de state ale Uniunii pe tema crizei din Grecia a inceput sa i se
para tot mai mult o confruntare similara unui razboi civil purtat in
cuvinte.
Dupa 60 de ani de avans in directia unei uniuni mai
stranse, europenii se confrunta cu sentimentul nelinistitor ca este atat
de usor ca tarile sa se indeparteze una de alta, cu consecinte de
neimaginat.
In actuala cearta exista doua pozitii complet opuse,
doua sisteme inchise in care o parte are perfecta dreptate, iar cealalta
este vinovata. Nu mai este vorba despre argumente politice, ci de
mandrie, prejudecata, incapatanare si ideologie, scrie analistul german.
Pe
de o parte, se afla povestea spusa de stanga europeana si multi
comentatori americani, despre felul in care Germania distruge democratia
in Europa.
Se argumenteaza ca actuala crizaare un singur vinovat: germanii obsedati de reguli si obsedati numai de sine. Dupa ce Grecia a intrat in zona euroin 2001, bancile germane au inceput sa imprumute excesiv elenilor, care au cheltuit banii pe masini si produse germane.
In
Germania, producatorii au inceput sa iubeasca moneda unica, pentru ca
le umplea buzunarele si bunurile germane au devenit mai competitive.
Insa cand Grecia s-a apropiat de faliment in 2010, germanii i-au intins o
mana numai pentru a-si salva propriile banci.
Germania, nu
cetatenii greci, a profitat cel mai mult de pe urma planului de salvare.
Mai mult, masurile de austeritate impuse Greciei de Germania i-au
distrus economia si au dus la 25% rata somajului.
Cand grecii au
tinut un referendum, solicitand sa se puna capat nebuniei, Germania a
raspuns santajandu-i: fie accepta un program de austeritate si mai dur,
fie pleaca din zona euro. Aceeasi Germanie careia i s-au anulat
datoriile dupa Al Doilea Razboi Mondial vrea sa inabuse sufletul
Europei, daca nu se pliaza pe dorintele sale. Europeni, rezistati!
A doua poveste, continua Bittner, este cea a Greciei care ruineaza zona euro, spusa de dreapta europeana.
Criza
datoriilor este un rezultat direct al prelungitei incompetente politice
din Grecia. Atena si-a manipulat statisticile pentru a intra in zona
euro si a fost rasplatita cu sansa de a se imprumuta cu dobanda de 5%,
comparativ cu 18% in timpul drahmei. In loc sa investeasca banii
"ieftini", Grecia i-a cheltuit.
Cam in aceeasi perioada, Grecia a
taiat drastic ajutoarele sociale si si-a liberalizat piata muncii, ceea
ce a dus la o competititvitate ridicata a produselor germane.
Cand
Grecia a fost confruntata cu falimentul, Germania a ajutat la
mobilizarea a 120 de miliarde de euro in imprumuturi de urgenta si
investitorii au avut generozitatea sa accepte o taiere a datoriilor cu
105 miliarde de euro. Toate acestea si taierile bugetare intreprinse de
Atena au inceput sa dea roade si in 2014 bugetul grec a avut surplus.
Dupa
venirea Syriza la putere, insa, acest partid de stanga a declansat
santajul, amenintand sa deranjeze zona euro cu un referendum. Nu se face
asa ceva - cum ar fi ca tarile creditoare sa organizeze referendumuri
privind ajutorarea Greciei?
Da, Germaniei i s-a sters datoria in 1953, dar atunci tara nu facea parte dintr-o unitate monetara.Angela Merkel
a fost prea ingaduitoare atunci cand a fost de acord cu un nou plan de
salvare pentru Grecia. O zona euro in care guvernele socialiste
falimentare dicteaza termenii propriei salvari? Europeni, feriti-va!
Iata
doua povesti separate, care vor continua sa influenteze opinia publica
si politica europeana in viitor. Exista totusi o cale de a opri aceste
forte centrifuge, spune analistul german. Criza elena a expus diviziunea
profunda dintre europeni. Insa un prieten este cel care stie totul
despre tine si tot te iubeste, si acesta este nivelul de prietenie
matura de care are nevoie Europa acum.
Germania ar putea incepe
prin a recunoaste faptele si a accepta o noua taiere a datoriilor,
initiativa primita prost acasa, dar care poate ajunge sa fie privita in
exterior drept un act de generozitate dintr-o pozitie de putere.
In
acelasi timp, UE ar trebui sa creeze o optiune prin care natiunile pot
parasi zona euro, daca nu isi pot reveni. Asa s-ar pune capat crizei si
s-ar crea un respiro inaintea aparitiei unei alteia.
Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.
MĂRTURII 23 AUGUST 1944: TRAIAN BORCESCU, şeful Direcţiei de
Contrainformaţii din cadrul Serviciul Special de Informaţii/ TITUS
GÂRBEA, şeful Misiunii Militare Române pe lângă Comandamentul German/
PANTELIMON COMIŞEL, locotenent colonel în Marele Stat Major/ MIRCEA
ALBOIU, sublocotenent în Regimentul de gardă al mareşalului Ion
Antonescu/ LIANE JOVIN, soţia medicului radiolog Ioan Jovin, prieten şi
colaborator al lui Iuliu Maniu
MĂRTURII
23 AUGUST 1944: TRAIAN BORCESCU, şeful Direcţiei de Contrainformaţii
din cadrul Serviciul Special de Informaţii/ TITUS GÂRBEA, şeful
Misiunii Militare Române pe lângă Comandamentul German/ PANTELIMON
COMIŞEL, locotenent colonel în Marele Stat Major/ MIRCEA ALBOIU,
sublocotenent în Regimentul de gardă al mareşalului Ion Antonescu/ LIANE
JOVIN, soţia medicului radiolog Ioan Jovin, prieten şi colaborator al
lui Iuliu Maniu
TRAIAN BORCESCU, locotenent-colonel; şeful Direcţiei de Contrainformaţii din cadrul Serviciul Special de Informaţii [C 128/Arhiva de Istorie orală a S.R.R/ Interviu realizat de Mariana Conovici şi Octavian Silivestru, iulie 1999] Îmi amintesc că Ion Antonescu a primit în iulie 1943, printre alte
multe memorii în numele opoziţiei, de la Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu,
un memoriu în care îl consilia să nu mai continue operaţiile militare
alături de Reich contra U.R.S.S., deoarece sacrificiile făcute de
trupele noastre creează un dezechilibru militar faţă de Ungaria şi
Bulgaria, care ştim ce urmăresc: să ne putem păstra forţele necesare
apărării hotarelor noastre etnice, deci să încetăm operaţiunile alături
de Reich. În concluzie, îl sfătuia să nu-şi ia răspunderi prea mari faţă
de hitlerişti şi să îşi refacă armata, pregătindu-se pentru o eventuală
agresiune cu tendinţe separatiste sau expansioniste În Buletinul pe care îl dădea S.S.I. [Serviciul Special de
Informaţii], scriam că tendinţele de expansiune ale URSS sunt cunoscute
de tot poporul nostru, de asemenea ştiu că atitudinea mareşalului era
bazată pe faptul că fiind stat independent, trata cu Hitler în toate
problemele care atingeau suveranitatea ţării sale. De exemplu, nu a
permis germanilor să recruteze etnicii germani din România, în plus a
hotărât că cetăţenii români care servesc într-o altă armată străină îşi
pierd cetăţenia română cu toate riscurile care decurg din această
acţiune. Antonescu si Regele Mihai La cererea lui Hitler de a-l aresta pe Mihai Antonescu pentru
activitatea lui contra alianţei, ca şi a lui Iuliu Maniu şi Dinu
Brătianu, eu am contracarat această acţiune. Singura satisfacţie dată
lui Hitler de către Ion Antonescu a fost acordarea unui scurt concediu
medical dat lui Mihai Antonescu. Ştiu că Ion Antonescu nu a procedat la
arestarea oamenilor politici, nu a procedat la strămutarea evreilor în
Crimeea, aşa cum a cerut Hitler, pentru a fi folosiţi de germani în
industria minieră. Mai mult, pe baza referatului meu, în septembrie 1943
a aprobat desfiinţarea lagărelor şi ghetourilor din Transnistria şi la
readucerea lor în ţară în libertate, la locuinţele lor. S-a întârziat,
oarecum, din cauza autorităţilor poliţieneşti care încă mai dijmuiau pe
evrei. La semnalarea mea în Buletinul contrainformativ că în Italia se
semnalează nemulţumirile populaţiei faţă de război, Ion Antonscu a dat
atunci dispoziţiuni lui Mihai Antonescu ca pe baza prieteniei pe care o
are ministrul Italiei la Bucureşti, să trateze crearea unei Axe latine,
asta în iulie 1943. Spre sfârşitul anului 1943, încep noi fricţiuni între Berlin şi
Bucureşti. Hitler, la întrevederea cu Ion Antonescu la 2 sau 3
septembrie 1943, declară că războiul va lua o nouă întorsătură prin
introducerea armelor secrete, că ar produce mari surprize. În schimb,
cere petrol şi cereale în cantităţi mai mari. Ion Antonescu pretinde ca
Reich-ul să achite mărfurile achiziţionate în aur sau în valută
convertibilă, ori pe livrări de produse necesare economiei româneşti, el
gratis nu mai dă. Mareşalul a rămas intransigent; de-abia la 9
februarie 1944 s-a semnat Protocolul economic germano-român. (…) Ion Antonescu era convins că Hitler nu mai putea opri ofensiva
armatei sovietice. Pe 4 martie 1944 ies la raport, însoţit de Eugen
Cristescu [directorul Serviciul Special de Informaţii], prezentându-i
situaţia precară a frontului şi mai ales greutatea situaţiei interne,
lipsurile de tot felul şi dorinţa de pace a poporului. Toate argumentele
au fost susţinute cu indicarea precisă a surselor de informaţii. Ion
Antonescu s-a înfuriat mai mult pe mine (…), faţa i s-a congestionat şi
s-a repezit cu o violenţă care pentru un moment ne-a descumpănit pe
amândoi, şi pe mine şi pe Eugen Cristescu: „Cum vă permiteţi să-mi sugeraţi ieşirea din război?” Adresându-se apoi către mine, continuă: „Te
împuşc! Pe toţi vă împuşc dacă vă aud vorbind astfel! Bagă-ţi minţile
în cap odată pentru totdeauna şi să nu mai veniţi la mine cu o astfel de
propunere!” Eu, ca militar, l-am rugat să-mi permită să plec pe front.
„Să stai acolo unde te-am pus!”, spuse mareşalul. Primele tatonări pentru ieşirea din război au fost făcute de Ion
Antonescu în 1943, acţionând prin ambasadorul Victor Cădere şi Ion
Pangan la Lisabona, aceştia folosindu-se de numele lui Iuliu Maniu şi al
lui Brătianu. În decembrie 1943, Mihai Antonescu trimite prin aceşti
ambasadori propuneri concrete făcute britanicilor, dar tratate cu
indiferenţă de către SUA şi de sovietici. Regele Mihai, deşi tânăr, dar
conştient că poartă o răspundere asupra poporului său, prin Bianu, ia
contact cu Lucreţiu Pătrăşcanu la Cota 1400 din Sinaia, pentru a
cunoaşte punctul de vedere al comunistului cât şi despre viitorul
monarhiei. Eu ştiam de aceste întâlniri. Bianu era în legătură directă
cu mine. El fusese subdirector general al Direcţiei Siguranţei de Stat.
Al doilea fir: chestorul Vişan de la poliţia din Sinaia care era în
subordinele noastre şi apoi inspectorul de poliţie Strătilescu, care
lucra iarăşi cu mine. Aşa că aveam vreo două-trei fire. Prin Bianu, l-a adus pe Pătrăşcanu la Cota 1400 şi ca să nu simtă
nemţii acest lucru, s-a înscenat un exerciţiu militar de către maior
Anton Dumitrescu în jurul cotei, şi regele era acolo ca să asiste la
instrucţie. De fapt, era întrevederea cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi au mai
fost şi altele. (…) Maniu era pe linie separată. În mai 1944 trata şi el cu ruşii,
separat. Maniu cerea ca aliaţii să dea următoarele asigurări: orice
teritoriu ocupat să se afle sub administraţia românească, regiunile
României care nu sunt în zona de operaţiuni, ca de pildă Bucureştiul, să
nu fie ocupate de trupele aliate, adică de trupele sovietice, fondurile
Băncii Naţionale confiscate de germani să fie înapoiate noului guvern,
fondurile guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi în
SUA să fie deblocate, întreaga Transilvanie să fie înapoiată României. Ruşii şi-au dat seama că opoziţia noastră nu poate să reacţioneze,
să-l oprească sau să facă o mişcare de înlăturare a lui Ion Antonescu,
pentru că Ion Antonescu avea girul german, avea armata, avea poporul cu
el. Deci era singurul prin care se putea trata. Ruşii cunoşteau perfect
situaţia de la noi. Legături avea Nanu cu Simionov, cu doamna Kolontay. Reţin că Ion Antonescu l-a convocat pe Iuliu Maniu la Snagov într-o noapte şi i-a spus: „Eu
nu pot să primesc aceste condiţii ale aliaţilor, însă nu mă cramponez
de conducerea statului. Luaţi dumneavoastră conducerea statului dacă le
acceptaţi ca fiind favorabile, eu vă dau tot concursul ca militar.” După câtva timp, după vreo săptămână, Ion Antonescu cheamă pe Eugen Cristescu şi pe Goruneanu:
„Duceţi-vă la Maniu şi spuneţi-mi dacă acceptă ceea ce am vorbit în
noaptea aceea la Snagov şi cereţi-i ceva scris, fiindcă mâine-poimâine
opoziţia poate să spună că nu este adevărat. Să am scris…” Răspunsul lui
Iuliu Maniu dat prin Eugen Cristescu şi magistratul Titus Goruneanu de
la noi de la Serviciu, era echivalent cu un refuz. Nu putea să-şi ia
răspunderea (…) În luna mai 1944, când Maniu făcea aceste propuneri şi care erau
asemănătoare cu cele făcute de Ion Antonescu, din cauză că ei se
consultau, executând acţiunea partidelor în pregătirea ieşirii din
război, de formarea unui bloc democratic al partidelor istorice cu PCR,
tratative ce se tergiversau cunoscându-se şi dorinţa lui Ion Antonescu
de a cunoaşte şi el punctul de vedere al PCR prin Lucreţiu Pătrăşcanu,
din proprie iniţiativă. De ce din proprie iniţiativă?! Pentru că în
martie se încercase aducerea lui Lucreţiu Pătrăşcanu ca să ia contact cu
Ion Antonescu, prin Piki Vasiliu. Ion Antonescu fiind prea ocupat,
Pătrăşcanu s-a înapoiat la Poiana Ţapului. În mai 1944 (…), din proprie iniţiativă am trimis pe locotenentul
Victor Ionescu, echipat cu două maşini şi agenţi, să îl aducă pe
Lucreţiu Pătrăşcanu de la Poiana Ţapului în Bucureşti, şi l-am instalat
în imobilul avocatului Torosian din Strada Armenească numărul 14, despre
care ştiam că este partizan comunist, însă lucra şi cu noi. Pe
Pătrăşcanu l-am adus în casa avocatului Torosian, la primul etaj.
Deasupra lui, din prevedere, am închiriat un alt apartament în care
mi-am instalat agentul meu, avocatul Orenstein care mă ţinea la curent.
Ştiam că, potrivit principiilor partidului, ei nu stau în acelaşi loc,
se furişează în diferite locuri clandestine unde au contacte, mai ales
că Lucreţiu Pătrăşcanu era în contact cu Emil Bodnăraş. Mareşalul fusese
informat că s-a format un Bloc Democratic în care partidele istorice au
făcut o tranzacţie şi cu Partidul Comunist Român. Ion Antonescu: „Dar ce, există Partid Comunist?! Ştiam că sunt câţiva muncitori şi restul sunt în lagărul de la Târgu Jiu…”
Ori, acţiunea de refacere şi de reactivare a Partidului Comunist era
făcută de Bodnăraş la sugestia Moscovei prin Lucreţiu Pătrăşcanu care
era o figură cunoscută, era singurul intelectual atunci în Partidul
Comunist. Mareşalul ştia tot ce se întâmplă în ţară. Nu se întâmpla nimic fără
să ştie el. Într-o zi Lucreţiu Pătrăşcanu iese pe strada Dorobanţi cu
Bodnăraş şi din întâmplare trecea şi colonelul Dămăceanu. Le-a făcut
cunoştinţă. De abia în mai ’44 Emil Bodnăraş îl cunoaşte pe Dămăceanu.
Bodnăraş, care era informat de posibilităţile pe care le are Dămăceanu
la Palat, îl captează de aşa manieră încât devin foarte buni prieteni.
Până şi schimb de informaţii făceau între ei. Aşa că Lucreţiu Pătrăşcanu
înlesnise această întrevedere şi se întăreşte acum acţiunea Partidului
Comunist prin Lucreţiu Pătrăşcanu care cunoştea şi profesori
universitari, se lărgeşte simpatia… Constantinescu – Iaşi şi aşa mai
departe. Deci, Ion Antonescu: „Ia să vorbesc şi eu cu acest Lucreţiu Pătrăşcanu…” Întrevederea
dintre Ion Antonescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu nu a mai avut loc, dar i-am
raportat că Lucreţiu Pătrăşcanu nu crede în victoria germană, că
depinde de sprijinul Apusului cât va dura ocupaţia rusă în România. Că
asta îl interesa pe mareşal şi părerea lui Lucreţiu Pătrăşcanu asta a
fost, că nu ştia nici el ce sprijin va acorda Apusul României, astfel ca
şederea ruşilor în ţară să fie cât mai scurtă. După ce făcuse propunerile acelea de încheiere a armistiţiului, la 11
iunie 1944, Iuliu Maniu şi-a dat acordul pentru încheierea
armistiţiului pe baza condiţiunilor propuse de sovietici, în speranţa că
la punerea în aplicare a armistiţiului se vor obţine îmbunătăţiri. Reamintesc că la 28-29 iulie 1944, când generalul Friesner a fost
numit comandant al grupului de armate Ucraina de Sud şi care acţiona pe
fronul Iaşi-Chişinău-Nistru, Hitler i-a spus acestui general: „Să
nu-ţi faci griji de politica României, deoarece mareşalul Antonescu ne
este fidel, iar în spatele său, ca un singur om, stă poporul român şi
armata română.” Deci şi Reich-ul cunoştea situaţia politică din
ţară, şi acest general comandant al unui sector aşa de mare era
interesat să cunoască care este starea de spirit în ţară şi de aceea l-a
asigurat… Deci dezinformările noastre şi-au atins scopul, fiindcă Ion
Antonescu le-a lăsat impresia că le este un aliat convins. Luna august 1944. Din cauza bombardamentelor de aviaţie
anglo-americane, S.S.I. era dispersat în provincie: la Joiţa, la
Măgurele, în Geoagiu, în Transilvania. Serviciul de Contrainformaţii
condus de mine a rămas în Bucureşti şi recepţiona toate informaţiile
interne şi externe, deci devenisem singurul centru de informaţii al
S.S.I. Serviciile germane erau în alertă cu 11 servicii de informaţii în
teritoriul nostru. Trebuie să spunem că nu erau proşti şi cunoşteau şi
ei toate zvârcolirile şi agitaţiile care se făceau aici. Ei lucrau pe
cont propriu şi [informaţiile], după ce le centralizau, le trimiteau la
Reich unde era Himmler. Pentru a pune temei pe informaţiile pe care le
aveau, le trimiteau [pentru confirmare] prin oamenii lor de la Legaţie
la S.S.I., pentru că îl considerau singurul organ de informaţii serios.
Noi aveam oameni recrutaţi chiar din Legaţie şi din germani pe care îi
plăteam separat fără să ştie ăia [de la Legaţie]. Aşa că ce dădeam eu,
nu putea fi răstălmăcit, răspunsul meu era exact cel care confirma ceea
ce ştiau ei. La 2 august 1944 primesc spre verificare de la Legaţia germană (…)
următoarele lucruri: despre acţiunea partidelor politice şi în special a
Partidului Comunist, dacă pot influenţa poporul român să iasă din
război, cât şi asupra posibilităţilor de îndepărtare a lui Ion
Antonescu. Tot ei cereau informaţii dacă starea de spirit din armată
este ostilă continuării războiului, dacă marile comandamente române
mizează pe o ieşire din război prin înlăturarea lui Ion Antonescu de la
conducere, dacă intrarea Turciei în acţiune poate schimba atitudinea
României. Răspunsul pe care l-am dat a fost complet pentru dezinformarea
lor. Bineînţeles că în acest timp îl anunţam şi pe Ion Antonescu,
fiindcă nu puteam să lucrez numai eu singur. La începutul lunii august, Ion Antonescu, impresionat de ofensiva
sovietică din Moldova şi de insistenţele lui Maniu, Brătianu, Titel
Petrescu, prevede că se vor crea situaţii critice în ţară, prevede
crearea unui centru extern de informaţii la Madrid, prin trimiterea lui
Pamfil Şeicaru, fostul director al ziarului Curentul care să desfăşoare o
activitate post armistiţiu… L-a rugat să scoată un ziar în mai multe
limbi prin care să arate situaţia grea din România în prezenţa trupelor
sovietice. Ion Antonescu ştia că sovieticii niciodată nu respectă obligaţiile luate chiar de ei în diferite tratate şi convenţii. În interior a dat ordin să se întocmească un tabel nominal de circa
2000 de intelectuali, personalităţi şi ziarişti cu relaţii în
străinătate, în scopul de a întări viitoarele centre de rezistenţă
române la Paris, Londra, Madrid şi New York. Tabelul a fost început de
către Mihai Antonescu, apoi mi s-a dat mie pentru completare. În acest
scop a trimis 2 milioane de franci elveţieni şi 200 de tone de aur la
băncile elveţiene prin care se susţinea această acţiune de rezistenţă.
Deci [Antonescu] prevedea că armistiţiul se va face în cursul lunii
august. În interior, Ion Antonescu creează o rezervă strategică de 21 de
divizii, complet echipate, afară de blindate, fără ştirea germană,
pentru că germanii cereau întotdeauna forţe pentru a întări frontul din
cauza presiunii crescânde a armatei sovietice. Antonescu i-a refuzat
complet.
Mareşalul Ion Antonescu, în cadrul unei întruniri cu Hitler
La 4 august, Hitler îl invită pe Ion Antonescu la cartierul său
general. Starea psihică era influenţată de insuccesele de pe front, de
tratativele duse de Iuliu Maniu pentru ieşirea din război. Hitler trimite unul din cele cinci avioane personale pentru a-l transporta pe Ion Antonescu în Reich. La întrebările lui Hitler dacă mareşalul şi România vor merge până la capăt cu Germania, Ion Antonescu a răspuns:
„Dacă reluaţi ofensiva şi veţi da pe sovietici înapoi la Nistru,
folosind şi noile arme pe care spuneţi că le aveţi, atunci situaţia se
va îmbunătăţi.” Însă, Ion Antonescu ne-a spus la reîntoarcere: „Trupele germane nu sunt capabile de mai putea relua ofensiva.” Mareşalul, când a venit, a spus generalului Mardare… Eram vreo
şase-şapte inşi când Antonescu ne-a spus. El nu minţea, nu spunea mai
puţin sau mai mult. Era obiectiv. Ne-a spus toată chestiunea. Ion
Antonescu a spus faţă de noi:„Trupele germane nu mai sunt capabile de a mai lua o
contraofensivă… Dar Hitler a insistat: Vreau să ştiu dacă România şi
mareşalul Antonescu vor merge până la capăt cu Germania!”
Antonescu spune că a răspuns: „Nu cunosc situaţia Ungariei şi a
Bulgariei. Dacă ei trimit urgent forţe, dacă dumneavoastră îmi trimiteţi
urgent întăriri de tancuri şi aviaţie, dacă îmi asiguraţi apărarea
efectivă contra bombardamentelor de aviaţie anglo-americane, m-aş fi
angajat condiţionat.” Dacă va primi urgent aceste ajutoare militare corespunzătoare situaţiei actuale, va continua războiul. Acum, tot la întoarcerea în ţară, ne-a mai declarat: „Germania are potenţialul scăzut, armele secrete sunt himere”…„
TITUS GÂRBEA, general; şeful Misiunii Militare Române pe lângă Comandamentul German
[C 77/ Arhiva de Istorie orală . – S.R.R/ Interviu realizat de Octavian Silivestru, 21.02.1994]
Generalul TITUS GÂRBEA şi generalul Alfred Gerstenberg
„ Antonescu venea de la Bucureşti cu
ofurile României, care suferea de bombardamente aeriene anglo-americane,
care ne zăpăciseră şi la Bucureşti şi mai ales în zona petroliferă. Au
fost pierderi grele, foarte grele. Deci Antonescu a venit încărcat cu
toate aceste ofuri:
„Domnule, eu nu pot să mai ţin, nu pot să mai apăr, eu nu mai pot să mai
stau în război alături de dumneata, pentru că nu mai am cu ce”. I s-a dat cuvântul lui Guderian, nu ca să discute situaţia politică
şi o eventuală pace, ci să discute situaţia militară pe frontul de
răsărit, unde lupta armata română.
Dar nu a început bine acest Guderian să vorbească de situaţia apărută,
când ia cuvântul Hitler. Hitler se adresează dintr-o dată Mareşalului:
„Şi dumneata … şi dumneata mareşal Antonescu, înţelegi ca împreună cu
România şi cu armata dumitale, să rămâi şi să lupţi cu mine alături pe
frontul acesta până la ultimul soldat?”. Aşa de vehement, aşa de
răspicat.
L-a cam zăpăcit pe Antonescu, mai ales că între capete de stat asemenea
ton [nu se folosea]. Mareşalul şi-a revenit şi răspunde, tot aşa de
vehement şi niţel îngândurat:„Domnule, dumneata înţelegi ca-mi ceri mie să mă sinucid
împreună cu poporul meu şi cu armata mea, ca să câştigăm acest război,
pe care simt că îl pierdem. Nu, nu, eu nu am să mă sinucid niciodată
împreună cu poporul meu. Şi dumneavoastră mi-aţi luat de pe frontul
nostru toate forţele blindate şi toate forţele valide şi le-aţi dus ca
să vă apăraţi Prusia Orientală şi Germania de Est şi aţi lăsat tot
frontul, fără o divizie blindată”.
A fost violent Antonescu…
Şi mai departe: „La cererea dumneavoastră de a mă sinucide, eu
v-am făcut de atâtea ori cereri: să ne daţi aviaţie, să ne apărăm contra
anglo-americanilor care ne zdrobesc zi şi noapte, să ne daţi tancuri,
că masa asta de tancuri ruseşti vine peste noi. Cu ce să mă apăr?! Cu
mica mea divizie de blindate? Şi să ne daţi artilerie anti-aeriană. Şi
încă a patra chestiune: dumneavoastră ne-aţi cerut petrolul, vi l-am
dat. Ne-aţi cerut pâinea, v-am dat-o, şi toate cererile pe care le-aţi
făcut, toate au fost onorate. Dumneavoastră aveţi nevoie de petrolul
nostru ca şi pâinea zilnică”.
L-a descumpănit, şi atunci Hitler ridică el glasul: „Suntem obosiţi şi iritaţi şi montaţi sufleteşte şi dumneavoastră şi eu. Să luăm masa şi să continuăm după aceea”. Şi aşa s-a încheiat. Până să pună masa, să aranjeze, noi am ieşit afară pe peluză. Mareşalul însoţit de mine, era furios: „Ai
văzut, domnule?! – şi-mi pune mâna în gât. Mi-a pus mâna în gât ca un
gangster. Să mă sinucid cu armata şi cu naţiunea mea. Ce crede el?! Să
vină şi Gheorghe Ion!”
Generalul Gheorghe Ion era ambasadorul României în Germania. Vine şi el.
„Ce zici, generale, de atitudinea asta? Ai văzut? Ca un gangster mi-a
sărit la gât şi să îmi ceară să mă sinucid cu poporul şi cu armata mea.
Ce zici de chestia asta?!…”
Gheorghe Ion, care avea concepţia lui despre germani şi era filo-german
mai mult decât filo-român: „Domnule mareşal, eu sunt de părere ca să fim
liniştiţi şi să nu ne gândim încă la pace.” (…) În timpul acesta ne cheamă la masă, şi apoi după-masă, obosiţi morţi,
au simţit nevoia să se odihnească, în frunte cu Hitler, că era cel mai
zdruncinat. A doua zi s-au reluat discuţiile, numai la nivelul şefului
Marelui Stat Major, cu generalul Guderian şi cu mine, mareşalul
Antonescu fiind alături. A fost o discuţie între Antonescu şi Guderian,
şi Antonescu i-a spus:„Domnule, eu nu mai pot să-ţi mai ţin frontul la Dunăre şi la
Marea Neagră şi pe Carpaţi. Dacă dumneata îmi dai înapoi diviziile pe
care mi le-ai luat, dacă nu-mi dai aviaţie, care să mă apere şi dacă
nu-mi dai tunuri antiaeriene şi tancuri, fără asta nu mai pot.” Bietul Guderian făcea şi el ceea ce putea, dar nici el nu mai credea în ceea ce spunea. Pe 6 august noi am plecat. Şi m-a luat mareşalul pe mine, înainte ca să se suie în avion şi îmi spune:
„Vino încoace, Gârbea. Dumneata rămâi aici, lângă Keitel şi spune-i că
dacă nu ne trimite aceste forţe, pe care dumneata le-ai cerut zilnic,
noi nu mai putem să mai ţinem frontul, ne vom prăbuşi.”„
PANTELIMON COMIŞEL, locotenent colonel în Marele Stat Major, Secţia 1 Organizare-Mobilizare
[C743/Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu realizat de Octavoan Silivestru, 15.06.1998] „ În aprilie 1943, când mă găseam pe
front ca şef de stat major al Diviziei 1 Vânători de munte, a venit la
mine maiorul Anton Dumitrescu. Acesta era din Batalionul de Gardă al
Palatului. Ştiam că este un băiat foarte bun. Îl cunoşteam mai de
demult, îl cunoştea şi comandantul Diviziei, generalul Răşcanu. Venise
cu ordin de la Bucureşti ca să fie încadrat într-o unitate de luptă, ca
să-şi facă stagiul de trei luni pe front, cum era atunci. Eu l-am întrebat: „Bine, mă, te trimit la o unitate pe front,
dar ce ai făcut acolo, tu care erai atât de bine văzut în anturajul
Palatului? Puteai să mai rămâi câtva timp!” Şi el mi-a spus: „Domnule
colonel – eram locotenent-colonel atunci – cred că motivul adevărat
este să mă îndepărteze de Majestatea Sa Regele, pentru că mă cred omul
de încredere, de mare încredere al Majestăţii Sale”. Şi asta din partea domnului mareşal Antonescu. Noi, armata – şi
vorbesc de eşalonul unde mă găseam eu – după înfrângerea nemţilor în
faţa Donului, la Stalingrad sau în apropierea Moscovei – la o bătaie de
tun, am fost convinşi, şi vorbesc categoric! – că până la urmă vom
pierde războiul, şi pentru noi, românii, vor veni zile negre. Şi aşa a
şi fost! De la această pierdere a bătăliei de către nemţi, lucrurile au mers
mereu, mereu mai greu. Nu ştiam nimic ce se petrece în ţară la noi.
Acest maior Anton Dumitrescu, care era foarte bine informat şi
întrebuinţat de rege în diferite misiuni în legătură cu acest act, ne-a
desluşit capetele şi a făcut un apel la noi, ca în eventualitatea că vom
reveni în ţară să ne mai gândim şi să ne asociem şi să intrăm şi noi în
această mişcare. El mi-a dat toate detaliile: că în jurul Majestăţii
Sale Regele şi în jurul palatului, există o serie de oameni care
împreună cu Majestatea Sa vor să scoată România din acest război. Noi eram destul de necăjiţi de situaţia noastră de acolo, pentru că
nu aveam nici ce ne trebuie, armamentul se pierduse şi nu era înlocuit.
De teamă că lucrurile merg din zi în zi mai prost, am spus că aşa vom
face, ne vom gândi serios ca atunci când ne vom întoarce în ţară, în
limita posibilităţilor noastre, să acţionăm şi noi ca să ieşim din acest
război nenorocit. Generalul Răşcanu era şi el sătul de Antonescu şi a
spus: „Da, când ne vom întoarce în ţară, vom fi alături de această mişcare!” După trei luni de zile eu am intervenit la nemţi ca să îi dea drumul
maiorului Anton Dumitrescu să plece în ţară fără înlocuitor, arătând că
nu este absolut nevoie să fie înlocuit pentru că încadrarea era completă
acolo, şi după trei luni l-am trimis în ţară. Eu am venit mai repede în ţară, rechemat în Marele Stat Major, în
postul [pe] care îl aveam în Secţia 1 Organizare-Mobilizare. Generalul
Răşcanu a venit puţin mai târziu şi numit la comanda Corpului 5
teritorial cu sediul la Breaza, Prahova. Am reluat contactul. Ne vedeam
săptămânal la mine, la Marele Stat Major, unde deţineam funcţia de prim
sub-şef al secţiei. Lucram singur în birou, aşa că puteam discuta şi
alte probleme, în afară de problemele noastre de toate zilele şi în
special problema actului de la 23 [august], cum să scăpăm, să ieşim din
acest război nenorocit. Generalul Răşcanu nu era încadrat în acest complot când vorbesc eu şi
când s-a întors el de pe front. Totuşi, când maiorul Dumitrescu Anton,
care venise din nou în postul pe care îl avusese la palat, adică în
Batalionul de Gardă, s-au făcut toate insistenţele pe lângă Majestatea
Sa, şi generalul Răşcanu a fost admis şi el în acest complot. Din acest
moment colaborarea noastră a luat un accent mai categoric. (.) Eu, din proprie iniţiativă, i-am spus generalului Răşcanu: „Domnule
general, eu am nişte foarte buni prieteni în Serviciul Special de
Informaţii al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri care ne-ar putea
ajuta în această direcţiune” – acesta era locotenentul colonel
Borcescu Traian, şeful Direţiei de Contrainformaţii, din Serviciul de
Informaţie a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, un om foarte bun cu
care eu eram foarte bun prieten şi locuisem în acelaşi apartament pe
timpul cât am făcut Şcoala de război. Deci legăturile noastre erau
foarte strânse. Săptămâna următoarea a venit Borcescu, a venit şi generalul Răşcanu
în biroul meu de la Statul Major din Ştirbei Vodă – asta era prin
februarie 1944, cred – şi am stabilit acolo modalitatea cum ar putea să
ne ajute în această problemă ca să bareze toate informaţiile ce le-ar
primi de jos în sus, în această problemă. Cu câteva zile mai înainte de actul de la 23 [august], a venit la mine într-un suflet colonelul Borcescu şi mi-a spus:
„Nu ştiu de unde, Eugen Cristescu – care era directorul Serviciului
[Special de Informaţii] – a aflat de intenţiile unor generali de a
organiza acest complot şi a dat ordin ca să cerceteze cazul cât mai
urgent şi în 48 de ore să-i raporteze care e situaţia”. M-a
anunţat, eu l-am anunţat pe generalul Răşcanu, i-am şoptit colonelului
Zamfirescu care avea unele legături mai strânse cu generalul Sănătescu
şi atunci acest act a fost urgentat. Eu, în cadrul acestui grup, am avut sarcina de a informa pe generalul
Răşcanu de toate măsurile care se luau în cadrul Marelui Stat Major
pentru mersul operaţiilor pe frontul de est. Aşa că eu i-am furnizat
generalului Răşcanu o serie de piese, absolut strict secrete, din cadrul
Marelui Statului Major – Secţia I. Am scos din arhiva strict secretă a
Biroului de Organizare o hartă pe care erau amplasate toate unităţile
germane de pe teritoriul ţării noastre, cu armament şi efective. Această
piesă mi-a fost cerută de generalul Răşcanu, ca să fie înmânată
Majestăţii Sale Regele. Eu, în cadrul acestui grup, am avut sarcina de a informa pe generalul
Răşcanu de toate măsurile care se luau în cadrul Marelui Stat Major
pentru mersul operaţiilor pe frontul de est. Aşa că eu i-am furnizat
generalului Răşcanu o serie de piese, absolut strict secrete, din cadrul
Marelui Statului Major – Secţia I. Am scos din arhiva strict secretă a
Biroului de Organizare o hartă pe care erau amplasate toate unităţile
germane de pe teritoriul ţării noastre, cu armament şi efective. Această
piesă mi-a fost cerută de generalul Răşcanu, ca să fie înmânată
Majestăţii Sale Regele. A doua chestiune foarte importantă, pe care am
realizat-o în legătură cu Răşcanu şi într-o măsură oarecare cu colonelul
Zamfirescu, a fost problema recruţilor, contingent 1945. Aceşti recruţi
erau în curs de instruire. Noi nu puteam să ne opunem să fie trimişi pe
front, decât în măsura în care spuneam că nu sunt complet instruiţi,
aşa cum ordonase Antonescu. Adică: nu au toate şedinţele de tragere, de
instrucţie, cu armament de război. Trebuiau neapărat încă câteva trageri
ca ei să poată să mânuiască armamentul care îl aveau asupra lor. Noi am
făcut demersurile necesare pe lângă o serie de generali influenţi, pe
lângă generalul Şteflea, care era şeful Marelui Stat Major, ca să arate
că aceşti oameni trebuie să îşi completeze instrucţia. Realitatea însă
era alta. Noi vroiam să avem în interiorul ţării o mână de oameni cu
care eventual să facem faţă fie vecinilor de la vest, fie ruşilor care
se apropiau de ţara noastră. (.) La palat, din complot făcea parte şi colonelul Dămăceanu. Colonelul
Dămăceanu fusese aghiotant regal. Acum însă era şef de Stat Major la
Comandamentul Militar al Capitalei. (…) Acest act de la 23 august, nu ar fi fost posibil dacă în capul lui nu
se găsea Majestatea Sa Regele. Armata nu cred că ar fi îndrăznit să
facă această întoarcere la stânga-mprejur, să întoarcă armele împotriva
nemţilor, pentru că s-a încercat de câteva ori să se ia legătura cu
ruşii în diferite sectoare comandate de generalii noştri şi nici unul nu
a îndrăznit să fie de acord ca să treacă o delegaţie şi să ia legătura
cu ruşii în sensul acesta. Deci acest act hotărâtor a fost posibil numai
prin prezenţa regelui. Eu nu spun acum că regele a făcut totul…„
LIANE JOVIN, soţia medicului radiolog Ioan Jovin, prieten şi colaborator al lui Iuliu Maniu
[C 66 B/Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu realizat de Octavian Silivestru, 27.08.1993] „ Domnul Maniu a venit la cabinet la
bărbatul meu – nu se simţea bine, totdeauna avea stări de oboseală – şi
bărbatu-meu l-a întrebat: „De unde vii?”. Maniu: „De
unde viu? Viu de la mareşal. Am fost cu Brătianu la el şi-a fost foarte
arogant Antonescu şi ne-a primit foarte prost şi a fost foarte
tranşant. A spus că ştie de ce vin şi că nu are nici un rost să insist…
Ca după câteva zile, doamna Manoilă, care stătea la Snagov – avea o
casă la Snagov – să-i spună lui Maniu că mareşalul a trimis vorbă că
vrea să-l vadă. Şi-atunci l-a luat doamna Manoilă într-o noapte, pe
întuneric, pe domnul Maniu şi s-au dus cu maşina la Antonescu. Dar numai
el, fără Brătianu, numai Maniu s-a dus. Şi-atuncea se pare că Antonescu
şi-a cerut scuze că s-a purtat aşa cum s-a purtat când a fost în vizită
cu Brătianu. A dat să înţeleagă că şi el era supravegheat, deci nu
putea să facă altceva, şi i-a spus: „Ştiu pentru ce ai venit. Şi
eu sunt de părere să facem armistiţiu, dar eu pun o condiţie, că dacă
se face armistiţiul să nu vie numai ruşii, să vie şi englezii şi
americanii, fiindcă dacă vin numai ruşii primul spânzurat o să fiu eu şi
pe urmă dumneata!” La care tot mareşalul a adăugat: „Mie nu-mi pasă, eu sunt militar.” şi Maniu a spus: „Eu sunt avocat, dar nici mie nu-mi pasă, fiindcă eu lupt pentru ideea asta care-o am.”„
MIRCEA ALBOIU, sublocotenent în Regimentul de gardă al mareşalului Ion Antonescu
[C683/ Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu realizat de Octavian Silivestru,2.04.1998] „ Regimentul de gardă al mareşalului
Antonescu la început a fost organizat sub forma unui batalion de gardă.
Era compus din trei companii de infanterie şi o companie de armament
greu. Misiunea sa era de a asigura paza Preşedinţiei [Consiliului de
Miniştri], paza mareşalului la vila de la Băneasa, care a fost vila lui
Nae Ionescu ,şi vila de la Predeal care era proprietate personală. În
acelaşi timp, regimentul trebuia să asigure şi prezentările de onoare în
cadrul unor vizite de stat. După 1942, batalionul a fost mărit.
Regimentul de gardă a funcţionat cu efective complete şi sub comanda
unică până în aprilie 1944. La Poienari aveam armament de infanterie, puşti, puşti mitraliere,
mitraliere şi un tun de 20 mm, un flack, unul sau două aruncătoare mici
de 84. Armament puţin. Era doar armament de infanterie în dotare. La
Butimanu aveam puşti, puşti mitraliere şi patru pistoale mitraliere. Cu
recruţii nu am apucat sa facem decât trei şedinţe de tragere. Aşa că la
23 august recruţii noştri au fost antrenaţi în luptă aproape nepregătiţi
şi nu aveam multă muniţie. Dovadă că la 23 august, când am primit ordin
ca Batalionul de la Poienari să se deplaseze spre Bucureşti, noi
de-abia am avut să dăm 10 cartuşe pentru fiecare soldat. Vă închipuiţi,
enorm de puţin! Iar pentru tunuri am avut doar trei încărcătoare pentru
exerciţii de tragere, cu care nu am tras însă niciodată, nu aveam voie… Exista un parc auto al Preşedinţiei. Maşina mareşalului era
Mercedes-ul Benz cu numărul 1942, maşină blindată pe care o conducea, o
şofa maiorul Caloinescu Nicolae din Regimentul fost 2 Vânători de Gardă.
Era un tip cochet, isteţ, purta o uniformă care se abătea de la
regulile generale, adică avea cozorocul ca francezii, purta pantaloni
café au lait, cizme de lac. De fapt şi mareşalul era cochet, purta
pantaloni café au lait, cizme de lac. Mareşalul era călăreţ, asta făcea
parte din uniforma călăreţilor. Cu trei zile, însă, înainte de arestarea mareşalului, maiorul
Caloinescu a dispărut. Nu a mai apărut la Snagov, şi atunci s-a făcut
apel la ofiţerii de jandarmi, la căpitanul Popescu şi căpitanul
Dragoman. Ăştia l-au însoţit pe Antonescu la Palatul Regal. Era însoţit
de jandarmi şi cei de la Serviciul Special de Informaţii. Trei maşini,
atât. Mareşalul era în faţă, în Mercedes-ul Benz. După primul bombardament american asupra Bucureştiului, comandantul
regimentului, colonelul Victor Popescu, a ordonat dispersarea
regimentului. Batalionul I, cel care trebuia să asigure de fapt paza
mareşalului Antonescu şi a locuinţelor sale a fost fărâmiţat. Compania
I, din care am făcut şi eu parte, a fost dispersată în comuna Butimanu
ca să păzească, chipurile, o parte din patrimoniul naţional. Ce însemna
„patrimoniu naţional”, mi-am dat seama acolo, că era vorba de câteva
lăzi cu acte pe care de fapt le păzeau şase subofiţeri de jandarmi şi
[mai] era mobila lui Ică Antonescu, şi între altele şi cele 200 de
cămăşi de mătase… Niciodată, nici atunci şi nici acum nu am putut să-mi
explic ce rol a avut dispersarea companiei acolo. Compania a II-a la fel, a fost fărămiţată. Un pluton a fost trimis la
Predeal, un pluton a fost trimis la Snagov unde era mareşalul şi Statul
său Major, şi un pluton a fost trimis undeva, în jurul Bucureştiului.
Deci, practic, Compania a II-a a fost total dispersată. Aşa se face că la 23 august nu a avut cine să strângă acest regiment
într-o comandă unică, ca să intervină pentru eliberarea mareşalului
Antonescu. SURSA: RADOR
