Ungurii – Timp de un mileniu învingători în înfrângeri
http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html
Paul Lendvai
Ungurii – Timp de un mileniu învingători în înfrângeri
Traducere din germană de
MARIA NASTASIA și ION NASTASIA
Ediția a IlI-a
HUMANITÁS
BUCUREȘTI
MARIA NASTASIA și ION NASTASIA
Ediția a IlI-a
HUMANITÁS
BUCUREȘTI
O carte de care aveam nevoie. O recomandăm, fără să o fi citit
PAUL LENDVAI s-a născut la Budapesta pe data de 24 august 1929. A
părăsit Ungaria natală după Revoluția din 1956 și a devenit unul dintre
ziariștii și scriitorii politici de vârf ai Europei. Corespondent la Financial
Times timp de 22 de ani, Paul Lendvai a scris zece cărți despre istoria
central și est-europeană, publicate în engleză și germană, franceză și
maghiară. I s-au decernat premii prestigioase. între 1982 și 1987, a fost
redactor-șef pentru Europa Centrală și de Est la postul de televiziune ORF, iar între 1987 și 1998, director la Radio Austria International.
Actualmente, este coeditor și redactor-șef al revistei Europäische Rundschau.
Principalele scrieri:
Der rote Balkan (cu un capitol despre România), 1969; Antisemitismus
ohne Juden – Entwicklungen und Tendenzen in Osteuropa (eu un capitol
despre România), 1972; Der Medienkrieg, 1981 ; Auf schwarzen Listen.
Erlebnisse eines Mitteleuropäers, 1996. Die Ungarn, apărută în 1999,
a cunoscut patru ediții, fiind publicată deja în traducere maghiară, cehă
și engleză.
Redactori: Daniela Ștefanescu, S. Skultéty
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corectori: Carmen Botoșaru, Cristina Jelescu, Elena Stuparu
DTP: Florina Vasiliu, Dan Dulgheru
Tipărit la Proeditură și Tipografie
părăsit Ungaria natală după Revoluția din 1956 și a devenit unul dintre
ziariștii și scriitorii politici de vârf ai Europei. Corespondent la Financial
Times timp de 22 de ani, Paul Lendvai a scris zece cărți despre istoria
central și est-europeană, publicate în engleză și germană, franceză și
maghiară. I s-au decernat premii prestigioase. între 1982 și 1987, a fost
redactor-șef pentru Europa Centrală și de Est la postul de televiziune ORF, iar între 1987 și 1998, director la Radio Austria International.
Actualmente, este coeditor și redactor-șef al revistei Europäische Rundschau.
Principalele scrieri:
Der rote Balkan (cu un capitol despre România), 1969; Antisemitismus
ohne Juden – Entwicklungen und Tendenzen in Osteuropa (eu un capitol
despre România), 1972; Der Medienkrieg, 1981 ; Auf schwarzen Listen.
Erlebnisse eines Mitteleuropäers, 1996. Die Ungarn, apărută în 1999,
a cunoscut patru ediții, fiind publicată deja în traducere maghiară, cehă
și engleză.
Redactori: Daniela Ștefanescu, S. Skultéty
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corectori: Carmen Botoșaru, Cristina Jelescu, Elena Stuparu
DTP: Florina Vasiliu, Dan Dulgheru
Tipărit la Proeditură și Tipografie
Paul Lendvai
Die Ungarn. Eine tausendjähringe Geschichte.
© Paul Lendvai, 2010
All rights reserved.
Die Ungarn. Eine tausendjähringe Geschichte.
© Paul Lendvai, 2010
All rights reserved.
în amintirea tatălui meu, dr. Andor Lendvai
(născut la Kosice, atunci Ungaria,
azi Slovacia),
și a mamei mele, Edith Lendvai,
(născută la Ocna de Jos,
atunci Transilvania, Ungaria,
azi România)
(născut la Kosice, atunci Ungaria,
azi Slovacia),
și a mamei mele, Edith Lendvai,
(născută la Ocna de Jos,
atunci Transilvania, Ungaria,
azi România)
Introducere
Existența și chiar supraviețuirea poporului ungar și a statului său
național în bazinul Carpaților sunt un miracol al istoriei europene.
Cu greu se poate găsi o națiune a cărei imagine de-a lungul veacurilor
și al epocilor să fie învăluită de atâtea și de așa de contradictorii clișee cum este cea a maghiarilor. Cum se face că niște „canibali mâncătoride copii“ și niște „huni însetați de sânge“ au devenit apărători ai Occidentului creștin și luptători eroici pentru libertate împotriva
mongolilor, turcilor și rușilor? Cine au fost „barbarii asiatici“ care în
incursiunile lor de pradă răspândiseră spaimă și oroare din Elveția
până în Franța, din Germania până în Italia și care totuși, ca ultime
valuri migratoare dinspre Asia, nu au dispărut de pe scena istoriei?
Patria lor originară, obârșia lor și rădăcinile limbii lor, cauzele
migrării și așezării lor pe alte meleaguri sunt controversate și în ziua
de azi. însă faptul că în Europa maghiarii — abstracție făcând de al¬
banezi — formează poporul cel mai solitar, cu o limbă și o istorie unice în felul lor, cu greu poate fi pus la îndoială.
Arthur Koestler, care visa în ungurește, dar își scria cărțile în nemțește, mai târziu în englezește, a spus odată: „Poate că prin această singurătate excepțională se explică intensitatea ciudată a existenței sale. A fi ungur este o nevroză colectivă.“
De la descălecatul de pe la 896, această singurătate cu multele ei
fațete a rămas factorul determinant în istoria ungară. Spaima pe care
o inspiră moartea lentă a unei mici națiuni, rarefierea rândurilor ungurimii și efectul războaielor pierdute tradus prin amputarea forțată
a unor întregi grupuri umane (fiecare al treilea etnic maghiar trăiește
în străinătate) constituie explicația de fond a faptului că imaginile funebre abundă în poezie și în proză.
Poveștile, legendele și tradițiile populare au acoperit sau au
deformat realitățile. În același timp, aceste mituri au creat însă istoria
din acest spațiu și au marcat conceptul de națiune.
Sub coroana lui Ștefan, percepută ca simbol al așa-zisei „națiuni politice“, și-a făcut loc un anumit raport între băștinași și cuceritori, între cei veniți din alte părți și cei dislocați din mediul lor existențial: un raport foarte schimbător, încununat uneori de succese strălucite, marcat de multe ori de conflicte tragice. Jocul dintre deschidere și închistare, dintre cosmopolitism și naționalism, dintre sentimentul singurătății și conștiința misiunii istorice, dintre spaima de moarte și cutezanța de a se opune puternicilor vremii și-a găsit o oglindire impresionantă în avatarurile culturii și istoriei Ungariei. Un lung lanț de înfrângeri fatale a întărit sentimentul de popor trădat („Suntem cel mai părăsit dintre toate popoarele pământului“, a spus poetul național Petőfi) și a făcut ca pesimismul în fața vieții să prindă rădăcini în aproape toate generațiile maghiarimii. Pustiirile suferite de țara pe care Occidentul a lăsat-o în repetate rânduri de izbeliște în timpul năvălirii mongole din 1241, catastrofa de la Mohács din 1526 urmată de un secol și jumătate de ocupație turcească, momentul 1848/49, când lupta pentru libertate a fost înăbușită de armatele unite ale Habsburgilor și ale țarului Rusiei, distrugerea Ungariei istorice prin dictatul de la Trianon din 1920, cele patru decenii de dominație sovietică și de comunism
după al Doilea Război Mondial împreună cu reprimarea sângeroasă
a răscoalei din octombrie 1956 au fost catastrofe care au acutizat în
permanență conștiința de popor părăsit. Cine ar putea să conteste însă
vreodată incredibila capacitate de a rezista și desăvârșita artă de a
supraviețui a acestui popor?
fațete a rămas factorul determinant în istoria ungară. Spaima pe care
o inspiră moartea lentă a unei mici națiuni, rarefierea rândurilor ungurimii și efectul războaielor pierdute tradus prin amputarea forțată
a unor întregi grupuri umane (fiecare al treilea etnic maghiar trăiește
în străinătate) constituie explicația de fond a faptului că imaginile funebre abundă în poezie și în proză.
Poveștile, legendele și tradițiile populare au acoperit sau au
deformat realitățile. În același timp, aceste mituri au creat însă istoria
din acest spațiu și au marcat conceptul de națiune.
Sub coroana lui Ștefan, percepută ca simbol al așa-zisei „națiuni politice“, și-a făcut loc un anumit raport între băștinași și cuceritori, între cei veniți din alte părți și cei dislocați din mediul lor existențial: un raport foarte schimbător, încununat uneori de succese strălucite, marcat de multe ori de conflicte tragice. Jocul dintre deschidere și închistare, dintre cosmopolitism și naționalism, dintre sentimentul singurătății și conștiința misiunii istorice, dintre spaima de moarte și cutezanța de a se opune puternicilor vremii și-a găsit o oglindire impresionantă în avatarurile culturii și istoriei Ungariei. Un lung lanț de înfrângeri fatale a întărit sentimentul de popor trădat („Suntem cel mai părăsit dintre toate popoarele pământului“, a spus poetul național Petőfi) și a făcut ca pesimismul în fața vieții să prindă rădăcini în aproape toate generațiile maghiarimii. Pustiirile suferite de țara pe care Occidentul a lăsat-o în repetate rânduri de izbeliște în timpul năvălirii mongole din 1241, catastrofa de la Mohács din 1526 urmată de un secol și jumătate de ocupație turcească, momentul 1848/49, când lupta pentru libertate a fost înăbușită de armatele unite ale Habsburgilor și ale țarului Rusiei, distrugerea Ungariei istorice prin dictatul de la Trianon din 1920, cele patru decenii de dominație sovietică și de comunism
după al Doilea Război Mondial împreună cu reprimarea sângeroasă
a răscoalei din octombrie 1956 au fost catastrofe care au acutizat în
permanență conștiința de popor părăsit. Cine ar putea să conteste însă
vreodată incredibila capacitate de a rezista și desăvârșita artă de a
supraviețui a acestui popor?
În ciuda faptului că țara a fost împărțită în trei și în ciuda secolelor
de dominație străină, ungurii au fost capabili să-și păstreze identita¬
tea națională. Dragostea fierbinte de patrie a fost aceea care le-a dat
forța ca, strânși între germani și slavi, lipsiți de rude și izolați de restul lumii prin „zidul chinezesc“ al limbii lor, să supraviețuiască și să treacă de catastrofe. Una dintre cheile pentru înțelegerea ascensiunii și prăbușirii Ungariei, de la descălecat până la sfârșitul Primului Război
Mondial, dar și pentru înțelegerea succesiunii precipitate a răsturnărilor
de situație dintre 1920 și 1990, o furnizează învățăturile din jurul anului 1030 (redactate probabil de un preot german) ale primului rege creștin din dinastia de Árpád, Ștefan cel Sfânt, către fiul său:
Imperiul Roman a dobândit o importanță așa de mare mai ales datorită
faptului că între hotarele lui se strângeau numeroși nobili și înțelepți din diferite țări, și principii lui au devenit așa de glorioși și așa de puternici datorită aceluiași fapt. […] Venind din diferite țări și provincii, coloniștii aduc cu ei diferite limbi și obiceiuri, diferite lucruri și arme folositoare, care împodobesc și aureolează Curtea regelui, dar în puterile străine bagă groaza. O țară care are limbă numai de un fel și obiceiuri numai de un fel este slabă și neputincioasă. De aceea, fiul meu, îți poruncesc să te întâlnești cu ei și să te porți cuviincios cu ei, pentru ca lor să le fie mai plăcut a zăbovi la tine decât altundeva, căci de vei distruge cele construite de mine, de vei împrăștia cele adunate de mine, atunci, fără îndoială, stăpânirea ta de mare pagubă va avea parte.
de dominație străină, ungurii au fost capabili să-și păstreze identita¬
tea națională. Dragostea fierbinte de patrie a fost aceea care le-a dat
forța ca, strânși între germani și slavi, lipsiți de rude și izolați de restul lumii prin „zidul chinezesc“ al limbii lor, să supraviețuiască și să treacă de catastrofe. Una dintre cheile pentru înțelegerea ascensiunii și prăbușirii Ungariei, de la descălecat până la sfârșitul Primului Război
Mondial, dar și pentru înțelegerea succesiunii precipitate a răsturnărilor
de situație dintre 1920 și 1990, o furnizează învățăturile din jurul anului 1030 (redactate probabil de un preot german) ale primului rege creștin din dinastia de Árpád, Ștefan cel Sfânt, către fiul său:
Imperiul Roman a dobândit o importanță așa de mare mai ales datorită
faptului că între hotarele lui se strângeau numeroși nobili și înțelepți din diferite țări, și principii lui au devenit așa de glorioși și așa de puternici datorită aceluiași fapt. […] Venind din diferite țări și provincii, coloniștii aduc cu ei diferite limbi și obiceiuri, diferite lucruri și arme folositoare, care împodobesc și aureolează Curtea regelui, dar în puterile străine bagă groaza. O țară care are limbă numai de un fel și obiceiuri numai de un fel este slabă și neputincioasă. De aceea, fiul meu, îți poruncesc să te întâlnești cu ei și să te porți cuviincios cu ei, pentru ca lor să le fie mai plăcut a zăbovi la tine decât altundeva, căci de vei distruge cele construite de mine, de vei împrăștia cele adunate de mine, atunci, fără îndoială, stăpânirea ta de mare pagubă va avea parte.
Astfel, încă din secolul al XI-lea, la invitația dinastiei, au venit germani în Ungaria de Sus și în Transilvania. De-a lungul secolelor, ungurimea a absorbit, ca să zicem așa, nu numai popoarele nomade ca, de pildă, pecenegii și cumanii, ci și nemți și slovaci, români și croați, sârbi și evrei. Unul dintre cele mai uluitoare fapte ale istoriei ungare — mai târziu minimalizat sau pur și simplu trecut sub tăcere de istoriografi
naționaliști — este acela că făuritorii mitului național, mult cântații
eroi ai războaielor cu turcii, conducătorii politici și militari ai luptei
pentru libertate împotriva Habsburgilor, unele figuri proeminente ale
literaturii și științei au fost, în întregime sau parțial, de origine germană sau croată, slovacă, română sau sârbă.
În vremea împăratului Iosif II, maghiarii de-abia formau o treime din populația de-atunci a Ungariei, dar până în 1910 au atins o pondere de 54,5 la sută, ceea ce, fără îndoială, înseamnă că putem vorbi de o dinamică de-a dreptul senzațională a asimilării lingvistice și politice în vechea Ungarie. Potrivit datelor statistice, numărul germanilor proaspăt convertiți la ungarism depășea 600 000, iar cel al slovacilor asimilați și al evreilor deveniți maghiari pare să fi fost de peste o jumătate de milion, respectiv de circa 700 000. în general, se apreciază că, încă înainte de Primul Război Mondial, ponderea germanilor, slavilor și evreilor asimilați reprezenta mai mult de un sfert din maghiarimea certificată statistic.
naționaliști — este acela că făuritorii mitului național, mult cântații
eroi ai războaielor cu turcii, conducătorii politici și militari ai luptei
pentru libertate împotriva Habsburgilor, unele figuri proeminente ale
literaturii și științei au fost, în întregime sau parțial, de origine germană sau croată, slovacă, română sau sârbă.
În vremea împăratului Iosif II, maghiarii de-abia formau o treime din populația de-atunci a Ungariei, dar până în 1910 au atins o pondere de 54,5 la sută, ceea ce, fără îndoială, înseamnă că putem vorbi de o dinamică de-a dreptul senzațională a asimilării lingvistice și politice în vechea Ungarie. Potrivit datelor statistice, numărul germanilor proaspăt convertiți la ungarism depășea 600 000, iar cel al slovacilor asimilați și al evreilor deveniți maghiari pare să fi fost de peste o jumătate de milion, respectiv de circa 700 000. în general, se apreciază că, încă înainte de Primul Război Mondial, ponderea germanilor, slavilor și evreilor asimilați reprezenta mai mult de un sfert din maghiarimea certificată statistic.
Ideea ungurească de stat, inclusiv presiunea asupra naționalităților
făcută sub semnul unei viziuni total nerealiste despre rolul viitor al
unui mare imperiu al coroanei lui Ștefan în spațiul dunărean, nu avea
un caracter rasist, ci unul exclusiv cultural. Orice om care se declara
ungur avea aceleași șanse de a promova. În aceasta a constat, desigur,
și șansa acelor evrei care ca unguri evrei s-au identificat încă din
timpul revoluției de la 1848 cu mișcarea națională maghiară și în
deceniile următoare cu limba și cultura maghiară. Pe de altă parte,
Ungaria avea nevoie de oameni loiali, care să mărească ponderea
elementului unguresc în interiorul provinciilor coroanei lui Ștefan
și în același timp să fie gata (împreună cu germanii și cu grecii) să
preia în domeniile economiei și finanțelor, precum și în profesiunile
intelectuale munca pe care nobilimea mică și mijlocie o refuza în
permanență. Raportul unic în felul lui dintre evrei și maghiari a
marcat revirimentul economic și cultural din deceniile de după
compromisul cu Austria.
făcută sub semnul unei viziuni total nerealiste despre rolul viitor al
unui mare imperiu al coroanei lui Ștefan în spațiul dunărean, nu avea
un caracter rasist, ci unul exclusiv cultural. Orice om care se declara
ungur avea aceleași șanse de a promova. În aceasta a constat, desigur,
și șansa acelor evrei care ca unguri evrei s-au identificat încă din
timpul revoluției de la 1848 cu mișcarea națională maghiară și în
deceniile următoare cu limba și cultura maghiară. Pe de altă parte,
Ungaria avea nevoie de oameni loiali, care să mărească ponderea
elementului unguresc în interiorul provinciilor coroanei lui Ștefan
și în același timp să fie gata (împreună cu germanii și cu grecii) să
preia în domeniile economiei și finanțelor, precum și în profesiunile
intelectuale munca pe care nobilimea mică și mijlocie o refuza în
permanență. Raportul unic în felul lui dintre evrei și maghiari a
marcat revirimentul economic și cultural din deceniile de după
compromisul cu Austria.
Destinul evreimii dispuse să se lase asimilată ține de capitolele
cele mai strălucite și apoi, în perioada interbelică, mai ales după ocu¬
pația germană din 1944/45, de capitolele cele mai întunecate ale istori¬
ei ungare. A fost una dintre consecințele absurde și totuși logice ale
legislației antievreiești promovate de stat faptul că multe dintre marile
talente, printre care opt laureați ai Premiului Nobel, și-au repurtat
nu în patria lor, ci mai ales în Marea Britanie sau Statele Unite
succesele lor deschizătoare de drumuri noi în știință și artă, în finanțe
și industrie.
cele mai strălucite și apoi, în perioada interbelică, mai ales după ocu¬
pația germană din 1944/45, de capitolele cele mai întunecate ale istori¬
ei ungare. A fost una dintre consecințele absurde și totuși logice ale
legislației antievreiești promovate de stat faptul că multe dintre marile
talente, printre care opt laureați ai Premiului Nobel, și-au repurtat
nu în patria lor, ci mai ales în Marea Britanie sau Statele Unite
succesele lor deschizătoare de drumuri noi în știință și artă, în finanțe
și industrie.
După căsătoria în anul 996 a lui Ștefan cu prințesa bavareză Gisela,
sora viitorului împărat Henric II, raportul dintre unguri și germani
a fost și el în unele privințe un unicat. La Curtea primului rege al
Ungariei, preoții, cavalerii și nobilii germani veniți în suita Giselei
au jucat un rol de prim-plan, iar regele visa la instituțiile germanice
ca la niște modele. Succesorii săi din dinastia arpădiană au încurajat
și ei sistematic formarea de mari colonii germane, ceea ce l-a făcut
pe un istoric maghiar din secolul al XIX-lea să spună: „Ungurii au
creat statul; germanii, orașele.“ Sentimentele stratului conducător
maghiar oscilau între admirație fără rezerve și neîncredere profund
înrădăcinată.
sora viitorului împărat Henric II, raportul dintre unguri și germani
a fost și el în unele privințe un unicat. La Curtea primului rege al
Ungariei, preoții, cavalerii și nobilii germani veniți în suita Giselei
au jucat un rol de prim-plan, iar regele visa la instituțiile germanice
ca la niște modele. Succesorii săi din dinastia arpădiană au încurajat
și ei sistematic formarea de mari colonii germane, ceea ce l-a făcut
pe un istoric maghiar din secolul al XIX-lea să spună: „Ungurii au
creat statul; germanii, orașele.“ Sentimentele stratului conducător
maghiar oscilau între admirație fără rezerve și neîncredere profund
înrădăcinată.
Orașele libere regale dominate de burghezia germană au rămas
neatinse de războaiele cu turcii. în timp ce regii unguri au implantat
primele grupuri mari de germani în părțile de nord ale țării și pe sași
în Transilvania, Habsburgii aduc în secolul al XVIII-lea coloniști mai
ales în regiunile Backa și Banat din sudul Ungariei. Privilegiile acordate
cetățenilor germani au trezit suspiciuni în rândul ungurilor
dezavantajați.
neatinse de războaiele cu turcii. în timp ce regii unguri au implantat
primele grupuri mari de germani în părțile de nord ale țării și pe sași
în Transilvania, Habsburgii aduc în secolul al XVIII-lea coloniști mai
ales în regiunile Backa și Banat din sudul Ungariei. Privilegiile acordate
cetățenilor germani au trezit suspiciuni în rândul ungurilor
dezavantajați.
Mai importantă din punct de vedere politic a fost însă mișcarea condusă la începutul secolului al XIX-lea de nobili și literați însuflețiți de sentimente naționale și desfășurată sub semnul păstrării și înnoirii limbii maghiare amenințate de germanizare. În multe
familii ungurești se considera pe atunci că nu este de bonton să con¬
versezi în limba maternă sau să aduci vorba despre poezii și romane
ungurești. Poetul Károly Kisfaludi, care la început el însuși cores¬
pondase în germană cu fratele său și care a trebuit, ca să spunem așa,
să reînvețe limba maternă, avertiza: „Poporul care nu posedă o limbă
maternă nici patrie nu are.“
În ajunul revoluției din anul 1848, scriitorul József Bajza a ținut o cuvântare înflăcărată la Academia de Științe din Budapesta:
„Limba și cultura germană reprezintă un pericol pentru națiunea noastră.
Ar trebui în sfârșit să ne venim în fire și să înțelegem că această modă
ne duce la pierzanie și că în special prin pătrunderea limbii germane ni
se pregătește sfârșitul. […] Nu trebuie să-l urâm pe german, ci să ne ferim de el. […] Eu nu sunt barbar și nu vreau să mă ridic împotriva civilizației. […] Dar consider că este un păcat ca un popor să plătească civilizația cu propria lui existență.”
Când, după pactul dualist cu Austria (1867), a apărut monarhia austroungară și Ungaria a obținut, pe cât a fost posibil atunci, o amplă autonomie, s-a mers repede și orbește pe drumul unei maghiarizări tot
mai neînfrânate. Drept pentru care, Franz von Löher i-a atacat pe
unguri cu un pamflet extrem de agresiv, în care le spunea că sunt
„un popor fără cultură“, căci „câtă dezolare și pustietate se ascunde
sub istoria milenară a maghiarilor! De ajutat nu pot să-i ajute decât
germanii din Ungaria, cu hărnicia și cultura lor.“
familii ungurești se considera pe atunci că nu este de bonton să con¬
versezi în limba maternă sau să aduci vorba despre poezii și romane
ungurești. Poetul Károly Kisfaludi, care la început el însuși cores¬
pondase în germană cu fratele său și care a trebuit, ca să spunem așa,
să reînvețe limba maternă, avertiza: „Poporul care nu posedă o limbă
maternă nici patrie nu are.“
În ajunul revoluției din anul 1848, scriitorul József Bajza a ținut o cuvântare înflăcărată la Academia de Științe din Budapesta:
„Limba și cultura germană reprezintă un pericol pentru națiunea noastră.
Ar trebui în sfârșit să ne venim în fire și să înțelegem că această modă
ne duce la pierzanie și că în special prin pătrunderea limbii germane ni
se pregătește sfârșitul. […] Nu trebuie să-l urâm pe german, ci să ne ferim de el. […] Eu nu sunt barbar și nu vreau să mă ridic împotriva civilizației. […] Dar consider că este un păcat ca un popor să plătească civilizația cu propria lui existență.”
Când, după pactul dualist cu Austria (1867), a apărut monarhia austroungară și Ungaria a obținut, pe cât a fost posibil atunci, o amplă autonomie, s-a mers repede și orbește pe drumul unei maghiarizări tot
mai neînfrânate. Drept pentru care, Franz von Löher i-a atacat pe
unguri cu un pamflet extrem de agresiv, în care le spunea că sunt
„un popor fără cultură“, căci „câtă dezolare și pustietate se ascunde
sub istoria milenară a maghiarilor! De ajutat nu pot să-i ajute decât
germanii din Ungaria, cu hărnicia și cultura lor.“
Această prăpastie dintre cooperare și conflict, dintre alianță și dez¬
binare, dintre comunitate de interese și năzuința spre o cale proprie
a marcat din acel moment raporturile reciproce. Minoritatea
germană, de peste o jumătate de milion, trăitoare în această parte a
Ungariei, a devenit în cel de al Treilea Reich mai întâi o unealtă
aparent privilegiată a regimului național-socialist, iar apoi, pe drumul
spre catastrofa națiunii-mamă și a poporului și statului german, o
victimă ca urmare a alungării a jumătate dintre germanii unguri și a
nedreptei discriminări de decenii a minorității rămase în Ungaria.
Nu-i de mirare deci că în istoria milenară a maghiarilor se pun
veșnic aceleași întrebări: „Cine este ungur?“ sau „Ce este un ungur?“
Răspunsurile n-au fost niciodată univoce și s-a și întâmplat ca, în func¬
ție de perioadele de calm și cele tulburi din viața politică, unul și același istoric literar, citat adesea mai ales în spațiul lingvistic german, să-i laude o dată ditirambic pe mari scriitori și savanți maghiari, pentru ca după numai câțiva ani să-i excludă din rândurile ungurimii din cauza „rasei lor indezirabile“ și a „influenței lor nocive“ asupra națiunii. Că literații excluși sau blamați ca „antimaghiari“ au scris adesea într-o ungurească mai bună decât aceea a criticilor lor tendențioși este și aceasta una dintre trăsăturile paradoxale ale istoriei maghiare, ca și faptul că în Ungaria rasismul în literatură și politică a fost reprezentat aproape întotdeauna de „figuri“ integral sau parțial „alogene“.
Acest lucru l-a semnalat deja Antal Szerb, autorul unei neîntrecute —
până azi — Istorii a literaturii maghiare. El l-a luat ca exemplu pe
celebrul general și poet Miklós (Nikolaus) conte Zrínyi. Croat din
naștere, Zrínyi (spre deosebire de fratele său mai tânăr Péter, care
i-a tradus în croată marile poezii) s-a declarat ungur. Szerb subliniază
că, astfel, unul dintre cei mai mari eroi ai istoriei maghiare a demon¬
strat că naționalitatea este produsul unei atitudini, al unei voințe. El
însuși a căzut victimă Holocaustului.
binare, dintre comunitate de interese și năzuința spre o cale proprie
a marcat din acel moment raporturile reciproce. Minoritatea
germană, de peste o jumătate de milion, trăitoare în această parte a
Ungariei, a devenit în cel de al Treilea Reich mai întâi o unealtă
aparent privilegiată a regimului național-socialist, iar apoi, pe drumul
spre catastrofa națiunii-mamă și a poporului și statului german, o
victimă ca urmare a alungării a jumătate dintre germanii unguri și a
nedreptei discriminări de decenii a minorității rămase în Ungaria.
Nu-i de mirare deci că în istoria milenară a maghiarilor se pun
veșnic aceleași întrebări: „Cine este ungur?“ sau „Ce este un ungur?“
Răspunsurile n-au fost niciodată univoce și s-a și întâmplat ca, în func¬
ție de perioadele de calm și cele tulburi din viața politică, unul și același istoric literar, citat adesea mai ales în spațiul lingvistic german, să-i laude o dată ditirambic pe mari scriitori și savanți maghiari, pentru ca după numai câțiva ani să-i excludă din rândurile ungurimii din cauza „rasei lor indezirabile“ și a „influenței lor nocive“ asupra națiunii. Că literații excluși sau blamați ca „antimaghiari“ au scris adesea într-o ungurească mai bună decât aceea a criticilor lor tendențioși este și aceasta una dintre trăsăturile paradoxale ale istoriei maghiare, ca și faptul că în Ungaria rasismul în literatură și politică a fost reprezentat aproape întotdeauna de „figuri“ integral sau parțial „alogene“.
Acest lucru l-a semnalat deja Antal Szerb, autorul unei neîntrecute —
până azi — Istorii a literaturii maghiare. El l-a luat ca exemplu pe
celebrul general și poet Miklós (Nikolaus) conte Zrínyi. Croat din
naștere, Zrínyi (spre deosebire de fratele său mai tânăr Péter, care
i-a tradus în croată marile poezii) s-a declarat ungur. Szerb subliniază
că, astfel, unul dintre cei mai mari eroi ai istoriei maghiare a demon¬
strat că naționalitatea este produsul unei atitudini, al unei voințe. El
însuși a căzut victimă Holocaustului.
Cine mai știe azi că fără deschizătorii de drumuri unguri din epoca
modernă nu ar exista poate nici bombă atomică, nici computer, nici
Hollywood, că geniul maghiar, indiferent de originea etnică sau reli¬
gioasă, a contribuit și el la scară mondială, adesea în chip decisiv,
la dezvoltarea științei și artei, a economiei și industriei?
Contradicția dintre genialele performanțe individuale și repetatele nereușite colective ale națiunii rămâne, de fapt, una dintre trăsăturile cele mai fascinante ale zbuciumatei istorii a poporului nomad de odinioară.
Sunt deci ungurii, ca veșnic perdanți, fără speranță astăzi într-o
unificare pașnică a națiunii-mamă cu treimea împrăștiată a poporului
sub stăpânire străină? Sau continuă ei totuși să facă figură de în¬
vingători în înfrângere, de victime și de artiști ai vieții, de romantici și de realiști? Scriitorul Tibor Déry a spus cândva, după înăbușirea
revoluției din 1956: „Ce înseamnă a trăi ca maghiar? înseamnă a glumi
și a dansa pe deasupra catastrofelor.“
modernă nu ar exista poate nici bombă atomică, nici computer, nici
Hollywood, că geniul maghiar, indiferent de originea etnică sau reli¬
gioasă, a contribuit și el la scară mondială, adesea în chip decisiv,
la dezvoltarea științei și artei, a economiei și industriei?
Contradicția dintre genialele performanțe individuale și repetatele nereușite colective ale națiunii rămâne, de fapt, una dintre trăsăturile cele mai fascinante ale zbuciumatei istorii a poporului nomad de odinioară.
Sunt deci ungurii, ca veșnic perdanți, fără speranță astăzi într-o
unificare pașnică a națiunii-mamă cu treimea împrăștiată a poporului
sub stăpânire străină? Sau continuă ei totuși să facă figură de în¬
vingători în înfrângere, de victime și de artiști ai vieții, de romantici și de realiști? Scriitorul Tibor Déry a spus cândva, după înăbușirea
revoluției din 1956: „Ce înseamnă a trăi ca maghiar? înseamnă a glumi
și a dansa pe deasupra catastrofelor.“
Într-un amestec de istorie concentrată, schițe biografice și poves¬
tiri din diverse medii sociale, încerc să-i familiarizez pe cititorii străini, neștiutori de maghiară, cu ungurii și cu vicisitudinile destinului acestora.
M-am născut ca ungur de origine evreiască și, prin cei patruzeci
de ani petrecuți la Viena, am devenit austriac. În această calitate, sper
să nu trebuiască să țin cont de vreun tabu și să-i pot descrie pe
maghiari din perspectivă amicală, dar și critică.
tiri din diverse medii sociale, încerc să-i familiarizez pe cititorii străini, neștiutori de maghiară, cu ungurii și cu vicisitudinile destinului acestora.
M-am născut ca ungur de origine evreiască și, prin cei patruzeci
de ani petrecuți la Viena, am devenit austriac. În această calitate, sper
să nu trebuiască să țin cont de vreun tabu și să-i pot descrie pe
maghiari din perspectivă amicală, dar și critică.
******
Nota redacției:
O introducere promițătoare de obiectivitate, deși avem rezerve asupra perspectivei false pe care autorul o propune față de politica maghiară de deznaționalizare forțată a celor care alcătuiau majoritatea populației din statul ungar la 1867. Două treimi nu erau maghiari, pentru ca după patru decenii populația înregistrată ca maghiari să numere circa 55%. Citez: „În vremea împăratului Iosif II, maghiarii de-abia formau o treime din populația de-atunci a Ungariei, dar până în 1910 au atins o pondere de 54,5 la sută, ceea ce, fără îndoială, înseamnă că putem vorbi de o dinamică de-a dreptul senzațională a asimilării lingvistice și politice în vechea Ungarie.” Ceea ce Paul Lendvai numește „o dinamică de-a dreptul senzațională a asimilării lingvistice și politice în vechea Ungarie”, din punctul de vedere al celor supuși acestei „dinamici” se numește altfel. Cu totul altfel.
Să mai așteptăm până vom citi întregul volum de circa 500 de pagini.
Să mai așteptăm până vom citi întregul volum de circa 500 de pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu