http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
„Pădurea spânzuraţilor a fost «torturat» şi «dezmembrat» în 1971, această versiune scurtă fiind prezentată şi la Cannes, în 2007.“ (Liviu Ciulei)
Anul 1965 este, pentru artistul emerit Liviu Ciulei, anul unei victorii artistice depline; cel de-al treilea lungmetraj – poate singurul proiect drag lui dus până la capăt, din păcate şi ultimul – prinde chip după un lung travaliu, intens şi rodnic. La 29 martie 1963, Pădurea spânzuraţilor intrase în producţie; la 29 decembrie 1964 era predată copia standard. În 1965, cel care fusese considerat „un duşman înrăit aducând statului pierderi de multe milioane“, „ale cărui realizări dezvăluie influenţe străine sau duşmănoase realismului socialist“, „care face parte din marea burghezie şi nu va putea fi niciodată de acord cu ideologia marxistă“ este scos temporar de sub urmărirea Securităţii începută cu 10 ani în urmă şi dosarul lui închis (v. Arhiva CNSAS, DUI 256686).
Prezentat în premieră, la Sala Mare a Palatului, la 16 martie 1965, Pădurea spânzuraţilor este încununat în acelaşi an cu marele premiu al Festivalului Naţional de la Mamaia şi, la Cannes, cu premiul pentru regie.
La peste patru decenii de la prezentarea la Cannes, în 2007, acelaşi festival programează, în ciclul Cannes Classics, o premieră omagială a filmului. Titlurile acestui program făceau parte din pachetul de filme pe care fundaţia „World Cinema Foundation“ (WCF),
condusă de Martin Scorsese, le alesese, la propunerea cinematecilor
din întreaga lume, pentru a le încadra într-un ambiţios program de
restaurare a capodoperelor cinematografului mondial; programul era
finanţat de către Fundaţie şi făcea publice, în acel an, primele
rezultate ale muncii efectuate în diverse laboratoare specializate.
Comunicatul WCF la conferinţa de presă din 22 mai preciza că printre filmele proiectate se află şi Pădurea spânzuraţilor: „A
restored extract of the film will be screened. Work is currently in
progress under the auspices of Anca Mitran of the National Film Archive
of Romania and will be completed in 2008 with support and technical
skill provided by WCF“.
23 mai 2007, sala „Luis Buñuel“, Cannes: este proiectat filmul Pădurea spânzuraţilor. În programul manifestării se menţionează că se prezintă o copie de 158 de minute („restauration depuis le négatif par les Archives Nationales de Film Roumanie, Anca Mitran“). Pe invitaţia înmânată celor prezenţi la proiecţie durata este de ... 110 minute!
Prezent la Cannes, Victor Rebengiuc descrie evenimentul în volumul Victor Rebengiuc, omul şi actorul, Ed. Humanitas, 2008: „La Cannes Classics am fost invitaţi Ciulei şi cu mine. Din cauza problemelor de sănătate Liviu n-a putut să vină şi atunci a recomandat-o pe Mariana. S-a întâmplat însă un lucru extrem de ciudat (...); s‑a proiectat filmul şi, spre mirarea noastră, Mariana nu era în film: secvenţa era tăiată [secvenţa întâlnirii Bologa–Marta în oraşul natal al eroului, care acoperă în întregime bobina 12 a versiunii de autor, n.n.], ca şi altele de altfel. A fost foarte neplăcut, mai ales că ea a fost invitată pe scenă să prezinte filmul alături de mine (...). Liviu s‑a supărat din cauza acestui incident“.
Anterior evocării de mai sus, ecourile „la cald“ ale acestei ciudate întâmplări pătrunseseră în presa românească – parţial în reportajul Magdei Mihăilescu („Pădurea spânzuraţilor“ într-o derutantă copie de lucru, în Gândul, 25 mai 2007) şi mai ales în interviurile-anchetă publicate de Iulia Blaga („Pădurea spânzuraţilor“, ciopârţită, în România liberă, 2 iulie 2007). Cităm de aici fragmentar opiniile lui Liviu Ciulei, care exprimau nu doar reacţia sa la ceea ce aflase că avusese loc la Cannes, cât şi consternarea faţă de punerea în circulaţie, cu imensă neglijenţă, a unei copii neautorizate de autor şi promovarea unor obscure tentative de restaurare a filmului întreprinse la Bucureşti:
„LC – La Cannes s-a întâmplat un lucru extrem de ciudat. Filmul meu ţine 158 de minute, durată care era trecută în catalogul festivalului, dar pe invitaţia pentru spectacol erau trecute 110 minute...
IB – Aţi întrebat ce s-a întâmplat?
LC – Am fost la CNC, unde a venit şi doamna Anca Mitran [n. red. – directorul ANF], şi am întrebat cum de există această copie de 110 minute pe care eu n-am văzut-o în viaţa mea. Cine a făcut-o? Cine a tăiat din filmul meu? Anca Mitran mi-a spus că nu ştie şi că negativul acestei copii de 110 minute e singurul negativ al filmului care există în arhivă. Deci în 1971, sau mai devreme, s-a tăiat negativul original al filmului, iar resturile tăiate din el nu se ştie unde sunt. (...) Eu în 1971 eram în ţară. De ce n-am fost înştiinţat că s-a făcut o variantă scurtă? Cine a făcut varianta scurtă şi de ce varianta scurtă a fost executată prin tăierea negativului original, care nu trebuie atins niciodată? Asta este toată tragedia...
IB – Dar CNC-ul sau ANF-ul de ce nu v-au spus înainte de Cannes de copia scurtă?
LC – Întreabă-mă să-ţi spun. Nu am primit nici un telefon de la nimeni. Când m-am dus la CNC, i-am telefonat domnului Burlac şi mi-a spus că a solicitat varianta scurtă. «Păi, de ce?, am spus. La Cannes se prezintă filmele aşa cum au luat premiile, în original.» «Am crezut că e mai bine, ca să nu plece lumea din sală», a spus Dan Burlac.“
După discuţiile purtate la CNC în anii 2007-2008 de către regizor (însoţit de fiul său Thomas) cu preşedintele Eugen Şerbănescu – pertractări la care participă şi directorul ANF –, Liviu Ciulei e obligat să sublinieze ideea că versiunea scurtă, neautorizată, a filmului său, cu care nu a fost niciodată de acord, nu mai trebuie difuzată vreodată şi că prioritară este corecta şi urgenta restaurare a materialelor originare.
În ce moment a aflat autorul despre existenţa unei asemenea versiuni este mai puţin important, dar poziţia sa faţă de „ingerinţele care au compromis trama şi ideatica filmului“ reiese limpede din relatările lui Virgil Petrovici, care (în anii 2000-2001) pregătise în strânsă relaţie cu regizorul cartea dedicată filmului:
„În urma unei solicitări, pe piaţa internaţională a circulat – din fericire, doar vremelnic – o variantă redusă cu o oră faţă de durata filmului original. Această versiune, încropită sau ciopârţită, cum o caracterizează regizorul, dublată într-o engleză aproximativă, s-a făcut din nişte considerente strict comericale, dar păguboase sub toate aspectele şi fără încuviinţarea autorului filmului. (...) Comparând foaia de montaj a acestei variante în 12 bobine faţă de 18 bobine, cât are filmul, se poate afirma că nemulţumirea lui Liviu Ciulei este întru totul întemeiată. Prin eliminările făcute şi tăieturile de montaj neinspirate, relaţiile dintre personaje, stările lor sufleteşti, atitudinile şi acţiunile acestora devin uneori nemotivate, alteori chiar ilogice.“ (Virgil Petrovici, „Pădurea spânzuraţilor“, un film de Liviu Ciulei, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2002, p. 24-25).
După cum se constată, se prefigura încă de atunci ipoteza că scurtarea filmului fusese destinată comercializării pe piaţa internaţională a unor versiuni dublate în diverse limbi străine. Este posibil însă că, odată cu tăierea brutală a negativului pentru aceste versiuni (încă nu se ştie nici azi cu precizie unde, de către cine şi cu aprobarea cui s-a produs acest masacru), copiile pozitive obţinute, mai scurte cu circa 48 de minute faţă de versiunea originală, desemnate iniţial numai difuzării filmului în străinătate, să fi fost utilizate şi în România, chiar dacă la Cinematecă se proiecta numai versiunea lungă. Un Raport cu privire la producţia de filme artistice de lung metraj, 1949-1982 întocmit de România Film pentru CCES, pe baza datelor furnizate de ANF, menţionează că filmul poate fi vizionat în copii de 4.005 şi 3.870 m. Aceste lungimi, împreună cu precizarea că este vorba despre „versiuni diferite ca montaj şi lungime de versiunea de autor de 4.531 m aprobată de acesta“, le-am consemnat şi eu în repertoriul Filmat în România (2004). Aceasta nu era doar o precizare pedantă, ci avea în vedere realităţi de care mă lovisem anterior în activitatea curentă: în 1999, ca director al Arhivei, cu ocazia organizării Festivalului Alpe Adria de la Trieste, animatorul acestuia, criticul şi istoricul de film Sergio Germani, care fusese la Bucureşti pentru selectarea filmelor, precizează insistent că, pentru proiecţia din Italia, doreşte copia de 18 bobine, cea conformă versiunii prezentate la Cannes în 1965 şi nimic altceva. Şi aceasta a fost versiunea prezentată la Trieste!
După o proiecţie la Cinematecă, în preziua prezentării la Cannes, Ciulei îşi mărturiseşte dezamăgirea faţă de copia vizionată; reporterul (sau poate chiar regizorul?) adaugă: „Mâine în Festival va rula însă o copie recondiţionată de Arhiva Naţională de Filme“. (cf. artline.ro). Dar peste patru ani, cu prilejul unei proiecţii la Muzeul Ţăranului Român a filmului – tot nerestaurat, regizorul îi declara lui Mihai Fulger: „Pădurea spânzuraţilor a fost «torturat» şi «dezmembrat» în 1971, această versiune scurtă fiind prezentată şi la Cannes, în 2007. Din nefericire, proiectul de restaurare a negativului la Cinemateca din Bologna, care trebuia să fie finanţat de către WCF a lui Martin Scorsese, a fost amânat“ (Observator Cultural, ianuarie 2011).
Se irosiseră patru ani de când cel care mijlocise prezentarea filmului la Cannes în 2007, producătorul Dan Burlac, menţionase că filmul urma să fie restaurat „începând din toamnă“. Alţi opt ani s-au împlinit acum, din momentul în care CNC şi ANF, ca deţinători ai bunurilor de patrimoniu de a căror conservare şi restaurare răspund fără a fi nevoie de niciun fel de sesizare, nu au întreprins nimic pentru a debloca situaţia. În primul rând, prin intervenţie directă la Fundaţia americană care îşi asumase iniţial finanţarea restaurării, la Cineteca din Bologna, care făcuse toate demersurile - inclusiv prin trimiterea unui specialist la Bucureşti pentru a examina materialele existente necesare lucrărilor de laborator; prin scoaterea de sub un inexplicabil embargo a corespondenţei purtate cu aceste două instituţii de către CNC în timpul mandatului lui Eugen Şerbănescu şi ANF (mandatul Ancăi Mitran), cât şi de către regizorul Liviu Ciulei şi producătorul Thomas Ciulei. Numai astfel se va putea şti din ce cauze a fost blocată restaurarea filmului, ce este cu acel „extract“ restaurat anunţat în comunicatul WCF, care sunt costurile actuale ale operaţiei şi cine va asigura acum finanţarea...; din acel moment, se va putea trece definitiv la adoptarea soluţiei optime, punându-se în mişcare, implacabil, mecanismul de finanţare şi operaţiile competente de restaurare a operei. Recenta decizie a lui Thomas Ciulei, făcută publică prin mass-media, de a nu mai permite prezentarea Pădurii spânzuraţilor scoate în bună măsură filmul din circuitul public. Vedea-vom în întreaga sa splendoare, până în toamna lui 2016, când se împlinesc cinci ani de la trecerea în eternitate a cineastului, filmul pe care mulţi îl consideră o capodoperă a cinematografiei naţionale?
Pădurea spânzuraţilor, varianta „misterioasă“
Bujor T. Ripeanu
2016-02-09
Cultura
„Pădurea spânzuraţilor a fost «torturat» şi «dezmembrat» în 1971, această versiune scurtă fiind prezentată şi la Cannes, în 2007.“ (Liviu Ciulei)
Anul 1965 este, pentru artistul emerit Liviu Ciulei, anul unei victorii artistice depline; cel de-al treilea lungmetraj – poate singurul proiect drag lui dus până la capăt, din păcate şi ultimul – prinde chip după un lung travaliu, intens şi rodnic. La 29 martie 1963, Pădurea spânzuraţilor intrase în producţie; la 29 decembrie 1964 era predată copia standard. În 1965, cel care fusese considerat „un duşman înrăit aducând statului pierderi de multe milioane“, „ale cărui realizări dezvăluie influenţe străine sau duşmănoase realismului socialist“, „care face parte din marea burghezie şi nu va putea fi niciodată de acord cu ideologia marxistă“ este scos temporar de sub urmărirea Securităţii începută cu 10 ani în urmă şi dosarul lui închis (v. Arhiva CNSAS, DUI 256686).
Prezentat în premieră, la Sala Mare a Palatului, la 16 martie 1965, Pădurea spânzuraţilor este încununat în acelaşi an cu marele premiu al Festivalului Naţional de la Mamaia şi, la Cannes, cu premiul pentru regie.
23 mai 2007, sala „Luis Buñuel“, Cannes: este proiectat filmul Pădurea spânzuraţilor. În programul manifestării se menţionează că se prezintă o copie de 158 de minute („restauration depuis le négatif par les Archives Nationales de Film Roumanie, Anca Mitran“). Pe invitaţia înmânată celor prezenţi la proiecţie durata este de ... 110 minute!
Prezent la Cannes, Victor Rebengiuc descrie evenimentul în volumul Victor Rebengiuc, omul şi actorul, Ed. Humanitas, 2008: „La Cannes Classics am fost invitaţi Ciulei şi cu mine. Din cauza problemelor de sănătate Liviu n-a putut să vină şi atunci a recomandat-o pe Mariana. S-a întâmplat însă un lucru extrem de ciudat (...); s‑a proiectat filmul şi, spre mirarea noastră, Mariana nu era în film: secvenţa era tăiată [secvenţa întâlnirii Bologa–Marta în oraşul natal al eroului, care acoperă în întregime bobina 12 a versiunii de autor, n.n.], ca şi altele de altfel. A fost foarte neplăcut, mai ales că ea a fost invitată pe scenă să prezinte filmul alături de mine (...). Liviu s‑a supărat din cauza acestui incident“.
Anterior evocării de mai sus, ecourile „la cald“ ale acestei ciudate întâmplări pătrunseseră în presa românească – parţial în reportajul Magdei Mihăilescu („Pădurea spânzuraţilor“ într-o derutantă copie de lucru, în Gândul, 25 mai 2007) şi mai ales în interviurile-anchetă publicate de Iulia Blaga („Pădurea spânzuraţilor“, ciopârţită, în România liberă, 2 iulie 2007). Cităm de aici fragmentar opiniile lui Liviu Ciulei, care exprimau nu doar reacţia sa la ceea ce aflase că avusese loc la Cannes, cât şi consternarea faţă de punerea în circulaţie, cu imensă neglijenţă, a unei copii neautorizate de autor şi promovarea unor obscure tentative de restaurare a filmului întreprinse la Bucureşti:
„LC – La Cannes s-a întâmplat un lucru extrem de ciudat. Filmul meu ţine 158 de minute, durată care era trecută în catalogul festivalului, dar pe invitaţia pentru spectacol erau trecute 110 minute...
IB – Aţi întrebat ce s-a întâmplat?
LC – Am fost la CNC, unde a venit şi doamna Anca Mitran [n. red. – directorul ANF], şi am întrebat cum de există această copie de 110 minute pe care eu n-am văzut-o în viaţa mea. Cine a făcut-o? Cine a tăiat din filmul meu? Anca Mitran mi-a spus că nu ştie şi că negativul acestei copii de 110 minute e singurul negativ al filmului care există în arhivă. Deci în 1971, sau mai devreme, s-a tăiat negativul original al filmului, iar resturile tăiate din el nu se ştie unde sunt. (...) Eu în 1971 eram în ţară. De ce n-am fost înştiinţat că s-a făcut o variantă scurtă? Cine a făcut varianta scurtă şi de ce varianta scurtă a fost executată prin tăierea negativului original, care nu trebuie atins niciodată? Asta este toată tragedia...
IB – Dar CNC-ul sau ANF-ul de ce nu v-au spus înainte de Cannes de copia scurtă?
LC – Întreabă-mă să-ţi spun. Nu am primit nici un telefon de la nimeni. Când m-am dus la CNC, i-am telefonat domnului Burlac şi mi-a spus că a solicitat varianta scurtă. «Păi, de ce?, am spus. La Cannes se prezintă filmele aşa cum au luat premiile, în original.» «Am crezut că e mai bine, ca să nu plece lumea din sală», a spus Dan Burlac.“
După discuţiile purtate la CNC în anii 2007-2008 de către regizor (însoţit de fiul său Thomas) cu preşedintele Eugen Şerbănescu – pertractări la care participă şi directorul ANF –, Liviu Ciulei e obligat să sublinieze ideea că versiunea scurtă, neautorizată, a filmului său, cu care nu a fost niciodată de acord, nu mai trebuie difuzată vreodată şi că prioritară este corecta şi urgenta restaurare a materialelor originare.
În ce moment a aflat autorul despre existenţa unei asemenea versiuni este mai puţin important, dar poziţia sa faţă de „ingerinţele care au compromis trama şi ideatica filmului“ reiese limpede din relatările lui Virgil Petrovici, care (în anii 2000-2001) pregătise în strânsă relaţie cu regizorul cartea dedicată filmului:
„În urma unei solicitări, pe piaţa internaţională a circulat – din fericire, doar vremelnic – o variantă redusă cu o oră faţă de durata filmului original. Această versiune, încropită sau ciopârţită, cum o caracterizează regizorul, dublată într-o engleză aproximativă, s-a făcut din nişte considerente strict comericale, dar păguboase sub toate aspectele şi fără încuviinţarea autorului filmului. (...) Comparând foaia de montaj a acestei variante în 12 bobine faţă de 18 bobine, cât are filmul, se poate afirma că nemulţumirea lui Liviu Ciulei este întru totul întemeiată. Prin eliminările făcute şi tăieturile de montaj neinspirate, relaţiile dintre personaje, stările lor sufleteşti, atitudinile şi acţiunile acestora devin uneori nemotivate, alteori chiar ilogice.“ (Virgil Petrovici, „Pădurea spânzuraţilor“, un film de Liviu Ciulei, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2002, p. 24-25).
După cum se constată, se prefigura încă de atunci ipoteza că scurtarea filmului fusese destinată comercializării pe piaţa internaţională a unor versiuni dublate în diverse limbi străine. Este posibil însă că, odată cu tăierea brutală a negativului pentru aceste versiuni (încă nu se ştie nici azi cu precizie unde, de către cine şi cu aprobarea cui s-a produs acest masacru), copiile pozitive obţinute, mai scurte cu circa 48 de minute faţă de versiunea originală, desemnate iniţial numai difuzării filmului în străinătate, să fi fost utilizate şi în România, chiar dacă la Cinematecă se proiecta numai versiunea lungă. Un Raport cu privire la producţia de filme artistice de lung metraj, 1949-1982 întocmit de România Film pentru CCES, pe baza datelor furnizate de ANF, menţionează că filmul poate fi vizionat în copii de 4.005 şi 3.870 m. Aceste lungimi, împreună cu precizarea că este vorba despre „versiuni diferite ca montaj şi lungime de versiunea de autor de 4.531 m aprobată de acesta“, le-am consemnat şi eu în repertoriul Filmat în România (2004). Aceasta nu era doar o precizare pedantă, ci avea în vedere realităţi de care mă lovisem anterior în activitatea curentă: în 1999, ca director al Arhivei, cu ocazia organizării Festivalului Alpe Adria de la Trieste, animatorul acestuia, criticul şi istoricul de film Sergio Germani, care fusese la Bucureşti pentru selectarea filmelor, precizează insistent că, pentru proiecţia din Italia, doreşte copia de 18 bobine, cea conformă versiunii prezentate la Cannes în 1965 şi nimic altceva. Şi aceasta a fost versiunea prezentată la Trieste!
După o proiecţie la Cinematecă, în preziua prezentării la Cannes, Ciulei îşi mărturiseşte dezamăgirea faţă de copia vizionată; reporterul (sau poate chiar regizorul?) adaugă: „Mâine în Festival va rula însă o copie recondiţionată de Arhiva Naţională de Filme“. (cf. artline.ro). Dar peste patru ani, cu prilejul unei proiecţii la Muzeul Ţăranului Român a filmului – tot nerestaurat, regizorul îi declara lui Mihai Fulger: „Pădurea spânzuraţilor a fost «torturat» şi «dezmembrat» în 1971, această versiune scurtă fiind prezentată şi la Cannes, în 2007. Din nefericire, proiectul de restaurare a negativului la Cinemateca din Bologna, care trebuia să fie finanţat de către WCF a lui Martin Scorsese, a fost amânat“ (Observator Cultural, ianuarie 2011).
Se irosiseră patru ani de când cel care mijlocise prezentarea filmului la Cannes în 2007, producătorul Dan Burlac, menţionase că filmul urma să fie restaurat „începând din toamnă“. Alţi opt ani s-au împlinit acum, din momentul în care CNC şi ANF, ca deţinători ai bunurilor de patrimoniu de a căror conservare şi restaurare răspund fără a fi nevoie de niciun fel de sesizare, nu au întreprins nimic pentru a debloca situaţia. În primul rând, prin intervenţie directă la Fundaţia americană care îşi asumase iniţial finanţarea restaurării, la Cineteca din Bologna, care făcuse toate demersurile - inclusiv prin trimiterea unui specialist la Bucureşti pentru a examina materialele existente necesare lucrărilor de laborator; prin scoaterea de sub un inexplicabil embargo a corespondenţei purtate cu aceste două instituţii de către CNC în timpul mandatului lui Eugen Şerbănescu şi ANF (mandatul Ancăi Mitran), cât şi de către regizorul Liviu Ciulei şi producătorul Thomas Ciulei. Numai astfel se va putea şti din ce cauze a fost blocată restaurarea filmului, ce este cu acel „extract“ restaurat anunţat în comunicatul WCF, care sunt costurile actuale ale operaţiei şi cine va asigura acum finanţarea...; din acel moment, se va putea trece definitiv la adoptarea soluţiei optime, punându-se în mişcare, implacabil, mecanismul de finanţare şi operaţiile competente de restaurare a operei. Recenta decizie a lui Thomas Ciulei, făcută publică prin mass-media, de a nu mai permite prezentarea Pădurii spânzuraţilor scoate în bună măsură filmul din circuitul public. Vedea-vom în întreaga sa splendoare, până în toamna lui 2016, când se împlinesc cinci ani de la trecerea în eternitate a cineastului, filmul pe care mulţi îl consideră o capodoperă a cinematografiei naţionale?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu