Italia: Mafiile, tot mai infiltrate în economie: Fondurile pentru criza COVID sunt în pericol de a fi acaparate

Italia: Mafiile, tot mai infiltrate în economie: Fondurile pentru criza COVID sunt în pericol de a fi acaparate: Criza sanitară a accelerat procesul de infiltrare a mafiilor în țesutul economic și social, permițându-le să acapareze resursele publice alocate pentru a face față situației de urgență, a dezvăluit raportul semestrial realizat de Direcția de Investigaţii Antimafia (DIA), deja prezentat Parlamentului italian, potrivit La Stampa .

Lustrație cu dedicație - de Madalin Hodor - 14.09.2021 14.09.2021 - Sursă: Revista22

Madalin Hodor

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Lustrație cu dedicație

Nefiind în stare să facă o lege a lustrației, statul decide să aplice lustrația unui singur cetățean, pentru că s-a certat cu un alt cetățean.

Madalin Hodor14.09.2021

„În mod evident, colaborarea cu Securitatea (în ghilimele în textul original) regimului represiv comunist reprezintă o gravă abatere de la normele democratice în vigoare. Iar când această abatere a fost comisă de persoana care deține calitatea de președinte, cel care, conform Legii fundamentale, veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, este amenințată existența statului de drept și exercitarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale.”

Cine ar putea obiecta la frumoasa declarație de principii de mai sus? Poate că, după mai bine de 30 de ani de la căderea comunismului, măcar la atât consens a ajuns societatea românească, anume că a fi colaborat cu Securitatea nu este motiv de mândrie. Desigur, dezbaterea nu se va termina vreodată, cum nu s-au terminat nici alte dezbateri privind gradul de vinovăție, responsabilitățile și rolul jucat de către susținătorii diverși ai regimurilor totalitare, fie ei de extremă stângă sau dreaptă. Să spunem că măcar statul român pare a fi ajuns la o concluzie. Oare?

Dar de ce vorbesc despre stat? Foarte simplu. Pentru că citatul menționat face parte din expunerea de motive, este de altfel fraza centrală a unei legi inițiate în iunie 2020 de un grup de deputați și senatori aparținând PPU (SL)-PSD. Pentru cei care nu au aflat încă, Partidul Puterii Umaniste (Social-liberal) este formațiunea politică înființată și păstorită de către celebrul Dan Voiculescu. Ceea ce a ridicat din start unele mirări, exprimate la timpul lor de ziariști, dat fiind faptul notoriu că patronul Antenei 3 a fost declarat oficial colaborator al Securității. Fapt care, în paranteză fie spus, descrie în mod minimalist relația de colaborare cu fosta Securitate a personajului, una care, cel puțin în latura ei comercială, depășește cu mult nivelul standard.

Care este obiectul inițiativei, tehnic denumite „proiect de modificare a Legii nr. 406/2001”? Presa l-a expus cât se poate de explicit: vendeta. Modificarea privește strict eliminarea privilegiilor conferite prin amintita lege foștilor șefi de stat în cazul în care aceștia ar fi declarați colaboratori ai Securității. Ținta? Fără niciun dubiu, fostul președinte Traian Băsescu, dușmanul de moarte al lui Dan Voiculescu. Nu a surprins pe nimeni faptul că între inițiatori se află Steluța Cătăniciu, una dintre cele mai vocale susținătoare ale patronului Antenei 3. Nu surprinde nici prezența lui Teodor Meleșcanu, mai puțin invocat de presă, care a insistat pe „vedeta” Antenelor, lucru iarăși demn de mirare, dată fiind istoria sulfuroasă a personajului. Surprinde însă prezența între inițiatori a Ecaterinei Andronescu, și nu pentru că afinitățile sale nu ar fi evidente, ci pentru că numele său nu figurează în tabelul celor care au semnat inițial textul propunerii. Mister.

Misterios și ușor ciudat este și parcursul legislativ. Avizele Consiliului Economic și Social, precum și cel al Consiliului Legislativ sunt pozitive. Dar dacă are cineva curiozitatea să le și citească poate descoperi că ele conțin în text germenii viitoarei contestări cu succes a articolului la Curtea Constituțională. De departe, cea mai interesantă observație este conținută la punctul 1 al Avizului Consiliului Legislativ, care invocă Legea 370/2004 privind alegerea președintelui României, care „impune doar obligația depunerii declarației pe propria răspundere a candidatului în sensul că a avut sau nu calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia, fără ca lipsa acestei calități să constituie condiția pentru a candida”. Stop.

Să tragem aer în piept și să asimilăm. Practic, ceea ce le spune Consiliul Legislativ celor care aveau impresia că ar exista deconspirarea Securității, și că ea ar produce efecte, este că nu. Ghinion. De fapt, chiar cel mai important funcționar al statului, „garantul Constituției”, cum ar spune grupul de avengeri ai lui Dan Voiculescu, poate foarte relaxat să candideze la funcția supremă în stat chiar dacă este colaborator sau lucrător al Securității. Pentru că nu există nicio interdicție în acest sens. Game over! Stingeți lumina, mergeți acasă, trageți perdelele și nu mai ieșiți ca să vorbiți despre condamnarea comunismului, lustrație sau deconspirarea Securității.

În speța de față, cea a lui Traian Băsescu, întrebarea va fi cum dacă ai putea să îi anulezi niște drepturi obținute în urma exercitării funcției de președinte, chiar în situația în care va fi declarat colaborator al Securității, dacă respectiva calitate nu constituie o interdicție explicită pentru a candida la respectiva funcție?

Evident, în România nimeni nu citește, pe nimeni nu interesează și în general subiectul fostei Securități a devenit, după ce a fost o perioadă instrument politic, o bătaie de joc generală, cam ca orice subiect serios la noi. De unde și prezenta propunere legislativă, care nu are nimic în comun cu subiectul și nu este decât o răzbunare de curtea școlii între ceea ce generic putem numi „securiști”. Guvernul, de exemplu, nu a avut decât obiecții de formă și s-a spălat pe mâini, Senatul a adoptat tacit inițiativa, iar Camera Deputaților a adoptat-o cu o covârșitoare majoritate. Absolut penibil. Nefiind în stare să facă o lege a lustrației și în general fără să aibă niciun fel de strategie consolidată pe tema comunismului, statul român decide să aplice lustrația unui singur cetățean, pentru că s-a certat cu un alt cetățean.

Bănuiesc că se va dovedi că, așa cum am aplicat legea pentru un sigur torționar, Vișinescu, putem să aplicăm legea pentru un singur colaborator, Băsescu. Rimează, deci ne oferă satisfacția lucrului bine făcut.//

TAGS:

BASESCULUSTRATIEDAN VOICULESCUSECURITATE

Occidentul lipsește din „Marele Joc” Factorul afgan devine un element de apropiere și mai consistentă pentru China, Pakistan și Iran. - de Stefan Popescu - 31.08.2021- Sursă: Revista22

                                                            Stefan Popescu

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Occidentul lipsește din „Marele Joc”

Factorul afgan devine un element de apropiere și mai consistentă pentru China, Pakistan și Iran.

Stefan Popescu31.08.2021

Revenirea talibanilor la Kabul aduce o situație cu totul nouă în peisajul strategic regional. Pentru prima dată în „Marele Joc” ce vizează Afganistanul, pentru a folosi celebra expresie din romanul „Kim” al lui Rudyard Kipling, publicat la 1901, Occidentul lipsește cu desăvârșire. Nici Statele Unite și cu atât mai puțin Uniunea Europeană nu mai au pârghiile necesare unei prezențe regionale și, în mod cu totul paradoxal, nu mai par interesate. În schimb, China are toate șansele să devină puterea cea mai influentă. Spun toate șansele căci aceasta beneficiază atât de vecinătatea directă (China și Afganistanul împart o frontieră de peste 75 km), de nevoia noii puteri talibane de cooperare economică și de resurse financiare, dar mai ales de parteneriatul strategic cu Pakistanul – țara cea mai influentă în Afganistan, țara care stă, prin celebrul său serviciu de informații militare ISI, la originea mișcării talibane. Relația Pakistanului cu SUA și cu țările occidentale, în general, nu mai poate fi refăcută, în condițiile în care acestea au mizat pe India în strategiile lor de contrabalansare a influenței chineze în Indo-Pacific. În plus, proiectele chineze de infrastructuri regionale care ar presupune și conectarea Afganistanului la marele port Gwadar și la Coridorul Economic China-Pakistan prezintă avantajul strângerii legăturilor între Islamabad și Kabul într-un ansamblu subregional „Afk-Pak”. Din punct de vedere strategic, Pakistanul și China sunt interesate de blocarea influenței indiene în Asia Centrală, iar o colaborare în Afganistan le-ar permite atingerea acestui obiectiv.

Apoi China este avantajată și de parteneriatul strategic încheiat la 27 martie cu Iranul, putând astfel descoperi avantajele unei joncțiuni terestre directe, departe de vulnerabilitățile căilor maritime. Cu atât mai mult cu cât Iranul a depășit paradigma sunism-șiism și de câțiva ani a susținut grupările talibane care evoluau în apropierea frontierei comune (o frontieră lungă de peste 900 km). După intrarea talibanilor în Kabul, Teheranul a ținut să precizeze că va continua livrările de petrol către Afganistan. Un format trilateral China-Pakistan-Iran are astfel toate șansele să se contureze, oferind posibilități de proiecție a influenței chineze către Asia Centrală, Oceanul Indian și chiar Orientul Mijlociu și Golful Persic. Un solid cap de pod în proximitatea Colierului de Perle, rețeaua chineză de baze din Oceanul Indian destinată să spargă încercuirea occidentală și să taie din avântul strategiei Indiei de putere dominantă a Asiei de Sud.

Trebuie totuși amintit că Beijingul se află în dialog cu talibanii de foarte mult timp și nu a respins niciodată dialogul cu aceștia. O legătură discretă există cu Molahul Omar chiar în perioada 1996-2001, China fiind interesată de securitatea frontierei sale, dar și de situația din provincia uigură. Dar interesele Chinei în Afganistan sunt legate și de resursele minerale ale acestuia și îndeosebi de pământurile rare, cu rol în noua revoluție industrială și în tranziția energetică. Controlul acestor resurse aduce Afganistanul în ecuația competiției mondiale China-SUA. Un raport al Institutului Național de Geologie al SUA (US Geological Survey) numea această țară traversată de Hindukuși drept o „Arabie Saudită a litiului”, un metal indispensabil pentru fabricarea bateriilor. Valoarea resurselor naturale ale Afganistanului sunt estimate între 1.000 și 3.000 de miliarde de dolari. Exploatarea lor ar aduce talibanilor resursele care le-ar consolida legitimitatea. În același timp, resursele notabile de gaz și de petrol, dovedite chiar de companiile americane la puțin timp după instalarea talibanilor la Kabul în 1996 (proiect abandonat la scurt timp), pot oferi economiei chineze o sursă suplimentară de energie care să îi diversifice aprovizionarea. Pătrunderea Chinei în Afganistan și creionarea unei trilaterale cu Pakistanul și Iranul conferă și o bază de pătrundere spre Asia Centrală, punând la încercare echilibrul deja precar cu Federația Rusă. Cu atât mai mult cu cât China are obișnuința creării de formate de cooperare regională în afara Rusiei, așa cum este Mecanismul Cvadrilateral de Coordonare și Cooperare, inițiat în 2016 și semnat de Afganistan, Tadjikistan și Pakistan – un format care nu a fost văzut cu ochi buni de Moscova.

Chestiunea uigură nu este o problemă pentru talibani, întrucât aceștia nu sunt interesați de jihadism, o dovadă fiind și discuțiile de la sfârșit de iulie, când ministrul de externe chinez Wang Yi îl primea la Beijing pe molahul Baradar, numărul 2 în ierarhia mișcării. În plus, spre deosebire de țările occidentale, China poate oferi asistență financiară talibanilor fără a se expune criticilor opiniei publice din interior și fără a o condiționa de respectarea drepturilor omului. Acesta va fi unul dintre principalele elemente de apropiere, întrucât Afganistanul are nevoie de asistență financiară externă.

Iată cum factorul afgan devine un element de apropiere și mai consistentă pentru China, Pakistan și Iran. Dar beneficiile unei asemenea cooperări sunt și în termeni de imagine, prin semnalul pe care îl dă în exterior, al unei slăbiri a Statelor Unite și a Occidentului.

Afganistanul - teren de testare a cooperării dintre SUA și Rusia?

Este ceea ce sugerează presa franceză, care scrie că pe 17 iulie, la întâlnirea de la Geneva, dominată de situația din Afganistan, Vladimir Putin i-ar fi propus lui Joseph Biden folosirea bazelor militare rusești din Tadjikistan și Kirgizstan, cel puțin pentru misiuni de observare în Afganistan cu ajutorul dronelor și stabilirea unei cooperări în materie de schimburi de informații. Fără îndoială, președintele rus are în memorie atuul oferit de aceste baze după 11 septembrie 2001 în ameliorarea cooperării cu Statele Unite. Baza de la Karși-Khanabad (Uzbekistan) a fost deschisă operațiunilor americane din 2001 până în 2005, iar aeroportul Manas (Kirgizstan) a fost folosit de americani până în 2014. Dacă Rusia deține cheile prezenței Statelor Unite și țărilor occidentale în Asia Centrală, este și în interesul propriu de a nu fi lăsată singură în față Chinei și a aliaților acesteia, Pakistanul și Iranul. Însă mai ales China produce neliniște la Moscova, întrucât o eventuală prezență a acesteia în Afganistan îi consolidează influența în întreaga regiune a Asiei Centrale, deschizându-i perspective în toate cele cinci republici ex-sovietice pe care Rusia le consideră parte a străinătății apropiate.

Chiar dacă există la Moscova o anumită satisfacție față de retragerea americană, văzută ca o revanșă a istoriei după ce Washingtonul i-a susținut pe islamiști în războiul asimetric împotriva URSS din 1979-1989, aceasta nu își face iluzii cu privire la posibilitățile sale de a contrabalansa China.

În plus, crearea unei dependențe reciproce SUA-Rusia în cazul Afganistanului ar putea servi ca platformă de dialog și pentru alte subiecte, în primul rând Ucraina, și, de ce nu, să ofere ocazia unui reset în relațiile bilaterale.

Dar în același timp ar putea sugera la Washington atuurile oferite de Rusia în competiția globală a Americii cu China. Vulnerabilitatea strategică a Rusiei în Afganistan a fost în schimb bine evaluată de Turcia, țară cu interese evidente în Asia Centrală și care își vede prezența năruită de retragerea americană. Anunțul cu privire la eventualitatea achiziționării unui nou lot de rachete S400 ar putea fi un semnal adresat Moscovei, cu atât mai mult cu cât cele două țări și-au testat capacitatea de a coopera în Siria și în Libia.

TAGS:

CHINAAFGANISTANSUARUSIAIRANINDIAPAKISTANORIENTOCIDENT

Statele Unite dezvăluie cauzele cuceririi rapide a Afganistantului de către talibani: „Am avut un acord cu ei să nu intre în Kabul”- Autor: Alina Toma Vineri, 17 Septembrie 2021, ora 07:20 - Sursă: Ziare.com

Statele Unite dezvăluie cauzele cuceririi rapide a Afganistantului de către talibani: „Am avut un acord cu ei să nu intre în Kabul”

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Statele Unite dezvăluie cauzele cuceririi rapide a Afganistantului de către talibani: „Am avut un acord cu ei să nu intre în Kabul”

Autor: Alina Toma

Vineri, 17 Septembrie 2021, ora 07:20

        Fuga preşedintelui afgan Ashraf Ghani pe 15 august a grăbit victoria totală a talibanilor şi a făcut să eşueze un acord negociat de Statele Unite în vederea unei tranziţii line şi spre o formă inclusivă de împărţire a puterii, a declarat emisarul american pentru Afganistan, Zalmay Khalilzad, transmite AFP.

În primul său interviu după căderea guvernului pro-occidental de la Kabul, Zalmay Khalilzad a declarat miercuri pentru Financial Times că pe 14 august a obţinut din partea mişcării islamiste o amânare cu două săptămâni a cuceririi capitalei afgane.

"În final, am avut un acord cu talibanii pentru ca aceştia să nu intre în Kabul", a declarat oficialul american în acest interviu apărut în publicaţia britanic.

Conform acestui plan, preşedintele Ashraf Ghani urma să rămână în funcţie până când negocierile de la Doha (Qatar) s-ar fi încheiat cu un acord privind viitorul guvern. Între timp, talibanii trebuiau să aştepte în afara capitalei afgane.

"În acest context, cu preşedintele Ghani în Afganistan, în funcţie, cred că exista speranţa de a vedea un compromis negociat" pentru o tranziţie spre un nou guvern,"în mod ideal, incluziv şi reprezentativ pentru poporul afgan", a confirmat miercuri purtătorul de cuvânt al diplomaţiei americane, Ned Price.!

Secretarul de stat american, Antony Blinken, a declarat marţi în Congres că a discutat pe 14 august cu Ashraf Ghani şi a obţinut "sprijinul" său pentru acest "plan de a avea un transfer de putere" spre un guvern "condus de talibani, dar în mare parte reprezentativ". El a asigurat că preşedintele afgan nu i-a dat niciun indiciu despre intenţia sa de a fugi. Ziua următoare însă, pe 15 august, Ashraf Ghani a fugit în străinătate.

Potrivit lui Zalmay Khalilzad şi Ned Price,"vidul" lăsat de fuga sa a grăbit capturarea capitalei Kabul de către insurgenţi.

Într-o întâlnire care a avut loc în aceeaşi zi la Doha între şeful comandamentului central al armatei americane, generalul Kenneth McKenzie, şi înalţi oficiali talibani, aceştia din urmă au întrebat dacă soldaţii Statelor Unite sunt gata să "îşi asume responsabilitatea securităţii la Kabul", a raportat emisarul american. Şi apoi ştiţi ce s-a întâmplat, nu aveam să ne asumăm această responsabilitate", a adăugat Zalmay Khalilzad.

De ce a eşuat democratizarea în Afganistan? - 30 august 2021, 14:57 - de Radu Carp - Sursă: Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

                                                                                          Radu Carp

De ce a eşuat democratizarea în Afganistan? 

30 august 2021, 14:57

  La data de 7 octombrie 2001 administraţia Bush lansa Operation Enduring Freedom împotriva Al Qaeda şi a talibanilor în Afganistan. Rezultatul a fost sfârşitul regimului taliban dar nu şi eliminarea acestei grupări care şi-a păstrat influenţa în zonele rurale paştune.

Preşedintele Bush justifica menţinerea trupelor armate în Afganistan deoarece “după eliberarea de o dictatură primitivă…aveam obligaţia morală de a lăsa în spate ceva mai bun…un Afganistan democrat va fi o alternativă la viziunea extremiştilor”. Aceasta a fost la vremea respectivă justificarea eforturilor de democratizare a Afganistanului.

De ce, după 20 de ani de eforturi în această direcţie, talibanii s-au întors la putere, fără mari violenţe? Cu ce este diferit cazul Afganistanului faţă de Germania sau Japonia care au trecut la democraţie după al Doilea Război Mondial, cu implicarea aceluiaşi actor - SUA?

Stiinţa politică ne oferă răspunsul la această întrebare fundamentală. Se consideră în general că ocupaţiile militare au succes doar dacă integritatea teritoriului ocupat este ameninţată, la fel şi siguranţa celor care locuiesc pe teritoriul respectiv. Dacă nu există o ameninţare credibilă, o mişcare de rezistenţă apare mai devreme sau mai târziu.

Analiza cazurilor Germaniei şi Japoniei arată că a existat o congruenţă politică şi ideologică a populaţiei cu forţele de ocupaţie, aspect care a lipsit din Afganistan. Democratizarea nu este posibilă dacă nu există o înfrângere fără drept de apel a inamicului. În cazul Afganistanului, înfrângerea a fost doar relativă. Forţele armate de ocupaţie nu au distrus legăturile între paştuni şi militanţii radicali islamici. Prezenţa occidentală a generat scepticism, apoi o formă de rezistenţă politică, transformată în insurgenţă armată. Revenirea la putere a talibanilor a fost aşadar graduală, pe măsură ce majoritatea populaţiei a început să fie nemulţumită. Proiectul de transformare a ţării a fost foarte bine primit de elita urbană, educată în timpul regimului comunist al fostului preşedinte Najibullah. Majoritatea paştună a început să se teamă de talibani şi nu a fost atrasă de modelul unei ocupaţii străine. Talibanii au atras de partea lor această “majoritate tăcută” prin codificarea şi aplicarea strictă a unor practici tradiţionale, cum a fost cazul rolului femeilor în societate. Talibanii au început un război de gherilă împotriva guvernului corupt de la Kabul, fiind ajutaţi masiv de Pakistan. Partea rurală a Afganistanului a fost guvernată practic fără întrerupere de talibani care au creat administraţii paralele pentru a colecta impozitele locale, în detrimentul guvernului central. 

    A existat o lipsă de congruenţă din ce în ce mai mare între forţele de ocupaţie şi cei ocupaţi, din moment ce înfrângerea vechiului regim nu a fost totală precum în Germania sau Japonia - regimul taliban a plecat de la putere în 2001 fără prea multe victime în rândul civililor. Populaţia rurală nu a fost aproape deloc afectată de războiul talibanilor cu forţele armate occidentale. 

  Occidentalii nu au putut să acţioneze simultan pe două fronturi: să lupte cu o mişcare de gherilă şi să instituie un program de reforme, adaptat cutumelor din Afganistan. Acest aspect a dus la scăderea aşteptărilor: nu s-a încercat impunerea unui regim de separare între religie şi stat - s-a acceptat de exemplu denumirea oficială de Republica Islamică a Afganistanului.

   Comunitatea internaţională nu s-a concentrat foarte mult pe reconstrucţia Afganistanului care a primit mai puţină asistenţă financiară per capita decât Bosnia sau Kosovo. Eforturile în direcţia democratizării s-au axat pe crearea şi menţinerea unui guvern puternic la Kabul care nu a reuşit să îşi impună autoritatea politică în teritoriu. 

    Au existat desigur reforme importante în direcţia democratizării Afganistanului dar a lipsit un cadru general în care aceste reforme să fie validate ca fiind necesare de majoritatea populaţiei. Marea majoritate a afganilor nu a privit însă aceste reforme ca fiind prioritare, atenţia lor fiind concentrată pe crearea unui climat de siguranţă şi a unei economii viabile. 

     Democratizarea Afganistanului a presupus alegeri libere, după o lungă perioadă în care acestea nu s-au mai organizat. 

      Alegerile prezidenţiale din 2014, câştigate de Ghani, au fost fraudate. Observatorii Uniunii Europene au afirmat de la bun început că există probe în favoarea fraudei. De abia în 2016 Comisia electorală a publicat rezultatele finale, după rezolvarea a numeroase contestaţii. În Parlamentul de la Kabul s-a discutat despre această fraudă timp de aproape 4 ani, fără niciun rezultat concret. 

  Drept rezultat, la următoarele alegeri prezidenţiale din septembrie 2019 s-au prezentat la urne doar 26% dintre alegători, cea mai redusă participare din 2001 până în prezent. Această neîncredere a fost rezultatul corupţiei în creştere, practicilor nedemocratice, lipsei de siguranţă a cetăţenilor şi menţinerii sărăciei. În Afganistan, la data revenirii la putere a talibanilor, 70 de persoane erau ucise zilnic în lupte tribale, iar 54% dintre afgani trăiau sub pragul sărăciei. 

   În 2016 a apărut în Afganistan o mişcare a societăţii civile care a organizat proteste împotriva corupţiei, generate de intenţia guvernului de a folosi arbitrar banii de la donatori internaţionali. Mişcarea respectivă nu a avut niciun efect, ceea ce a dus la accentuarea frustrării populaţiei faţă de o guvernare coruptă.

   Steven Levitsky şi Daniel Ziblatt au argumentat într-o carte relativ recentă (How democracies die, 2018) că eşecul democraţiei începe la urne şi se manifestă prin scăderea participârii, mai degrabă decât odată cu apariţia unor mişcări violente de contestare. Democratizarea în Afganistan a fost compromisă de reprezentanţii Guvernului Naţional de Unitate şi de Preşedintele Ghani.

  Există patru factori care favorizează tranziţia de la democraţie la un regim autoritar: slaba aderenţă la regulile democratice din partea autorităţilor; negarea legitimităţii adversarilor politici; toleranţă la violenţă; acceptul limitării drepturilor opozanţilor şi a media. Regimul aflat la putere în Afganistan a favorizat existenţa tuturor acestor factori, ceea ce explică revenirea la putere a talibanilor.

 Cauzele eşecului democratizării în Afganistan au fost identificate ca fiind: 

   -        Aplicarea strictă a perspectivei ONU asupra democratizării în zone post-conflict prin crearea de instituţii ale democraţiei liberale; s-a dovedit că succesul acestei perspective depinde foarte mult de context; 

    -        Asistenţa pentru democratizare s-a produs simultan cu o prezenţă masivă militară; reconstrucţia post-conflict presupune existenţa pe teren a unui număr mai redus de militari; 

 -        SUA a stabilit unilateral parametrii democratizării, fără o consultare prealabilă cu alte democraţii consolidate, datorită succesului intervenţiei sale militare. Din acest motiv, Constituţia Afganistanului a creat un regim prezidenţial, oferind preşedintelui mai multe puteri decât unui monarh. Acest regim nu putea funcţiona decât în prezenţa unei puteri judecătoreşti independente care să contracareze eventualele abuzuri de putere, ceea ce nu a fost cazul.

  -        Sistemul electoral ales - votul unic transferabil - are multiple avantaje în democraţiile consolidate unde alegătorii au mai multă putere în a configura compoziţia Parlamentului dar în cazul Afganistanului a dus la un Parlament fragmentat şi la o opoziţie slabă. Puterea legislativă nu a controlat puterea executivă, ci dimpotrivă. 

  -        Un număr important de radicali islamişti şi persoane care ar fi trebuit judecate pentru crime de război au intrat în Parlament. Nu a existat un proces al adepţilor regimului taliban, aşa cum s-a întâmplat în cazul tranziţiei de succes din Germania cu exponenţii regimului nazist, nici măcar sub forma comisiilor pentru reconciliere, precum în Africa de Sud post-apartheid. 

  -        Bugetul Afganistanului a fost format în mare majoritate din donaţii externe. Doar guvernul şi preşedintele au fost autorizaţi să negocieze cu statele donatoare şi cu organizaţiile internaţionale. Nu s-a pus deloc problema implicării Parlamentului în acest proces. Dependenţa de finanţarea externă a dus la întărirea în exces a puterii executive.

   Aceste realităţi au fost cunoscute de câţiva ani şi s-a atras atenţia asupra faptului că eşecul democratizării îi va readuce pe talibani la putere. 

   Puterea centrală de la Kabul după 2001 nu a controlat niciodată teritoriul Afganistanului. Aşa - numiţii “lorzi ai războiului” care au luptat împotriva talibanilor şi au guvernat Afganistanul la începutul anilor 1990 s-au întors la putere şi au creat armate private pentru a-şi proteja comerţul ilegal cu opiu. Lakhdar Brahimi, trimisul special al ONU în Afganistan, a afirmat în repetate rânduri că situaţia nu este deloc diferită de cea creată prin venirea la putere în 1992 a mujahedinilor care a dus la instaurarea talibanilor în 1996. 

   Corupţia endemică din Afganistan nu a fost eradicată după 2001, dimpotrivă, a crescut. Pe măsură ce talibanii avansau şi cucereau noi provincii, preţul la negru al paşapoartelor a crescut exponenţial, cu implicarea unor funcţionari corupţi. Un fost diplomat afgan a descris foarte exact situaţia din Afganistan la revenirea talibanilor: “de la eliberarea certificatului de naştere până la eliberarea certificatului de deces trebuie să dai mită”. Pentru a căpăta un loc de muncă la conducerea poliţiei se ofereau în jur de 100.000 USD. Procurorii urmăreau oponenţii politici ai celor aflaţi la guvernare. Guvernatorii de provincii încheiau aranjamente cu talibanii, în principal pentru exploatarea producţiei de opiu. Cei din armată cereau fonduri de la donatorii occidentali pentru “soldaţi fantomă”, declaraţi doar pe hârtie, care de fapt nu existau. 

   Problema corupţiei nu a fost luată în serios în ceea ce priveşte eforturile de democratizare a Afganistanului. Forţelor armate, afectate de corupţie, le-a lipsit coeziunea necesară pentru a înfrunta talibanii. La fel s-a întâmplat şi în Vietnam: forţele armate afectate de corupţie pe scară largă au cedat rapid în faţa insurgenţilor comunişti. Eşecul democratizării în Afganistan are la bază mai mulţi factori, printre care cel mai puternic este toleranţa la corupţie ce a dus la răspândirea acesteia pe scară largă. 

     Prin urmare, revenirea la putere a talibanilor în Afganistan are la bază eşecul eforturilor de democratizare care au început în 2001. La data de 15 august 2021, Afganistan nu era un stat funcţional, cu un sistem democratic minimal care să asigure funcţionarea instituţiilor. Desigur, aceasta nu înseamnă că democratizarea a eşuat complet în Afganistan: s-au format elite democratice solide, nivelul de trai a crescut, accesul femeilor la viaţa publică s-a îmbunătăţit considerabil. Revenirea la putere a talibanilor a anulat însă toate aceste realizări. Ce va rămâne după aproape două decenii de eforturi susţinute din partea comunităţii internaţionale? Greu de apreciat în acest moment - totul va depinde de cât de susţinute şi eficiente vor fi presiunile asupra noului regim de la Kabul. Capacitatea de a influenţa evoluţia acestui regim în direcţia respectării drepturilor omului este însă extrem de limitată în prezent. Talibanii au declarat că regimul lor nu va fi bazat pe democraţie, dar există prea puţine indicii în prezent pentru a ştii ce fel de regim va fi instituit în Afganistan.

citeste totul despre: afganistan talibani statele unite democratie
Citeste mai mult: adev.ro/qynh23

Putin şi China: ignorarea ameninţării strategice ca soluţie de securitate - 15 septembrie 2021, 07:30 - de Iulian Chifu - Sursă : Adevărul.ro

                                                                          Vladimir Putin şi Xi Jinping 

                                                                                 Foto Shutterstock

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

                                                                                   Iulian Chifu

Putin şi China: ignorarea ameninţării strategice ca soluţie de securitate

 15 septembrie 2021, 07:30

Relaţiile dintre Rusia şi China sunt definite ca unele de parteneriat strategic într-o formă întărită de cooperarea extinsă bilaterală şi multilaterală.

   Moscova şi Beijingul votează la fel în Consiliul de Securitate – vezi ultima rezoluţie pe Afganistan, care a pierdut solicitarea de creare a unei zone tampon sub egida ONU unde să fie găzduiţi până la plecare afganii ce vor să părăsească ţara, şi chiar şi aşa, cele două capitale au votat prin abţinere documentul scuturat de elemente mai relevante. Apoi, Rusia şi China împărtăşesc valori similare ale suveranităţii extinse şi intangibile terţilor chiar şi acceptând nivelul oricărui regim dictatorial sau autocratic, indiferent dacă sunt încălcate drepturile omului în aceste state. Şi ambele state se sprijină reciproc pe terţe zone, inclusiv pe dimensiunea exerciţiilor militare. 

Asimetria ruso-chineză în epoca Putin-Xi 

  Asta nu înseamnă că relaţiile acestea aparent excelente nu sunt supuse unor tensiuni tradiţionale, venite din trecutul istoric şi disputelor teritoriale. Astfel, China are forţa economică majoră şi, mai nou, forţa tehnologică masivă pe care a dobândit-o inclusiv copiind şi furând prototipuri ruseşti – vezi avionul de vânătoare de a cincea generaţie copiat după omologul său rus Suhoi. Dar şi lipsuri substanţiale şi critice, chiar dacă inexplicabile – vezi cazul semiconductorilor sau al industriei aeronautice. Dar raportul de forţe s-a schimbat dramatic şi asimetria de asemenea, astfel că Beijingul a fost jucătorul principal care aspiră să preia rolul de challenger global al Statelor Unite, într-o lume în care deja puterea şi rolul actorilor s-au disipat mult de la varianta celor două superputeri din perioada Războiului Rece. 

  În plus, Rusia şi China au dispute, divergenţe şi spaţii de competiţie şi confruntare tot mai relevante pe tot spectrul: mai întâi în Asia Centrală, unde China a preluat majoritar aspectele economice şi energetice, dar şi controlul politic în defavoarea Rusiei, beneficiind şi de dorinţa statelor din regiune de a contrabalansa controlul Moscovei, fosta metropolă din perioada sovietică(ultimele evoluţii din Afganistan au readus trupele ruse la frontiera de sud a fostului imperiu sovietic, cu excepţia Turkmenistanului neutru); apoi în Extremul Orient Rus, acolo unde numarul oficial al chinezilor depăşeşte deja numărul ruşilor aflaţi la Est de Munţii Urali; în fine, chiar în afacerile internaţionale, în care Rusia devine partenerul mai mic şi mai dependent al Chinei, în ciuda strategiilor şi ambiţiilor lui Putin. 

  Din punct de vedere strategic, orice analiză ar proba că, de fapt, China este cea mai mare ameninţare la adresa securităţii Rusiei, inclusiv a componentei militare. De asemenea, cele două state sunt vecine, iar raportul demografic arată tendinţa naturală de „revărsare” a Chinei către Extremul Orient Rus. China beneficiază de resursele ruse care se află şi ele, în cea mai mare parte, în Siberia sau, în orice caz, la Est de Ural. Deci ameninţarea vine de la un asemenea actor, gratulat cu titlul de partener strategic şi faţă de care Rusia pare să ignore existenţa vreunei ameninţări. 

  Soluţia de securitate la îndemână în cazul Chinei: nu există ameninţarea! 

   E adevărat că, în această materie, se lucrează mult mai mult cu percepţia ameninţării, care are drept referenţial publicul, mass media şi în mai mică măsură analiza pragmatică a raportului de forţe, a discrepanţei militare şi geografice sau a relaţiilor şi nevoilor de materii prime – căutate de către China şi posedate de către Rusia. Toate ingredientele unei formule confruntaţionale sunt pe teren, nu lipsesc decât scânteia şi declanşatorul unui conflict.

   Aceleaşi analize serioase pot să releve şi să certifice faptul că acţiunile Rusiei sunt mai degrabă un bluf. Pentru a acoperi o ameninţare pentru care nu au, de fapt, nici un răspuns şi formă de contracarare, autorităţile ruse ocultează şi ascund ameninţările Chinei, promovează public pe toate canalele oficiale apropierea de Rusia, cultivând, de fapt, o perdea de fum a ameninţărilor Occidentului împotriva sa. Campania de propagandă este atât de puternică încât a trecut şi prin menţiunea, din celebrul editorial – fluviu al lui Vladimir Putin că Occidentul a vrut dintotdeauna distrugerea Rusiei, de aceea a construit statul ucrainean, în varianta anti-rusă, chiar de la fondare. 

  Analiştii relevanţi susţin că, la acest capitol, Putin se comportă ca un personaj care se ascunde după deget: acesta nu-l poate ascunde, e dezvăluit de propria sa existenţă, dar pretinde în continuare că nu e văzut de cei din jur. Aşa şi acum, Vladimir Putin şi autorităţile ruse au găsit soluţia de securitate în faţa principalei lor ameninţări prin ignorarea ei: pur şi simplu nu există! Şi acest tip de comportament se repercutează la nivelul întregului sistem de comunicare, acţiune şi decizie al Rusiei, la toate nivelurile. 

Trădarea rusă: Putin în 2021 

 Fareed Zacharia, Niall Ferguson, Rutger Bregman, Stephen Sackur, John Bolton, Charles Cupchan, Masha Gessen sau Michael McFall cu care am discutat, cu toţii apreciază că acest tip de comportament actual al lui Vladimir Putin poate fi caracterizat drept o adevărată trădare a intereselor naţionale ruse. Un singur amendament am, şi ni-l oferă exerciţiile masive Zapad 2021, care au drept participant India - în condiţiile în care China şi Pakistanul nu au fost invitaţi. Deci semnalul politic este cel al unei deschideri de alternative şi testarea şi unor variante de contracarare a Chinei, care nu apăruseră public sub nici o formă până azi. 

  Pe de altă parte, toţi cei citaţi se separă când începem să abordăm tema perspectivei de racolare şi aducere a Rusiei alături de Occident, în efortul de îndiguire a Chinei. Într-adevăt, s-a vorbit despre tentaţia realizării unui acord SUA-Rusia împotriva Chinei cam în termenii în care în anii 68-70 a fost realizată, în perioada Nixon-Kissinger, ruperea Chinei din blocul socialist şi singularizarea ei. Deci o acţiune în oglindă de asociere cu cel mai slab dintre partenerii autocratici împotriva celor mai puternici. Aici mă alătur mai degrabă lui Niall Ferguson care susţine că perspectivele obţinerii unui avantaj din partea Rusiei ar putea fi unele complet dezavantajoase şi inacceptabile pentru SUA şi Occident, odată ce Rusia va dori elemente foarte serioase, eventual pe seama statelor Europei Centrale şi de Est, inclusiv a Ucrainei. Nu sunt de acord, însă, cu perspectiva sa că merită încercată combinaţia în orice condiţii.

 

  Sigur, Putin îşi neglijează elementele profesioniste din preajmă, cele de analiză la rece, pragmatică venite din partea tuturor – cu precădere de la dimensiunea militară – şi preferă distragerea de la problemele reale prin celebra teză a ameninţării venite din partea Occidentului şi aventuri militariste la distanţă – Siria, Libia, Republica Centr-africană etc. Aceasta este formula găsită de soluţionare a marilor teme strategice flagrante şi grele – precum China şi ameninţările venind din partea vecinului său masiv – prin ignorarea deliberată a faptului că ar exista problema în cauză. Sau că ceva rău s-ar putea întâmpla vreodată din partea partenerului său de la Beijing. 

  Dacă soluţia de securitate a Federaţiei Ruse în raport cu China este ignorarea problemei şi să pretindem că subiectul şi problema nu există, sigur e o abordare iresponsabilă. Însă semnalul de la Zapad, prin prezenţa unui contingent de trupe indiene, arată că abordarea Rusiei e ceva mai sofisticată, că există conştiinţa unei vulnerabilităţi majore faţă de China, iar îmbrăţişarea frăţească şi de parteneriat se produce tocmai pentru a-i adormi vigilenţa, şi a nu determina o ruptură.

   E adevărat că persistă şi varianta cinică a faptului că, în realitate, Rusia nu are resurse şi nici putere pentru a contracara ameninţările venite din partea Chinei. Iar pentru a nu a arăta propriului public slăbiciunea şi dimensiunea dezastrului, Moscova a ales să ignore ameninţarea şi să declare cât mai des parteneriatul strategic cu China drept pavăză în faţa ameninţărilor externe, inclusiv din partea Beijingului, şi faţă de orice calcul ar arăta că, din contra, chiar aceasta este marea problemă a Rusiei. 

Cineva s-ar putea întreba dacă, în aceste condiţii, dacă alinierea Rusiei la Occident nu se va face pe seama Ucrainei sau prin negocierea altor poziţii pe seama statelor Europei Centrale şi de Est. Fără a respinge complet o asemenea posibilitate, trebuie spus că probabilitatea este redusă. Şi folosesc drept argument tocmai Declaraţia de Parteneriat Strategic SUA-Ucraina care subliniază sprijinul SUA pe dimensiunea de securitate pentru Ucraina. În fapt, nici SUA, nici alte state europene nu pot ceda Ucraina sau vreun alt stat democratic din spaţiul dintre frontiera UE şi a NATO şi teritoriul rus, unei „sfere de infuenţă” sau unei formule de integrare de tip „stat comun.” Suma sancţiunilor prezente în portofoliile statelor şi marilor companii multinaţionale sunt proba cea mai elocventă că aceste teme nu vor fi niciodată abandonate, nuanţate sau schimbate radical în viitorul previzibil.

citeste totul despre: vladimir putin china kremlin moscova beijing
Citeste mai mult: adev.ro/qzgj0t

Citeste mai mult: adev.ro/qzgj0t

”Generalul, ipocrizia politică şi trădarea de ţară ”- Ion Petrescu ,analist militar- 16 septembrie 2021, 13:17 - Sursă :Adevarul..ro

                                            Generalii Mark Milley şi Li Zuocheng. 

                                                                 Sursa: A.P.


http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Ion 

Petrescu

 

Analist militar

Generalul, ipocrizia politică şi trădarea de ţară 

16 septembrie 2021, 13:17

 Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi regăsit într-o dispută, cu rezonanţă publică, peste Ocean, unele elemente asemănătoare, din întâmplări anterioare, petrecute pe malurile Dâmboviţei. Regula unificatoare este simplă şi la Washington D.C. şi la Bucureşti. Când vrei să scapi, cu orice preţ, de cineva, îi cauţi sau îi inventezi o scamă şi catapultarea vine de la sine.

  Cine nu a fost la Pentagon, măcar o singură dată, poate fi păcălit de luările de poziţie, evident partizane, ale celor care acum îl atacă pe Mark Alexander Milley, general al armatei Statelor Unite şi al 20-lea preşedinte al Comitetului Şefilor de State Majore, de la Pentagon, un înstelat care a fost anterior cel de-al 39-lea şef de stat major al Forţelor Terestre ale SUA. 

  Rândurile de mai jos nu au ca scop decât semnalarea fumigenelor imagologice, lansate în arena mediatică americană, într-un moment şi aşa dificil pentru preşedintele Joseph Robinette Biden Jr., al 46-lea şi actualul preşedinte al Statelor Unite. 

Care sunt faptele incriminate? 

  Generalul Mark Milley ar fi iniţiat două convorbiri telefonice cu omologul său chinez în lunile finale ale preşedinţiei lui Donald Trump - după unele surse, pentru a da asigurări Beijingului că Statele Unite nu vor ataca Republica Populară Chineză -, după cum a confirmat pe 15 septembrie 2021, un purtător de cuvânt al lui Milley. 

  Presa americană a fost iniţial informată de cele două dialoguri telefonice printr-o dezvăluire care vrea să genereze un succes de public al cărţii intitulată sugestiv "Pericolul", una care urmează să apară, tomul fiind rodul muncii jurnaliştilor Bob Woodward şi Robert Costa.  

  Din punct de vedere tehnic, asemenea convorbiri telefonice au fost, sunt şi vor fi supravegheate şi înregistrate de serviciile de informaţii adecvate, din SUA şi din China comunistă, urmând ca apoi stenogramele acestora să fie înaintate structurilor de conducere naţională de la Washington D.C. şi Beijing.  

  Omologul chinez al lui Mark Milley este Li Zuocheng, născut în octombrie 1953, general al Armatei Populare de Eliberare din China, care îşi serveşte acum patria ca şef al Departamentului Statului Major al Comisiei Militare Centrale.  

  Ca şi Milley, care a condus trupele terestre americane, Zuocheng a comandat anterior Forţele Terestre ale Chinei (2015-2017).  

  Li Zuocheng este un veteran al războiului chino-vietnamez, despre care, în treacăt fie spus, este bine să se ştie că forţa de invazie chineză, de peste un milion de militari chinezi a luat o lecţie dură de apărare inteligentă din partea armatei comuniste vietnameze, care a opus o dârză şi eficientă rezistenţă determinând retragerea corpului expediţionar chinez din nordul Vietnamului. 

  Faptul că generalul Li Zuocheng nu a dezvăluit cele două dialoguri telefonice înseamnă atât respectarea confidenţialităţii convorbirilor, la acest nivel foarte înalt, cât şi înţelegerea situaţiei dificile, "pe muchie de cuţit", a omologului american, care - conform legislaţiei americane - risca propria sa libertate, pentru a menţine pacea între ţara sa şi China, un stat cu nu puţine cu arme nucleare.  

Dar generalul Mark Milley nu era singur în lumea militară americană.  

  Conducerea Direcţiei de Informaţii a Apărării ştia de cele două convorbiri telefonice, cu care, tacit, a fost de acord, altfel, după primul dialog ar fi informat imediat pe preşedintele de atunci al SUA şi ar fi blocat derularea celui de-al doilea demers de comunicare de la nivelul înalt al Pentagonului, la cel al Comisiei Militare Chineze. 

 Dar şeful Direcţiei de Informaţii a Apărării nu a reacţionat, ştiind conţinutul pragmatic al unor asemenea demersuri.  

  Prin natura atribuţiilor sale, CIA - ca prima agenţie de informaţii străine din lume - a cărei activitate este vitală pentru securitatea naţională a SUA, având drept scop declarat să ofere liderilor americani informaţiile de care au nevoie pentru a menţine ţara în siguranţă, nu avea cum să nu ştie de convorbirile generalilor Mark Milley şi Li Zuocheng. 

  Asta pentru simplul motiv că preşedinţii Statelor Unite, iau deciziile politice în funcţie de informaţiile pe care le furnizează Agenţia de Informaţii Centrală, capabilă să obţină şi să analizeze date confidenţiale de importanţă strategică. 

 Dar şeful CIA, înţelegând motivaţiile unor asemenea demersuri, nu a reacţionat.   

 Aşa că dacă se pune - în mod dogmatic, ipocrit, de unii politicieni americani - problema unei demisii, corect ar fi să se declanşeze un lanţ de demisii, deoarece, în mod obiectiv, iniţiativele generalului Milley au fost cunoscute, susţinute tacit şi ţinute secrete de oficiali americani lucizi.

  Să nu uităm că în absenţa unor dialoguri strict profesionale, între şefii armatelor SUA şi Chinei comuniste, alternativa era acceptarea ipotetică a recursului la manu militari.

   Aşa a fost ordinul lui Donald Trump de a se declanşa un atac aerian masiv asupra Iranului, operaţiune rapid contramandată, în împrejurări neclarificate nici azi, dar - nota bene - generalul Mark Alexander Milley, era atunci prezent la Pentagon, tot ca preşedinte al Comitetului Şefilor de State Majore. 

  Echilibrat, actualul preşedinte al SUA, Joe Biden, a înţeles cât de sensibilă este abordarea - cu ochii prezentului - a temerităţii de atunci a generalului Milley şi a reafirmat public marea sa încredere în cel care comandă de facto Forţele Armate ale SUA.  

  O ipotetică trecere în rezervă a lui Mark Milley ar putea genera dezvăluiri şi asupra detaliilor, nu din cele mai plăcute, care au generat bulibăşeala retragerii ultimelor trupe americane din Afganistan şi au produs neaşteptatul haos la evacuarea celor care preferau să îşi părăsească ţara, decât să trăiască sub regimul taliban.  

  Cert este că sfaturile militarilor nu au fost atunci ascultate şi nici urmate de administraţia Biden şi lumea întreagă a asistat, uluită, la plecarea în regim de urgenţă a ultimelor unităţi ale forţei expediţionare americane şi la evacuarea - ca într-un film de acţiune marcat şi de o acţiune sinucigaşă, ce a dus la uciderea a 13 tineri militari ai SUA - unei mulţimi disperate, în condiţiile încercuirii aeroportului din Kabul, unde se aflau profesionişti militari americani, de talibani înarmaţi.  

  Purtătorul de cuvânt al şefului armatei americane, colonelul Dave Butler, a confirmat pe 15.09.2021, că Milley a făcut apelurile, dar a spus că acestea au fost de rutină, în contextul în care generalul nr. 1 al SUA „comunică regulat cu şefii apărării din întreaga lume, inclusiv cu cei din China şi Rusia. Aceste conversaţii rămân vitale pentru îmbunătăţirea înţelegerii reciproce a intereselor de securitate naţională a SUA, reducerea tensiunilor, oferirea de claritate şi evitarea consecinţelor sau conflictelor neintenţionate”.  

  La Pentagon, secretarul de presă John Kirby le-a spus jurnaliştilor: „Nu am văzut nimic, din ceea ce am citit, care să provoace vreo îngrijorare” şi că astfel de apeluri sunt „personalizate, coordonate şi transparente, cât de transparente pot fi”.  

  Afirmaţiile lui Butler şi Kirby par a fi mai apropiate de ceea ce ar fi fost cele două convorbiri, în condiţiile în care prin natura atribuţiilor sale, generalul Milley oferă sfaturi şi consiliere secretarului apărării şi preşedintelui SUA, în situaţii de criză militară.  

 Pe de altă parte este greu de crezut că la nivelul informaţiilor la care acces, preşedintele Republicii Populare Chineze, Xi Jinping, ar fi putut da credit zvonurilor că Trump dorea un atac asupra Chinei comuniste, pentru a genera o situaţie în care să rămână salvator al naţiunii americane, cu un nou mandat, impus de o confruntare militară ipotetică şi absurdă.  

  Jurnaliştii Bob Woodward şi Robert Costa, altfel cu o scriitură atractivă, sugerează în cartea lor ce pare a fi senzaţională că generalul Milley era „sigur că Trump a intrat într-un declin psihic grav în urma alegerilor” şi apoi a convocat o reuniune secretă la Pentagon pentru a revizui protocoalele militare, ordonând înalţilor oficiali militari să nu primească ordine de la nimeni, dacă el, şeful apărării SUA, nu era implicat.  

  Este de mirare că Woodward şi Costa nu ştiu sau uită că şedinţele la un asemenea înalt nivel sunt înregistrate şi se desfăşoară în prezenţa unor terţi, care au obligaţia să informeze alte centre de putere, în statul american, dacă cele discutate nu au fost "by the book"/"ca la carte".  

  În plus, structurile informative americane erau obligate - la instalarea noii administraţii prezidenţiale - să semnaleze preşedintelui Joe Biden ce oficiali militari nu mai prezintă încredere şi trebuie schimbaţi din funcţie, pentru neprofesionalism, neglijenţă în serviciu sau orice alt act neconform cu rigorile vieţii militare, implicit invocata - în mod ipocrit - trădare de ţară.  

  Peste Ocean, ca şi pe plai mioritic este încă puternică prejudecata că purtătorii de uniforme militare sunt, în raporturile lor de serviciu, cu politicienii momentului, doar simpli executanţi, fără drept la opinie calificată, chiar dacă prin natura evoluţiei lor în cariera armelor şi a coeficientului de inteligenţă reală, nu mimat pe micul ecran, surclasează pe superman-ii mediocrităţii recunoscute rapid de opinia publică. 

  Speculaţiile unor senatori republicani, vizând trecerea imediată în rezervă a generalului Milley, pentru că a avut dialoguri succesive cu omologul de la Beijing - care prin procedura desfăşurării lor, a conţinutului dialogului telefonic şi a antecedentelor existente ţineau doar de o obligaţie înscrisă în fişa postului şefului apărării SUA - confirmă habarnismul unor politicieni, de data asta americani - dar asemenea specimene găsim, cu duiumul şi pe la noi - atunci când se pronunţă în chestiuni care ţin de ierarhia, regulile şi dinamica strict profesională a celor care contribuie la evoluţia organismului militar.  

  Până la urmă, o bilă albă merită Jennifer Rene Psaki, consilierul politic american care ocupă funcţia de al 34-lea şi actual secretar de presă de la Casa Albă. 

 Ea a reamintit celor interesaţi de subiect că actualul preşedinte al SUA respectă Constituţia, nu încurajează o insurecţie, respectă statul de drept şi are încredere deplină în generalul Milley.  

  Peste Ocean nu a fost auzit, dar practic se aplică, mesajul unui ex-şef de Stat Major General post decembrist, care în ziua instalării sale în funcţie, la Bucureşti, afirma că respectă controlul democrat civil asupra armatei, dar nu controlul unor civili neavizaţi asupra militarilor.  

  Şi după cum merg lucrurile în ţara noastră, întrebarea retorică, evident incomodă, este cine perpetuează trădarea de ţară, la nivel înalt, promovând măsuri instituţionale împotriva intereselor reale ale cetăţenilor români?

Ion Petrescu a publicat un nou articol acum 2 ore

 

citeste totul despre: pentagon general mark milley general li zuocheng

Citeste mai mult: adev.ro/qzitrd

î