Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Lăsându-se purtat de vântul iernatic al apărării lui Dan Andronic,
așa cum a făcut cu Elena Udrea, Alina Bica și Traian Băsescu, Ion
Cristoiu ajunge să dea viață proverbului „unde dai și unde crapă“. A
vrut să lovească în „Binom “ și a nimerit pe alăturea cu drumul, dar rău
de tot alăturea. Adică, chiar în cei pentru care se pune pavăză.
Culmea, în toți patru deodată. Atâta precizie mai rar, chiar și la un
ditamai maestrul. Aventurile jurnalului început de Elena Udrea în vremurile de
restriște ale campaniei din 2014, culminate cu fotografiile de la Paris
într-o companie care între timp a trebuit să schimbe luxul cu
austeritatea, continuă cu un biet paragraf citat de Cristoiu, dar
rectificat ulterior de protagonistă. Să-l lecturăm: „Cu el (cu Dan
Andronic, n.n.) a fost o poveste mai de mult. Acum vreun an am aflat de
la Bica că a semnat mandat cerut de SRI pentru Andronic. El vorbea des
cu Preşedintele la telefon. L-am întrebat pe Preşedinte dacă ştie. Nu
ştia. I-a chemat pe cei de la SRI, care nu au recunoscut inițial. Apoi
au spus că au retras mandatul. Am verificat, nu era adevărat. I-am
transmis Preşedintelui. I-a chemat din nou. Până la urmă au oprit
ascultările, care nu aveau nici un temei legal“. Boacăna e dincolo de orice așteptări, nici nu-i de mirare că ai lui
Ghiță & Felix au sărit în sus de bucurie. Vorba clasicilor, așa
„pleașcă“ mai rar. În traducere, buclucașa poveste arată cam așa: Bica
i-a spus lui Udrea, prietena și „sursa alternativă“, că Dan Andronic are
probleme mari, iar SRI-ul, nemernicul de Coldea probabil, îi cere să
semnze un mandat de interceptare pe siguranță națională se subînțelege,
dar nu e sigur. Episodul se petrece în anul 2013 - Cristoiu, în
febrilitatea transcrierii, a greșit anul, nu-i bai, l-a corectat Udrea
-, perioadă în care Andronic „vorbea des cu președintele la telefon“.
Normal, nimic de zis, așa-i la presa de partid și de stat. Udrea îi
spune președintelui, normal și asta, din motive deja cunoscute.
Președintele însă habar n-avea, iar normal, fiind vorba de un dosar de
siguranță națională sau de corupție, nu era treaba președintelui să știe
ce mandate, cine și de ce se dau/cer. De aici încolo, însă, lucrurile se complică, o iau razna: prezidentul
îi cheamă la el pe „cei de la SRI“, pe șefi, se înțelege, și îi ia la
întrebări. Ăștia nu și nu, nici vorbă de vreun mandat. Ce erau să facă,
știau și ei că șeful face urât la supărare. Și ca să vă dați seama în ce
fel, să facem o paranteză tot cu episodul Paris. „Aceasta este o operaţiune pe care serviciile, un serviciu românesc şi unul francez, şi l-au făcut între ele.“ (Traian Băsescu, 30 octombrie 2014, B1 TV) „Am discutat și ieri, și alaltăieri, și astăzi cu șefii
serviciilor. Problema mea e dacă nu e filaj românesc, dacă nu e al
statului, la puterea pe care o aveți să îmi spuneți în câteva zile al
cui e. Să lămurească public cine a făcut filajul!“ (Traian Băsescu, 31 octombrie, Realitatea TV) „Am avut decretul scris (de demitere a adjunctului SRI, Florian
Coldea, n.a.), doar că nu l-am semnat. Am primit un alt raport al
Serviciului în două săptămâni, care îmi arăta altă realitate decât cea
intuită de noi toți - că nu puteau să fie paparazzii - pentru că s-a
făcut rost de facturi. Dacă erau servicii românești, aş fi semnat
decretul - era evident că era un joc politic al unui serviciu. Primind
un raport, strict secret, nu o să-l pot face public niciodată. Nu cred
că poate fi desecretizat, cel puțin în următorii zece ani.“ (Traian Basescu, la B1 TV, 24TV, februarie 2015) Revenind. Șefii SRI nu recunosc inițial nimic în legătură cu mandatul
pentru Andronic, dar, presați, cedează și spun că l-au retras. Udrea nu
se lasă, știe ea ce știe și, oricum, n-are încredere decât în prietena
Bica (și în fostul): „ia vezi tu care-i treaba, verifică!“. Stupoare!
Nenorociții de sereiști mințiseră, îndrăzniseră să-l mintă pe însuși
președintele. „Am verificat, nu era adevărat. I-am transmis Preşedintelui“, se confesează Udrea jurnalului. Dar bomba, cum se zice acum prin presa noastră, de abia acum vine: „I-a chemat din nou. Până la urmă au oprit ascultările, care nu aveau nici un temei legal“. Tare chestia, nu? Președintele României oprește o anchetă în curs,
oprește ascultările SRI! Una din două: fie SRI nu avea mandat obținut de
la judecător, nu de la Bica, ea doar putea să ceară judecătorului în
calitate de șefă DIICOT - „binomul“ sau „trinomul“,
Marea Adunare trebuie să ne lămurească urgent cum stă treaba! -, fie
președintele a comis un grav, dar grav de tot, abuz în funcție sau cum
i-o spune în Codul Penal. Urmarea poveștii e chiar nostimă. Realizând boacăna, tandemul
Udrea-Cristoiu o dă la întors. Motivele nu sunt complicate: prietena
Bica intră și mai rău la apă, adica la beci, dacă ne uităm la ce-a pățit
judecătoarea Georgeta Barbălată de la ÎCCJ, care a luat 4 ani cu
executare pentru exact aceleași lucruri: favorizarea infractorului și
„divulgarea de date referitoare la persoanele care făceau obiectul de
cercetare al structurilor informative, date pe care le cunoștea în
virtutea atribuțiilor de serviciu, acțiunile sale fiind de natură a pune
în pericol siguranța statului“. Ne putem doar imagina cam ce i-a spus Udrea lui Cristoiu la telefonul
dat după apariția fragmentului de jurnal, dar public a fost ca la Radio
Erevan: „Am rectificat deja. Nu mi-a spus Bica, ci mi s-a spus că Bica...“. Sesizați nuanța... Și mai nostimă e grija maternă pe care nu contenește Udrea să i-o poarte fostului președinte (mai bine lipsă!). „Ceea ce contează în acest caz e faptul că președintele putea să fie ascultat chiar și printr-un intermediar.“Se
mai întâmplă, asta-i viața și la case mai mari, când „intermediarul“ e
implicat în vreun dosar de corupție sau de siguranță națională. Un motiv
în plus ca „intermediarii“ să fie selectați mai cu atenție! Nu mai
vorbesc de „sursele alternative“ și de oamenii de casă. P.S. Nu știu ce-o mai scrie prin jurnalul ăla, dar i-aș da un sfat
lui Udrea, așa, ca de la un neprieten: n-ar putea să-i ia jurnalul lui
Cristoiu? Și să se asigure, nu știu cum, și că n-are copii?
Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică
crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul
Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în
Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu
numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip
cetățenesc, asociate simbolic sistemului. Franța poate răsufla ușurată după al doilea tur de scrutin al
alegerilor regionale: grație sistemului de vot uninominal în două
tururi, pe fondul mobilizării electoratului (rata de participare a fost
cu aproximativ 10 procente mai mare), formațiunea condusă de Marine
Le Pen nu a reușit să câștige în niciuna dintre regiuni, deși primul
tur indica o victorie generală a Frontului Național (FN). (În
treacăt fie spus, cum România se pregătește și ea de alegeri locale,
trebuie subliniat că organizarea unui singur tur, așa cum prevede în
continuare legislația electorală de la noi, ar lăsa, într-un caz
similar celui francez, o formațiune precum FN la cârma regiunilor.) Evident că rezultatul nu trebuie să lase în urmă concluziile
avertismentului dat de votul din turul precedent: atunci, aproape o
treime dintre francezii prezenți la urne au optat pentru un partid
naționalist, xenofob, dar și antiglobalist, antieuropean, cu un
program economic colectivist care evocă parțial, prin detaliile privind
naționalizările, programul fascist pe valul căruia Mussolini a venit
la putere. Opțiunile unei treimi dintre votanți au amintit încă o dată
că pericolul mișcărilor naționaliste și populiste este mereu prezent în
inima Europei. Democrația (liberală) descrisă începând cu secolul al
XVII-lea și construită, concret, începând cu secolul al XIX-lea e un
edificiu gândit să-și protejeze locatarii, cu prețul paradoxal,
adesea, al propriei siguranțe. Ultimele analize și comentarii din zona teoriei democrației indică
direcția deja deschisă de Tocqueville, 200 de ani mai devreme:
democrațiile pot fi lesne „desfigurate“ (formula aparține
Nadiei Urbinati) prin folosirea cu rea-credință a chiar principiilor
fondatoare. Temeliile ei conțin deopotrivă garanția drepturilor
cetățenești și ciocanul care le poate, într-un moment de slăbiciune,
sfărâma. Frontul Național crește nu de acum, el se dezvoltă în inima
unei vechi democrații de câțiva zeci de ani, se prezintă la alegeri -
deocamdată fără succes - și utilizează toate platformele de comunicare
puse la dispoziție de regimul democratic. Și totuși, în Franța,
mobilizarea democratică, combinată cu un sistem electoral gândit
pentru protecția democrației, și nu pentru promovarea unui partid sau a
altuia, a reușit să îndepărteze deocamdată pericolul. Continuând
metafora constructivistă, consolidarea democrației e un proces
care cere timp, răbdare și, măcar din când în când, bună guvernare. Cazul Poloniei, însă, mai puțin discutat, dar mai îngrijorător și mai
relevant pentru tendințele democrațiilor tinere, cum sunt cele din
Europa Centrală și de Est, indică pe de altă parte o fragilitate încă
sistemică: după alegerile din 25 octombrie, partidul conservator Lege
și Dreptate (PiS) al lui Jarosław Kaczyński a câștigat majoritatea
absolută și a format guvernul. De abia instalat, cabinetul polonez a
provocat schimbarea șefilor serviciilor secrete în noaptea următoare
votului de încredere în Parlament, printr-o decizie a comisiei
parlamentare de control al serviciilor speciale, dominată de partidul
majoritar. Mai mult decât atât, guvernul polonez a determinat
schimbarea componenței Tribunalului constituțional prin introducerea
unui amendament care a permis alegerea a cinci noi judecători, în
condițiile în care Parlamentul precedent tocmai aprobase alți cinci
candidați. Metodele de guvernare ale cabinetului au scos deja în
stradă la Varșovia, pe 12 decembrie, peste 50.000 de oameni. În aceste cazuri, mecanismele constituționale de protecție
împotriva derapajelor antidemocratice nu au funcționat, așa cum s-a
întâmplat, de altfel, și în cazul Ungariei, după venirea la putere a
lui Viktor Orbán. Mai preocupant, în pofida sancțiunilor de diverse
tipuri enunțate de oficialii europeni, modelul așa-numitei democrații „iliberale“
(conceptul este de altfel străin de litera și spiritul democrației
europene și își regăsește mai degrabă un echivalent în cel al „democrațiilor populare“)
pare să meargă înainte, cu toată dezaprobarea internațională. Ceea ce
poate aduce măcar un răspuns parțial întrebării „de ce în Polonia?“. De
unde succesul unui partid populist, eurosceptic, conservator à outrance,
într-o țară „model“ a Europei lărgite? Cum se poate explica votul dat
de polonezi, într-o țară care a trecut mult mai bine decât altele
testul crizei economice, care a asimilat mult mai echilibrat decât
altele unda de șoc a aderării la Uniunea Europeană,
care, în fine, are în spate o bogată tradiție a practicilor
democratice, a mecanismelor de mobilizare, de control și de apărare
din partea societății civile? Comentatorii vorbesc deja despre un caz polonez asemănător, în multe
privințe, cu cel maghiar. Democrațiile liberale sunt vulnerabile tocmai
pentru că rațiunea lor de a fi implică acceptarea unor breșe în
sistemul de apărare (garanțiile privind separația puterilor sau statul
de drept): democrația de tip iliberal a lui Orbán sau, mai nou, a lui
Kaczyński ar fi, pentru a utiliza de data aceasta o metaforă
biologistă, o maladie autoimună. Pentru apărarea polonezilor,
trebuie însă amintit precedentul din 2005, când același lider a
câștigat alegerile, dar a fost îndepărtat tot prin vot democratic doi
ani mai târziu. Totuși, partidele populiste nu au succes numai pentru că sistemul
democratic le permite și uneori le încurajează - din perspectivă
formală, legală, constituțională - existența. La criza de tip epistemic
a democrațiilor liberale se adaugă cel puțin alte două manifestări
ale desfigurării: populismul și tirania plebiscitului. „Comunitățile imaginate“
de care vorbea Benedict Anderson (marele teoretician al
naționalismului decedat în urmă cu câteva zile) se creează și se
mențin în virtutea exersării cotidiene a unor subiecte
constitutive. Națiunea este, cum spunea Renan, „un plebiscit de fiecare zi“,
dar natura acestuia nu este neapărat democratică, în sensul gândit de
marele artizan al variantei civice franceze. În Ungaria, în Polonia,
puterea politică a fost câștigată pe valul unei revendicări mult mai
ample și care pune serioase probleme legate de modul de funcționare a
democrațiilor astăzi. Din ce în ce mai frecvent, valul contestării -
în Bulgaria, în Turcia, în România - cere recâștigarea democrației în
expresia ei „reală“, a mulțimii. Societatea civilă - în definiția de
manual, un partener structurat în concertul democratic - nu mai
poate nici ea răspunde satisfăcător acestei revendicări difuze a
„străzii“. De aici mișcările antisistem, paradoxul suprem al
democrațiilor contemporane: făcute în numele democrației, dar
finalmente respingând, fără măcar să o știe sau să o dorească până la
capăt, instrumente elementare ale acesteia, cel puțin așa cum a fost ea
gândită în sistemul reprezentativ: parlamentul, partidele politice,
mecanismele constituționale. Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică
crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul
Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în
Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu
numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip
cetățenesc, asociate simbolic sistemului. În mai toată Europa, radicalizarea contestării se leagă de
sentimentul acut al eșecului în exercițiul reprezentării înțelese în
sens larg: strada nu se mai regăsește în Parlament, dar nici în anumite
structuri deja existente ale societății civile. Are nevoie de alte
forme de organizare, dar nu știe care ar putea fi acelea. E un moment de
imensă fragilitate, exploatată masiv în ultimii ani de partidele de tip
populist și naționalist, care capitalizează electoral noua tendință
plebiscitară a străzii, care valorifică simbolic fricile și obsesiile
mulțimii: nesiguranța locului de muncă, a integrității fizice,
terorism, teama de străini, pierderea identității în fața globalizării
sau a Europei unite.
Oricare dintre aceste angoase poate servi drept liant pentru
constituirea unei noi comunități - democratice sau nu. Modernitatea
politică s-a bizuit în fond adesea pe sentimentul fraternității
stimulate de iminența pericolelor de tot felul: foame, frică și s-a
construit, în parte, folosindu-se de acea „fecunditate a răului“
de care amintește Pierre Manent vorbind de Machiavelli. Europa
națiunilor, lansată în secolul al XIX-lea, e în mare măsură rezultatul
unui proces similar, care a coagulat nemulțumiri, angoase, pasiuni,
speranțe în jurul unui mare proiect de societate. Rămâne de văzut în ce
măsură construcția democratică europeană actuală va reuși să găsească
resursele interioare pentru o nouă reinventare.
Ca semnal, Legea privind darea în plată are meritul de a
dezmetici un sistem bancar care a suferit, şi el, de năravul
indiferenţei faţă de realitatea economică şi socială a ţării. Cu puţin timp înainte de vacanţa de iarnă, parlamentul a deschis un front de luptă împotriva băncilor prin aprobarea Legii privind darea în plată,
care promite românilor care au credite ipotecare să lase casa şi să
stingă orice datorie faţă de bancă. Băncile, care vor trebui să aplice
legea, reproşează politicienilor că scopul acestei legi, considerate
populiste, este mai degrabă rezolvarea problemelor speculatorilor
care au cumpărat scări de bloc şi le-au închiriat, a şmecherilor care
au construit blocuri sub regie proprie, ca persoană fizică, sau a
latifundiarilor care au achiziţionat terenuri în scop speculativ şi
acum nu le mai pot vinde. Aceste argumente se bizuie pe realitatea că legea nu propune limite
de aplicare, aşa cum stau lucrurile în Spania, unde, într-adevăr, au
fost protejate exclusiv persoanele cu probleme sociale, nu şi
bogătaşii. Dacă lucrurile stau aşa, este bizar să asistăm la împachetarea unei
legi în faldurile populismului, dar adevăraţii beneficari să fie tot
băieţii cu bani mulţi. Probabil că legea ar trebui retransmisă în
parlament pentru a i se trasa limite ale bunului simţ social, adică
să-l protejeze pe românul obişnuit, care şi-a permis o locuinţă de
până la 150.000 de euro, nu una de 300.00 de euro. Această ajustare are
logică economică, deoarece efectele aplicării unei legi menite să
uşureze povara speculatorilor imobiliari şi, în general, a oricărei
afaceri cu terenuri şi locuinţe sunt nefaste pentru economie. Ar fi cazul să ne reamintim că prin 2008, în vremurile elanului
imobiliar, o firmă care construia un cartier de vile sau un bloc plătea
pentru fiecare tranzacţie 16% impozit pe profit şi TVA 19%. În acelaşi
timp, pentru un proiect similar, aşa-numitul dezvoltator persoană
fizică plătea doar 2,5% impozit pe venit. Efectul acestei
reglementări, niciodată controlate riguros de Fisc, a dus la o
explozie a construirii de cartiere de vile şi de blocuri în regia unei
„persoane fizice“. Ei, acum, aceste persoane fizice, care n-au apucat
să vândă cartierul, că a dat criza peste ei, stau şi aşteaptă „darea în plată“. Cazul lor n-are nimic de-a face cu românul obişnuit, care şi-a
cumpărat o locuinţă supraevaluată, pe care criza a devalorizat-o
brutal. În acest caz, băncile au responsabilităţi deoarece ele au impus un
evaluator al proprietăţii şi au acceptat valoarea stabilită de acesta
ca fiind una de piaţă, care putea fi creditată. Băncile nu s-au implicat
câtuşi de puţin în reglarea pieţei imobiliare, nu le păsa. Încă din 2007 am tras semnale de alarmă şi am avertizat că nu există
un preţ de piaţă al proprietăţilor imobiliare şi situaţia este riscantă
pentru economie. Asta, deoarece preţul de strigare, afişat pe
site-urile companiilor care intermediau vânzarea apartamentelor,
imobilelor sau terenurilor, era considerat preţ de piaţă. În piaţa
imobiliară, platforma pe care se întâlneşte cererea cu oferta, unde se
stabileşte preţul de piaţă este biroul notarial. Nimeni nu a impus
notarilor să anunţe, riguros, lunar, preţurile la care se intermediau
apartamentele. În Franţa, această transparenţă este obligatorie. Asociaţia Franceză a Notarilor Publici
publică regulat aceste informaţii, aşa încât se poate estima o medie
pe fiecare arondisment al Parisului, în fiecare localitate a ţării.
Suma pe care doreşte o persoană să o obţină de la cumpărător pentru o
locuinţă nu este preţul de piaţă al acesteia, să ne înţelegem. Dar
nimănui nu-i păsa şi nu-i pasă nici astăzi de aceste detalii de
organizare, transparentizare şi reglementare a pieţei imobiliare. Acum, legea care propune abandonarea casei în braţele lacome ale
băncilor va afecta pentru ani buni nu doar sistemul bancar, ci şi
bunăstarea noastră. Va bloca accesul unor generaţii la cumpărarea unor
locuinţe. Bancherii spun că, de aici înainte, orice client care va
cere bani pentru cumpărarea unei case va trebui să pună pe masă
jumătate din valoarea locuinţei. Nu va fi uşor. Această lege poate pune
sub semnul întrebării programul Prima casă, deoarece statul ar putea fi şi el păgubit din cauza noilor reglementări. Desigur, băncile au practicat dobânzi uriaşe atunci când dădeau
credite în valută, comparativ cu alte state europene. Dar să nu uităm că
economia noastră avea o notă de rating slab, care-i avertiza pe
investitori asupra riscului de neplată, eram deci o economie riscantă.
Noi toţi trebuie să înţelegem că, atunci când suntem prost guvernaţi,
nu avem credibilitate, orice împrumut este scump, deoarece cei care se
încumetă să te finanţeze penalizează riscul. Ţara însăşi se împrumuta
în epocă la dobânzi mari. Dacă ştergem cu lejeritate şi de-a valma
datoriile tuturor victimelor unei crize, indiferent de poziţia
financiară, şi aruncăm povara exclusiv pe umerii finanţatorilor, noi,
ca ţară, confirmăm de fapt bănuiala că suntem neserioşi, că nu avem chef
să dăm banii înapoi. Aşa se vor vedea lucrurile de la Frankfurt sau de
la Bruxelles, acolo unde se va analiza chestiunea. Nimeni nu are nimic
împotriva măsurilor menite să uşureze viaţa oamenilor care au
într-adevăr probleme. Totodată, nimeni, în economia de piaţă, nu
salvează afacerile speculatorilor pe seama prăbuşirii unor entităţi
financiare. Pentru că, probabil, vor fi bănci care vor da faliment.
Acum, ne putem întreba dacă sistemul bancar românesc va rezista în
cazul unor falimente în lanţ. Ne mai putem întreba şi la ce dobânzi se
vor acorda creditele în viitor. O lege cu parfum populist, dar cu
efecte favorabile speculatorilor este absurdă. Ca semnal, totuşi,
legea are meritul de a dezmetici un sistem bancar care a suferit, şi
el, de năravul indiferenţei faţă de realitatea economică şi socială a
ţării.
- stire actualizata la ora 09:22, 18 decembrie 2015
Christine Lagarde
O instanţă din
Franţa a decis iniţierea unui proces împotriva directorului FMI,
Christine Lagarde, informează Reuters, citată de Mediafax. Procesul
trebuie să clarifice situația unor plăţi ilegale în valoare de 400 de
milioane de euro făcute de Lagarde către omul de afaceri francez Bernard
Tapie. Evenimentul s-ar fi produs acum aproape 20 de ani, când Christine Lagarde era ministru al Economiei în administraţia preşedintelui Nicolas Sarkozy. Procesul Lagarde va fi judecat de Curtea de Justiţie a Republicii Franţa, a transmis procurorul general francez. "Doamna
Lagarde va reitera că a acţionat în interesul statului francez, prin
respectarea în totalitate a legii", a transmis, în replică, biroul
directorului Fondului Monetar Internaţional. Decizia de joi este
surprinzătoare, dat fiind că procurorii recomandaseră în septembrie
încetarea anchetei care o viza pe Christine Lagarde. Fostul
ministru al Economiei este cercetată pentru neglijenţă în serviciu,
reproşându-i-se că nu s-a opus unei decizii de arbitraj şi nu a formulat
recurs contra sentinţei din iulie 2008 care îl favoriza pe Bernard
Tapie. Dosarul se referă la o sentinţă de arbitraj prin care Bernard
Tapie a primit 403 milioane de euro, dintre care 45 de milioane ca
prejudiciu moral, pentru încheierea unui litigiu cu Banca Crédit
Lyonnais privind vânzarea Adidas în 1994.
- stire actualizata la ora 10:14, 18 decembrie 2015
Călin Popescu Tăriceanu
Lansat pe
piaţă ca un concurent al PNL, partidul lui Tăriceanu pare să fure din
electoratul PSD. Liderii social-democraţi îl consideră prea apropiat de
Victor Ponta şi iau în calcul debarcarea sa din fruntea Senatului. În
schimb, relaţia PSD cu UNPR pare să funcţioneze mult mai bine. Guvernul
Victor Ponta a rezistat la putere, până recent, fiind sprijinit de o
coaliţie PSD-UNPR-ALDE. După demisia lui Victor Ponta, cele trei partide
au rămas, teoretic, aliate în Parlament, dar interesele lor s-au
dovedit divergente. PSD şi UNPR nu vor să meargă împotriva valului
popular şi au votat Guvernul Cioloş şi bugetul pe 2016, în timp ce ALDE a
votat împotrivă în ambele cazuri. În ultimele
zile, tensiunile dintre PSD şi ALDE au escaladat. Preşedintele PSD,
Liviu Dragnea, a declarat, ieri, întrebat despre disputa avută miercuri
în Parlament cu liderul ALDE Călin Popescu Tăriceanu, că formaţiunea
acestuia a avut recent poziţii diferite de cele ale PSD, astfel încât
este posibil ca alianţa „în fapt să nu mai existe”. „Era o
funcţionare, colaborare parlamentară care funcţiona, dar în mai multe
rânduri cei de la ALDE nu au mai votat cum am votat noi şi UNPR. S-ar putea ca în fapt să nu mai existe (alianţa - n.r.)”, a spus Dragnea. Tot
ieri a ieşit la rampă şi președintele Camerei Deputaților, Valeriu
Zgonea, care a comentat că, de dragul de a face breaking news, unii
politicieni “se complac în situaţia de a-şi acuza proprii colegi”. „Nu
te poţi ridica de la tribuna Parlamentului şi să-i acuzi pe colegii tăi,
neştiind nici măcar regulamentul pe care îl ai şi acuzând că nu ai fost
tu în sală”, a comentat Valeriu Zgonea. Miercuri, în timpul
votului pe bugetul pentru anul 2016, Călin Popescu Tăriceanu, șeful
Senatului şi copreşedinte al ALDE, a vrut să aibă o intervenție în
plenul reunit al Parlamentului, însă Valeriu Zgonea i-a transmis lui
Tăriceanu că dezbaterile pe buget au avut loc cu o zi înainte.
De ce sunt îngrijoraţi social-democraţii
După
vot, Tăriceanu a criticat bugetul, pe care l-a calificat drept “o
mâncare cu carne şi cu varză de Bruxelles”, precizând că legea condamnă
la stagnare economică. În replică, preşedintele PSD Liviu Dragnea a
declarat că este profund dezamăgit de faptul că parlamentarii ALDE au
votat împotriva măririi pensiilor cu 5% și a precizat că nu înțelege ce
înseamnă „buget varză cu carne”. Cum
se explică toată această escaladare a declaraţiilor? Liviu Dragnea nu a
fost niciodată apropiat de Călin Popescu Tăriceanu, opunându-se
instalării acestuia în fruntea Senatului, produsă în 2014, la dorinţa
expresă a lui Victor Ponta. Acum, însă au apărut elemente suplimentare. Potrivit
unor surse din PSD, sondajele interne ale partidului arată că ALDE
atrage votanţi din zona PSD. Or, partidul a fost lansat pe piaţă, cu
sprijinul PSD, tocmai pentru a atrage alegători PNL, în numele
continuării USL. Mai mult, în Parlament au apărut zvonuri despre un plan
care ar viza lansarea unei alianţe social-liberale între adepţii lui
Ponta din PSD şi ALDE. Dacă se va ajunge aici, PSD ia în calcul
schimbarea lui Călin Popescu Tăriceanu din fruntea Senatului la
începutul sesiunii viitoare, au precizat sursele citate.
Întâlnire Dîncu-UNPR
Dacă
PSD şi ALDE par să aibă drumuri separate, nu acelaşi lucru se poate
spune despre Liviu Dragnea şi Gabriel Oprea. Cele două partide ar putea
să continue colaborarea, deşi o decizie în acest sens nu a fost luată.
Negocierile pe această temă ar fi fost purtate de vicepremierul Vasile
Dîncu, care s-a întâlnit zilele trecute cu parlamentarii UNPR. Potrivit
informaţiilor neoficiale, discuţiile ar fi vizat depunerea de liste
comune la viitoare alegeri şi chiar formarea unui guvern PSD-UNPR după
viitoarele alegeri, dacă alianţa formată din cele două partide le va
câştiga. Liderul PSD, Liviu Dragnea, a recunoscut existenţa
întâlnirii, dar a susţinut că nu s-ar fi discutat despre alegerile
viitoare sau despre viitorul guvern. El a explicat că discuţiile au
avut loc pentru că parlamentarii UNPR l-au invitat pe vicepremier, iar
“orice membru al Cabinetului care este invitat la grupurile parlamentare
este prezent”. De remarcat , însă, că liderul PSD nu a spus care a
fost subiectul discuţiei. El a adăugat că, în mod sigur,
social-democraţii vor analiza în structurile partidului, la începutul
anului viitor, posibilele variante de alianţe politice pe care PSD le
poate încheia.
