http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Analiza 22
Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică
crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul
Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în
Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu
numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip
cetățenesc, asociate simbolic sistemului.
Franța poate răsufla ușurată după al doilea tur de scrutin al alegerilor regionale: grație sistemului de vot uninominal în două tururi, pe fondul mobilizării electoratului (rata de participare a fost cu aproximativ 10 procente mai mare), formațiunea condusă de Marine Le Pen nu a reușit să câștige în niciuna dintre regiuni, deși primul tur indica o victorie generală a Frontului Național (FN). (În treacăt fie spus, cum România se pregătește și ea de alegeri locale, trebuie subliniat că organizarea unui singur tur, așa cum prevede în continuare legislația electorală de la noi, ar lăsa, într-un caz similar celui francez, o formațiune precum FN la cârma regiunilor.)
Evident că rezultatul nu trebuie să lase în urmă concluziile avertismentului dat de votul din turul precedent: atunci, aproape o treime dintre francezii prezenți la urne au optat pentru un partid naționalist, xenofob, dar și antiglobalist, antieuropean, cu un program economic colectivist care evocă parțial, prin detaliile privind naționalizările, programul fascist pe valul căruia Mussolini a venit la putere. Opțiunile unei treimi dintre votanți au amintit încă o dată că pericolul mișcărilor naționaliste și populiste este mereu prezent în inima Europei. Democrația (liberală) descrisă începând cu secolul al XVII-lea și construită, concret, începând cu secolul al XIX-lea e un edificiu gândit să-și protejeze locatarii, cu prețul paradoxal, adesea, al propriei siguranțe.
Ultimele analize și comentarii din zona teoriei democrației indică direcția deja deschisă de Tocqueville, 200 de ani mai devreme: democrațiile pot fi lesne „desfigurate“ (formula aparține Nadiei Urbinati) prin folosirea cu rea-credință a chiar principiilor fondatoare. Temeliile ei conțin deopotrivă garanția drepturilor cetățenești și ciocanul care le poate, într-un moment de slăbiciune, sfărâma. Frontul Național crește nu de acum, el se dezvoltă în inima unei vechi democrații de câțiva zeci de ani, se prezintă la alegeri - deocamdată fără succes - și utilizează toate platformele de comunicare puse la dispoziție de regimul democratic. Și totuși, în Franța, mobilizarea democratică, combinată cu un sistem electoral gândit pentru protecția democrației, și nu pentru promovarea unui partid sau a altuia, a reușit să îndepărteze deocamdată pericolul. Continuând metafora constructivistă, consolidarea democrației e un proces care cere timp, răbdare și, măcar din când în când, bună guvernare.
Cazul Poloniei, însă, mai puțin discutat, dar mai îngrijorător și mai relevant pentru tendințele democrațiilor tinere, cum sunt cele din Europa Centrală și de Est, indică pe de altă parte o fragilitate încă sistemică: după alegerile din 25 octombrie, partidul conservator Lege și Dreptate (PiS) al lui Jarosław Kaczyński a câștigat majoritatea absolută și a format guvernul. De abia instalat, cabinetul polonez a provocat schimbarea șefilor serviciilor secrete în noaptea următoare votului de încredere în Parlament, printr-o decizie a comisiei parlamentare de control al serviciilor speciale, dominată de partidul majoritar. Mai mult decât atât, guvernul polonez a determinat schimbarea componenței Tribunalului constituțional prin introducerea unui amendament care a permis alegerea a cinci noi judecători, în condițiile în care Parlamentul precedent tocmai aprobase alți cinci candidați. Metodele de guvernare ale cabinetului au scos deja în stradă la Varșovia, pe 12 decembrie, peste 50.000 de oameni.
În aceste cazuri, mecanismele constituționale de protecție împotriva derapajelor antidemocratice nu au funcționat, așa cum s-a întâmplat, de altfel, și în cazul Ungariei, după venirea la putere a lui Viktor Orbán. Mai preocupant, în pofida sancțiunilor de diverse tipuri enunțate de oficialii europeni, modelul așa-numitei democrații „iliberale“ (conceptul este de altfel străin de litera și spiritul democrației europene și își regăsește mai degrabă un echivalent în cel al „democrațiilor populare“) pare să meargă înainte, cu toată dezaprobarea internațională. Ceea ce poate aduce măcar un răspuns parțial întrebării „de ce în Polonia?“. De unde succesul unui partid populist, eurosceptic, conservator à outrance, într-o țară „model“ a Europei lărgite? Cum se poate explica votul dat de polonezi, într-o țară care a trecut mult mai bine decât altele testul crizei economice, care a asimilat mult mai echilibrat decât altele unda de șoc a aderării la Uniunea Europeană, care, în fine, are în spate o bogată tradiție a practicilor democratice, a mecanismelor de mobilizare, de control și de apărare din partea societății civile?
Comentatorii vorbesc deja despre un caz polonez asemănător, în multe privințe, cu cel maghiar. Democrațiile liberale sunt vulnerabile tocmai pentru că rațiunea lor de a fi implică acceptarea unor breșe în sistemul de apărare (garanțiile privind separația puterilor sau statul de drept): democrația de tip iliberal a lui Orbán sau, mai nou, a lui Kaczyński ar fi, pentru a utiliza de data aceasta o metaforă biologistă, o maladie autoimună. Pentru apărarea polonezilor, trebuie însă amintit precedentul din 2005, când același lider a câștigat alegerile, dar a fost îndepărtat tot prin vot democratic doi ani mai târziu.
Totuși, partidele populiste nu au succes numai pentru că sistemul democratic le permite și uneori le încurajează - din perspectivă formală, legală, constituțională - existența. La criza de tip epistemic a democrațiilor liberale se adaugă cel puțin alte două manifestări ale desfigurării: populismul și tirania plebiscitului. „Comunitățile imaginate“ de care vorbea Benedict Anderson (marele teoretician al naționalismului decedat în urmă cu câteva zile) se creează și se mențin în virtutea exersării cotidiene a unor subiecte constitutive. Națiunea este, cum spunea Renan, „un plebiscit de fiecare zi“, dar natura acestuia nu este neapărat democratică, în sensul gândit de marele artizan al variantei civice franceze. În Ungaria, în Polonia, puterea politică a fost câștigată pe valul unei revendicări mult mai ample și care pune serioase probleme legate de modul de funcționare a democrațiilor astăzi. Din ce în ce mai frecvent, valul contestării - în Bulgaria, în Turcia, în România - cere recâștigarea democrației în expresia ei „reală“, a mulțimii. Societatea civilă - în definiția de manual, un partener structurat în concertul democratic - nu mai poate nici ea răspunde satisfăcător acestei revendicări difuze a „străzii“. De aici mișcările antisistem, paradoxul suprem al democrațiilor contemporane: făcute în numele democrației, dar finalmente respingând, fără măcar să o știe sau să o dorească până la capăt, instrumente elementare ale acesteia, cel puțin așa cum a fost ea gândită în sistemul reprezentativ: parlamentul, partidele politice, mecanismele constituționale.
Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip cetățenesc, asociate simbolic sistemului.
În mai toată Europa, radicalizarea contestării se leagă de sentimentul acut al eșecului în exercițiul reprezentării înțelese în sens larg: strada nu se mai regăsește în Parlament, dar nici în anumite structuri deja existente ale societății civile. Are nevoie de alte forme de organizare, dar nu știe care ar putea fi acelea. E un moment de imensă fragilitate, exploatată masiv în ultimii ani de partidele de tip populist și naționalist, care capitalizează electoral noua tendință plebiscitară a străzii, care valorifică simbolic fricile și obsesiile mulțimii: nesiguranța locului de muncă, a integrității fizice, terorism, teama de străini, pierderea identității în fața globalizării sau a Europei unite.
Oricare dintre aceste angoase poate servi drept liant pentru
constituirea unei noi comunități - democratice sau nu. Modernitatea
politică s-a bizuit în fond adesea pe sentimentul fraternității
stimulate de iminența pericolelor de tot felul: foame, frică și s-a
construit, în parte, folosindu-se de acea „fecunditate a răului“
de care amintește Pierre Manent vorbind de Machiavelli. Europa
națiunilor, lansată în secolul al XIX-lea, e în mare măsură rezultatul
unui proces similar, care a coagulat nemulțumiri, angoase, pasiuni,
speranțe în jurul unui mare proiect de societate. Rămâne de văzut în ce
măsură construcția democratică europeană actuală va reuși să găsească
resursele interioare pentru o nouă reinventare.
Analiza 22
2015-12-15
Franța poate răsufla ușurată după al doilea tur de scrutin al alegerilor regionale: grație sistemului de vot uninominal în două tururi, pe fondul mobilizării electoratului (rata de participare a fost cu aproximativ 10 procente mai mare), formațiunea condusă de Marine Le Pen nu a reușit să câștige în niciuna dintre regiuni, deși primul tur indica o victorie generală a Frontului Național (FN). (În treacăt fie spus, cum România se pregătește și ea de alegeri locale, trebuie subliniat că organizarea unui singur tur, așa cum prevede în continuare legislația electorală de la noi, ar lăsa, într-un caz similar celui francez, o formațiune precum FN la cârma regiunilor.)
Evident că rezultatul nu trebuie să lase în urmă concluziile avertismentului dat de votul din turul precedent: atunci, aproape o treime dintre francezii prezenți la urne au optat pentru un partid naționalist, xenofob, dar și antiglobalist, antieuropean, cu un program economic colectivist care evocă parțial, prin detaliile privind naționalizările, programul fascist pe valul căruia Mussolini a venit la putere. Opțiunile unei treimi dintre votanți au amintit încă o dată că pericolul mișcărilor naționaliste și populiste este mereu prezent în inima Europei. Democrația (liberală) descrisă începând cu secolul al XVII-lea și construită, concret, începând cu secolul al XIX-lea e un edificiu gândit să-și protejeze locatarii, cu prețul paradoxal, adesea, al propriei siguranțe.
Ultimele analize și comentarii din zona teoriei democrației indică direcția deja deschisă de Tocqueville, 200 de ani mai devreme: democrațiile pot fi lesne „desfigurate“ (formula aparține Nadiei Urbinati) prin folosirea cu rea-credință a chiar principiilor fondatoare. Temeliile ei conțin deopotrivă garanția drepturilor cetățenești și ciocanul care le poate, într-un moment de slăbiciune, sfărâma. Frontul Național crește nu de acum, el se dezvoltă în inima unei vechi democrații de câțiva zeci de ani, se prezintă la alegeri - deocamdată fără succes - și utilizează toate platformele de comunicare puse la dispoziție de regimul democratic. Și totuși, în Franța, mobilizarea democratică, combinată cu un sistem electoral gândit pentru protecția democrației, și nu pentru promovarea unui partid sau a altuia, a reușit să îndepărteze deocamdată pericolul. Continuând metafora constructivistă, consolidarea democrației e un proces care cere timp, răbdare și, măcar din când în când, bună guvernare.
Cazul Poloniei, însă, mai puțin discutat, dar mai îngrijorător și mai relevant pentru tendințele democrațiilor tinere, cum sunt cele din Europa Centrală și de Est, indică pe de altă parte o fragilitate încă sistemică: după alegerile din 25 octombrie, partidul conservator Lege și Dreptate (PiS) al lui Jarosław Kaczyński a câștigat majoritatea absolută și a format guvernul. De abia instalat, cabinetul polonez a provocat schimbarea șefilor serviciilor secrete în noaptea următoare votului de încredere în Parlament, printr-o decizie a comisiei parlamentare de control al serviciilor speciale, dominată de partidul majoritar. Mai mult decât atât, guvernul polonez a determinat schimbarea componenței Tribunalului constituțional prin introducerea unui amendament care a permis alegerea a cinci noi judecători, în condițiile în care Parlamentul precedent tocmai aprobase alți cinci candidați. Metodele de guvernare ale cabinetului au scos deja în stradă la Varșovia, pe 12 decembrie, peste 50.000 de oameni.
În aceste cazuri, mecanismele constituționale de protecție împotriva derapajelor antidemocratice nu au funcționat, așa cum s-a întâmplat, de altfel, și în cazul Ungariei, după venirea la putere a lui Viktor Orbán. Mai preocupant, în pofida sancțiunilor de diverse tipuri enunțate de oficialii europeni, modelul așa-numitei democrații „iliberale“ (conceptul este de altfel străin de litera și spiritul democrației europene și își regăsește mai degrabă un echivalent în cel al „democrațiilor populare“) pare să meargă înainte, cu toată dezaprobarea internațională. Ceea ce poate aduce măcar un răspuns parțial întrebării „de ce în Polonia?“. De unde succesul unui partid populist, eurosceptic, conservator à outrance, într-o țară „model“ a Europei lărgite? Cum se poate explica votul dat de polonezi, într-o țară care a trecut mult mai bine decât altele testul crizei economice, care a asimilat mult mai echilibrat decât altele unda de șoc a aderării la Uniunea Europeană, care, în fine, are în spate o bogată tradiție a practicilor democratice, a mecanismelor de mobilizare, de control și de apărare din partea societății civile?
Comentatorii vorbesc deja despre un caz polonez asemănător, în multe privințe, cu cel maghiar. Democrațiile liberale sunt vulnerabile tocmai pentru că rațiunea lor de a fi implică acceptarea unor breșe în sistemul de apărare (garanțiile privind separația puterilor sau statul de drept): democrația de tip iliberal a lui Orbán sau, mai nou, a lui Kaczyński ar fi, pentru a utiliza de data aceasta o metaforă biologistă, o maladie autoimună. Pentru apărarea polonezilor, trebuie însă amintit precedentul din 2005, când același lider a câștigat alegerile, dar a fost îndepărtat tot prin vot democratic doi ani mai târziu.
Totuși, partidele populiste nu au succes numai pentru că sistemul democratic le permite și uneori le încurajează - din perspectivă formală, legală, constituțională - existența. La criza de tip epistemic a democrațiilor liberale se adaugă cel puțin alte două manifestări ale desfigurării: populismul și tirania plebiscitului. „Comunitățile imaginate“ de care vorbea Benedict Anderson (marele teoretician al naționalismului decedat în urmă cu câteva zile) se creează și se mențin în virtutea exersării cotidiene a unor subiecte constitutive. Națiunea este, cum spunea Renan, „un plebiscit de fiecare zi“, dar natura acestuia nu este neapărat democratică, în sensul gândit de marele artizan al variantei civice franceze. În Ungaria, în Polonia, puterea politică a fost câștigată pe valul unei revendicări mult mai ample și care pune serioase probleme legate de modul de funcționare a democrațiilor astăzi. Din ce în ce mai frecvent, valul contestării - în Bulgaria, în Turcia, în România - cere recâștigarea democrației în expresia ei „reală“, a mulțimii. Societatea civilă - în definiția de manual, un partener structurat în concertul democratic - nu mai poate nici ea răspunde satisfăcător acestei revendicări difuze a „străzii“. De aici mișcările antisistem, paradoxul suprem al democrațiilor contemporane: făcute în numele democrației, dar finalmente respingând, fără măcar să o știe sau să o dorească până la capăt, instrumente elementare ale acesteia, cel puțin așa cum a fost ea gândită în sistemul reprezentativ: parlamentul, partidele politice, mecanismele constituționale.
Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip cetățenesc, asociate simbolic sistemului.
În mai toată Europa, radicalizarea contestării se leagă de sentimentul acut al eșecului în exercițiul reprezentării înțelese în sens larg: strada nu se mai regăsește în Parlament, dar nici în anumite structuri deja existente ale societății civile. Are nevoie de alte forme de organizare, dar nu știe care ar putea fi acelea. E un moment de imensă fragilitate, exploatată masiv în ultimii ani de partidele de tip populist și naționalist, care capitalizează electoral noua tendință plebiscitară a străzii, care valorifică simbolic fricile și obsesiile mulțimii: nesiguranța locului de muncă, a integrității fizice, terorism, teama de străini, pierderea identității în fața globalizării sau a Europei unite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu