Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
miercuri, 6 octombrie 2021
marți, 5 octombrie 2021
„Societatea noastră ar fi mai bine condusă dacă puterea s-ar aflat în mâinile unui singur lider“ - sondaj în capitala Europei - Artol semnat de jurnalistui Cristian Unteanu pe blogul său de la ziarul Adevărul - data : 4 octombrie 2021, 12:19
Problema care apare este enormă şi nu poate fi ignorată sau minimalizată. Vorbim despre un procentaj de 37,4% din populaţie care crede în nevoia apariţiei unui lider autoritar, un nivel absolut suficient sau chiar hotărâtor pentru ca un partid politic să se impună în alegeri cu o propunere de guvernare care să se rupă cu orice chip de ceea ce cunoaştem ca arhitectură tradiţională în societăţile europene de după cel de-al Doilea Război Mondial. Al doilea semnal peste care nu se poate trece: din acest segment de 37,4%, cei mai mulţi sunt oameni tineri, şomeri sau care sunt clasaţi în categoria "inactivi" , muncitorii şi persoanele care au o pregătire şcolară doar de nivelul şcolii generale sau liceului. În zona de vârstă 25-34 de ani, 47% sunt de acord sau complet de acord cu nevoia de lider autoritar.
Aveţi aici o analiză completă, cu grafice explicative, a rezultatelor sondajului respectiv. Repet, absolut spectaculoase şi neaşteptate în măsura în care, chiar şi printre dumneavoastră, mai există nostalgici ai propagandei despre "societatea bunăstării" traduse în limba noastră neaoşă şi chiar strămoşească prin imaginea evocată de proverbul care vorbeşte despre câinii cu covrigi în coadă. Teoretic, n-ar trebui totuşi să fie chiar o surpriză totală, deoarece, cum reaminteşte analiza celor de la RTBF, încă din 2018, televiziunea flamandă VRT publicase un sondaj care arăta că unul din 4 dintre tinerii alegători flamanzi (între 18 şi 23 de ani) nu mai credea în virtuţile sistemului democratic şi se pronunţa în favoarea unui lider autoritar.
Ce ar trebui să ne îngrijoreze?
Poate, după părerea mea, faptul că datele acestui sondaj pot să fie considerate drept relevante pentru evoluţiile sociale extrem de rapide care au loc în ultima perioadă, motivate prin suprapunerea crizelor şi apariţia unor lideri slabi, unii perfect controlabili şi manipulabili, biete păpuşi a căror performanţă este atât de penibilă încât, fapt remarcabil, a devenit foarte vizibilă chiar şi pentru opinia publică. De regulă amorfă şi apatică, reacţionează în momentul în care incompetenţa politică produce rezultate care ating singurul domeniu sensibil: nivelul de trai.
Nimic din toate nu ne priveşte? Desigur, la noi asemenea dezbateri sunt considerate inutile deoarece subminează încrederea masei de alegători în Partid şi în Liderul Unic. E bine şi aşa deoarece, după cum se vede, circul politic suplineşte cu succes absolut orice, ţine chiar de foame şi de frig. Cât se poate.
Răspunsul nu-l ştie nimeni, putem doar interpreta indicaţiile date de funcţionarea unor societăţi stabile sau de haosul în care se află altele. Ce v-am prezentat azi este ceva semnificativ deoarece poate oricând să se transforme înt-o decizie politică care să arate sub ce semn se vor desfăşura jocurile viitoare.
citeste totul despre: bruxelles belgia democratie sondaj uniunea europeana
Citeste mai mult: adev.ro/r0g31g
Valetul de pică Pică sau nu pică, aceasta-i întrebarea. - Eseu politic de Tia Serbanescu - 04.10.2021- Sursă:”Revista22”
Valetul de pică
Pică sau nu pică, aceasta-i întrebarea.
E vorba de guvernul Cîțu care chiar înaintea moțiunii de cenzură de marți (depusă și citită în regim de urgență de PSD) a stârnit un val de proteste masive după ce într-un spital din Constanța, în incendiul izbucnit (de la o priză!) au murit 7 pacienți la ATI. Până și Iohannis a recunoscut că “statul român a eșuat în misiunea sa fundamentala de a-și proteja cetățenii”. Adevărat. Drept care președintele a plecat în alt stat (Germania) unde a primit premiul Carol cel Mare. Cum spunea Caragiale? “Ka rol fu mare mititelul”. Acasă statul a tăcut câteva ore după care Cîțu a anunțat anchete peste anchete alungând orice vină de la sine. A fost demisă șefa spitalului care, instalată de Mazăre în 2009, funcționa fără aviz de incendiu: ”a fost un necaz”. Ce faceți caz de necaz? Și iar s-au promis măsuri pentru ca asemenea cazuri să nu se mai repete – numai că ele se pot repeta oricând din moment ce managerii spitalelor sunt numiți politic iar prize defecte sunt peste tot. Așa că mulți cred că și guvernul e defect și va pica marți întrucât PSD, USR, AUR au anunțat că vor vota moțiunea. Suspectând diverse blaturi George Simion vrea “să se voteze cu bilele la vedere”. Cam indecent. Cîțu speră că Dacian Cioloș proaspăt ales președinte USR să bată palma cu el dar acesta, fost membru MISA și mare mizantrop a refuzat:”fără Cîțu”. Și nici nu știi ce e mai rău: să scape guvernul Cîțu sau să urmeze vânzoleli politice, guvern interimar și aiureli cu guvern de tehnocrați și anticipate cum pretind PSD și AUR. De acum nu mai există răul cel mai mic. Toate relele s-au făcut mari. Iohannis ar putea numi însă alt premier liberal care să coasă coaliția – câtă vreme anticipatele sunt imposibile iar guvernele de tehnocrați sunt apă chioară. Și Cioloș a fost tehnocrat iar acum e stângist progresist care vizează președinția țării. Un micron care se vizează Macron. “Cioloș e omul sistemului” declarase Barna. Serios? Dar când USR-ul l-a luat în cârcă pe Cioloș primițându-l în PE și băgând PLUS în parlament, nu era omul sistemului? Dar așa-i datina la politicieni: când câștigă e stat de drept, când o pățesc e stat polițienesc. Pierzând competiția și Orban a acuzat serviciile secrete de implicare în alegerea lui Cîțu și a denunțat parteneriatul cu Iohannis:”românii mi-au arătat obrazul pentru că le-am spus să voteze Iohannis”. Dar pe cine să fi votat? Pe Ponta? Pe Dăncilă? Orban a cerut CNSAS să nu se mai ocupe de securiștii vechi (cum îi e rostul) ci de cei noi din politică, afaceri, media, justiție. Păi securiștii vechi funcționează și azi iar cei noi provin adesea din securiștii vechi (precum tatăl lui Orban). Am mai văzut filmul ăsta. Acum însă dacă tot a fost aprobat PNRR, mai lăsați expertizele și analizele și schimbați urgent toate prizele. Altfel, ne arde statul. Și-n spitale și la buzunare. Arafat a pus și el gaz pe foc eliminând testele dintre probele care permiteau (alături de vaccinare și trecerea prin boală) accesul la evenimente și restaurante fiindcă “cei testați se pot infecta”. Auzi tâmpenie! Și cum află că sunt infectați fără test? Las că și vaccinații se pot infecta și pot transmite boala. Arafat și-o fi făcut testul de inteligență? Vom testa peste tot, Cîțu a respins ideea demisiei:”de ce să demisionez?…destul au stat românii la mâna PSD”. Ei, uite că marți e și Cîțu la mâna PSD. Să vedem ce pică: guvernul sau moțiunea? Iar pe cap ne pică cerul: unde vom găsi guvernul care spune adevărul?
luni, 4 octombrie 2021
La faţa timpului Despre „î” și „â” - de Laura Carmen CUȚITARU - Publicat la 3 October 2021 - Sursă: DILEMA VECHE via Adevărul.ro
La faţa timpului
Despre „î” și „â”
Laura Carmen CUȚITARU
Teritoriile locuite azi de britanici au fost, ca și ale noastre, provincie romană. În plus, așa cum se știe, în 1066 au fost cucerite de normanzi (vikingi galicizați), așa că alfabetul runic, pe care popoarele germanice l-au folosit în vechime, nu avea cum să supraviețuiască, fiind înlocuit cu alfabetul latin. Au existat probleme, desigur, la înlocuirea semnelor, fiindcă sunetele din cele două limbi nu coincideau, însă chestiunea s-a tranșat în decursul secolelor. La o astfel de problemă aș dori să mă refer azi, dar nu în legătură cu alfabetul englezilor, ci cu al nostru: la 17 februarie 1993, Academia Română a hotărît înlocuirea literei î cu â într-o seamă de contexte, și a lui sînt cu sunt, iar de atunci încoace (curînd se fac treizeci de ani) disputa, cearta și jignirile nu au încetat, chiar în mediile culte, între cei care au adoptat recomandările Academiei și cei care au continuat să scrie în ortografia veche. Așa că m-am gîndit să fac puțină lumină asupra subiectului.
Cele mai vechi manuscrise în limba română care s-au păstrat în cultura noastră datează de la sfîrșitul secolului al XV-lea și începutul celui următor, iar alfabetul folosit e de două tipuri – chirilic, împrumutat de la bulgari (în Scrisoarea lui Neacșu, 1521) și latin (în Fragmentul Todorescu, cca. 1570). În secolul al XIX-lea, în epoca de formare a limbii române moderne, în contextul istoric al neolatinizării promovate de Școala Ardeleană, alfabetul chirilic începe să fie înlocuit cu cel latin, iar scriitorii din Principate adoptă un alfabet de tranziție, care le combină pe cele două.
Simplificînd foarte mult pentru publicul cititor informații luate din mari lingviști români (G. Ivănescu, Flora Șuteu), amintesc că nu e ușor să ai consens asupra simbolurilor care trebuie adoptate în asemenea circumstanțe. Unele semne chirilice nu au echivalent latinesc. Astfel că s-au diferențiat două curente: primul a notat sunetele inexistente în latină, dar prezente în română (î, ș sau ț printre ele) prin litere sau grupuri de litere latinești fără semne diacritice: de exemplu, și se scria si, dar se citea și, ți se scria ti. O scriere etimologizantă, greoaie, care nu avea cum să se impună și nici nu s-a impus. Cel de-al doilea a promovat o notare fonetică. Această abordare era singura rațională și, la modul ideal, ar fi trebuit să respecte principiul fundamental al ortografiei fonetice: un sunet – un singur simbol. În loc, Heliade Rădulescu, inițiatorul curentului, a propus tot litere latinești, dar cu semne diacritice (ar fi trebuit inventate semne noi). Pînă pe la 1880, această scriere fonetico-etimologizantă e dominantă în scrierile și publicațiile vremii, într-un fel de haos generalizat, pentru că literații nu cad de acord asupra tuturor aspectelor. Astfel că, la un moment dat, aproape fiecare scriitor are propria ortografie. În ceea ce privește sunetul î, acesta e notat în diverse feluri, uneori diferit în cadrul aceluiași cuvînt, în funcție de poziție (principiu preluat din norma ortografică chirilică, unde găsim mai multe notații pentru acest sunet!). În fine, reforme succesive (1881, 1932, 1953) au ca rezultat întărirea caracterului fonetic al modului în care se scrie românește. În 1953 (dată pînă la care, dintre nenumăratele feluri în care se scrie î, rămîn doar î și â), se renunță la grafemul â. În 1965, în regimul lui Ceaușescu, se decide reintroducerea lui, doar în cuvîntul român și derivate. În 1993, Academia votează ceea ce știm deja (singurul academician lingvist din sală, Ion Coteanu, opunîndu-se, din ce îmi amintesc).
În jurul literei â a existat dintotdeauna o controversă. Necesitatea menținerii ei a fost mereu argumentată cu motive care țin de etimologie: forma amintește de originea latinească a lexemului – de exemplu, în cuvîntul mână se recunoaște mai ușor etimonul manus. Lucrul e adevărat, dar se pot aduce contraargumente – nu emoționale/politice, ci științifice: foarte multe dintre cuvintele care conțin sunetul î provin din limbi nelatine (e.g. tîrg – din slava veche, cîntar – din turcă, a mîntui – din maghiară). Dacă le scriem cu â, falsificăm etimonul. Iar dacă admitem principiul etimologic, atunci el trebuie aplicat peste tot, ceea ce înseamnă că fiecare cuvînt care conține sunetul î trebuie scris fie cu â, fie cu î, în funcție de proveniență. O absurditate perfectă.
În schimb, dacă susținem că ortografia noastră e fonetică, atunci nu trebuie să facem concesii etimologiilor, ci să admitem că e o complicație inutilă să avem două semne pentru același sunet. Dintre î și â, unul trebuie să dispară – oricare. Nici argumentul adus de unii în favoarea dublei scrieri, acela că dispariția lui â ar ascunde o dorință de slavizare, nu se susține: trebuie recunoscută ironia faptului de a aplica o normă a scrierii slave (subliniată mai sus) sub pretextul afirmării latinității. Nu există nici un motiv lingvistic pentru a scrie î la început și sfîrșit de cuvînt, dar â în interior. Și ce complicație aduce regula aceasta pentru marea masă de utilizatori care trebuie să fie în stare să recunoască cuvintele prefixate, pentru că, în acest caz, chiar dacă se află în interiorul cuvîntului, sunetul buclucaș trebuie scris cu î!
Celor care protestează față de această observație le spun următoarele. Ne primim limba maternă fiecare într-un anume stadiu al evoluției ei istorice, iar schimbările care s-au petrecut în ea înainte de noi sînt motivate de o mulțime de factori (fizici, psihici, geografici), de „forțe oarbe” care acționează simultan, cum le numește Saussure. Explicația schimbării în limbă a fost căutată de lingviști ca un fel de Sfînt Graal, dar una de dată recentă, formulată de un lingvist de la Harvard, e „legea minimului efort”. Limba se schimbă pentru că omul caută natural cea mai simplă și ușoară cale de a face un lucru. Legea lui Zipf privește limba în modul cel mai onest cu putință: e un instrument cultural și trebuie folosit ca atare (punct de vedere de bun-simț, împărtășit de mulți alți lingviști, mai ales cei antropologi). Dacă ceva e complicat, simplifici, renunți (la terminații gramaticale, forme neregulate etc.). Nu e nici o virtute în sine în faptul de a fi în stare să recunoști cuvintele prefixate. În schimb, cîte forme aberante am văzut scrise peste tot (ânțeleg, neâncetat, chiar sânt – la care mă voi referi mai jos). Dacă limba e dată ca să ne putem înțelege unii cu alții, atunci hotărîrea din 1993 nu prea și-a atins scopul. În plus, ca să fiu chițibușară și să merg pe proceduri, recomandarea Academiei nu a trecut niciodată prin Parlament, ca să devină lege și să fie adoptată de întregul sistemul de învățămînt.
În ceea ce privește forma verbală sînt versus sunt, argumentul circulat pînă la saturație de aceia care o susțin pe a doua e că, în latină, verbul a fi la indicativ prezent se conjugă sum, es, est, sumus, estis, sunt (susținători neintrigați de faptul că și sum a ajuns sunt). Dar aceste forme aparțin limbii latine literare, scrise, culte, a capodoperelor care au rămas în istorie, nicidecum limbii latine populare. Pentru că, la baza limbii române (dar și a celorlalte limbi surori de azi – franceza, spaniola etc.) stă latina populară, adică limba vorbită de clasele mijlocii și de jos dintr-un teritoriu specific al Imperiului Roman. Oricum, vechile forme literare de mai sus nici nu au rămas intacte, ci s-au redus prin căderea consoanelor finale: de exemplu, sum și sunt au dat azi îs/-s dintr-o propoziție ca (Eu/Ei) Îs pe drum / Nu-s pe drum. În schimb, așa cum arată Ivănescu, „latina populară și-a creat unele forme verbale noi, inexistente în latina clasică”. Est (redus la e de azi) a fost dublat de o creație *estit/*este, iar „actualul sînt (persoana a III-a plural) presupune un *sintu/sentu” (forme reconstruite).
Rezistența la schimbarea ortografică e, mai degrabă, motivată de psihicul nostru. Ne-am obișnuit să vedem o anumită formă scrisă. Deși eu folosesc tot ortografia veche (dar nu din comoditate, ci pentru că susțin fonetismul), recunosc că mi s-ar părea ciudat să încep să scriu romîn (cum s-a și scris o perioadă, înainte să mă nasc). Dar senzația de ciudățenie ar fi nesemnificativă și ar dispărea curînd prin obișnuință. Iar dacă ieși din percepția greșită că limba ar avea de suferit în vreun fel, dacă renunți la măruntul tău confort vizual de moment și conștientizezi beneficiul acestei simplificări, atunci problema dispare.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
ADEVARUL.RO
duminică, 3 octombrie 2021
Dinamica binomului franco‑german în ultimii 16 ani - de Stefan Popescu - 14.09.2021 - Sursă:Revista22
Dinamica binomului franco‑german în ultimii 16 ani
Angela Merkel a temperat ambițiile franceze de redefinire a relației transatlantice, de instituționalizare a unor viteze multiple, iar din acest motiv rămâne o dezamăgire pentru Paris.
Plecarea Angelei Merkel din fruntea guvernului de la Berlin impune și un bilanț al relației franco-germane, considerată „motorul Europei”. Inițial puternic pro-atlantistă ca orice est-europeană recunoscătoare americanilor pentru reunificare, susținând în 2003 intervenția americană în Irak, Angela Merkel se simțea cu mult mai apropiată de Marea Britanie decât de Franța. Apoi, odată aleasă cancelar, a regăsit virtuțile relației privilegiate cu Franța, mai mult din necesitate decât din afinitate. Franța era singurul partener cu pondere semnificativă angajat în construcția europeană, spre deosebire de o Mare Britanie interesată mai mult de promovarea tradiționalei sale politici de echilibru pe continent. Însă pe parcursul celor 16 ani, Angela Merkel a format un cuplu succesiv alături de patru președinți francezi - Jacques Chirac (2005-2007), Nicolas Sarkozy (2007-2012), François Hollande (2012-2017) și Emmanuel Macron (2017-2021). Un contrast care a contat foarte mult în privința percepției la nivelul celorlalte state membre ale leadershipului.
Cu toate acestea, Angela Merkel s-a ferit să îl asume singură, în ciuda unor divergențe uneori marcante față de Paris. Acestea au decurs din înseși diferențele dintre cele două țări: o Germanie federală, o economie mult mai industrializată și tradițional excedentară și mult mai exportatoare față de o Franță iacobină, cu deficite istorice și șomaj destul de ridicat. Apoi o Germanie interesată mai ales de piața comună și de economie și o Franță care privilegiază aspectele diplomatice și strategice, o Germanie, putere continentală și o Franță obișnuită să privească și în afară orizonturilor europene.
Diferențele de personalitate dintre cancelara germană și președinții francezi trebuie, de asemenea, luate în considerare. Din acest punct de vedere, personalitatea puțin expresivă a Angelei Merkel, declarațiile sale calculate și reținute, la obiect, s-au aflat la capătul opus față de firea expansivă a celor patru președinți francezi și elocința acestora, o caracteristică a diferențelor dintre limba germană și cea franceză.
Angela Merkel nu va lăsa în urmă fotografiile predecesorilor săi alături de președinții francezi care au marcat spiritele – Kohl și Mitterrand/Schroder și Chirac. Dar va lăsa în urmă imaginea unei personalități care întotdeauna a știut să depășească divergențele și să ajungă la un compromis atunci când crizele riscau să compromită proiectul european: criza de încredere la nivelul comunității provocată de respingerea constituției europene, alături de Jacques Chirac, criza zonei euro și a datoriilor suverane alături de Nicolas Sarkozy, criza greacă, criza migranților și criza ucraineană alături de Francois Hollande, iar în ultimii patru ani crizele economică și sanitară provocate de pandemia de coronavirus, dar și noile provocări reprezentate de episodul Donald Trump și relația transatlantică dificilă, tranziția energetică și strategia industrială europeană. Și, desigur, să nu uităm de criza provocată de ieșirea Marii Britanii din proiectul european.
Angela Merkel s-a arătat reticentă în a deschide cuplul altor țări europene, precum Italia, atunci când se punea problema unui leadership mai cuprinzător. Dimpotrivă, alături de președinții Hollande și Macron a dorit să dea imaginea unui cuplu franco-german mai sudat că niciodată. De numele ei va rămâne în istorie semnarea alături de Emmanuel Macron la 22 ianuarie 2019 a tratatului de la Aachen/Aix-la-Chapelle, care s-a dorit atingerea unui nou palier al integrării franco‑germane: coordonare în materie de politică externă, creare a unui consiliu militar franco-german, unificarea unor centre culturale din străinătate și chiar a unor ambasade și nu mai puțin de 15 proiecte strategice franco-germane, de la Cloud-ul european la hidrogen și producerea de baterii și semiconductori, la avionul și tancul viitorului și până la o strategie spațială comună. Chiar crearea unui forum al societății civile privind viitorul franco-german. Alături de Macron, Angela Merkel a fost și unul dintre avocații unei normalizări a raporturilor cu Federația Rusă și chiar a schițării unei arhitecturi securitare comune.
Dar în același timp, Angela Merkel a temperat ambițiile franceze de redefinire a relației transatlantice, de instituționalizare a unor viteze multiple, iar din acest motiv rămâne o dezamăgire pentru Paris. Și totodată nu a pregetat să urmeze discret drumul pentru consolidarea poziției economice germane în Uniunea Europeană: pactul european de stabilitate, proiectele energetice cu Rusia și blocajul la nivel european pe tema finanțărilor pentru industria nucleară. //
TAGS:
Occidentul lipsește din „Marele Joc” - de Stefan Popescu - pe data :31.08.2021 - Sursă: Revista22
Occidentul lipsește din „Marele Joc”
Factorul afgan devine un element de apropiere și mai consistentă pentru China, Pakistan și Iran.
Revenirea talibanilor la Kabul aduce o situație cu totul nouă în peisajul strategic regional. Pentru prima dată în „Marele Joc” ce vizează Afganistanul, pentru a folosi celebra expresie din romanul „Kim” al lui Rudyard Kipling, publicat la 1901, Occidentul lipsește cu desăvârșire. Nici Statele Unite și cu atât mai puțin Uniunea Europeană nu mai au pârghiile necesare unei prezențe regionale și, în mod cu totul paradoxal, nu mai par interesate. În schimb, China are toate șansele să devină puterea cea mai influentă. Spun toate șansele căci aceasta beneficiază atât de vecinătatea directă (China și Afganistanul împart o frontieră de peste 75 km), de nevoia noii puteri talibane de cooperare economică și de resurse financiare, dar mai ales de parteneriatul strategic cu Pakistanul – țara cea mai influentă în Afganistan, țara care stă, prin celebrul său serviciu de informații militare ISI, la originea mișcării talibane. Relația Pakistanului cu SUA și cu țările occidentale, în general, nu mai poate fi refăcută, în condițiile în care acestea au mizat pe India în strategiile lor de contrabalansare a influenței chineze în Indo-Pacific. În plus, proiectele chineze de infrastructuri regionale care ar presupune și conectarea Afganistanului la marele port Gwadar și la Coridorul Economic China-Pakistan prezintă avantajul strângerii legăturilor între Islamabad și Kabul într-un ansamblu subregional „Afk-Pak”. Din punct de vedere strategic, Pakistanul și China sunt interesate de blocarea influenței indiene în Asia Centrală, iar o colaborare în Afganistan le-ar permite atingerea acestui obiectiv.
Apoi China este avantajată și de parteneriatul strategic încheiat la 27 martie cu Iranul, putând astfel descoperi avantajele unei joncțiuni terestre directe, departe de vulnerabilitățile căilor maritime. Cu atât mai mult cu cât Iranul a depășit paradigma sunism-șiism și de câțiva ani a susținut grupările talibane care evoluau în apropierea frontierei comune (o frontieră lungă de peste 900 km). După intrarea talibanilor în Kabul, Teheranul a ținut să precizeze că va continua livrările de petrol către Afganistan. Un format trilateral China-Pakistan-Iran are astfel toate șansele să se contureze, oferind posibilități de proiecție a influenței chineze către Asia Centrală, Oceanul Indian și chiar Orientul Mijlociu și Golful Persic. Un solid cap de pod în proximitatea Colierului de Perle, rețeaua chineză de baze din Oceanul Indian destinată să spargă încercuirea occidentală și să taie din avântul strategiei Indiei de putere dominantă a Asiei de Sud.
Trebuie totuși amintit că Beijingul se află în dialog cu talibanii de foarte mult timp și nu a respins niciodată dialogul cu aceștia. O legătură discretă există cu Molahul Omar chiar în perioada 1996-2001, China fiind interesată de securitatea frontierei sale, dar și de situația din provincia uigură. Dar interesele Chinei în Afganistan sunt legate și de resursele minerale ale acestuia și îndeosebi de pământurile rare, cu rol în noua revoluție industrială și în tranziția energetică. Controlul acestor resurse aduce Afganistanul în ecuația competiției mondiale China-SUA. Un raport al Institutului Național de Geologie al SUA (US Geological Survey) numea această țară traversată de Hindukuși drept o „Arabie Saudită a litiului”, un metal indispensabil pentru fabricarea bateriilor. Valoarea resurselor naturale ale Afganistanului sunt estimate între 1.000 și 3.000 de miliarde de dolari. Exploatarea lor ar aduce talibanilor resursele care le-ar consolida legitimitatea. În același timp, resursele notabile de gaz și de petrol, dovedite chiar de companiile americane la puțin timp după instalarea talibanilor la Kabul în 1996 (proiect abandonat la scurt timp), pot oferi economiei chineze o sursă suplimentară de energie care să îi diversifice aprovizionarea. Pătrunderea Chinei în Afganistan și creionarea unei trilaterale cu Pakistanul și Iranul conferă și o bază de pătrundere spre Asia Centrală, punând la încercare echilibrul deja precar cu Federația Rusă. Cu atât mai mult cu cât China are obișnuința creării de formate de cooperare regională în afara Rusiei, așa cum este Mecanismul Cvadrilateral de Coordonare și Cooperare, inițiat în 2016 și semnat de Afganistan, Tadjikistan și Pakistan – un format care nu a fost văzut cu ochi buni de Moscova.
Chestiunea uigură nu este o problemă pentru talibani, întrucât aceștia nu sunt interesați de jihadism, o dovadă fiind și discuțiile de la sfârșit de iulie, când ministrul de externe chinez Wang Yi îl primea la Beijing pe molahul Baradar, numărul 2 în ierarhia mișcării. În plus, spre deosebire de țările occidentale, China poate oferi asistență financiară talibanilor fără a se expune criticilor opiniei publice din interior și fără a o condiționa de respectarea drepturilor omului. Acesta va fi unul dintre principalele elemente de apropiere, întrucât Afganistanul are nevoie de asistență financiară externă.
Iată cum factorul afgan devine un element de apropiere și mai consistentă pentru China, Pakistan și Iran. Dar beneficiile unei asemenea cooperări sunt și în termeni de imagine, prin semnalul pe care îl dă în exterior, al unei slăbiri a Statelor Unite și a Occidentului.
Afganistanul - teren de testare a cooperării dintre SUA și Rusia?
Este ceea ce sugerează presa franceză, care scrie că pe 17 iulie, la întâlnirea de la Geneva, dominată de situația din Afganistan, Vladimir Putin i-ar fi propus lui Joseph Biden folosirea bazelor militare rusești din Tadjikistan și Kirgizstan, cel puțin pentru misiuni de observare în Afganistan cu ajutorul dronelor și stabilirea unei cooperări în materie de schimburi de informații. Fără îndoială, președintele rus are în memorie atuul oferit de aceste baze după 11 septembrie 2001 în ameliorarea cooperării cu Statele Unite. Baza de la Karși-Khanabad (Uzbekistan) a fost deschisă operațiunilor americane din 2001 până în 2005, iar aeroportul Manas (Kirgizstan) a fost folosit de americani până în 2014. Dacă Rusia deține cheile prezenței Statelor Unite și țărilor occidentale în Asia Centrală, este și în interesul propriu de a nu fi lăsată singură în față Chinei și a aliaților acesteia, Pakistanul și Iranul. Însă mai ales China produce neliniște la Moscova, întrucât o eventuală prezență a acesteia în Afganistan îi consolidează influența în întreaga regiune a Asiei Centrale, deschizându-i perspective în toate cele cinci republici ex-sovietice pe care Rusia le consideră parte a străinătății apropiate.
Chiar dacă există la Moscova o anumită satisfacție față de retragerea americană, văzută ca o revanșă a istoriei după ce Washingtonul i-a susținut pe islamiști în războiul asimetric împotriva URSS din 1979-1989, aceasta nu își face iluzii cu privire la posibilitățile sale de a contrabalansa China.
În plus, crearea unei dependențe reciproce SUA-Rusia în cazul Afganistanului ar putea servi ca platformă de dialog și pentru alte subiecte, în primul rând Ucraina, și, de ce nu, să ofere ocazia unui reset în relațiile bilaterale.
Dar în același timp ar putea sugera la Washington atuurile oferite de Rusia în competiția globală a Americii cu China. Vulnerabilitatea strategică a Rusiei în Afganistan a fost în schimb bine evaluată de Turcia, țară cu interese evidente în Asia Centrală și care își vede prezența năruită de retragerea americană. Anunțul cu privire la eventualitatea achiziționării unui nou lot de rachete S400 ar putea fi un semnal adresat Moscovei, cu atât mai mult cu cât cele două țări și-au testat capacitatea de a coopera în Siria și în Libia.
TAGS:
