Plecarea Angelei Merkel din fruntea guvernului de la Berlin impune și un bilanț al relației franco-germane, considerată „motorul Europei”. Inițial puternic pro-atlantistă ca orice est-europeană recunoscătoare americanilor pentru reunificare, susținând în 2003 intervenția americană în Irak, Angela Merkel se simțea cu mult mai apropiată de Marea Britanie decât de Franța. Apoi, odată aleasă cancelar, a regăsit virtuțile relației privilegiate cu Franța, mai mult din necesitate decât din afinitate. Franța era singurul partener cu pondere semnificativă angajat în construcția europeană, spre deosebire de o Mare Britanie interesată mai mult de promovarea tradiționalei sale politici de echilibru pe continent. Însă pe parcursul celor 16 ani, Angela Merkel a format un cuplu succesiv alături de patru președinți francezi - Jacques Chirac (2005-2007), Nicolas Sarkozy (2007-2012), François Hollande (2012-2017) și Emmanuel Macron (2017-2021). Un contrast care a contat foarte mult în privința percepției la nivelul celorlalte state membre ale leadershipului.
Cu toate acestea, Angela Merkel s-a ferit să îl asume singură, în ciuda unor divergențe uneori marcante față de Paris. Acestea au decurs din înseși diferențele dintre cele două țări: o Germanie federală, o economie mult mai industrializată și tradițional excedentară și mult mai exportatoare față de o Franță iacobină, cu deficite istorice și șomaj destul de ridicat. Apoi o Germanie interesată mai ales de piața comună și de economie și o Franță care privilegiază aspectele diplomatice și strategice, o Germanie, putere continentală și o Franță obișnuită să privească și în afară orizonturilor europene.
Diferențele de personalitate dintre cancelara germană și președinții francezi trebuie, de asemenea, luate în considerare. Din acest punct de vedere, personalitatea puțin expresivă a Angelei Merkel, declarațiile sale calculate și reținute, la obiect, s-au aflat la capătul opus față de firea expansivă a celor patru președinți francezi și elocința acestora, o caracteristică a diferențelor dintre limba germană și cea franceză.
Angela Merkel nu va lăsa în urmă fotografiile predecesorilor săi alături de președinții francezi care au marcat spiritele – Kohl și Mitterrand/Schroder și Chirac. Dar va lăsa în urmă imaginea unei personalități care întotdeauna a știut să depășească divergențele și să ajungă la un compromis atunci când crizele riscau să compromită proiectul european: criza de încredere la nivelul comunității provocată de respingerea constituției europene, alături de Jacques Chirac, criza zonei euro și a datoriilor suverane alături de Nicolas Sarkozy, criza greacă, criza migranților și criza ucraineană alături de Francois Hollande, iar în ultimii patru ani crizele economică și sanitară provocate de pandemia de coronavirus, dar și noile provocări reprezentate de episodul Donald Trump și relația transatlantică dificilă, tranziția energetică și strategia industrială europeană. Și, desigur, să nu uităm de criza provocată de ieșirea Marii Britanii din proiectul european.
Angela Merkel s-a arătat reticentă în a deschide cuplul altor țări europene, precum Italia, atunci când se punea problema unui leadership mai cuprinzător. Dimpotrivă, alături de președinții Hollande și Macron a dorit să dea imaginea unui cuplu franco-german mai sudat că niciodată. De numele ei va rămâne în istorie semnarea alături de Emmanuel Macron la 22 ianuarie 2019 a tratatului de la Aachen/Aix-la-Chapelle, care s-a dorit atingerea unui nou palier al integrării franco‑germane: coordonare în materie de politică externă, creare a unui consiliu militar franco-german, unificarea unor centre culturale din străinătate și chiar a unor ambasade și nu mai puțin de 15 proiecte strategice franco-germane, de la Cloud-ul european la hidrogen și producerea de baterii și semiconductori, la avionul și tancul viitorului și până la o strategie spațială comună. Chiar crearea unui forum al societății civile privind viitorul franco-german. Alături de Macron, Angela Merkel a fost și unul dintre avocații unei normalizări a raporturilor cu Federația Rusă și chiar a schițării unei arhitecturi securitare comune.
Dar în același timp, Angela Merkel a temperat ambițiile franceze de redefinire a relației transatlantice, de instituționalizare a unor viteze multiple, iar din acest motiv rămâne o dezamăgire pentru Paris. Și totodată nu a pregetat să urmeze discret drumul pentru consolidarea poziției economice germane în Uniunea Europeană: pactul european de stabilitate, proiectele energetice cu Rusia și blocajul la nivel european pe tema finanțărilor pentru industria nucleară. //
TAGS:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu