De cate ori mă gândesc la Afganistan mă gândesc și la invazia rusă din anii 80, mă gândesc și la Vietnam în anii 60. Îmi aduc aminte de cum au luptat francezii în Algeria în anii 1950 și portughezii în timpul încercărilor lor zadarnice de a-și păstra coloniile africane în anii '60 și '70. De fiecare dată puterea care a intervenit în toate aceste locuri a anunțat că insurgența locală a fost definitiv eliminată dar ”jăraticii” aprinși în societățile respective au dus la noi conflagrații și întotdeauna la instaurarea unor guverne locale. Am sintetizat mai jos cele mai importante lecții din războiul din Afganistan.
Ele sunt mult mai multe dar atât am considerat ca este suficient pentru a înțelege ce se întâmplă sau dacă vreți cine a câștiga și cine a pierdut. Este o situație care pare similară cu ce de la Saigon dar nu este. În timp ce fost președinte american Richard Nixon nu a avut alte opțiuni decât să scoată America din Vietnam, președinții Joe Biden a avut loc să manevreze asupra deciziilor privitoare la Afganistan, totuși a ales să urmeze calea predecesorilor săi și să pună capăt prezenței militare a Americii acolo. O parte din justificarea deciziei de retragere a lui Biden sa bazat pe afirmația sa că „ misiunea noastră în Afganistan nu trebuia să fie niciodată despre construirea națiunii (nation-building) ”.
Dintr-un punct de vedere, afirmația președintelui este exact, din altul este în șelătoare. Organizațiile militare nu sunt echipate sau instruite pentru a se angaja în mod eficient în misiuni centrate pe societatea civilă, cum ar fi încurajarea identității naționale, formarea instituțiilor politice sau instilarea practicilor democratice de responsabilitate. Promovarea stabilității este diferită de promovarea democrației, iar stabilitatea poate fi de fapt prezent chiar și în guvernările nedemocratice. Și încă un fapt plecarea din Afganistan atât a sovieticilor cît și a americanilor semănă izbitor.
Generalul Boris Gromov, Erou al Uniunii Sovietice, pe 15 februarie 1989 (conform versiunii oficiale) a fost ultimul soldat sovietic care a trecut granița celor două țări de-a lungului Podului Prieteniei, deși trupele sovietice și unitățile de pază de frontieră erau încă ținute în captivitate în Dushmans în Afganistan. Pe 31 august 2021 Generalul-maior Chris Donahue a fost ultimul militar american care a părăsit Kabulul, arată Comandamentul Central al SUA, care a postat pe Twitter o fotografie realizată printr-un dispozitiv de vedere pe timp de noapte. Acordul de la Doha a fost descris ca un acord de pace dar în realitate echipa Trump la creionat un acord major de retragere. SUA, prin acordul de la Doha,
Obiectivele politice ale Coaliției nu au fost îndeplinite iar pierderea nu este a Coaliție ci a poporului afgan al cărui viitor este pus acum sub semnul incertitudinii. America încă de la început nu a avut o strategie clară. Coaliția condusă de SUA a subestimat în mod constant cantitatea de timp necesar reconstruirii Afganistanului și a creat obiective de timp și așteptări nerealiste care au prioritate rapid cheltuielile A fost dificil să se stabilească un proces electoral credibil atunci când talibanii au intimidat alegătorii, au împiedicat prezentarea acestora și au închis secțiuni de vot în ziua alegerilor. În zona îndepărtate, oficialii americani nu au putut convinge niciodată afganii speriați să sprijine guvernul de la Kabul.
După Vietnam, SUA s-au concentrat pe uitarea „ a tot ceea ce avea de-a face cu războiul neregulat sau insurgență, pentru că aveau de-a face cu modul în care am pierdut un război ”, a declarat, generalul american Jack Keane [1] . Dar aceasta a fost o greșeală , a spus Keane, și a fost tot ce ”a asigurat că viitoarele războaie neregulate, precum cele din Irak și Afganistan, vor deveni, de asemenea, mlaștini în care nu vom afunda ”.
„Nu poți cumpăra voința de luptă” .
Acest comentariu al lui James Clapper, fostul director la servicii de informații naționale din Statele Unite, este o remarcă înțeles asupra prăbușirii recente a guvernului și armatei afgane. SUA găsesc pentru a doua oară într-o jumătate de secol că voința de a lupta depășește pregătirea militară occidentală, superioritatea tehnologică și banii. Talibanii de menținere a voinței de a lupta și își mențin calitățile necesare unei victorii. Forțele naționale de securitate afgane aveau totul, dar nu aveau voința de a lupta. În timp ce armată și poliția afgană au luptat din greu și au suferit în jur de 66000 de decese într-o lungă campanie împotriva talibanilor, se pare că forțele de securitate au renunțat la luptă în momentul în care s-au retras câteva mii de militari din forțe terestre americane și ale NATO dar și dintre contractorii civili de sprijin.
Generalul în retragere David Petraeus, fost comandant al Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate, a declarat că ” atât anunțat, cât și actul de retragere au fost o lovitură psihologică pentru forțele afgane, care a dus la o alegere rațională din partea lor de a opri lupta. Afganii și-au pierdut dorința de a lupta când nu au mai avut sprijinul Occidentului în spate ”. Două administrații republicane și două administrații democratice s-au străduit să lupte împotriva corupției și abuzurilor asupra drepturilor omului, chiar în timp ce acceptă o mare parte din ele, în timp ce încercau să se alimenteze democrația și statul de drept, să construiască o armată afgană puternică și să menționeze pe poziții active angajații americani obosiți de război. Coaliția a promovat un guvern central într-o țară în care timp de secole triburile s-au bucurat de autonomie locală. Programele lor de eradicare a drogurilor au avut în opoziție pe afganii din ”cetățile rurale”, care se bazează pe cultivarea macului și producția de opiu pentru a supraviețui.
Neajunsurile din domeniul informațiilor au fost, de asemenea, ponderate, când administrația președintelui SUA JoeBiden a anticipat că va dura câteva luni pentru ca talibanii să intre în Kabul. A durat doar câteva zile. Afganistanul a fost cu siguranță un candidat sărac pentru un proiect de ”construcție a unei națiuni”: corupția endemică, o tradiție de suspiciune față de străini și identificarea populară cu tribul și etnia față de orice naționalitate a făcut ca țară să fie foarte diferită de Germania și Japonia, unde construirea națională (într-adevăr construirea statului) a reușit după al Doilea Război Mondial.
Intervenția militară a SUA în Afganistan și în Irak a fost inițial justificată de nevoie de a demonta amenințări imediate și grave ale securității provocate de grupări teroriste sponsorizate inclusiv de stat totalitate: Al-Qaida și temerile datorate armelor de distrugere în masă . Cu toate acestea, obiectivele pe termen scurt au fost repede înlocuite de un obiectiv pe termen lung de prevenire a amenințărilor viitoare din acele țări, cum ar fi noile grupuri extremiste.
Acest lucru a determinat SUA să conducă o Coaliție care să ocupe ambele națiuni și să înceapă să ofere stabilitate și securitate, astfel încât oamenii să le ajute pe acestea să le poată înființa propriilor guverne. Poate fi atractiv să nu gândim că promovează democrația în țările străine ocupate este o cale justificată moral și eficient pentru restabilirea securității și stabilității, dar reforma politică sunt mai mult succes atunci când provin din societățile și culturile politice locale. În Tunisia, de exemplu, mișcările politice locale au reușit să-și transforme guvernul, un succes datorat parțial lipsei de implicare străină (cel puțin cea vizibilă). Istoria intervențiilor militare în locuri precum Cisiordania și Gaza, Liban, Somalia și Irak arată că atunci când liderii locali sunt dependenți de forțele militare străine pentru a menține puterea, este greu să construiască legitimitatea populară, să guverneze eficient și să construiască o identitate națională comună.
În Afganistan, decenii de superioritate militară occidentală sau sovietică nu au reușit să dezrădăcineze narațiunea ideologică a talibanilor cu privire la natura coruptă a liderilor afgani și a alțiilor și cea a trădării tradiționale și practicilor islamice. Și chiar și atunci când forțele talibanilor / teroriștilor au fost alungate de pe teritoriul vizat, atât grupul Statului Islamic, cât și Al-Qaida au dezvoltat noi pe baza și ”cetăți de rezistență” departe de zonele de luptă. Aceste grupări au oferit o narațiune ideologică alternativă atrăgătoare în zonele tribale pe unde operează. Să nu uităm că talibani au fost cei care au instaurat ordinea după invazia sovietică din 1989, atunci când au preluat puterea într-o țară coruptă până în măduva oaselor fapt care le-a adus inițial suportul populației.
Lecția număr unu : După 20 de ani de prezență în Afganistan Coaliția nu a reușit să stabilească nicio structură politică coerentă și durabilă cu legitimitate populară deși au avut loc cinci ture de alegeri. Pe baza acestei experiențe și a experienței din alte țări în alte circumstanțe, nu există niciun motiv să credem că o prezență continuă a trupelor militare ar fi schimbat acest lucru. Mișcările politice locale care caută democrația și libertățile civile - în Afganistan sau în altă parte - pot beneficia de sprijin SUA sau de la Uniunea Europeană, dar nu de forța militară a acestora. Forțarea societăților la adoptarea practicilor democratice poate duce la instabilitatea politică, conflict și piederea siguranței cetățenilor.
Lecția număr doi : Terorismul, în esența sa, este o formă de violență cu o anumită simbolistică, dar o formă de violență mortală, utilizată pentru a comunica un mesaj politic. Conflictul nu se referă doar la cine controlează aceste bucăți de pământ, ci mai degrabă a cărui narațiune este cea mai influentă. Afganistanul a fost pierdut nu de armata SUA ci de politicieni occidentali prin măsurile luate în cei 20 de ani de război inclusiv narațiunea de a crea națiune în-o țară cu organizarea tribală de ev mediu .
Lecția număr trei : Eliminare grupări teroriste și a liderilor acestora (Osama bin-Laden și Al-Qaida) este o acțiune de durată dedicată în mare măsură forțelor speciale, acțiune bazată și pe colecția de informații adunate de servicii de spionaj. Cert este că societatea Occidentală este mai sigură astăzi decât înainte de 2000 .
Lecția număr patru: Serviciile de informații au fost depășite de rapiditate evenimentelor iar serviciile pakistaneze au jucat la ”două capete”. SUA au făcut o serie de greșeli cu forțe de securitate afgane, făcând-le mult prea dependente de acestea și echipamentele lor.
Afganistanul este încă un narco-stat. Deși, nu se vorbește prea mult, finanțele talibanilor sunt intacte. Chiar și fără ajutor internațional, se poate sponsoriza foarte ușor. În ceea ce privește modul în care lucrurile s-au înrăutățit atât de repede, a fost datorat strategiei militare a talibanilor. Din 2013, când SUA și-au oprit operațiunile de luptă, talibanii au capturat zonele rurale, au preluat controlul asupra zonelor mari și apoi s-au îndreptat constant către capitalele provinciale. Deci, dacă există un sat mic care cădea în mâna talibanilor undeva lângă Kandahar sau Helmand, acesta era ignorat în cea mai mare parte de armată SUA / Coaliție care se concentra asupra capitalului provincial. Ignoranța SUA / Coaliție cu privire la zonele mari preluate de talibani a dus la pierderea punctelor de control de pe drumurile principale și de pe autostrăzi.
În aceste condiții când armata afgană a dorit sprijin logistic, în special muniții, din exterior sau din Kabul, nu au putut obține întotdeauna, ceea ce a dus la pierderea moralului și a zonelor controlate de militari afgani. Acest efect de domino, în toată țara, a condus la ceea ce am văzut în ultimele zile din august. Afganistanul a fost un teritoriu greu de controlat din punct de vedere informativ. Cei care o putea face erau doar doar pakistanezii. Direct sau indirect, serviciul de informații pakistanez ISI a exercitat întotdeauna, de-a lungul celor 20 de ani de război, o influență semnificativă asupra luării deciziilor strategice și a operațiunilor din teren ale talibanilor.
Ei au o și mai mare influență asupra insurgenților din grupul Haqqani Potrivit atât de comandanților talibani, cât și celor de la Haqqani, ISI controlează cele mai violente unități ale insurgenților, dintre care unele par să aibă sediul în Pakistan. Comandanții insurgenților au confirmat că ISI sunt chiar reprezentați, ca participanți sau observatori, în consiliul suprem de conducere al talibanilor, cunoscut sub numele de Quetta Shura [2] și în consiliul de comandă Haqqani.
Implicarea aparentă a Pakistanului într-un joc dublu la această scară sunt conotații geopolitice majore mai ales acum la preluarea puterii de către talibani. Rolul puternic al ISI și al unor părți ale armatei pakistaneze sugerează că progresează în dialog cu talibanii afgani necesită sprijin lor. Singura modalitate sigură a a asigura o astfel de cooperare este abordarea cauzelor fundamentale ale insecurității pakistaneze, în special a conflictului său latent și durabil cu India.
Trebuie să înțelegem că serviciul de informații nu sunt ONG-uri oricât ne-am strădui să demonstreze ineficacitatea acestora cu privire la adunate uneori. Agențiile americane de informații și nu numai ele (în general vorbim de membri Coaliției) s-au pregătit pentru o retragere militară asigurând-se că au o anumită capacitate de colectare - care să permită să perturbe potențial ”stagiari” Al Qaeda, să identifice potențialele comploturi împotriva Occidentului și să țintească teroriștii. Armata SUA a explorat modalități de a utiliza puterea aeriană din bazele din afara Afganistanului pentru a lovi obiectivele Al Qaeda sau pentru a opera în alt mod în țară, dacă este necesar.
Acum că talibanii sunt la putere, astfel de eforturi sunt necesare mai mult ca niciodată. Statele Unite desfășoară deja operațiuni la distanță în Somalia, Yemen și alte țări cu grupuri jihadiste active. Efectuarea unor astfel de lovituri aeriene în Afganistan ar face mai dificil pentru Al Qaeda și alte grupuri să organizeze tabere de antrenament pe scară largă, așa cum se face înainte de 11 septembrie, și și-ar pune în pericol liderii. În cele din urmă, securitatea noastră sa îmbunătățit dramatic începând cu 11 septembrie și există un efort global de informații care vizează Al Qaeda, ISIS și alte mișcări jihadiste. Recruții potențiali vor fi mai greu să ajungă în Afganistan și, dacă ar reuși, vor aresta la întoarcere Pe parcursul unei campanii de două decenii, forțele SUA din Afganistan au colectat date biometrice de la prieteni și dușmani deopotrivă pentru verificarea identificării, pentru probleme de securitate și pentru informații, folosind sistemele HIIDE ( dispozitivele portabile de identificare a identității) .
Unele surse anonime afirmă că scopul inițial al Pentagonului a fost colectarea de date biometrice asupra a 80% din populația afgană, deși nu se știe dacă se realizează acest lucru. Regimul de colectare la datele biometrice din Afganistan, a început serios în 2006 și a fost în mare măsură „împachetat” ca o modalitate de identificare și reținere mai eficientă a insurgenților actuali și de a descuraja ”insurgenții aspiranți”. După înscrierea și încărcarea datelor biometrice în serverele de dată, anonimatul pe care se baza anterior insurgent a fost eliminat, sporind probabilitatea ca insurgenții să fie conectate la incidentul anterior, cum ar fi atacurile cu dispozitive explozive improvizate (IED), prin amprente digitale sau alte data precum irisul personal. Înscrierea a făcut, de asemenea, mai periculoasă participare viitoare la activitate la insurgenților, acționând astfel ca un factor de descurajare pentru potențial atacatori.
Ca rezultat la acest program de colectare și a operațiunilor bazate pe inteligență biometrică insurgenți au fost mai ușor supravegheați. Programul de înscriere biometrică a fost de asemenea folosit pentru a asigura verificarea identității afganilor care cooperează și colaborează cu forțele SUA și ale Coaliției. Unele din aceste dispozitive au căzut în mâinile talibanilor. Ce vor face cu ele? Potrivit unui fost oficial american al forțelor speciale, talibanii nu au echipamentele necesare pentru a utiliza datele, dar ISI are, referindu-se la agenția de spionaj din Pakistan, Serviciul de Informații Inter-servicii, despre care se spune că este principalul binefăcător internațional al talibanilor.
Lecția numărul cinci: Construcția unui guvern democratic în cadrul conceptului national-building nu se poate realiza cu forța armelor. Coaliția inițială condusă de SUA care a invadat Afganistanul a avut ca scop eliminarea agenților Al-Qaida și răsturnarea regimului taliban care îi adăpostea. Dincolo de asta, administrația George W. Bush nu are prea multe planuri pentru Afganistan și imediat după intrarea în Afganistan curta alații NATO pentru a face partea din paradigma construi noilor națiuni afgane .
În ianuarie 2003 la o întâlnire de la Pentagon între Secretarul Apărării Donald Rumsfeld și ministrul canadian al apărării John McCallum, primul a subliniat că reconstrucția, stabilizarea și construirea națiunilor în Afganistan - deși erau foarte necesare - erau sarcini mai potrivite pentru țări precum Canada și alte câteva țări europene, nu pentru Statele Unite. Rumsfeld, ca o vulpe bătrână, avea dreptate dar nu-l asculta nimeni la Casa Albă. Cu toate acestea, deși operațiuni SUA din Afganistan nu erau axate pe construirea națiunilor de la început, până în 2019, Washington a cheltuit 87 de miliarde de dolari SUA instrument și echipamentul forțelor militare și de poliție afgane, 24 de miliarde de dolari SUA pentru dezvoltare economică și 30 de miliarde de dolari SUA pentru program de reconstrucție, potrivit New York Times.
Canadienii, germanii, spaniolii, norvegienii au avut sute de proiecte locale, prin sate, cu construcții de școli, proiecte de canalizare, apă potabilă. Nemții, danezi și norvegieni au investit milioane de euro în proiecte civile. Poate construirea unei națiuni în Afganistan a fost destinată, de la început, eșecului, așa cum a fost și în Vietnamul de Sud cu jumătate de secol înainte.
Lecția număr șase: lipsa controlului organizațiilor teroriste a dus la continuarea operațiunilor militare sub patru președinți. Războiul din Vietnam a fost problema definitorie pentru generația lui Biden. Decizia sa de a retrage forțele americane din Afganistan - o retragere fără o planificare minuțioasă pe baza unui Acord care nu a ținut cont de voință și implicare guvernului de la Kabul ar putea fi actul definitoriu al președinției sale. Părea intuitiv în 2001 că remedierea statului Afgan ar trebui să facă parte din răspunsurile la evenimentele din 11 septembrie.
Cu toate acestea, reconstrucția ambițioasă și ajutorul umanitar nu au apărut inițial în „războiul global împotriva terorismului” al președintelui George W. Bush. Administrația sa a pivotat spre invadarea Irakului și abia în 2006, când revenirea talibanilor în operațiunile militare din vestul Afganistanului a devenit extrem de vizibilă, în așa numitele ofensive de primăvară și de toamnă, Statele Unite au intensificat ajutorul pentru a consolida instituțiile statului afgan și pentru a combate comerțul cu opiu.
Planul de reconstrucție al Afganistanului a fost un nou plan Marshall pentru Asia fără a avea pretenția unei reușite ca cel european. Președintele Barack Obama a făcut, de asemenea, investigații mari în societatea militară și civilă a Afganistanului. Și totuși amploarea crescândă a asistenței occidentale a exacerbat corupția, subminând credibilitatea guvernului de la Kabul. În momentul în care Joe Biden a ajuns la Casa Albă, realizarea autosuficienței afgane părea probabil că trebuie încă mulți ani, dacă mai era oare posibilă ?.
Construirea națiunilor în Afganistan „ nu a avut niciodată un sens pentru mine ”, a declarat Biden pentru ABC News, explicând de ce, în aprilie, a anunțat retragerea tuturor trupelor americane din țară. Decizia sa a precipitat preluarea de către talibani a orașelor afgane, care a culminat cu reîntoarcerea stindardelor lor albe deasupra Kabulului. Decizia lui Biden de a se retrage „ nu se referă doar la Afganistan ”, a spus el „ Este vorba despre încheierea unei ere de operațiuni militare majore pentru refacerea altor țări ”.
Lecția numărului șapte : Afganistanul a dispărut de un deceniu din politica americană. Afirmația că America se arată a fi un aliat nestatornic, permițând guvernul afgan să cadă, este suprasolicitat, având în vedere durata, amploarea și cheltuielile desfășurate americane. Regimul defunct din Kabul nu era un aliat în felul în care sunt Germania sau Japonia. Era mult mai slab, mai corupt și complet dependent de America pentru supraviețuirea sa.
Mișcarea de retragere a trupelor făcute de Biden are logică, mai ales dacă crede că singura soluție pe termen lung la instabilitate în Afganistan este un acord de pace intra-afgan. Afganistanul este în război civil din 1978 cu 14-15 luni înaintea intrării trupelor sovietice. SUA a intrat în decembrie 2001 într-o țară în război civil cu un guvern taliban la Kabul și cu o opoziție a Alianței Nordului condusă de Massoud. Problema este că talibanii par într-o dispoziție belicoasă după atâția ani de luptă de gerilă cu militarii Coaliție.
Retragerea SUA ar putea fi opțiunea cea mai puțin proastă, dar subliniază lipsa de sens a unui război [3] continuat peste momentul obținerii unei victorii necesare de parcurs. În SUA, Afganistanul dispăruse în mare măsură ca o problemă politică. Americanii nu au votat la alegerile prezidențiale din 2016 sau la cele din 2020 având în vedere Afganistanul și nu au ieșit pe stradă pentru a protesta împotriva politicilor SUA acolo. După 20 de ani, SUA au atins un nivel de implicare limitată, proporțional cu miza. Prezența sa nu aducea o victorie militară sau o pace, dar evita colapsul unui guvern care, oricât de imperfect ar fi fost, era de preferat alternative care preia puterea acum.
Uneori, ceea ce contează în politică externă nu este ceea ce poți realiza, ce ceea ce poți evita. Afganistanul a fost un astfel de caz.
Liderii europeni nu ar trebui să fie surprinși de ieșirea SUA din Afganistan, dar trebuie să fie recunoască cu acțiuni americane sunt circumscrise ”realpolitikului”, chiar și după încheierea președinției lui Donald Trump.
Lecția numărului opt: Imposibilitatea creării unei armate naționale pe fondul ignorării condițiilor culturale afgane. Cert este că armata afgană a încorporat dependență de americani în propria structură militară. International Crisis Group, descriind strategia SUA a spus: „ că eforturile SUA au ignorat prea frecvent faptele de pe teren, au subestimat influența unor puternici lor războiului din diverse regiuni și nu au reușit să ia în considerare suficient de mult vasta corupție și prăbușire a moralul printre rangurile militare, precum și deficiențele în conducerea și comanda afgană ”. Luptători talibani erau: fermi dedicați, cu zel și motivați. Strategic, talibanii, în timp ce încercau să se regrupeze, și-au concentrat numeroase operațiuni în nordul Afganistanului, împiedicând reapariția așa-numite Alianțe de Nord - miliții care au ajutat inițial la înfrângerea talibanilor. Talibanii au continuat să se întărească chiar și în timpul unui val masiv și temporar de creștere a numărului trupelor comandat de președinții Obama. ”Armata SUA a făcut o greșeală majoră încercând să creeze o armată afgană care să reproducă standardele SUA, ceea ce nu avea prea mult în Afganistan”, a spus James Stavridis [4] , fost comandant aliat suprem al NATO .
Lecția număr nouă: Corupția și „lipsa conducerii” - Nivelurile de corupție din armata și guvernul afgan au fost ceva cu care oficialii americani nu s-au împăcat niciodată. Administrația Biden a afirmat în repetate rânduri că armata afgană era o forță de luptă de 300000 de militari, minimalizând mereu forța talibanilor. Dar ștatul de plată al armatei și al poliției afgane conținând mii de soldați „ fantomă”, luptători care nu există, dar erau înscriși astfel încât oficialii să poată ”fugi” cu plățile lor. Un câine de pază al guvernului, Inspectorul General Special pentru Reconstrucția Afganistanului sau SIGAR, a constatat în ultimii ani o diferență între nivelurile de înregistrare și cele reale de zeci de mii de persoane. În provinciile din sudul pro-taliban , 50% până la 70% din funcțiile de poliție au fost ocupate de oameni care nu există, a constatat agenția. Corupția pe scară largă a servit, de asemenea, pentru a demoraliza forțele de luptă afgane, care din multe puncte de vedere erau relativ profesionale.
Lecția numărului zece: Implicații pentru Europa ale retragerii din Afganistan. Sentimentul de catastrofă care atârnă asupra situației din Afganistan nu a făcut decât să se adauge la discuția de lungă durată privind nevoia Europei de o autonomie strategică mai mare și de înființare a unei armate proprii. " Trebuie să întărim Europa astfel încât să nu o mai lăsăm pe seama americanilor ", a declarat Armin Laschet, care se luptă să-i succedă cancelarului german Angela Merkel, în timpul unei dezbateri televizate împotriva principalilor săi rivali electorali. Laschet, care este un creștin-democrat de centru ca Merkel, a mai spus la începutul acestui luni după retragerea din Afganistan a fost „ cea mai mare dezastru pe care la suferit NATO de la înființare ”. Pentru țări precum Germania și Marea Britanie, care au investit puternic în Afganistan - capital politic, trupe, fonduri - operațiunea Afganistan a fost legată de angajamentul lor față de NATO și alianță. De aceea ceea ce se întâmplă în ultimele săptămâni este o adevărată traumă în Berlin și Londra. Și din această cauză autonomia strategică a urcat mai multe locuri pe agenda de politică europeană.
Lecția număr unsprezece : Plecarea din Afganistan semnalează o schimbare a priorităților pentru SUA, schimbare care este mai profund decât personalități și retorică prezidențială. Nu ar trebui să fie prea surprinzător. Europa a fost piesa centrală a politicilor externe a SUA pentru cea mai mare parte a secolului XX și mai ales în timpul Războiului Rece, dar prăbușirea comunismului, ascensiunea Chinei și a Asiei, războaiele post-9/11 și campaniile antiteroriste au mutat priorități SUA în alta parte. Donald Trump a fost primul președinte care a articulat în mod deschis aceste idei, iar acum elitele europene se poate acesta nu a fost doar o aberație. Europa trebuie să meargă dincolo de „ America s-a întors ”Și să fie purtat o conversație sinceră, între altele, despre ceea ce americanii nu mai vor să facă, condiția în care europeni trebuie să-și asume responsabilitatea pe acele probleme.
Lecția numărului doisprezece: Natura războiul sa schimbat . Cel mai important este că, după al Doilea Război Mondial, natura războiului s-a schimbat. Am început să vedem mai puține războaie convenționale clasice între țări. În schimb, aproape toate războaiele sunt acum războaie civile, arene complexe de contrainsurgență și terorism. Când puneți SUA împotriva unei alte țări în care există o armată care poartă uniforme și se întâlnesc pe câmpul de luptă, SUA câștigă de obicei aceste tipuri de războaie - cum ar fi războiul din Golful din '91. Dar în războaie civil complexe, Statele Unite au avut probleme. Așadar, natura războiului sa schimbat clar în momentul în care Statele Unite au devenit o putere mondială. Statele Unite sunt atât de puternice cu cât se vor implice în războaie literalmente în partea îndepărtată a lumii, în locuri precum Irakul și Afganistanul. Când spun că sunt planificatori / politicienii nu știu nimic despre aceste țări, nu folosesc hiperbola. Când SUA a intervenit în Afganistan în 2001, Pentagonul nici măcar nu avea hărți ale terenului. Donald Rumsfeld a scris în memoriile sale (”Known and Unknown: A Memoir”) că SUA se bazează pe vechile hărți ale Imperiului Britanic referitoarea la Afganistan. Când SUA au intervenit în Irak, nu a înțeles cu adevărat complexitatea conflictului local, a identităților etnice sau a religiei. După relații din teren în 2006, la apogeul războiului din Irak, erau o mie de americani în Ambasada SUA la Bagdad, dintre care doar șase vorbesc limba arabă. Acest tip de ignoranță este mortal în conflictele externe complexe.
În loc de concluzii:
Una dintre marile tragedii ale războiului din Afganistan este că Unită ar fi putut obține un rezultat mult mai bun în 2002 prin negocierea unui acord cu talibanii. Trebuie să devoalăm și lucruri care nu au fost spuse până astăzi dar care au fost scrise în memoriile liderilor de atunci. În 2002, talibanii au spus Statelor Unite că au pierdut și au cerut un loc în noul Afganistan, fiind dispuși să evolueze într-un partid politic. Administrația Bush nici măcar nu a luat-o în considerare solicitarea, deoarece vremea respectiv al-Qaeda și talibanii erau strâns uniți în ”găleata cu băieți răi”, răufăcători, aproape naziști. Așa că lideri de la Washington nu au fost dispuși să facă niciun fel de ”afacere” cu ei.
Dacă există mai mult pragmatism și înțelegere cu privire la modul în care urmează să se desfășoare războiul și există o previziune a evenimentelor care evidente să arate că nu va fi o victorie ușoară (urmărind lecțiile istoriei), atunci poate că s-ar fi putut încheia o înțelegere și, de departe, cu costuri mai mici pentru America și pentru Afganistan. S-ar fi putut ajunge nu la o soluție perfectă, nimic asemănător democrației occidentale, ci ceva ce poporul afgan ar putea fi construit. Afganistanul este un cumul de minorități profund tradiționaliste care au o bază acută de încredere în străini. Se conduce după reguli ancestralele sub tutela unui sfat al bătrânilor numit Loya Jirga [5] iar esența puterii este descentralizată către fiecare șef de trib. Raportul dintre puterea locală și cea centrală este redus la minim. Coaliția nu a luat în considerare această forță locală pe care a considerat-o drept inamic. A fost o planificare politică lipsită de noțiunile culturale ale mediului afgan din această cauză a eșuat.
Cei de pe câmpul de luptă sunt rareori ”Căpitanul America” iar noi cei din Coaliție, ca folosind un termen generic, odată ce am câștigat, am ales să pierdem din punct de vedere politic. Pentru propria noastră siguranță, va trebui să câștigăm din nou! Cum? Vom vedea.
Post Scriptum : Mișcările teroriste din Afganistan
După eliminare conducerii Al-Qaida acesta sa diluat în ale grupurilor teroriste râmând elemente de comandă și la nivelul lor. Locul lăsat liber a fost umplut imediat de alte mișcări teroriste prezente sau noi înființate. În Afganistan acționează acum ISIS-K fondată în 2015 grupare care a reușit într-o perioadă scurtă de timp să-și consolideze puterea în diferite regiuni din Nordul și Nord-Estul Afganistanului. Aceasta a fost fondată de membri talibani din Pakistan și Afganistan, alături de Mișcarea Islamică din Uzbekistan [6] .
Scopul ISIS-K este de a crea haos și incertitudine în încercarea de a aduce luptătorii dezamăgiți din alte grupuri în rândurile lor și de a pune la capacitatea oricărui guvern aflat la guvernarea de a oferi securitate populației. ISIS-K vede talibanii afgani drept rivalii săi strategici. Acesta îi califică pe talibani afgani drept „naționaliști spurcați” cu ambiții doar de a forma un guvern limitat la granițele Afganistanului. Acest lucru contrazice obiectivul mișcării Statului Islamic de a stabili un califat global. Grupul devine tot mai relevant în peisajul Afganistan-Pakistan.
Rețeaua Haqqani - Rețeaua Haqqani este o componentă oficială, semi-autonomă a talibanilor afgani și un aliat al Al-Qaida (AQ). A fost fondată de Jalaluddin Haqqani, un comandant islamist antisovietic important care a devenit un oficial taliban proeminent și, în cele din urmă, un lider cheie în insurgența post-2001. Talibanii au confirmat decesul liderului din cauze naturale în septembrie 2018. Actualul lider al grupului este fiul lui Jalaluddin, Sirajuddin Haqqani, care a deținut și funcția de lider adjunct al talibanilor din 2015. Numirea lui Sirajuddin pentru a conduce rețeaua a întărit probabil cooperarea dintre talibani și AQ. Monitorii ONU descriu Rețeaua Haqqani ca „legătura principală” între talibani și Al-Qaida. Raportul ONU din aprilie 2021 indică dezacordul între statele membre cu privire la ceea ce dacă rețeaua Haqqani [7] colaborează tactic cu ISIS- K.
Grupul Tehrik-e-Taliban Pakistan (TTP) cunoscut și sub numele de talibani pakistanezi, are „obiective distincte anti-pakistaneze”, conform monitorilor ONU, dar a luptat și alături talibanii afgani împotriva guvernului afgan din interiorul Afganistanului (unde TTP are mii de luptători). O organizație umbrelă pentru o serie de grupuri extremiste din Pakistan care au intrat în conflict cu guvernul pakistanez după 2007, TTP a început să se împrăștie după moartea liderului Hakimullah Mehsud în 2013. În 2014, unii membri ai TTP au promis loialitate față de Statul Islamic și ulterior s-au mutat în estul Afganistanului ca răspuns la operațiunile armatei pakistaneze care a scos, în mare parte, grupul din refugiile sale sigure din regiunea autonomă a Pakistanului FATA.
Presiunea militară continuă (succesorul lui Mehsud a fost ucis de o lovitură a dronelor din SUA în provincia Kunar din Afganistan în 2018) a redus foarte mult activitatea grupului în anii următori. Cu toate acestea, reunirea dintre TTP cu unele foste grupuri (posibilitatea facilitată de AQ) începând cu 2020 a crescut rândurile grupului. TTP poate beneficia în continuare de preluarea și eliberarea talibanilor din mișcarea sa prizonieri în închisorile din Afganistan.
Mișcarea Islamică din Uzbekistan (IMU) d esemnată grupare teroristă în 2000, IMU a fost odată un aliat important al Al-Qaida. Formată de uzbeci care au luptat cu forțele islamiste în războiul civil din Tadjikistan din 1992-1997, IMU s-a aliat cu talibanii și a lansat atacuri în alte state din Asia Centrală. După ce au început operațiunile militare americane în zonă în 2001, grupul sa concentrat în Afganistan și Pakistan. Forțele IMU operează în nordul Afganistanului.
Mișcarea Islamică din Turkestanul de Est (ETIM) cunoscută și sub numele de Partidul Islamic din Turkestan, caută să stabilească un stat islamic independent pentru uiguri, un popor majoritar musulman, vorbitor de turcă în vestul Chinei. În 2002, guvernul SUA a desemnat ETIM drept mișcare teroristă, invocând legăturile grupului cu Al-Qaida. La sfârșitul anului 2020, a eliminat ETIM de pe Lista grupărilor teroriste (la care grupul fusese adăugat în 2002), afirmând că „ de mai bine de un deceniu, nu au existat dovezi credibile că ETIM continuă să existe ”.
Monitorii ONU au rstul Afganistanului și o prezență mai mare în Idlib, Siria, și mută luptătorii între cele două zone. ETIM în Afganistan este concentrat asupra Chinei. Contingentul sirian are „o perspectivă globală”,raportat în iunie 2021 că ETIM are sute de luptători în nord-e potrivit monitorilor ONU .
[1] John M. "Jack" Keane (născut la 1 februarie 1943) este un general american de patru stele pensionat, fost vice-șef de stat major al armatei Statelor Unite și beneficiar de Medalia prezidențială a libertății. Este analist de securitate națională, în primul rând pe Fox News și servește ca președinte la Institutul pentru Studiul Războiului și ca președinte la AM General. (Wiki)
[2] Quetta Shura sau Consiliul Liderilor (Rabbari Shura) a fost un corp de lideri talibani afgani care sa format în mai 2002 și avea sediul în orașul Quetta, în provincia Balochistan din Pakistan. Shura a fost formată după ce Emiratul Islamic al Afganistanului a fost elominat la sfârșitul anului 2001, conducerea superioară scăpând în Pakistan.
[3] Când vorbim de războaie vorbim de războaie de necesitate (al doilea război mondial și Irak 1991), războaie la alegere (Vietnam și Irak 2003) și acum vorbim de războaie de retragere (Afganistan) - aceasta fiind o clasificare recentă la războaielor făcute de Richard Haass.
[4] „ Cred că probabil i-am instruit într-un mod care nu ia pregătit pentru acest tip de moment în sensul că am încercat să le facem o mini-versiune a noastră ”, a spus el pentru MSNBC. „ Dependent de nevoie culese de prin mijloacele specifice, dependent de capacitate aeriană, nu era așa cum rezultă forța necesară pentru ai învinge pe talibani .”
[5] Loya Jirga este o întâlnire de masă, de obicei, în pregătirea pentru evenimente majore, cum ar fi alegerea unui nou conducător, adoptarea unei constituții, sau discutarea importantă chestiuni politice naționale sau de urgență precum și a litigiilor în zonele paștune din Afganistan și Pakistan
[6] De-a lungul timpului, ISIS-K a atras membrii mai multor grupări, iar pericolul manifestat de această sa materializat în atacuri îndreptate în mare parte împotriva țintelor din orașele afgane și pakistaneze. Nu există data privind întinderea grupării. Potrivit Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale, în iunie 2021, afirma într-o evaluare a cărui Afganistanul adăpostea la momentul respectiv aproximativ 10.000 de luptători teroriști, atât membri Al-Qaeda, cât și ai altor grupări teroriste (iar când adăugați la acest număr de persoane eliberate din închisorile din Kabul, Kandahar și din baza aeriană Bagram, avem alte câteva mii, numărul total de teroriști crescând cu 25, 30 sau poate chiar 40 la sută)
[7] Rețeaua Haqqani a fost fondată de Jalaluddin Haqqani, un fundamentalist al tribului Zadran, care a luptat pentru fața mujahedină a lui Yunus Khalis împotriva sovieticilor în anii 1980. Jalaluddin Haqqani a murit în 2018, iar fiul său Sirajuddin Haqqani conduce acum grupul. În anii 1980, rețeaua Haqqani era una dintre cele mai favorizate grupuri de gherilă antisovietice finanțate de CIA de către Administrarea Reagan. În 2012, Statele Unite au desemnat rețeaua Haqqani drept organizație teroristă. În 2015, Pakistanul a interzis, de asemenea, rețeaua Haqqani ca parte a acestor planuri naționale de acțiune. Familia Haqqani provine din sud-est Afganistan și aparține Clanului Mezi al Zadran Tribul paștun. Jalalludin Haqqani a devenit important ca lider militar în timpul ocupației sovietice din Afganistan.Ca Gulbuddin Hekmatyar,
