După lectura volumului intitulat Fals Tratat de Manipulare (2015), am simţit instinctiv că Ana Blandiana va continua să adâncească fântâna memoriei, la o scară mai amplă. Trec cinci ani şi apare Soră Lume, care continuă într-un fel şantierul început în 2015 - în plină pandemie şi favorizat oarecum de aceasta; nu detaliez, dar sunt convins că peste câţiva ani vom avea studii specializate dedicate literaturii de/din pandemie. Ambele producţii nu sunt cărţi de memorii, deşi sunt construite din amintiri, ne avertizează autoarea chiar de la început, într-un prim capitol cu nuanţa epistemică, intitulat, destul de studiat, dar... poetic, Compasiunea ca formă de cunoaştere. De ce este această carte? Ce a vrut să transmită, care au fost intenţiile sale? Cărui public i se adresează? Cred că fiecare dintre noi pornește pe drumul lecturii unui mare autor având în minte aceste interogaţii preliminare. Dacă nu este o carte de „memorii” clasice (mică paranteză: îmi plac mult titlurile de modă veche, oneste, de tipul memoriisau amintiri, fără surprize, fără volute inutile), dacă nu este o carte-suvenir de călătorie, atunci ce este ea? În rândurile care urmează, încerc să realizez o descriere a impresiilor mele de lectură, în paralel cu o sinteză a principalelor teme şi „nuclee” care au stat la baza scrierii acesteia, aşa cum le văd eu, foarte subiectiv deci. Asumat subiectiv.
Un punct de întâlnire
Am citit, în anii adolescenţei mele, dar şi mult după aceea, cartea lui Mircea Micu Întâmplări cu scriitori (1979), veselă şi tristă, ironică şi melancolică despre minunata lume a scriitorilor şi a poveştilor lor de viaţă; semnalez şi ilustraţiile din interior, mordante, semnate de inclasabilul Florin Pucă, acest haiduc al absurdului existenţial. Cred că de atunci am rămas cu această pasiune a privirii înlăuntrul acestui microunivers aparte. Am ştiut dintotdeauna că ei, scriitorii mari, nu scriitorimea, purtătorii de pană sau, mai nou, de tastatură, trăiesc la o altă intensitate decât noi, muritorii obişnuiţi, ba, mai mult, au capacitatea de a prevedea în avans mersul lumii, marile schimbări. Prezentul volum oferă o serie de întâlniri discrete, fulgurante aproape, cu unele dintre cele mai importante personaje ale literaturii noastre, citez în ordine aleatorie: Ştefan Bănulescu, Matei Călinescu, Augustin Buzura, Adrian Marino, Radu Tudoran, Mircea Dinescu, chiar şi Emil Cioran etc. Chiar dacă sunt reprezentaţi din câteva trăsături, întoarceri şi reveniri de condei, sunt EI, cei mai mari, cei mai reprezentativi, iar întâlnirea nu poate să nu-l impresioneze pe cititorul şi „consumatorul” de istorie literară. Avem aici frânturi din viaţa marii tagme a scriitorilor din comunism şi nu numai, detalii despre funcţionarea Uniunii Scriitorilor, mobilităţi şi premii, diverse ritualuri de breaslă, raporturi de putere, formale şi informale. Chiar şi mici anecdote de parcurs, cu toate că umorul Anei Blandiana este unul mai degrabă „ardelenesc”, adică mai molcom, mai reţinut, după evaluările mele valahe. Dintre portrete, mă voi opri puţin asupra lui Matei Călinescu: politicos, cu distincţie aristocratică, cultivând căldura relaţiei umane, abil în practica exerciţiului distanţei. Şi o picătură de naivitate intelectuală, de prea mare încredere în oameni, dar poate mă înşel eu în aprecierile mele de lectură; oricum aşa apare tot grupul din care face parte şi care întreprinde o primă excursie în URSS, în anii 1960, printre primele descrise în volum – a se vedea, în acest sens, întâlnirea lor cu kaghebistul din Moldova Sovietică, cel care-i supraveghea în peregrinările lor prin oraş, deghizat în inginer agronom „patriot”.
„Etnografia” voiajului şi modului de a călători
Lectura cărţii doamnei Ana Blandiana am realizat-o imediat după ce am terminat o altă carte, ce mult mi-a plăcut, Două luni în Europa. Călătorind româneşte în anii comunismului biruitor, Silvia Colfescu, Editura Vremea, 2020. Cred că ambele volume pot contribui la un studiu mai amplu legat de literatura de călătorie românească, de modul în care călătoream înainte şi după 1990. Sau, pentru a fi mai exacţi, ar trebui să menţionăm anul 2007 şi intrarea noastră în Uniunea Europeană, care a schimbat totul. Emoţiile legate de obţinerea vizei, dificultăţile în procurarea mult-doritei, dar periculoasei „valute” (era interzisă deţinerea acesteia de către persoanele fizice), goana după alimentele neperisabile (revine şi aici imaginea iconică a celebrului salam zis de Sibiu; dacă mâine s-ar fonda un muzeu al cotidianului comunist, acestuia i-ar trebui să i se dedice o sală aparte), micul comerţ între ţările socialiste (povestea unor flacoane de Gerovital, panaceul-minune, care ar fi trebuit să fie (re)vândute în fosta Jugoslavie este... de poveste). Adăugăm inocenţa românilor din acei ani în ceea ce priveşte anumite probleme şi comportamente tipic occidentale, cum ar fi de pildă dreptul la grevă, dar şi preţul uriaş al asistenţei medicale de urgenţă – a se vedea, în volum, accidentul neplăcut de pe plaja din insula Capri şi deznodământul său mai degrabă neobişnuit, din punct de vedere financiar. Dar cel mai mult m-a impresionat (în ambele cărţi) atitudinea de resemnare calmă, stoică, pe care o manifesta imensa majoritate a călătorilor români de dinainte de 1990 (şi, îndrăznesc să spun, şi câţiva ani buni după această dată-ghilotină) în faţa tuturor acelor ispite şi tentaţii ale industriei consumului din Occident. Motivul era unul simplu: nu aveau bani decât pentru supravieţuirea imediată, diferenţa de venit dintre „noi” şi „ei” era nu doar mare, ci de-a dreptul uriaşă. Ştiu ce spun, am ajuns la rândul meu pentru prima oară în Occident în anul 1994, mă uitam la vitrinele pline de culori cu o detaşare ce nu se poate explica în cuvinte, aproape monahală. În plus, cu puţinii bani din portofel, turiştii de atunci preferau să viziteze muzee şi expoziţii, să meargă la concerte sau filme de artă. Idealizez puţin, accept, dar tentaţia culturii era mai mare decât cea a hamburgerului şi a hainelor de firmă; să fie vorba aici despre unul dintre nenumăratele paradoxuri ale căderii comunismului, încă unul, legat de libertatea prin cultură şi alienarea acesteia prin consum? În fine, ceea ce am putea denumi o „etnografie” la firul ierbii se regăseşte în aventurile de călătorie de care este plină cartea, cum ar fi de pildă accidentul de maşină petrecut în Bulgaria, în anii 1980. Cuplul Rusan-Blandiana este salvat in extremis de la prăbuşirea de pe un pod, în apa vijelioasă a unui râu, de nişte săteni bulgari care le-au sărit în ajutor. Sunt găzduiţi apoi în casa acestora, peste noapte. Este proverbială necunoşterea, ne-vorbirea limbilor străine de către vecinii de la sud de Dunăre, printre cei care-şi petrec acum vacanţele de vară la ţărm de mare. Nu ne putem aştepta deci la mari surprize în mediul rural al Bulgariei din acei ani. Dar „inventivitatea ţărănească” a gazdelor naşte un mod de comunicare pe cât de simplu, pe atât de rafinat, cu ajutorul unor bileţele de hârtie pe care erau scrise preţurile diferitelor obiecte, făcând parte din universul cotidian al acestora. Apoi făceau comparaţia cu preţurile din România şi calitatea produselor – un început de comunicare dintre două lumi, cu alte cuvinte. Restul vă las să-l descoperiţi singuri, lecturând cartea.
Un ghid „Routard”, rafinat şi intelectual
Am fost şi sunt un mare admirator al cărţii America Ogarului Cenuşiu, autor Romulus Rusan. Mi se pare cel mai captivant jurnal de călătorie din întreaga literatură română, scris cu un stil şi cu o siguranţă pe care am mai întâlnit-o doar la elveţianul Nicolas Bouvier, autor prea puţin cunoscut la noi, din păcate. În timpul anilor de liceu, când am descoperit America lui Romulus Rusan, nu citisem mai nimic de Ana Blandiana, recunosc deschis, dar am simţit instinctiv că în acest volum există şi o privire secundă, o respiraţie complementară, discretă, dar puternică. Ana Blandiana respinge în mai multe locuri din volum ideea de carte de călătorie, chiar dacă titlul duce cu gândul la aşa ceva, iar fotografia de pe copertă, uşor dadaistă, să zicem, este şi ea una cât se poate de turistică. Da, „„ nu este o carte de călătorie, şi nu pentru că genul literaturii de călătorie ar fi unul minor, ci pentru faptul că voiajul serveşte aici mai degrabă ca un agent activator al memoriei unei vieţi. Şi totuşi... Pe urmele celor citite/întâlnite în paginile volumului mi-ar fi făcut mare plăcere să văd statuia uriaşă a generalului Charles de Gaulle din Rusia, precum şi celebrele paznice de coridor de hotel, un post neschimbat din perioada sovietică, care transmit, citez, „un aer de suspiciune generalizată”. Sau casa conţilor Tolstoi, fostul sediu al Uniunii Scriitorilor din URSS. În Statele Unite aş fi vrut să vizitez pădurea de sequoia din Munţii Sierra Nevada, California. Chiar dacă sunt ambalate în formule poetice, delicate, paginile de călătorie printre uriaşii care cresc şi descresc în acea pădure unică sunt memorabile, ai vrea să pipăi cu privirea asemenea minuni doar pentru a verifica dacă descrierea călătorului se potriveşte şi cu simţirea ta. Ana Blandiana te poartă spre destinaţii îndepărtate, exotice (Macao, Guadalajara, Bogota-Columbia, Africa de Sud) sau altele care au pierit, simbolic vorbind, din cauza succesului turistic prea mare, cum ar fi Insula Capri din anii 1970. Chiar dacă timpul de şedere este unul mai degrabă limitat, mi s-a părut surprinzătoare intimitatea culturală de care dă dovadă autoarea; ştie să aducă imediat la lumină trăsăturile definitorii ale unei societăţi, zonele sale de lumină şi de umbră – din acest punct de vedere, paginile despre Africa de Sud, procesul de transmitere a puterii din această ţară şi paralela neaşteptată pe care a făcut-o cu România mi s-a părut teribilă; doar sensibilitatea acută a unui scriitor putea da naştere unor astfel de descrieri edificatoare ale haosului şi dificilei aşezări a normalităţii.
Lumea Anei Blandiana: festivaluri de poezie, dar şi târguri din Teleormanul rural
Ana Blandiana a cunoscut succesul literar foarte devreme, dar nu s-a lăsat acaparată de el. A cunoscut Puterea, în toate formele ei, dar nu s-a contaminat de atracţia malignă a acesteia şi a rămas un om normal, direct şi simplu spus. Tocmai această normalitate „neobişnuită” în tagmă o face capabilă să descrie cu maximum de luciditate şi detaşare lumea festivalurilor literare, a întâlnirilor organizate de clubul PEN în diverse colţuri ale lumii sau congrese mondiale ale scriitorilor (cel din 1998, de la Guadalajara, Mexic, este prezentat în detaliu, cu întreaga lui frământare internă, reguli nescrise şi rivalităţi mai mult sau mai puţin literare, dincolo de întâmplările personale ale autoarei, mai puţin vesele sau plăcute – se pare că Norocul, Zeul Noroc, a însoţit-o mereu pe aceasta, permiţându-i să iasă din situaţii şi încurcături incredibil de gândit, nu doar de scris şi descris. Este extrem de discretă cu propriile preferinţe literare, dar citind printre rânduri putem bănui că Ana Blandiana nu iubeşte prea mult, citez, „poezia post-modernă de serie, nedeosebită pe toate meridianele”. Mai întâlnim „sate de creaţie” şi rezidenţe literare, burse de călătorie şi de creaţie. Lumea scriitorilor şi scriitori prin lume. Inclusiv prin lumea unor umile târguri de ţară din Teleorman, în perioada electorală a anilor 1990. Ca o opinie strict personală, mi-e greu să mi-o închipui pe A.B. şi pe alte personalităţi ale lumii culturale de atunci înotând în glodul unui obor de vite, dar pe de altă parte, o admir pentru curajul pe care l-a avut. Mai cred că el vine din respectul şi pasiunea studiului ţăranului român şi al suferinţelor sale prin vremi, dar asta-i altă poveste.
Geopolitică, schimbare, transformare
Ceea ce cred că o deosebeşte însă pe autoare de imensa majoritate a marilor scriitori români, nu doar colegi de generaţie cu aceasta, a fost intensa implicare civică de care a dat dovadă. Cei care sunt tineri în aceşti ani nu cred că-şi pot închipui fenomenul Piaţa Universităţii, precum şi greutatea pe care o aveau apelurile intelectualilor publici din acea perioadă, printre care şi A.B., care umpleau, la propriu, pieţele de lume. Dacă suntem în acest moment în NATO, în Uniunea Europeană, dacă ne putem deplasa liberi unde vrem şi avem un „paşaport bun” (sau aproape), dacă simţim cum ne-a crescut vizibil nivelul de trai, ei bine, acest lucru se întâmplă şi datorită acţiunii civice a celor ca ea, în anii cumplitei indecizii ai tranziţiei gri ai anilor 1990. Soră Lume poate fi citită deci şi în această cheie, a permanentei lupte pentru libertate, adevărata libertate, pe care am început iarăşi să o pierdem, încetul cu încetul, din comoditate sau prostie, pur şi simplu. Sunt descrise în carte şi episoade-cheie ale vieţii politice din anii 1990, cum ar fi celebrul discurs din balcon al Regelui Mihai din anul de graţie 1992, dar şi consideraţii cu privire la destinul tragic al acestui ultim rege al României, confiscat de mai multe ori de Istorie şi de oamenii ei. Ochiul atent poate distinge în carte pasaje de analiză geopolitică pură, cum ar fi de pildă francofonia renăscută a anilor 1990 şi apoi pierdută la fel de brusc – memorabil episodul vizitei şi contravizitei, cu acelaşi avion, a unei delegaţii „oficiale” de scriitori, chiar în timpul Revelionului 1990, cel mai tulbure şi exaltat revelion al României moderne. Sau călătoriile mai recente în Hong Kong şi lupta pentru libertate a studenţilor de acolo, şi opacitatea amestecată cu laşitate interesată a occidentalilor. Indiferent de episodul descris, am simţit încă o dată, dacă mai era nevoie, că adevăratul barometru al schimbărilor din societatea noastră e dat de artişti şi de scriitori. Ei simt cu o lungime de avans lumea ce va să vină, mult mai bine decât profesioniştii predicţiei, fie că este vorba de sociologi sau de politologi. Cred că acest lucru se întâmplă pentru că sunt mai liberi, mai decomplexaţi în viziune şi mai puţin dependenţi de plăcerile hedoniste ale vieţii. Din acest punct de vedere, ultimele pagini ale volumului nu sună prea încurajator pentru noi. „Dărâmând statuile şi cerând, în numele libertăţii, cenzura, totul devine şi mai înspăimântător,” Inutil să adăugăm ceva.
Poate un singur lucru, totuşi. Pierre Nora, cel care a editat monumentala trilogie intitulată Les Lieux de Memoire (1984 plus), atrage atenţia în introducerea acesteia asupra faptului că „resturile” istoriei devin memorie atunci când istoria însăşi pare să fi uitat ce reprezintă ea cu adevărat. Utilizează şi o splendidă metaforă, citez aproximativ, „istoria devine memorie, la fel ca resturile rămase la ţărm de mare, odată cu retragerea apelor”. Personal, cred că toate fragmentele memoriale ale unei vieţi exemplare ca aceasta trebuiau închise într-un muzeu sau într-o carte. Ca o ultimă sărbătoare, o ultimă exaltare. Ana Blandiana a reuşit acest lucru. Restul e literatură. Oare? Dacă nu, atunci ce este? Punct şi de la capăt. //
Articolul a fost publicat și pe moldova.europalibera.org
TAGS:
