Tratat de înțelegere a lumii
Soră lume este cartea anului trecut.
După Fals tratat de manipulare (2013), Ana Blandiana ne oferă o altă pătrunzătoare și (trans) lucidă analiză a lumii mari, spre deosebire de Falsul tratat de manipulare, care se concentra asupra micii noastre lumi valahe. În Soră lume avem de-a face într-o mică măsură cu o carte de călătorii propriu-zise, cu o amplă reflecție asupra lumii, așa cum a cunoscut-o Ana Blandiana în ultima jumătate de secol. O lume în care a evoluat și pe care a cunoscut-o bine, mai bine decât marea majoritate a românilor, care nu au putut călători atât de mult ca autoarea. Iar călătoria îți oferă prilejul și de a te înțelege pe tine însuți, căci eși confruntat cu tot felul de situații neobișnuite, iar Ana Blandiana a avut parte din plin de astfel de peripeții.
Autoarea își transportă cititorii atât în locuri exotice, dar și în unele mai apropiate de spațiul nostru european: Italia, Norvegia, Grecia, chiar și Macao, aflat în ultimele luni de colonialism portughez, înainte de a fi restituit RP Chineze, America ogarului cenușiu (în dimineața sosirii la Los Angeles a pierdut și caietul în care scrisese două sute de pagini), Mexic și congresul PEN Internațional de la Guadalajara, Berlinul care încă era împărțit în două, Cernăuți, pe urmele rămășițelor românismului bucovinean, Bogota sau rănirea de la Capri, din 1969, care i-a prilejuit cunoșterea intimă a unui segment din societatea italiană sudică ce își făcea iluzii asupra comunismului. Marea calitate a acestei cărți este și faptul că are un dozaj excelent între umor, autoderiziune, dar și reflecție gravă asupra lumii și destinului uman, care evoluează într-un angrenaj atât de complex și complicat.
Autoarea face o departajare clară a călătoriilor. Prima categorie este formată din cele de dinainte de 1989, iar cea de-a doua, după anul 1990, căci una era să pleci din RSR și alta din România postdecembristă, care măcar la acest nivel a permis plecările nestingherite (unele fiind favorabile regimului Iliescu, care putea scăpa de mii și mii de români care nu-l suportau), „tot ceea ce vedeam (înainte de 1989-n.m.), vedeam nu numai pentru prima, ci și probabil pentru ultima oară, nimic nu putea garanta că norocul de-a primi viza de călătorie se va repeta. În felul acesta, cele văzute se înconjurau cu o aură magică, aproape supranaturală, se întipăreau definitiv în minte cu cele mai infinitezimale detalii și mă marcau cu pecetea irepetabilă a miracolului”. Înainte de 1989 „aveam sentimentul că sunt transparentă, în așa măsură puteam să trec fără să cunosc pe nimeni și nimic printre oameni, peisaje, muzee, șantiere arheologice, descoperind istoria și frumusețea lumii, ca și un sentiment de libertate – cu atât mai intens, cu cât era mai sever limitat în spațiu și timp – pe care nu aveam să-l mai retrăiesc niciodată cu aceeași intensitate în banalele condiții ale libertății de acum”. La acest nivel, Ana Blandiana revine de mai multe ori, subliniind diferența între a călători înainte de 1989 și după aceea. Un aspect destul de obnubliat de către generațiile de români născute după 1990. „Adevărata deosebire dintre atunci (înainte de 1989 - n.m.) și acum era sentimentul fructului oprit și atins prin miracol sau prin absurd. Oricât de frumoase, amintirile dintr-o străinătate de azi sau de acum 4-5-10 ani aparțin unei lumi firești, pe care o ating fără alt efort decât al călătoriei și fără altă emoție decât cea a schimbului de idei. Nu mai trec dintr-o lume într-altă lume, ci mă mișc în aceeași lume devenită tot mai comună”. România de-acum face parte, deci, din lumea firească. E ceva.
Ana Blandiana remarcă și romantismul călătoriilor de dinainte de 1989, când pleca cu foarte puțini bani sau chiar deloc. Chiar dacă primeai magica viză de plecare, dacă erai lăsat să pleci în străinătate, partidul îți dădea voie să schimbi o sumă derizorie (5 sau 10 dolari), chiar dacă moneda americană era mai puternică decât dolarul cunoscut acum. Se cunoaște obsesia lui Ceaușescu pentru sfânta valută (pe care erau vânduți și oameni Republicii Federale Germane sau Israelului). În Finlanda nu a plecat nici măcar cu cei zece dolari, căci plecarea i-a fost aprobată cu doar o zi înainte de plecare. Drămuirea valutei, o constantă a călătorului român dinainte de 1989, dar, trebuie să o recunoaștem, și după, chiar dacă acum trăim într-o țară incomparabil mai bogată decât cea din 1989.
De-a lungul tuturor călătoriilor, care nu au fost puține, Ana Blandiana a observat siderată proasta înțelegere sau totala neînțelegere a comunismului de către lumea liberă. Celebrul mai 1968 a surprins-o (în toate sensurile posibile) tocmai în Paris, unde fusese invitată, singurul invitat din RSR, la un festival de poezie. Ana Blandiana avea chiar să fie blocată în capitala franceză, având în vedere greva generală declanșată de sindicatele procomuniste. Cazându‑se într-un hotel extrem de ieftin și precar (pentru o cameră sordidă a plătit numai 9 franci pe zi), a avut curiozitatea de a bate la pas Parisul, dar și de a asista la zbaterile studențimii franțuzești, incredibil de puternic intoxicată de comunism. În curtea Sorbonei, unde studenții își stabiliseră cartierul general, existau mese dedicate zeităților comuniste, pe care tronau portretele lui Mao (cel mai mare), Lenin și Che Guevara. Riturile comunismului. În ciuda faptului că era foarte tânără, avea cu un an mai mult decât mulți dintre studenții francezi răsculați împotriva sistemului încarnat de bătrâni, Ana Blandiana nu a putut discuta cu ei, pentru că pur și simplu nu avea aceeași limbă comună. „Rareori în viață m-am simțit mai singură decât în acele zile, când umblam prin Paris și înțelegeam că excesul de libertate, care devenea în ultimă instanță o formă de prostie, putea fi la fel de greu de suportat și chiar la fel de periculos ca și lipsa de libertate. Lumea liberă pe care o visam de pe malul Gulagului conținea o doză, care putea deveni letală, de absurd, ca și dictatura”. Nu este lesne de înțeles succesul pe care l-au avut acasă experiențele trăite de autoare și care păreau ireale unei audiențe care trăise deja un sfert de secol de comunism. Ana Blandiana rememorează și două întâmplări din străinătate în care apare menționat și dictatorul comunist român care i-a marcat viața (chiar și profesională). La Verona, în Italia, au reușit să viziteze amfiteatrul român, profitând de bunăvoința gardianului, doar pentru că el a aflat că erau români, iar cerberul avea simpatii comuniste. Vizitase Bucureștiul. Și o a doua apariție a avut loc în Grecia, unde li s-au oferit caise, într-o livadă, de către unul din cei care le culegeau și care, la fel, avea simpatii comuniste. „Această receptare era diferită și chiar opusă receptării lui în România. După cum mi se pare evident și interesant de observat că buna lui imagine europeană are două valențe opuse: era privit cu bunăvoință atât de cei care sperau ca prin curajul și disidența sa tabăra sovietică să aibă de pierdut, cât și de cei care sperau, prin deschiderea lui omologată de Occident, într-o însănătoșire și relansare a comunismului în Occident. Nici unora, nici altora nu le păsa de ce cred românii despre toate acestea și nici de prețul românesc al imaginii lui în politica mondială”. În același registru se poate așeza și experiența pe care a avut-o Ana Blandiana în toamna anului 2019, când a participat la un festival de poezie într-un Hong Kong cuprins de protestele studenților, reprimate violent de poliția aflată sub influența puterii comuniste de la Beijing, dar și în două orașe gigantice chinezești, o experiență kafkiană, pentru că vizitele ghidate din Uniunea Sovietică, din perioada lui Stalin1, au migrat și au fost adoptate și de regimul de la Beijing, rămând de actualitate chiar și acum. Grupul a fost însoțit de ghizi care erau în slujba Securității RPC, raportând mereu la centru despre derularea vizitei. În 2019. RPC marca festivist și propagandistic șapte decenii de la finalul victorios pentru comuniști al războiului civil și aruncarea naționaliștilor în Taiwan, preluarea controlului asupra întregii Chine continentale. Fosta disidentă a fost invitată să se adreseze unui stadion unde fuseseră convocați zeci de mii de chinezi, pentru că aceste tururi aveau prețul lor –lăudarea gazdelor totalitare. Ceea ce Ana Blandiana a refuzat, spre stupefacția nomenklaturistului local, șocat de pronunțarea cuvântului tabu Tienanmen. În aceste orașe comuniste observă cu stupoare zgârie-nori care aveau prevăzute gratii la balcoane. Evident că nimeni nu dorea să-i răspundă la întrebarea despre rolul și semnificația lor. Lagărele de muncă sunt în continuare o realitate banală în RPC (autoarea a trecut pe lângă unul unde erau încarcerați creștini).
Finalul cărții, scris în plină pandemie, se dorește și o reflecție asupra destinului umanității, supusă unei uriașe presiuni a virusului COVID-19, o lume care se află „într-un moment de cumpănă între viață și moarte cum e acesta, (în care) suntem la fel de lipsiți de apărare și neajutorați ca oamenii din Evul Mediu. Ba chiar mai lipsiți de apărare și speranță pentru că, spre deosebire de noi, ei credeau în Dumnezeu și nu se îndoiau de existența vieții de apoi”. Virusul ar avea și trăsături naziste, pentru că aparent face o curățenie generală în rândul umanității, afectându-i mai degrabă pe cei bătrâni sau cu comorbidități (unul din cuvintele-cheie ale anului 2020), în timp ce cei tineri dezvoltă imunitate care-i fac intangibili, indiferenți și aroganți. „Într-o jumătate de an, întregul mapamond va fi fost măturat, controlat și lăsat curat, locuit de o populație tânără și imună, cu o memorie redusă la cel mult câteva decenii, o morală confuză, lipsită de criterii și religie în plus. Pentru că alături de imaginea răstignirii, simbol al iubirii și jertfei, va apărea concurențial imaginea buzduganului în formă de coroană, simbol al puterii globale, al severității fără milă și al rigorii misterioase. Virusul, venit din afara lumii vii și examinând cu ajutorul morții, va avea toate calitățile unui zeu”. Totuși, toate țările din lume au făcut eforturi uriașe pentru a-i salva pe toți cei care aveau nevoie de asistență sanitară, indiferent de vârstă (poate în Italia, în apogeul crizei de astă-primăvară să se fi optat între pacienții cu cele mai mari șanse de vindecare), iar vaccinul va fi inoculat în mod prioritar persoanelor în vârstă. Realitatea nu este atât de prăpăstioasă. Umanitatea, în ansamblul ei, nu a recurs deloc la soluții naziste.
Din punctul nostru de vedere, cartea anului trecut. //
1. De altfel, prima ei călătorie a fost tocmai în Uniunea Sovietică, unde, la fel, grupul de scriitori români a fost încadrat de o colaboratoare a organelor de securitate, probabil KGB.
Ana Blandiana
Soră lume
Editura Humanitas, București, 2020, 432 pagini
TAGS:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu