Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
miercuri, 3 februarie 2021
marți, 2 februarie 2021
Imposibila reformă COVID + frig + radiatoare + tuburi de oxigen – autorizație ISU = explozie. - Tia Serbanescu - 02.02.2021- Sursă: Revista 22
Imposibila reformă
COVID + frig + radiatoare + tuburi de oxigen – autorizație ISU = explozie.
Când să ne relaxăm și noi un pic (forțând trecerea pe galben), a răsărit o nouă tulpină de COVID (și mai agresivă) iar la spitalul Matei Balș destinat celor contaminați s-a produs un incendiu care a secerat 7 vieți. În spitalele noastre, vorba unei paciente, ai ocazia să mori. Dacă nu de COVID atunci de nosocomiale, de frig, de corupție sau de incendii. COVID activează și acutizează nu numai comorbiditățile individuale, ci și pe cele instituționale. S-a văzut astfel, încă o dată, că sistemul medical românesc este incurabil. Politizat și corupt. E un miracol că a supraviețuit totuși (datorită eroismului medical) pandemiei. Prezent la locul tragediei, Iohannis a constatat că „spitalele au probleme structurale” drept care: „i-am cerut ministrului sănătății să lucreze cu celeritate la un proiect de reformă”. Serios? Cu celeritate sau cecitate? Auzim de problemele structurale după fiecare tragedie, iar problemele s-au tot înmulțit. Iar ecuația: COVID + frig + radiatoare + tuburi de oxigen – autorizație ISU = explozie. Dacă Iohannis i-a cerut lui Vlad Voiculescu „un proiect de reformă” (ceva peste puterile lui), Șoșoacă le-a cerut (lui Voiculescu și Arafat) demisia. Proțăpită în fața spitalului Balș, Șoșoacă chema la proteste. Deși tot strigând „jos masca, trăiască nația” (un plagiat după Vadim) și râzând de pandemie (cum poți să râzi de ceva care ucide oameni?), Șoșoacă se face vinovată de înmulțirea bolnavilor. La proteste AUR a fost și mai categorică: „Plecați toți!”. Toți? Ăsta-i totalitarism. Oricum nu prea aveam motive de relaxare căci „unu din patru români trăiește în sărăcie”. Prin urmare, trebuie evitate grupurile de patru persoane. Te ferești astfel și de sărăcie, și de pandemie. Dar în timp ce unii aleargă după vaccin iar alții fug de el ca de tămâie a început goana după ivermectina, un antiparazitar pentru câini despre care se spune (apriori) că ar merge și la tratarea (de COVID) a oamenilor. În fond și ei au canini iar unii mai și latră: „Cei de la AUR își latră patriotismul” – a observat Băsescu. Iar cei mai „holerici” (vorba lui Cristi Borcea, tată eroin) chiar turbează când pierd ciolanul. Ciolacu a scos rapid „bugetul alternativ al PSD” unde salariile și pensiile cresc ca din apă. Uite că PSDeii, deși sunt în opoziție, au bani cu grămada în timp ce Cîțu nu reușește să-nchidă bugetul. Nu-i iese socoteala. Calcule greșite: primarul Chirică (Iași) pe care PNL l-a preluat de la PSD e inculpat pentru abuz în serviciu. De, așa-i când râvnești la corupții altuia. Dar nu numai justiția face victime ci și mercurul: fostul ministru al mediului Doina Pană a fost otrăvită cu mercur, treptat și constant. Mercur retrograd. Principala suspectă e mafia pădurilor care omoară pădurari și ucide păduri. Acum nu se mai fură ca-n codru. Acum se fură codrul. Năsui (USR) de la Economie a dat și el lovitura. A luat de la Finanțe câteva persoane care i-au aparținut lui Orlando: Claudia Prisăcaru, turnătoare de mică la Securitate (la care după scandal Năsui a renunțat cu părere de rău), Diana Tudorache, fosta cumnată a lui Orlando, și Valentina Saygo, specialistă în yoga („am reînvățat să tac, să ascult, să dorm”). Exact ce trebuie în minister. Ale tinereții valori! Dar să nu le discriminăm. Poate că dracu nu-i chiar atât de negru. Mai ales că în SUA desene animate celebre au fost cenzurate recent sub acuzația de rasism. Câtă libertate! Nu mai poți străbate de‑atâta stupiditate. //
Demisii din Partidul Republican din cauza cultului lui Trump = Redactia - | 02.02.2021- Sursă :Revista22
Demisii din Partidul Republican din cauza cultului lui Trump
Zeci de oficiali din administraţia fostului preşedinte american George W. Bush, inclusiv de la cele mai înalte niveluri, demisionează din Partidul Republican.
Decizia acestora este determinată de faptul că partidul refuză să se delimiteze de fostul preşedinte Donald Trump, scrie Reuters, preluată de Agerpres.
Demisionarii afirmă că speraseră, după înfrângerea lui Trump în alegerile prezidenţiale de anul trecut, că liderii republicani se vor îndepărta de acesta în urma afirmaţiilor sale nedovedite despre fraude electorale şi a ocupării de către protestatari a Capitoliului din Washington, sediul Congresului Statelor Unite.
Deoarece majoritatea parlamentarilor republicani au rămas alături de Trump, foştii oficiali spun că nu mai recunosc partidul în care au activat.
„Partidul Republican pe care îl ştiam nu mai există. L-aş numi un ‘cult al lui Trump’ „, a arătat Jimmy Gurule, fost subsecretar pentru problemele terorismului şi informaţiilor financiare al Trezoreriei SUA în timpul preşedinţiei Bush.
Kristopher Purcell, care a lucrat şase ani în biroul de comunicare al Casei Albe în aceeaşi perioadă, susţine că aproximativ 60-70 de foşti membri ai administraţiei au decis să plece din partid sau îşi rup legăturile cu acesta. „Numărul creşte pe zi ce trece”, a spus el.
„Dacă va fi în continuare partidul lui Trump, mulţi dintre noi nu ne vom întoarce”, a declarat Rosario Marin, fost şef al Trezoreriei. „Dacă Senatul nu îl condamnă şi nu scapă de cancerul Trump, mulţi dintre noi nu vor mai vota pentru lideri republicani”, a arătat el.
Senatul urmează să îl judece pe Trump pentru instigare la protestul soldat cu victime din 6 ianuarie, conform actului de acuzare formulat de Camera Reprezentanţilor.
Reprezentanţii lui Trump nu au răspuns solicitării Reuters de a comenta. Bush, care a arătat clar în mandatului lui Trump că „s-a retras din politică”, nu a comentat nici el printr-un reprezentant contactat de aceeaşi agenţie
TAGS:
Litigiile transatlantice nu se vor reseta prea curând - Stefan Popescu - 02.02.2021 -Sursă Revista 22
Litigiile transatlantice nu se vor reseta prea curând
Deciziile luate de țări precum Germania, Franța, Ungaria vor conduce la un moment dat la solidarități politice paralele cu cele euroatlantice.
Reconstrucția relațiilor transatlantice, aflată pe buzele tuturor după instalarea în Biroul Oval a lui Joe Biden, va cere multă creativitate. Cu atât mai mult cu cât influența americană în Uniunea Europeană s-a redus considerabil în urma Brexit-ului. Problemele din interiorul Statelor Unite ce țin de gestionarea pandemiei și a situației economice, de întoarcerea paginii Donald Trump, adaugă, de asemenea, un bemol dezideratului de a da un suflu nou politicii externe și în special în relațiile cu aliații europeni.
Berlinul – interlocutorul Beijingului în UE
Zgomotoasa tranziție de la Casa Albă a oferit contextul ideal reluării lucrărilor pentru finalizarea proiectului Nord Stream 2 care va transporta gaz rusesc în Germania. Din cei 1200 de kilometri de gazoducte paralele ce compun North Stream 2, lipsesc 69,2 kilometri pentru unul, respectiv 49,6 kilometri pentru al doilea. Deși administrația Biden a notificat Berlinul că va adopta sancțiuni la adresa companiilor care desfășoară lucrările, purtătorul de cuvânt al guvernului german, Steffen Seibert, a declarat că guvernul său nu și-a schimbat poziția cu privire la acest proiect. Iar cu privire la rezoluția Parlamentului European care cerea oprirea Nord Stream 2 ca sancțiune față de arestarea opozantului Alexei Navalnîi, reprezentantul guvernului german a afirmat că cele două subiecte nu pot fi legate. Noul lider al creștin-democraților germani, Armin Laschet, care cel mai probabil îi va succede Angelei Merkel în funcția de cancelar, a fost și mai tranșant, declarând că „Germania și Rusia au întreținut relații economice chiar în vremea Războiului Rece”. Un alt semnal dat de Germania este disponibilitatea de a produce vaccinul rusesc Sputnik V și deci de a sprijini certificarea europeană a acestuia.
Tot în direcția dezvoltării unor relații tous-azimuts, independent de prezența sa în structurile europene și euroatlantice, este și acordul comercial UE-China, semnat la 30 decembrie și care a încununat președinția germană a Consiliului Uniunii Europene. Acordul a fost semnat drept urmare a influenței hotărâtoare a Germaniei și nu trebuie considerat numai sub aspect economic, în sensul avantajelor industriei exportatoare germane pe piața chineză. Demersul Germaniei are mai ales o relevanță politică, plasând-o drept interlocutorul cel mai important al Beijingului din Uniunea Europeană, dar este și un semnal cu privire la poziționarea Berlinului în conflictul SUA-China.
Proiectele Franței de autonomie (inclusiv politică)
Dar falia euroatlantică nu trece numai prin Berlin. Sunt cunoscute aspirațiile Franței de autonomie strategică, demers care nu trebuie înțeles numai în sensul construcției unui pilon european al apărării autonom în cadrul NATO ori în afara acesteia, dar mai ales ca suveranitate tehnologică și economică. Prin programele strategiei industriale europene, această suveranitate tehnologică și economică înseamnă opțiunea pe piața europeană pentru tehnologiile europene, iar nu americane ori chineze, și crearea unor capacități europene în domenii de vârf care să concureze atât companiile americane, cât și cele chineze. Este iluzoriu să se creadă că parteneriatele industriale paneuropene, precum cloudul european, de fapt franco-german, GaiaX, nu au și o semnificație politică, ci doar strict tehnologică și industrială.
Ungaria și balansul între Vest și Est
Dar nu numai cele două mari puteri europene pun la grea încercare creativitatea celor care își pun speranțe în relansarea relației transatlantice în anii care vor veni. O țară de dimensiuni medii precum Ungaria dezvoltă o politică la fel de originală, orientată atât către Vest, cât și către Est. Achiziționarea de vaccinuri rusești și chinezești, în paralel cu cele obținute prin contractele Uniunii Europene, este dovadă clară că vecina noastră de la vest se orientează mai degrabă după busola germană. Cooperările sale cu China și Rusia pot fi catalogate, fără a greși, de natură strategică. Cum poate fi altfel considerată investiția care se realizează la numai 90 km de Satu Mare, lângă sătucul Fényelitke, și din care va rezulta cel mai mare terminal feroviar din Europa destinat trenurilor de mărfuri din China? Finanțat în proporție de 80% de un miliardar rus, în terminalul respectiv vor ajunge trenuri chineze care vor fi tranzitat Rusia și ale căror produse vor fi descărcate și trimise mai departe spre Italia, Austria și Germania. Un șantier care odată finalizat va face din Ungaria prima poartă de intrare în Europa a produselor chineze. O asemenea deschidere față de Beijing este recompensată prin investiții de calitate, precum cea efectuată de Lenovo, cel mai mare producător din lume de computere, care își va deschide prima fabrică europeană în Ungaria. Fără îndoială că aceste elemente sunt puse la Beijing în sinergie cu calea ferată Budapesta-Belgrad, ce va fi inaugurată în 2025 și va fi destinată în special transportului de mărfuri, și cu portul grec Pireu, achiziționat de o companie chineză în 2016. Dar un proiect la fel de important, poate chiar mai mult decât cooperările economice, este megacampusul Universității Fudan, care va fi construit la Budapesta pe nu mai puțin de 130 de hectare și care ar trebui să devină în 2024 prima universitate chineză pe sol european. O instituție de învățământ superior ce va fi orientată atât spre profiluri tehnice, medicină, dar și relații internaționale și unde vor preda sute de cadre didactice venite din China reprezintă mai mult decât o investiție într-o platformă de producție ori infrastructură de transport.
Am relatat aceste evoluții deoarece este bine să fim conștienți că atmosfera de competiție la nivel mondial se reflectă și în cadrul Uniunii Europene, la nivelul regiunii în care ne aflăm, iar deciziile luate de țări precum Germania, Franța, Ungaria și nu numai vor conduce la un moment dat la solidarități politice paralele cu UE-27 și cu cele euroatlantice. //
TAGS:
Elitele de la Davos și noul război cultural global - Alexandru Lazescu - 02.02.2021 - Sursă : Revista22
Elitele de la Davos și noul război cultural global
Închinându-se slugarnic în fața Chinei, elitele corporatiste și culturale occidentale anunță că sunt dispuse la orice compromisuri pentru a-și prezerva în continuare beneficiile globalizării.
Alexandru Lazescu02.02.2021
Închinându-se slugarnic în fața Chinei, elitele corporatiste și culturale occidentale anunță că sunt dispuse la orice compromisuri pentru a-și prezerva în continuare beneficiile globalizării.
În acest an, Karl Schwab, inițiatorul Forumului Anual de la Davos (WEF), l-a invitat pe Xi Jinping să țină „keynote speech”. Imaginea proiectată în exterior este aceea a unui univers paralel în care evoluează și Xi Jinping și, mai ales, elitele occidentale, marii beneficiari ai globalizării din ultimele trei decenii, după cum scrie și Will Lloyd în UnHerd. După cum observa cineva pe Twitter, Klaus Schwab a fost întotdeauna slugarnic față de invitații săi, însă prin maniera în care a preluat entuziast punctajul din discursul lui Xi Jinping, el atinge un nivel-record în materie transformând Forumul Economic de la Davos într-o marionetă a Chinei. O țară al cărui minister de externe tocmai a transmis într-o serie de postări pe Twitter (care, previzibil, nu le-a considerat în niciun fel false sau măcar problematice, așa cum vigilent au procedat în America multe personalități de orientare conservatoare) că acuzele privind munca forțată la care ar fi supusă populația uighură „sunt cea mai mare minciună a secolului, al cărei obiectiv este acela de a compromite autoritățile și companiile chinezești pentru a sabota dezvoltarea Chinei”.
Deloc surprinzător, Xi Jinping a lăudat virtuțile globalizării și multilateralismului. Cu precizarea, știm deja asta, deși nu ni s-a spus explicit, că acestea trebuie să aibă obligatoriu „caracteristici chinezești”, ca să parafrazăm felul în care Beijingul descrie comunismul practicat în China. Adică să țină cont de interesele Chinei. La fel de previzibil, el nu a avut nici o referire la Hong Kong, Taiwan sau uighuri, iar în ceea ce privește pandemia pornită din Wuhan, care a dat peste cap întreaga planetă, s-a mulțumit să constate că „ghidată de știință, rațiune și spirit umanitar, lumea a obținut progrese în lupta cu COVID-19”. Este interesant de subliniat că noua administrație de la Washington a interzis utilizarea sintagmelor „China Virus” sau „Wuhan Virus” în toate documentele oficiale. Această grijă pentru menajarea sensibilității Beijingului vine în contrast, după cum observa Ionuț Popescu pe Facebook, cu maniera deschisă și tolerantă din Occident față de denumiri precum rădăcina COVID-19 „britanică”, „braziliană” sau „sud-africană”.
Spre satisfacția audienței și în aplauzele lui Karl Schwab, care s-a arătat încîntat de discursul liderului chinez despre „viitorul nostru comun”, Xi Jinping a repudiat fără să o spună deschis abordarea Statelor Unite în timpul mandatului lui Donald Trump, pe care a caracterizat-o drept „un nou Război Rece”, un demers izolaționist care nu poate duce decât la diviziune și confruntare. Ceea ce ar avea, sugerează el destul de explicit, un impact economic negativ inacceptabil asupra marilor corporații occidentale prezente pe piața chineză. Avertisment pe care elitele occidentale, în special cele corporatiste, îl conștientizează perfect. Singura problemă este aceea că audiența de la Davos ignoră complet semnalul transmis de alegerea lui Donald Trump din 2016, de entuziasmul cu care a fost votat de 75 de milioane de americani anul trecut sau de nervozitatea în creștere din Europa, dacă ar fi să ne uităm doar la revoltele recente din Olanda sau Austria. Nu ar trebui. O reamintire utilă ar fi maniera în care celebrul diplomat francez Talleyrand caracteriza comportamentul Bourbonilor reveniți la putere după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo: „Nu au învățat nimic și nu au uitat nimic”.
La fel de bulversantă este imaginea acestor proeminenți lideri politici, corporatiști și ONG-iști, mulți dintre ei abonați permanenți la reuniunile anuale din Elveția, care nu scapă nici un prilej să facă trimitere la principii generoase și valori înalte, care par cu toții cuprinși de o amnezie generalizată în privința naturii regimului de la Beijing. „Caracterizarea făcută de Xi influenței Chinei în afacerile mondiale s-ar potrivi perfect într-o discuție despre social- democrația scandinavă sau într-o dezbatere dintr-un workshop organizat de Barack Obama”, remarcă Will Lloyd. „Devenită o țară socialistă modernă, China va lucra cu alte țări pentru a construi o lume deschisă, incluzivă, pașnică și frumoasă, unde vor domni pacea durabilă, securitatea universală și prosperitatea comună”. E greu de crezut că Klaus Schwab și restul audienței nu realizează că maniera în care China și Occidentul văd „viitorul comun” este fundamental diferită de cea occidentală și că întregul discurs al liderului chinez nu este nimic altceva decît o înșiruire de platitudini menite să rezoneze cu frazele standard agreate în Occident. Însă se pare că acest lucru este de interes secundar în raport cu beneficiile imediate ale afacerilor făcute în China și salvarea globalismului în forma sa actuală, extrem de dezechilibrată.
În acest sens este interesant de menționat faptul că, așa după cum relevă Wall Street Journal, anul trecut a fost prima dată cînd investițiile directe făcute în China au fost mai mari decît cele din Statele Unite, iar printre marii investitori se numără mari corporații occidentale, de la Walmart, Starbucks (o investiție de 150 milioane $), gigantul industrial Honeywell International, Adidas din Germania, la Tesla și Walt Disney sau corporații farmaceutice ca Astra Zeneca, care va deschide în acest an birouri în 5 orașe chinezești. Toate par prea puțin preocupate de faptul că pandemia a plecat din China, de reprimarea dură din Hong Kong, de amenințarea Taiwanului (chiar înaintea discursului lui Xi de la Davos, Beijingul a trimis, un exercițiu de intimidare, avioane militare în spațiul aerian al Taiwanului) și de comportamentul agresiv al Beijingului față de companiile străine. Iată cum problema lanțurilor de aprovizionare riscante, de pildă, în domeniul medical, dependente de voința unui guvern autoritar, chestiune intens discutată anterior, la începutul pandemiei, s-a evaporat brusc între timp.
Corporațiile occidentale sunt interesate doar de impactul imediat și deloc de cel geostrategic și până la urmă de viitorul lumii occidentale, spre deosebire de cele chinezești, care, ca Huawei sau ZTE, de pildă, sunt parte integrantă, ca vectori de influență și control, a strategiei Chinei de obținere a hegemoniei globale. Am primit o ultimă confirmare chiar zilele trecute, din Suedia, unde CEO Ericsson, Borje Ekholm, a avertizat că o decizie a țării sale de interzice echipamentele Huawei și ZTE pentru rețeaua 5G va avea un impact negativ asupra afacerilor corporației în China într-un moment în care profiturile din ultimul trimestru din 2020 au fost extrem de promițătoare.
Davosul confirmă încă o dată ruptura enormă dintre majoritatea elitelor occidentale din spațiul politic, din cel academic și cultural, din mediul de afaceri, care promovează un cinic corporatism geo-economic, și restul populației. Tema acestei rupturi fundamentale nu este neapărat nouă. În 1941, James Burnham vorbea despre ceea ce el descria drept mariajul dintre capitalism și un amplu stat birocratic în care vechea burghezie este înlocuită de o „nouă clasă managerială” care, spunea el, la sfîrșitul procesului va obține dominația socială, pentru că, deși nu reprezintă decît 10-15 procente din populație, se bucură de o enormă influență asupra guvernării, în mass-media, în spațiul academic și în economie. Alte două cărți apărute anul trecut, „Culture Wars” a lui Michael Lind și „The Coming of Neo-Feudalism” (un titlu mai mult decât sugestiv) sub semnătura lui Joel Kotkin, abordează și ele această confruntare majoră, de natură culturală, care a înlocuit vechea confruntare dintre dreapta și stânga, de natură preponderent economică. Ceea ce explică acest nou „război cultural”, amplificat de globalizare, între o clasă superioară, elitele politice, manageriale, din spațiul media, din universități, din aparatul birocratic al statelor și din cel al organizațiilor internaționale, de la structurile în mare parte osificate de la ONU la cele din UE, cosmopolite și educate, și restul societății.
După o perioadă remarcabilă prin dispersia mare a bogăției și oportunităților, scrie Kotkin, ne întoarcem inexorabil spre o eră de tip neo-feudal, caracterizată de o concentrare a bogăției, de stagnare demografică și de un dogmatism sporit. În opinia sa, noua structură de clasă seamănă cu cea din timpurile medievale. „În vârful noii ordini se află o elită clericală renăscută, clerisy, care domină etajele superioare de decizie profesionale din universități, mass-media și spațiul cultural, și o nouă aristocrație, în care rolul principal îl joacă noua oligarhie tehnologică și care se bucură de o bogăție fără precedent și exercită un control în creștere asupra informațiilor. Aceste două clase corespund celor două stări dominante din perioada premergătoare Revoluției Franceze”.
Mottoul Davosului din acest an este: „Un an crucial pentru reconstruirea încrederii”. În ultimul an, Karl Schwab a inițiat un proiect, „Marea Resetare”, prezentat într-o carte pe care a publicat-o recent și care a stârnit enorme controverse pe plan internațional. Ideea fiind aceea că trebuie să ne schimbăm fundamental modul de viață pe liniile de discurs de acum clasice: schimbările climatice, despre care ni se reamintește permanent că suntem responsabili (o ipoteză mai mult decît discutabilă), deschiderea generală către comerțul global, lupta cu inechitățile. E vorba de utopia globalistă cu care și China este de acord atîta vreme cît îi servește interesele. . În acest context atît Klaus Schwab, în consens cu elitele care de regulă vin la Davos (anul acesta s-a organizat online), nu au avut nici un fel de reținere să-l invite și să-l salute entuziast pe liderul unui regim autoritar, tot mai agresiv față de toți cei care îl deranjează, să ofere viziunea sa privind direcția în care ar trebui să evolueze planeta.
În Globalist Civilization Is Bound to Fall, un jurnalist spaniol face o incursiune în istorie, cu trimitere la declinul Imperiului Roman după moartea lui Marc Aurelius sub fiul acestuia, Commodus, și la cel al dinastiei Ming în timpul împăratului Wanli, pentru a scoate în evidență enorma falie care desparte astăzi elitele globaliste reunite, într-o de-acum adunare rituală anuală, la Davos și acea clasă de mijloc care asigură, în fond, osatura de sprijin a democrațiilor occidentale. O imagine de ansamblu care, crede el, „aduce aminte de comportamentul aberant al împăratului Wanli și nebunia lui Commodus”. Sub semnul „Marii Resetări”, care, ni se spune, ar trebui să fie țelul grandios al omenirii pentru următorii 10 ani, când după ce vom renunța complet la orice fel de proprietate și la viața privată vom fi fericiți peste măsură. „Problema cu această elită dominantă este că s-au lăsat convinși de Big Tech că funcționăm ca oameni întocmai ca acele nenorocite ecrane albastre din Windows-ul lui Bill Gates, că suntem aidoma unor simple mașini care pot fi închise și apoi repornite cu un simplu Ctrl-Alt-Delete”, mai crede jurnalistul spaniol.
Uitare sau confruntare? Elitele republicane după Trump - David Jimenez - 02.02.2021-Sursă : Revista22
Uitare sau confruntare? Elitele republicane după Trump
Gruparea „uitării” și facțiunea „confruntării” vor intra în ample dispute în următorii patru ani.
Dacă mai rămăsese vreo urmă de bunăvoință pe care elita republicană s-o arate președintelui Trump, ea a dispărut complet în primele zile ale lunii ianuarie. Atunci, gloata care a luat cu asalt Capitoliul, alimentată de teoriile conspiraționiste împinse de Trump, le-a pus viața în pericol. Cele opt săptămâni de revoltă și contestare întreținute de Biroul Oval i-a costat pe republicani cele două mandate din Georgia, precum și controlul Senatului. Văzut odată ca inițiatorul unei noi ordini, Trump este primul președinte care din 1932 încoace pierde simultan Camera Reprezentanților, Senatul și Casa Albă. Evenimentele din primele zile ale lunii ianuarie și începutul epocii Biden vor genera o ruptură între cea mai mare parte a liderilor republicani și fostul președinte. Dar interpretarea acestei emancipări și poziționarea față de moștenirea ultimilor patru ani a condus la formarea a două facțiuni.
Tabăra „concilierii și a uitării”, care vrea pur și simplu să scape de ultimii patru ani. Se recunosc în treacăt victoriile înregistrate de Trump în conformitate cu obiectivele politicilor conservatoare – în special în chestiunea impozitării, a justiției, a Chinei și a Orientului Mijlociu – precum și costurile retoricii sale și ale nesăbuinței postelectorale. Se va încerca păstrarea loialității alegătorilor lui Trump fără a imita cele mai dăunătoare trăsături ale fostului președinte. Pentru „conservatorii liberali”, sau „tabăra confruntării”, 6 ianuarie și narațiunea fraudelor electorale nu au fost o anomalie, ci un avertisment asupra creșterii iliberalismului la dreapta.
Gruparea uitării și facțiunea confruntării vor intra în ample dispute în următorii patru ani. Procesul lui Trump din Senat va aduce în prim-plan și va expune aceste fracturi: pe de o parte, senatorii care văd comportamentul de după alegeri al lui Trump ca fiind deplorabil, dar nu un motiv suficient pentru punerea lui sub acuzare și, pe de altă parte, cei care îl consideră demn de condamnarea Senatului și descalificant pentru o nouă candidatură prezidențială.
În alte momente, aceste facțiuni se pot alia, în special împotriva republicanilor încremeniți în loialitatea față de epoca Trump și ale căror obsesii persistente privind frauda electorală vor continua să afecteze brandul partidului în rândul electoratului flexibil. Și întrucât aceste tabere nu sunt despărțite în chestiuni precum: politica publică, unitatea față de China, taxare, sistemul judiciar, atunci dereglementarea va fi dominantă. Dar în următorii patru ani, aceste filosofii și strategii vor concura pentru inima și mintea oricărui conservator cu capul pe umeri, care fie nu și-a arătat loialitatea față de Trump, fie a abandonat GOP definitiv pe fondul ultimilor patru ani.
Victorie sau noroc?
Pentru tabăra uitării, ororile din 6 ianuarie cu greu pot fi trecute cu vederea, dar nici rezistența elitei republicane în fața lui Trump nu poate fi neglijată. Procurorul general Bill Barr nu a sprijinit niciun moment eforturile lui Trump de a răsturna alegerile. Judecătorii conservatori ai Curții Supreme și ai instanțelor inferioare au respins pe bandă tentativele legale ale campaniei Trump. Guvernatorii republicani din Arizona și Georgia și tehnocrații care gestionează sistemele electorale și-au menținut poziția pe fondul intimidărilor prezidențiale.
Majoritatea covârșitoare a republicanilor din Senat și vicepreședintele Pence au refuzat să susțină eforturile lui Trump de a răsturna numărătoarea voturilor din Colegiul Electoral pe 6 ianuarie. Pentru facțiunea uitării, perioada care s-a scurs din noiembrie 2020 până acum nu a demonstrat dominația lui Trump, ci mai degrabă capacitatea puterii conservatoare de a-și păstra poziția împotriva oricărei amenințări existențiale la adresa democrației liberale din partea populismului de dreapta.
Pentru tabăra confruntării, această interpretare benignă a ultimelor luni trece cu vederea exemplele evidente de complicitate ale elitei. Dar această facțiune conservatoare liberală este puternic bântuită de elemente contrafactuale. Ce s-ar fi întâmplat dacă aparatul Trump s-ar fi dovedit mai priceput în construirea unei strategii politice și juridice pentru răsturnarea rezultatelor? Dar dacă victoria lui Biden ar fi fost mai strânsă? Ar fi putut senatorii republicani să reziste presiunilor extremei drepte dacă un singur stat ar fi fost decisiv în determinarea rezultatului?
Dar oare un val suplimentar de violență al stângii sau de mișcări urbane – sau un candidat democrat mai „radical” decât Biden – ar fi făcut manifestările republicane de independență față de Trump prea costisitoare? Aceste ipoteze îi fac pe conservatorii liberali să se întrebe dacă nu cumva ultimele luni au fost o amânare norocoasă a unor rezultate încă și mai sinistre, nicidecum o justificare a capacității elitelor republicane de a înfrunta populismul de extremă dreapta atunci când miza este prea mare.
Eclipsă sau dominație?
Izolarea lui Trump de puterea politică reală îi face pe cei din tabăra uitării să se îndoiască de capacitatea președintelui de a-și păstra influența permanentă asupra partidului. Fără acces la Twitter, lipsit de autoritatea Biroului Oval și de capacitatea de a proiecta la nesfârșit frica de progresism, Trump nu se poate prezenta în fața votanților republicani ca fiind singura lor alternativă împotriva democraților, a politicilor identitare, a puterii progresiste din mass-media, din universități sau din Silicon Valley.
Trump poate cocheta la nesfârșit cu planurile de înființare a unui „al treilea partid” și cu contestarea republicanilor care nu i-au respectat cererile de anulare a alegerilor. Dar în această interpretare, Trump nu va avea disciplina necesară pentru a crea un aparat politic eficient care să bage groaza în fiecare parlamentar republican. Iar celor care încearcă să imite politica președintelui, fie că este Josh Hawley, Ted Cruz sau Donald Trump Jr., le lipsește un lucru fundamental – charisma sa.
Pentru facțiunea uitării, următorii patru ani înseamnă un răstimp suficient pentru a vedea emergența unor personalități care să corespundă politicilor fundamentale ale establishmentului republican, să răspundă frustrărilor votanților din suburbii care au abandonat GOP-ul și să energizeze baza combativă a trumpismului.
Conservatorii liberali nu văd altceva în această imagine plină de speranță decât o potențială salvare. Sondajele CNN făcute după revoltele de la Capitol Hill au constatat că „75% dintre alegătorii republicani nu cred că Biden a câștigat alegerile în mod legitim”. Aceste cifre vorbesc despre un sentiment de trădare care nu poate fi ușor satisfăcut prin atacuri republicane tradiționale asupra agendei lui Biden. Mai mult, rolul central pe care îl ocupă tema fraudei electorale care domină imaginarul republican contemporan pune la îndoială teoria conform căreia trumpismul era esențialmente un populism economic căruia i s-ar putea răspunde prin abordări „naționaliste” asupra imigrației, politicii fiscale sau globalizării. 48% dintre alegătorii republicani au declarat că îl vor sprijini pe Trump (sau pe fiul său) în alegerile primare din 2024. Nominalizarea lui Trump pare asigurată, dacă o dorește.
Cu excepția cazului în care membrii conciliatori ai partidului votează pentru a-l condamna pe Trump în Senat interzicându-i să mai candideze, Trump va bântui partidul și în următorii patru ani și nu va da spațiul necesar politicienilor care doresc să canalizeze în mod responsabil preocupările alegătorilor lui Trump. Alternativ, umbra persistentă a lui Trump îi va bântui pe republicanii conciliatori, forțând propriile lor flirturi cu iliberalismul, fie prin intermediul unor legi noi de combatere a „fraudei electorale”, fie în descrierea lui Biden ca „un instrument cripto-socialist corupt, ezitant” care amplifică temperatura pasiunilor politice.
Stabil sau disruptiv?
Înainte de ororile din 6 ianuarie, tabăra conciliatorilor privea cu speranță rezultatele alegerilor din noiembrie. Evitând materializarea unui „val albastru”, avansul republican din Cameră le-a dat democraților o lovitură pe măsură – cea mai mică majoritate pe care au avut-o din anii ‘30. Mai mult, republicanii și-au dublat numărul de femei pe care le-au trimis în Camera Reprezentanților. Totodată, a crescut susținerea în rândul americanilor musulmani, negrilor, latino-americanilor și asiaticilor americani, respingând verdictul că sub Trump, GOP-ul ar fi devenit toxic pentru comunitățile de culoare. Aceste rezultate, combinate cu datele clare care arată preferința electoratului flexibil pentru Biden însuși, dar nu și pentru Partidul Democrat, oferă conciliatorilor speranța recuperării terenului pierdut. Conservatorii liberali nu văd rezultatele din noiembrie 2020 ca o justificare a unei coaliții electorale republicane capabile să mizeze pe trumpism fără să fie copleșite de acesta. Fundațiile tradiționale ale infrastructurii politice republicane – în special Camera de Comerț și rețeaua de libertarieni Americans for Prosperity – au luat distanță față de partid pe fondul evenimentelor din 6 ianuarie și al campaniei „Stop the Steal”.
America corporatistă a retras prompt donațiile către parlamentarii republicani după 6 ianuarie. Amprenta lui Trump asupra GOP a forțat și retragerea timpurie a senatorilor republicani populari din Pennsylvania, Carolina de Nord și Ohio – toți modele de conservatorism serios. Iar rezultatele competiției pentru Senat din Georgia arată situația imposibilă a celor care mai speră la conciliere. În aceste alegeri decisive, candidații republicani au fost prinși într-o capcană, incapabili să capteze pe deplin energia lui Trump sau să convingă alegătorii albi din suburbii de angajamentele față de democrația liberală și o guvernare performantă.
Între timp, filiale republicane cheie s-au dezintegrat. GOP-ul din Arizona, care-l dădea cândva Americii pe John McCain, o blamează acum pe soția sa, Cindy McCain, pentru susținerea „cauzelor stângiste”.
Spre deosebire de partidele de centru-dreapta din țările occidentale, liderii republicani, deși în teorie au nevoie de cel puțin 50% pentru a guverna, sunt prinși în capcana stimulentelor financiare alternative ale presei conservatoare, unde Fox News și noii rivali precum Newsmax și One America News Network se concentrează pe consolidarea loialității a 1 din 3 americani (sau mai puțin). Pentru conservatorii liberali, actuala rețetă electorală a partidului – unde dependența de baza trumpiană este esențială, dar insuficientă pentru victorie și profund alienantă pentru electoratul tânăr, minoritar sau cu studii superioare – este nesustenabilă. Etica politică și rațiunile strategice pe termen lung impun o ruptură mai clară cu ultimii patru ani, chiar dacă astfel de dispute fratricide ar putea aduce victoria democraților în 2022 și 2024. Pentru confruntaționiști, astfel de pierderi temporare sunt costuri mici în raport cu obiectivul de fond – reconstrucția nucleului de centru-dreapta demn de o mare națiune. //
TAGS:
