Vladimir Putin şi Xi Jinping
FOTO EPA-EFE
Iulian Chifu
12 ianuarie 2021, 07:38
Canada sună alarma: Marea Strategie a Occidentului pentru confruntarea Chinei şi a Rusiei
Generalul Jonathan Vance, Şeful Statului Major al Apărării Canadei, a fost cel care a dat alerta la nivel global, între democraţiile occidentale, privind nevoia unei Mari Strategii pentru confruntarea Chinei şi a Rusiei, într-un interviu pentru The Globe and Mail.Avertismentul canadian ridică din nou problema strategiei de combatere a asertivităţii statelor autoritare, cu capabilităţi militare majore: unul câte unul, în ce ordine, amândouă deodată?
Cum reuşim sancţionarea agresivităţii, încălcării regulilor şi angajamentelor internaţionale şi căderii în confruntarea de Mare Putere fără a coaliza Moscova şi Beijingul, sau fără a privilegia o formă de Mare Târg cu Rusia lui Putin? Cum SUA sub Donald Trump şi UE au avut politici disparate, nicidecum subordonate unei gândiri unitare strategice, în privinţa celor doi actori, perspectiva este complexă. Ea reclama abordarea ambelor state vizate, cu nuanţe, pe toate cele trei paliere – confruntare, competiţie şi cooperare – cu nuanţe şi secvenţializat în funcţie de domeniu, cu linii roşii concrete şi clar identificate pe care le respectă toţi actorii coaliţiei democratice, fără a afecta efortul unitar de limitare a monopolului economic şi comercial al Chinei, furtul de tehnologie sau îndiguirea strategică a ambelor şi limitarea şi descurajarea acţiunilor militare agresive.
Avertismentul canadian. Rusia şi China duşmanii autocraţi ai democraţiei occidentale
Fost comandant al trupelor canadiene în Afganistan şi candidat la postul de Preşedinte al Comitetului Militar al NATO, generalul Vance îşi încheie cariera în Armata canadiană ca şef al Apărării şi urmează să-i succeadă Comandantul forţelor navale canadiene, vice-amiralul Art. McDonald. La încheierea mandatului, într-unul din rarele interviuri publice, şeful Armatei canadiene a vorbit pe îndelete despre noile provocări ale momentului, în primul rând despre nevoia unei Mari Strategii a întregului Occident, dar şi despre obligaţia statelor democratice de a identifica modalităţi pentru a antrena responsabilitatea Rusiei şi Chinei pentru tot ceea ce fac.
Iar acţiunile celor doi actori sunt majore şi evidente în detrimentul regulilor internaţionale, al propriilor angajamente la nivel global, dar mai ales în detrimentul evident al statelor occidentale şi al democraţiilor. Astfel, China e responsabilă de militarizarea cu precădere a Mării Chinei de Sud şi de controlul asupra zonei de trafic a 30% din comerţul global, un actor asertiv şi cu ambiţii globale – despre care Preşedintele Xi Jinping a anunţat că trebuie să aibă armata pregătită spre a intra în război deschis în orice moment – în timp ce Rusia este acuzată deopotrivă pentru atacul masiv cibernetic asupra SUA, pentru plata unor prime talibanilor pentru uciderea soldaţilor americani în Afganistan şi pentru uciderea cu gaze militare de luptă deopotrivă a propriilor resortisanţi din opoziţie cât şi a disidenţilor de peste hotare, cetăţeni străini.
Generalul Vance a făcut o trecere în revistă a provocărilor globale ce reclamă coeziunea şi o Mare Strategie asumată de către toate statele occidentale, democraţiile din spaţiul euroatlantic şi partenerii globali, deopotrivă. Preocuparea majoră vine din faptul că lumea globală este tot mai turbulentă, impredictibilă şi violentă şi că nu mai reuşim să reducem nici un dosar al problemelor vechi, în timp ce noi şi noi probleme se adaugă. În acelaşi timp, competiţia Marilor Puteri se precizează alături de incertitudinea legată până de curând de modul în care SUA va aborda tema(sau DACĂ o va aborda). În ceea ce priveşte relaţia cu Statele Unite, generalul canadian a mărturisit că a fost martor unor momente ciudate, dar a subliniat că Armata SUA a fost întotdeauna alături de NATO şi că participarea şi contribuţia a rămas solidă întotdeauna. Chiar şi în cazul executării lui Kassem Soleymaini, şeful Gardienilor Revoluţiei Islamice din Iran, SUA şi-a avertizat aliaţii pentru a avea timp să-şi aplice măsuri adecvate de protecţie.
China rămâne cea mai mare ameninţare globală, iar formula existentă astăzi contra Chinei este realizată de parteneriatul patrulateral QUAD – SUA, India, Japonia, Australia. Decizia de participare a Canadei la format revine componentei politice, dar dimensiunea militară canadiană participă oricum la exerciţii cu cei 4. Pe aceeaşi direcţie, problemele 5G fără Huawei sunt în prim plan. Canada este singurul stat din gruparea Five Eyes(SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Canada) fără decizie explicită de excludere a acestui actor. În acelaşi timp, toţi giganţii din telecomunicaţii au ales echipamente sigure, fără Huawei, cu echipamente finlandeze de la Nokia, suedeze de la Ericsson sau sud-coreene de la Samsung.
La nivel militar, pentru Canada, Rusia rămâne cea mai mare ameninţare. Militarizarea zonei arctice e cea mai mare preocupare, alături de proximitatea statului rus. În unele cazuri, Rusia beneficiază, secvenţial, de sprijin chinez. Baze militare arctice cu mii de oameni, staţionarea avioanelor moderne şi prezenţa rachetelor de croazieră şi intercontinentale hipersonice, 13 spărgătoare de gheaţă şi submarine nucleare în apele arctice arată că Rusia se poziţionează în preajma viitoarelor rute comerciale aglomerate ale Nordului. Canada nu are capacităţi de a sparge gheaţa şi navele sale nu pot opera iarna, dar compensează cu sonarele de adâncime pentru identificarea submarinelor şi cu reţeaua de sateliţi care avertizează asupra zborurilor avioanelor strategice ruse.
Marea Strategie. Multilateralismul şi alianţa globală a democraţiilor. Euroatlantismul şi partenerii globali
Nici un actor nu poate angaja confruntarea cu China şi Rusia de unul singur. Şi asta pentru că nu e vorba despre război sau ciocniri militare, ci despre formulele de descurajare credibilă care implică toţi actorii din occidentul transatlantic împreună cu partenerii globali. O asemenea formulă de Mare Coaliţie e posibilă, a mai existat în formatul Afganistan, însă reclamă, deopotrivă, şi o Mare Strategie care să clarifice raportarea la cei doi actori şi formula de abordare coerentă, strategică, de către toţi actorii unei coaliţii globale a democraţiilor.
China nu mai poate fi ignorată. A devenit principala ameninţare comercială şi un magnet al circuitelor lungi de furnizări pe orice produs, care ajunge şi prin China, printr-o politică de atragere şi deturnare de lanţuri de producţie ce implică abordări de dumping. Nevoia de limitare economică şi tehnologică este depăşită doar de cea de îndiguire militară, în faţa noilor ambiţii ale Chinei şi a tulburării liberei circulaţii maritime sau a celei aeriene, prin abordarea unilaterală a controlului în Marea Chinei de sud, prin insule artificiale militarizate şi constrângerea vecinilor în delimitările teritoriale respinse şi controlul militar asumat unilateral.
Reacţiile occidentale, cu precădere ale SUA, cel puţin în epoca Trump, au variat între neimplicare, abordare unilaterală şi tactici individuale. Aşa au procedat şi SUA, şi UE, în unele cazuri chiar state individuale care au preferat să privilegieze relaţiile cu unul sau altul dintre actori. Dacă Donald Trump a cochetat cu Rusia şi a declanşat războiul comercial cu China, de fapt administraţia sa şi Congresul au abordat cele mai multe sancţiuni împotriva Rusiei lui Putin şi au negociat cu China faza 1 a acordului bilateral de reechilibrare a balanţei de schimb. Tot astfel, UE a oscilat între sancţionarea şi angajarea secvenţială a Rusiei respectiv sancţionarea virulentă publică a Chinei şi semnarea acordului de investiţii UE-China la final de 2020. Lipsa de coordonare şi reguli clare nu este de bun augur.
Rusia lui Putin rămâne asertivă şi înclinată spre a nu respecta regulile, angajamentele şi dreptul internaţional, cultivând agresivitatea(inclusiv militară) a unui jucător regional de putere medie, în declin. Iar acţiunile sale se amplifică şi se multiplică în ritm mult mai rapid decât capacitatea UE sau a SUA de a lua măsuri de sancţiune în organismele responsabile potrivite. Iar nevoia de a nu ignora nici Rusia, nici China, este principala abordare nouă a şefului Apărării canadiene, respectiv nevoia de a contracara deopotrivă şi China, şi Rusia, în acelaşi timp. În mod alternativ, UE şi SUA, alături de alte state democratice ale lumii, au găsit cu cale să încheie acorduri individuale care au asigurat Rusiei şi Chinei atât ieşirea din izolare, cât şi acorduri bilaterale avantajoase care au acoperit, până la urmă, toate domeniile de interes. Şi nici pandemia nu a dus la definirea concretă a responsabilităţilor Beijingului, care să fie solicitate de către toţi actorii democratici, deopotrivă, să fie asumate de către actorii responsabili, de această data China.
FOTO Shutterstock
Nevoia de mare strategie coerentă. Liniile roşii şi abordarea simultană nuanţată şi secvenţială
Deci unitatea Occidentului democratic, transatlantic şi global, este o necesitate. Dar acestei nevoi trebuie să i se alăture şi componenta strategică de abordare a celor doi actori, Rusia şi China. Iar aici, abordările sunt împărţite. O parte dintre analişti consideră că sancţionarea deodată, simultană, a Beijingului şi a Moscovei va crea dificultăţi şi la nivelul sancţiunilor globale, şi a anumitor furnituri. În plus, chiar dacă au divergenţe vizibile şi abordări distincte, China şi Rusia ar putea fi împinse una alături de cealaltă, făcând mai dificilă angajarea şi descurajarea celor două.
Există şi varianta ca abordarea să fie succesivă. China, fiind cea mai periculoasă, nu ar trebui să aibă spaţiu de manevră din primul moment, în timp ce Rusia ar putea fi menţinută la distanţă de China şi limitată în acţiunile asertive prin introducerea în dialog şi abordarea ei. Donald Trump şi o parte a administraţiei sale au riscat chiar să se trezească pe masă cu o solicitare de Mare Târg SUA-Rusia, aşa cum UE, la vremea sa, s-a confruntat cu o asemenea perspectivă, pe seama statelor din spaţiul post- sovietic şi a celor din flancul Estic al NATO şi UE. Această abordare a fost şi ea limitată şi respinsă pe fond, cu precădere pentru că Rusia şi-a tot încărcat dosarul şi a tot adăugat fapte care mai de care mai reprobabile, fără a da nici un pas înapoi sau a recunoaşte vreo responsabilitate.
Şi în sens invers a existat abordarea ca China să fie menţinută angajată, odată ce raporturile comerciale sunt importante şi utile, iar limitate ar trebui să fie doar elementele militare ofensive ale sale. În schimb, Rusia fiind sursă de agresiune militară, urma să fie prima constrânsă şi împinsă spre implozie pentru a intra în reguli, urmând ca şi China să-i urmeze ulterior. Dar acţiunile agresive investiţionale şi în sfera împrumuturilor împovărătoare, alături de acţiunile de intimidare militară ale Chinei, au făcut ca acţiunea de deschidere relativă şi angajare a Beijingului să fie blocată, tot astfel cum, pentru mulţi actori, Rusia reprezintă ameninţarea existenţială supremă.
Între oricare doi actori contemporani, am văzut că relaţiile pot fi, în acelaşi timp, unele de cooperare pe anumite direcţii, preponderent comerciale şi economice, unele sunt de competiţie, economică şi de acces la resurse, investiţii sau furnituri, inclusiv militare, altele sunt de confruntare. Iar cele trei paliere pot coabita, în acelaşi timp, dacă deschiderile pe o dimensiune nu afectează constrângerile pe alte dimensiuni. Iar în privinţa relaţiei cu China şi Rusia, concluziile merg spre o abordare în pachet, concomitentă, a celor două, pe baza unei strategii, a unei Mari Strategii asumată de toţi actorii democratici.
China nu mai poate fi ignorată. A devenit principala ameninţare comercială şi un magnet al circuitelor lungi de furnizări pe orice produs, care ajunge şi prin China, printr-o politică de atragere şi deturnare de lanţuri de producţie ce implică abordări de dumping. Nevoia de limitare economică şi tehnologică este depăşită doar de cea de îndiguire militară, în faţa noilor ambiţii ale Chinei şi a tulburării liberei circulaţii maritime sau a celei aeriene, prin abordarea unilaterală a controlului în Marea Chinei de sud, prin insule artificiale militarizate şi constrângerea vecinilor în delimitările teritoriale respinse şi controlul militar asumat unilateral.
Reacţiile occidentale, cu precădere ale SUA, cel puţin în epoca Trump, au variat între neimplicare, abordare unilaterală şi tactici individuale. Aşa au procedat şi SUA, şi UE, în unele cazuri chiar state individuale care au preferat să privilegieze relaţiile cu unul sau altul dintre actori. Dacă Donald Trump a cochetat cu Rusia şi a declanşat războiul comercial cu China, de fapt administraţia sa şi Congresul au abordat cele mai multe sancţiuni împotriva Rusiei lui Putin şi au negociat cu China faza 1 a acordului bilateral de reechilibrare a balanţei de schimb. Tot astfel, UE a oscilat între sancţionarea şi angajarea secvenţială a Rusiei respectiv sancţionarea virulentă publică a Chinei şi semnarea acordului de investiţii UE-China la final de 2020. Lipsa de coordonare şi reguli clare nu este de bun augur.
Rusia lui Putin rămâne asertivă şi înclinată spre a nu respecta regulile, angajamentele şi dreptul internaţional, cultivând agresivitatea(inclusiv militară) a unui jucător regional de putere medie, în declin. Iar acţiunile sale se amplifică şi se multiplică în ritm mult mai rapid decât capacitatea UE sau a SUA de a lua măsuri de sancţiune în organismele responsabile potrivite. Iar nevoia de a nu ignora nici Rusia, nici China, este principala abordare nouă a şefului Apărării canadiene, respectiv nevoia de a contracara deopotrivă şi China, şi Rusia, în acelaşi timp. În mod alternativ, UE şi SUA, alături de alte state democratice ale lumii, au găsit cu cale să încheie acorduri individuale care au asigurat Rusiei şi Chinei atât ieşirea din izolare, cât şi acorduri bilaterale avantajoase care au acoperit, până la urmă, toate domeniile de interes. Şi nici pandemia nu a dus la definirea concretă a responsabilităţilor Beijingului, care să fie solicitate de către toţi actorii democratici, deopotrivă, să fie asumate de către actorii responsabili, de această data China.
Nevoia de mare strategie coerentă. Liniile roşii şi abordarea simultană nuanţată şi secvenţială
Deci unitatea Occidentului democratic, transatlantic şi global, este o necesitate. Dar acestei nevoi trebuie să i se alăture şi componenta strategică de abordare a celor doi actori, Rusia şi China. Iar aici, abordările sunt împărţite. O parte dintre analişti consideră că sancţionarea deodată, simultană, a Beijingului şi a Moscovei va crea dificultăţi şi la nivelul sancţiunilor globale, şi a anumitor furnituri. În plus, chiar dacă au divergenţe vizibile şi abordări distincte, China şi Rusia ar putea fi împinse una alături de cealaltă, făcând mai dificilă angajarea şi descurajarea celor două.
Există şi varianta ca abordarea să fie succesivă. China, fiind cea mai periculoasă, nu ar trebui să aibă spaţiu de manevră din primul moment, în timp ce Rusia ar putea fi menţinută la distanţă de China şi limitată în acţiunile asertive prin introducerea în dialog şi abordarea ei. Donald Trump şi o parte a administraţiei sale au riscat chiar să se trezească pe masă cu o solicitare de Mare Târg SUA-Rusia, aşa cum UE, la vremea sa, s-a confruntat cu o asemenea perspectivă, pe seama statelor din spaţiul post- sovietic şi a celor din flancul Estic al NATO şi UE. Această abordare a fost şi ea limitată şi respinsă pe fond, cu precădere pentru că Rusia şi-a tot încărcat dosarul şi a tot adăugat fapte care mai de care mai reprobabile, fără a da nici un pas înapoi sau a recunoaşte vreo responsabilitate.
Şi în sens invers a existat abordarea ca China să fie menţinută angajată, odată ce raporturile comerciale sunt importante şi utile, iar limitate ar trebui să fie doar elementele militare ofensive ale sale. În schimb, Rusia fiind sursă de agresiune militară, urma să fie prima constrânsă şi împinsă spre implozie pentru a intra în reguli, urmând ca şi China să-i urmeze ulterior. Dar acţiunile agresive investiţionale şi în sfera împrumuturilor împovărătoare, alături de acţiunile de intimidare militară ale Chinei, au făcut ca acţiunea de deschidere relativă şi angajare a Beijingului să fie blocată, tot astfel cum, pentru mulţi actori, Rusia reprezintă ameninţarea existenţială supremă.
Între oricare doi actori contemporani, am văzut că relaţiile pot fi, în acelaşi timp, unele de cooperare pe anumite direcţii, preponderent comerciale şi economice, unele sunt de competiţie, economică şi de acces la resurse, investiţii sau furnituri, inclusiv militare, altele sunt de confruntare. Iar cele trei paliere pot coabita, în acelaşi timp, dacă deschiderile pe o dimensiune nu afectează constrângerile pe alte dimensiuni. Iar în privinţa relaţiei cu China şi Rusia, concluziile merg spre o abordare în pachet, concomitentă, a celor două, pe baza unei strategii, a unei Mari Strategii asumată de toţi actorii democratici.
Totul e ca acordurile şi pertractările bilaterale deja consumate să nu afecteze coerenţa şi eficacitatea Marii Strategii. Pentru că, în fapt, Marea Strategie trebuie să stabilească, unitar, domeniile în care se aplică sancţiuni şi blocaje, cele unde apar constrângeri şi îndiguiri, şi care sunt regulile şi limitele universal acceptabile de către toţi actorii democratici pe dimensiunea de angajare şi cooperare.
Această Mare Strategie de abordare nuanţată, secvenţială şi pe domenii a ambilor actori, China şi Rusia, presupune, deopotrivă, asumarea concomitentă a unor angajamente de securitate şi îndiguire. Şi chiar dacă UE are abordări diferite şi neprecizate pe deplin a subiectului 5G şi Huawei, de exemplu, totuşi ultimul acord pe investiţii UE-China a exclus solicitarea Chinei de sancţionare sau eliminare din acord a celor care au interzis tehnologia gigantului său de stat.
La nivel strategic, este necesară o revizuire şi revigorare a campionilor economici, tehnologici şi investiţionali occidentali. Într-adevăr, regulile competiţiei europene au limitat aceste dezvoltări iar companiile existente au resurse şi capacităţi reduse de a face faţă cu brio competiţiei cu giganţii de stat chinezi sau ruşi, în care pompează subvenţii şi ajutoare de stat atât China, cât şi Rusia. Apoi componenta de solidaritate europeană şi democratică ar trebui să presupună ca, la nivelul privatizărilor strategice şi a celor comerciale relevante, ca şi la nivelul investiţiilor majore, statele europene să fie cele care să dezvolte aceste contribuţii prin companiile proprii şi nu să lase dezvoltarea şi echilibrarea coezivă şi convergentă a economiilor între actorii democratici cu potenţe diferite pe seama investiţiilor chineze şi a privatizărilor ruse, sau a energiei monopoliste ruse şi a producţiei manufacturiere chineze.
Fireşte că o Mare Strategie e mult mai largă şi mai amănunţită. Dar ea trebuie să rezolve, concomitent, şi relaţiile comerciale şi de competiţie între statele democratice. De aceea, sistemul de acorduri de liber schimb aprofundate, ca şi cele pe dimensiunea digitalizării şi a noilor tehnologii, ar trebui realizat concomitent, într-un efort global, între statele democratice cu acelaşi sistem de principii şi valori, pentru a permite ca liniile roşii şi regulile strategice stabilite în relaţia cu Rusia şi China să nu creeze discrepanţe sau tangaje reciproce, avantajând vreun actor sau altul. O întreprindere demnă de efortul elaborării unei Mari Strategii multilaterale a democraţiilor de abordare concomitentă şi nuanţată, secvenţial şi coerent, concomitent, a Rusiei şi Chinei deopotrivă.
