Asaltul Capitoliului și loviturile de stat. Pentru ce trebuie să răspundă Trump
În linii mari, evenimentele sunt cunoscute: printr-un discurs, Trump a instigat să meargă la sediul adunării legislative a Statelor Unite o mulțime pe care oricum o isterizase cu acuzațiile lipsite de acoperire despre furtul electoral, pe care le-a emis fără oprire pe Twitter de la începutul lui noiembrie, de când a început să fie clar că pierde alegerile în favoarea lui Joe Biden. Nu a fost o lovitură de stat, fiindcă președintele încă în exercițiu al SUA nu și-a asigurat sprijinul unor segmente-cheie ale statului, ca acela militar. Și nici un puci, fiindcă Trump nu avea în jur o conspirație de oameni-cheie. Însă mulțimea isterizată a întrerupt ceremonia care consfințea victoria prezidențială a lui Biden. A amenințat congressmanii americani. A provocat distrugeri într-un templu al democrației. Instigarea lui Trump a întrerupt ordinea constituțională a SUA.
Avem prin urmare o situație mai rară în democrație, aceea în care un președinte în exercițiu atentează la propriul stat de drept. Din nou, ne-am putea imagina așa ceva în România?
Nu numai că ne-am putea imagina, dar s-a și întâmplat.
Mai greu, am spune, la prima vedere. Dar, surpriză, așa ceva s-a întâmplat deja. Pe rețele, descinderea activiștilor Qanon și din alte grupuscule extremiste la Capitoliu a fost comparată cu o mineriadă. Și nu întâmplător. Doar că referința cea mai directă nu e la mineriada din iunie 1990, când puterea în exercițiu a pus la cale o represiune brutală a unei manifestații anticomuniste în proporție covârșitoare pașnice. Ci la Mineriada din septembrie 1991.
Atunci, Petre Roman a fost îndepărtat de la putere de minerii intrați în Palatul Victoria. Iar beneficiarul a fost Ion Iliescu, președintele în exercițiu. Evenimentele acelei epoci nu sunt clarificate, încă, de istorici, dar în linii mari, se știe că minerii au venit pe 24 septembrie la București cu revendicări sindicale gen mărirea salariilor și lozinci anti-Iliescu și anti-Roman. În cele din urmă, s-au concentrat pe Palatul Victoria, iar presiunea lor - constând în bâte și cocteiluri Molotov printre altele - a dus la fuga pe o fereastră din spatele Guvernului a premierului Roman și altor figuri cunoscute din executiv. Totuși, nu fuga pe fereastră l-a demis pe Roman, așa cum congressmanii americani evacuați au rămas congressmani. Aceasta s-a produs altfel: pe 26 septembrie, vechiul ilegalist comunist Alexandru Bârlădeanu, președinte al Senatului, anunța în public demisia Guvernului Roman.
În memoriile sale („Despre pasiune în vremuri de libertate"), Petre Roman spune însă că mineriada din septembrie 1991 a fost "o lovitură de forță de tip bolșevic". Demisia îi fusese sugerată, după venirea minerilor, de Virgil Măgureanu, șeful SRI, și de Alexandru Bârlădeanu, dar Roman o refuzase, fiindcă din punctul lui de vedere venirea minerilor era "un act terorist". Ulterior, Ion Iliescu l-a contactat telefonic și l-a întrebat: „Pot să spun că ți-ai dat demisia?", la care Roman relatează că a răspuns: „Poți să spui ce dorești, eu punctul de vedere mi l-am spus deja" - era vorba de refuzul de a demisiona.
După anunțul lui Bârlădeanu, minerii sunt potoliți și se întorc acasă cu promisiuni, după ce Miron Cozma și Ion Iliescu redactează împreună un comunicat. Navigând în ape tulburi, Ion Iliescu a supraviețuit politic și a scăpat de un guvern reformist, care la vremea respectivă era asimilat cu întregul FSN, dar care acum se știe că intrase într-un conflict ireductibil cu Cotrocenii și vechii comuniști ca Alexandru Bârlădeanu sau Dan Marțian, președintele Camerei Deputaților.
La data respectivă, România nu avea o Constituție care să stipuleze, de exemplu, îndepărtarea guvernelor prin moțiuni de cenzură. Parlamentul funcționa ca Adunare Constituantă, dar chiar și așa, anunțul despre plecarea lui Roman, făcut "pe persoană fizică" de președintele Senatului, fără niciun fel de vot și fără o demisie explicită a lui Roman, e cu totul discutabil. Iliescu nu a instigat minerii atunci, dar peste puțin timp s-a văzut că este principalul beneficiar al unei schimbări nefirești de putere. Petre Roman rămânea aproape numai cu numele din FSN, iar FDSN-ul lui Ion Iliescu, devenit peste ani PSD, câștiga alegerile din 1992. Începea o guvernare căreia i s-a spus „Patrulaterul Roșu", datorită asocierii cu forțe retrograde ca PSM, PRM și PUNR, pentru a frâna traseul reformist al României până prin 1995.
Dacă e să clarificăm paralela, România a avut în 1991 un Ion Iliescu care a mers mai departe decât Donald Trump în 2021, deși nu a formulat instigări explicite, publice. Și un grad de soliditate a statului de drept mult mai scăzut. Cum s-ar pune problema la noi în acest deceniu?
Ce spun legile din SUA și legile din România
În SUA, deși mai are câteva zile de mandat, Donald Trump riscă îndepărtarea de la putere prin două mecanisme constituționale. Primul este așa-numitul Amendament 25 la Constituție, conform căruia vicepreședintele și cabinetul pot constata incapacitatea președintelui de a-și mai îndeplini îndatoririle și îl pot demite. Al doilea este așa-numitul impeachement, care se referă tot la demitere, dar în urma unui proces din Senat, urmat de votul senatorilor. Mai apoi, tot Senatul poate decide interdicția de a candida. Ulterior, Trump ar mai putea fi pus sub acuzare pentru răzvrătire sau alte articole de lege, fără legătură directă cu îndepărtarea de la putere.
În România, Constituția se referă la ceva asemănător în primul rând prin articolul 95, devenit cunoscut la cele două încercări de demitere ale președintelui Traian Băsescu, din 2007 și 2012. Potrivit acestuia, "în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei", președintele poate fi suspendat de către Parlament și demis de către popor, în urma unui referendum. Procedura pare mai degrabă una politică, decizia revenind unor corpuri politice, Parlamentul și poporul. Mai mult, reglementarea este relativ neclară: ce sunt încălcările grave ale Constituției? Sunt Parlamentul și poporul cu adevărat competente să analizeze dacă există astfel de încălcări? Trebuie remarcat că în această întreagă procedură singura entitate competentă să analizeze chestiuni de constituționalitate, Curtea Constituțională, are exclusiv un rol consultativ. Cum spuneam, procedura a fost folosită în două rânduri, în 2007 și 2012, fără ca în vreunul dintre cele două cazuri să existe acuzații foarte concrete cu privire la fapte ale Președintelui, ele fiind mai degrabă manifestarea unui conflict politic. Nu s-a ajuns decât până la suspendare, fiindcă referendumul nu a validat demiterea. Dar tocmai vagul termenilor la care mă refeream a provocat numeroase polemici.
O alternativă mult mai dură este cea a punerii sub acuzare pentru înaltă trădare a Președintelui. Astfel, potrivit Constituției, "Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare", urmând ca acesta să fie automat suspendat și judecat de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dacă prima procedură menționată, cea a suspendării și, apoi, a demiterii prin referendum, este mai degrabă politică, cea de-a doua procedură, a punerii sub acuzare pentru înaltă trădare presupune în fapt un proces penal în care rolul de procuror revine Parlamentului. Interesant e însă faptul că până de curând ea a fost neaplicabilă. Deși Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi trebuit să identifice existența infracțiunii de "înaltă trădare", nicio lege din România nu oferea o definiție a acesteia. Doar recent, prin noul Cod Penal, intrat în vigoare în 2014, a fost stabilit mai clar că înalta trădare presupune fie acte de trădare, fie acțiuni împotriva ordinii constituționale atât timp cât acestea au un autor special: Președintele sau alți membri ai Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Pedeapsa pentru astfel de acte este și cea mai grea prevăzută de Codul Penal, putând merge până la detențiunea pe viață.
Când am putea vorbi de înalta trădare?
Ar putea o faptă precum cea a lui Trump să fie încadrată drept înaltă trădare în România? Ar putea fi condamnat astăzi un Președinte al României care ar îndemna cetățenii să ia cu asalt clădirea Parlamentului? Răspunsul nu este unul ușor de dat. Cea mai apropiată definiție ar corespunde actelor împotriva ordinii constituționale, care odată săvârșite de Președinte, devin înaltă trădare: „întreprinderea de acțiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor, săvârșite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituționale ori îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea națională". Totuși, președintele american doar a îndemnat: "să mergem la Parlament și să strigăm către membrii lui". Pune o astfel de faptă în pericol securitatea națională? Mai mult, potrivit legislației din România, o astfel de faptă ar fi putut fi încadrată drept instigare, Președintele nefiind în mod real autorul.
E cazul să ne întărim Constituția
Analiza textelor relevante din Constituția română permite o singură concluzie: Președintele României ar putea fi oprit de la săvârșirea unor acte anticonstituționale doar în cazul în care ar exista o majoritate parlamentară potrivnică. Mai mult, pentru punerea sa sub acuzare pentru înaltă trădare, ar fi nevoie, așa cum aminteam, de două treimi dintre parlamentari, un număr egal cu cel necesar pentru revizuirea Constituției. Ce se întâmplă, însă, în cazul unui Președinte față de care nu există o puternică opoziție în Parlament? Am avea nevoie de o procedură similară celei prevăzute de Al 25-lea Amendament al Constituției americane, în care un alt membru al executivului să ia act rapid de incapacitatea Președintelui de a mai conduce?
Răspunsul la toate aceste întrebări implică o dezbatere publică de proporții. Asaltul Capitoliului este doar un moment senzațional al unei epoci în care virajele spre autoritarism și apetitul pentru manevere abuzive, neconstituționale al liderilor sunt evident în creștere. Tocmai de aceea, trebuie să conștientizăm necesitatea de a ne întări Constituția astfel încât să prevină atacuri împotriva regulilor democratice. Actuala majoritate parlamentară își poate asuma sarcina identificării unor astfel de situații, în cadrul unei mai ample reforme constituționale, despre care programul USR PLUS a vorbit deja.