”Avertismentul„ - Ioana Moldovan | 04.02.2020 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Avertismentul

Ioana Moldovan | 04.02.2020

Cartea semnată de Anonymous este o lectură interesantă pentru cititorul care privește scena politică americană de departe, ca un spectacol shakespearian în desfășurare.

Procesul de punere sub acuzare a președintelui american – pentru abuz de putere – continuă fără martori. Sâmbătă dimineața, la primele ore, Senatul american s-a pronunțat cu privire la participarea martorilor în proces. Majoritatea republicană a Senatului american a respins, cu 51 de voturi contra 49, acceptarea acestora. Este primul caz de impeachment din istoria SUA în care martorii nu vor putea vorbi despre ceea ce știu, accesul acestora fiind blocat. Majoritatea republicană care numără 53 de voturi a pierdut două voturi, respectiv senatorul Mitt Romney (Utah), fost candidat prezidențial din partea Partidului Republican în 2012 (contracandidatul lui Obama), respectiv Susan Collines (Maine), ceea ce explică cele doar 51 de voturi. John Bolton (fostul consilier pe probleme de securitate al președintelui Trump în perioada aprilie 2018 - septembrie 2019), respectiv Mick Mulvaney, șeful de personal în funcție la Casa Albă, nu vor putea spune ce știu despre Ucraina și felul în care Trump a încercat să forțeze mâna președintelui Zelensky.

Sau cel puțin nu vor putea spune, sub jurământ, în fața judecătorului John Roberts. Pentru că Bolton e hotărât să spună ce știe. În urmă cu doar câteva zile, a apărut informația potrivit căreia Bolton ar fi pe punctul de a publica o carte în care spune tot ceea ce știe. The Room Where It Happened (Camera în care s-a întâmplat) are deja ISBN și este programată să apară pe piață în 17 martie, fiind editată de Simon&Schuster. Amazon o propune deja ca produs pentru 19,50 $, fiind deja anunțată ca bestseller nr. 1. Casa de editură are un CV impresionant, cu peste 2.000 de titluri anual, în 35 de colecții diferite. Pe lista lor de autori notabili figurează, printre alții, Andrew Solomon, legendarul jurnalist Bob Woodward, Dan Brown, Doris Lessing, Hillary Clinton, Jimmy Carter, Stephen King și... Donald Trump.

Echilibrul celor trei puteri care guvernează viața democratică americană începe să se dezintegreze. Puterea judecătorească, cum se vede în procesul de impeachment, e subordonată legislativului și trebuie să respecte cadrul propus de acesta. Dar un proces cu martori care vor să vorbească, dar cărora nu le este ascultată mărturia mai este un proces? Constituția SUA, coloana vertebrală a unui regim democratic care se mândrește cu o lege fundamentală în vigoare din 1789, actualizată cu doar 27 de amendamente de-a lungul ultimilor 250 de ani, se dovedește din ce în ce mai impotentă în încercarea de a păstra sistemul de pârghii și contrapârghii care, până în prezent, a stopat derapajele celor care au vrut să se agațe de putere.

Adevărul nu mai este o valoare și nici o obligație. Adevărul este înlocuit cu adevăruri subiective, care tind să ocupe o mai mare sau mai mică parte din spațiul public. Cu cât ești mai sus în ierarhia puterii, cu atât poți să-ți impui adevărul personal, în detrimentul Adevărului. Iar Donald Trump reușește admirabil să-și impună adevărul.

Cei care contestă adevărurile lui Trump și care se află în continuare în echipa sa sunt din ce în ce mai puțini. Un asemenea exemplu e Anonymous (n.r., menținem ortografierea engleză a cuvântului). În 5 septembrie 2018, apărea în cotidianul New York Times un articol de opinie semnat „Anonymous” și intitulat: Fac parte din Rezistență, în interiorul administrației Trump. Articolul relatează munca unor membri din echipa Trump care, în mod deliberat, încearcă să tergiverseze sugestiile și ordinele președintelui, pentru că acestea nu sunt altceva decât reacții superficiale, luate fără să cunoască în profunzime dosarele diferitelor probleme. Anonymous este prezentat ca funcționar superior în cadrul administrației Trump. După apariția articolului, peste 30 de funcționari au negat vreo legătură cu scrierea articolului, printre aceștia aflându-se John Bolton, Mick Mulvaney și chiar Melania Trump. New York Times cunoaște identitatea autorului, dar a preferat să publice anonim, pentru a proteja persoana de represalii. După apariția articolului, Trump a strigat „trădare”pe Tweeter și a cerut să cunoască identitatea celui care, prin minciunile diseminate, aduce un atentat la securitatea națională.

Anonymous a recidivat în noiembrie 2019 când, sub același nume neutru și impersonal, publică o carte: Un avertisment (A Warning), apărută la Editura Little, Brown and Company. Opt capitole, o prefață și un epilog – totul, în 259 de pagini. Cartea însă a fost aspru criticată de cele mai importante cotidiane americane (Washington Post și New York Times), care acuză autorul de prea multă prudență, renunțând la episoade concrete și fiind prea vag, pentru a nu putea fi demascat. Autorul, dacă vrea să spună adevărul, o face pe ocolite. Încercând să demonteze prezentul, el face apel la trecut și citează fraze puternice, care sintetizează esența democrației americane, rostite de-a lungul istoriei de importante personaje politice.

Trump e prezentat ca un individ amoral, cu umori variabile. Ceea ce nu e rău în sine, dar dacă e să-i dăm crezare lui Theodore Roosevelt (al 26-lea președinte american, 1901-1909), „caracterul – pe termen lung – este factorul decisiv în viața unui individ ca și în existența unei națiuni”. Cartea în sine, deși supără cetățeanul american dornic de concret, este o lectură interesantă pentru cititorul care privește scena politică americană de departe, ca un spectacol shakespearian în desfășurare.

Cele opt capitole sunt, potrivit autorului, sublinieri ale unor aspecte legate de președinția Trump, lucruri pe care publicul trebuie să le cunoască înainte de a-i oferi, în 2020, un nou mandat. Autorul scrie despre lucruri pe care le-a văzut și cunoscut personal, lucruri care subliniază haosul care guvernează Casa Albă. Comportamentul președintelui Trump oscilează între insuportabil și stânjenitor. Publicarea, sub umbrela anonimatului, este explicată tehnic și simplu: pentru ca cititorul să se concentreze asupra mesajului, și nu asupra mesagerului. Cartea nu are un scop lucrativ personal, autorul refuzând un avans de 7 cifre și acceptând să fie plătit doar cu o parte din sumele care-i revin din dreptul de autor, parte dintre acestea fiind donate unor organizații și fundații. Ca funcționar, nu este dator să tacă, ci să spună adevărul. Și cartea nu este un gest neloial pentru că nimeni, nici chiar la Casa Albă, nu trebuie să confunde loialitatea față de patrie cu loialitatea față de un om, fie el chiar și președintele SUA.

Cartea începe cu celebrul tweet din 19 decembrie 2019 prin care Trump anunța înfrângerea ISIS în Siria și întoarcerea soldaților americani acasă. Evident, Trump fusese sfătuit contrariul de către consilierii săi. Mesajele sale de 140 de caractere, care tulbură apele, sunt expediate din reședința privată a președintelui, un spațiu aproape sacru, cu mobilier care a fost martor tăcut și reverențios al atâtor momente cruciale din istoria americană. Iar acum, acel aer pur, în care s-au rostit sau scris cuvinte care și azi ghidează spiritul american, e poluat de trivialități și remarci sexiste. Capitolul al II-lea se ocupă de Caracterul Omului. Aproape pedagogic, trecând prin Cicero, autorul dezbate cu exemple și contraexemple că un om imperfect poate realiza acte mărețe, dar un președinte trebuie să fie pregătit să facă mai mult bine decât rău poporului său.

txistă câte un tweet pentru orice”, e prima propoziție a Capitolului al III-lea, care dezbate părerile false și mincinoase (fake). Pe lângă chestiuni grave, aflăm un fapt divers amuzant: o societate americană care produce papuci de plajă, dreptul afișând un tweet prezidențial pe o chestiune, iar stângul, un alt tweet, contrariul a ceea ce a fost deja afirmat – ambele, semnate Trump! Asalt contra democrației, Capitolul al IV-lea, dezbate stilul Trump de a urmări adversarii politici, explicând cum sistemul de echilibru al puterilor este pentru prima dată pus în pericol.

În a doua parte a cărții, imprevizibilitatea președintelui este prezentată în contrast cu obligația de a avea o anumită ținută la masa aliaților. Slăbiciunea oamenilor puternici, Capitolul al V-lea, descrie un Trump care pe plan internațional e privit ca băiatul care a strigat „Lupul!”, cineva care a pierdut orice credibilitate în lumea decidenților. Capitolul al VI-lea, Noua Linie Mason-Dixon, încearcă să deseneze o nouă graniță în politica americană. Linia Mason-Dixon este simbolic, în istorie, granița care separa Nordul american liber de Sudul sclavagist. Generalul american Ulysses Grant (ulterior, al 18-lea președinte american) avertiza că echivalentul Liniei Mason-Dixon va fi granița între patriotism și inteligentă, pe de-o parte, și superstiție, ambiție și ignoranță, pe de altă parte. Autorul împinge și mai departe această graniță, descriind un Washington care, sub Trump, a devenit un abominabil spectacol TV. Trump provoacă și obligă la răspunsuri și la replici de o violență nemaiîntâlnite, care degradează materialul democratic.

Capitolul al VII-lea tratează Simpatizanții lui Trump, pe cei care – indiferent ce ar face președintele – reușesc să-i găsească scuze. Autorul descrie un soi de canibalism în sânul Casei Albe, o cultură ce împiedică oameni buni și bine intenționați să intre și să consolideze administrația Trump. Noi, alegătorii – ultimul capitol – este un fel de evaluare a lucrurilor pierdute în timpul președinției Trump. Încă patru ani sub același regim dă autorului un gust de neputință. Căci ceva ireversibil s-a întâmplat în democrația americană și aceste falii nu mai pot fi reparate.

Epilogul începe cu rememorarea actelor de curaj ale pasagerilor zborului United Flight 93, care, în 11 septembrie 2001, au încercat să ia cu asalt echipa care le-a deturnat avionul. N-au reușit, dar au lăsat o altă pagină de istorie de amintit, exemplu pentru o criză asemănătoare. Dar dacă noii pasageri n-au deloc senzația că avionul le-a fost deturnat, ci doar că pilotul se luptă să stabilizeze avionul?

Care punct de vedere e Adevărul? //

”Un laborator de idei al „intelectualilor lui Ceaușescu”Cristian Patrasconiu | 04.02.2020 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Un laborator de idei al „intelectualilor lui Ceaușescu”

Cristian Patrasconiu | 04.02.2020

Există în „Intelectualii lui Ceaușescu” și un discurs etic, în sensul în care practicile pe care le descrie în cadrul acestei cercetări au bătaie – individuală, dar și instituțională – până astăzi.

Din capul locului: redutabilă cercetarea și remarcabil și foarte consistent volumul care a rezultat în urma acestei cercetări a istoricului (și publicistului) Cosmin Popa despre „Intelectualii lui Ceaușescu” și despre una dintre instituțiile pivotale pentru ceea ce a însemnat, în ultimele două decenii ale comunismului românesc, „uzina de propagandă” a regimului oficial de la acea vreme. Cartea – intitulată „Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989)” – a fost publicată sub sigla Editurii Litera, în seria – ea însăși cu multe titluri incitante – „Kronika”.

Înainte de a intra în tematica pe care o subîntinde volumul de față, iată un succint profil al autorului acestei cărți, așa cum este el creionat de către editori: Cosmin Popa este cercetător în cadrul Institutului de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române, specializat în istoria URSS/ Rusiei și istoria Europei Centrale și de Sud-Est, perioada comunistă și contemporană. Și-a făcut studiile universitare la București și la Moscova. Doctor în istorie al Universității București din 2007, cu studii postdoctorale între 2011 și 2013. A lucrat în mass-media ca documentarist, reporter, șef de departament și manager la Mediafax, Adevărul și NewsIn. Este membru al Comisiei Mixte a Istoricilor din România și Federația Rusă, membru al Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României, depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial, împuternicit pentru Programul Centenar al Academiei Române.

Și, încă o dată, Cosmin Popa este autorul unui (relativ recent; cartea a apărut în 2018) studiu foarte interesant care privește, atât dintr-o perspectivă istoric-cronologică, cât și dintr-una analitic-hermeneutică, softul comunismului românesc, privilegiind, desigur, datele constitutive ale comunismului de tip ceaușist. În logica de funcționare a comunismului, implicit a comunismului ceaușist – în fapt, pe mai multe niveluri și făcând uz de modalități sofisticate de „acoperire a câmpului tactic” –, a avea puterea și a consolida puterea rimează, obligatoriu, cu a confisca istoria, termenul de „istorie” incluzând, nu excluzând, și diverse formule ale istoriei științelor sociale. Pe de o parte, „dacă până în 1968, istoria a fost folosită în principal pentru purtarea bătăliilor ideologice externe, mai apoi, istoria națională, în interpretarea agreată de Ceaușescu, a fost pusă la baza noii ideologii naționale, devenind o simplă unealtă a propagandei de partid”. Pe de altă parte, în condițiile în care una dintre notele tari ale regimului Ceaușescu (și, prin extenso, ale tuturor formulelor dictatoriale) a fost aceea a disprețului sistemic față de știința adevărată, față de cultura autentică și, nu în ultimul rând, față de educație, un deziderat urgent (urmărit sistematic de regimul ceaușist, cu „performanțe” instituționale multiple și notabile) era acela de a subordona știința (sensul în care folosesc acest termen este, iarăși, unul foarte general) la propagandă. „Intelectualii lui Ceaușescu...” spune o poveste a acestei reducții – ideologice, de substanță totalitară –, spune una dintre narațiunile cele mai relevante ale comunismului ceaușist, cu reverberații evidente și foarte puternice până în ziua de azi.

Cercetarea istoricului are – cum altfel? – mai mult mize. Voi numi în acest text numai trei dintre ele. Cosmin Popa propune, așadar, și în chipul cel mai evident aș spune, un discurs de tip istoric. În paralel cu acesta - coborând, cu eleganță și cu un ochi hermeneutic exersat, în „rezervoarele de sens” pe care le duc cu sine elementele ce compun un studiu de caz dintre cele mai importante –, avem un discurs de analiză cu privire la ceea ce a însemnat o instituție dintre cele mai relevante ale comunismului ceaușist, o entitate-mamut creată special pentru a subordona știința, spiritul critic propagandei & ideologiei. Nu în ultimul rând, implicit adesea, uneori chiar și explicit (și mai explicit, de altfel, în câteva dintre expunerile publice ale domnului Popa în legătură directă cu cartea sa), există în „Intelectualii lui Ceaușescu...” și un discurs etic, în sensul în care practicile pe care le descrie în cadrul acestei cercetări (nu „bune practici”, în orice caz!) au bătaie – individuală, dar și instituțională – până astăzi.

Să le luăm, în survol, pe rând.

Istoric. Există o traiectorie a instituției pe care o privilegiază în modul în care vede comunismul ceaușist, pe care o urmărește Cosmin Popa și care durează aproximativ două decenii. Cartea spune, foarte convingător, contextul în care s-a născut Academia de Științe Sociale și Politice (ASSP), care sunt, în timp, marile repere instituționale ale acestei „academii” ideologice; cu alte cuvinte, care sunt mărirea și decăderea acestui laborator de producție și de legitimare pseudoștiințifică, în fapt, propagandistică. „Apariția Academiei de Științe Sociale și Politice, în 1970, este punctul de interferență a unor procese structurale ale comunismului românesc specifice fazei de maturizare a acestuia”. Și: „După 1980, pe fondul turnurii către propaganda de masă și al preferinței manifeste a lui Ceaușescu pentru «intelectualitatea» din aparatul CC, ASSP a intrat într-un soi de inerție. Accentul pus exclusiv pe dimensiunea propagandistică a științelor umane, cedarea «pozițiilor strategice» ale ASSP în favoarea Academiei «Ștefan Gheorghiu» și a aparatului de cercetare-propagandă din CC au pus capăt oricăror apetențe teoretice ale conducerii sale”.

Analitic. ASSP este, generos spus, o narațiune despre „știința de partid”. Ghilimelele își au rostul lor obligatoriu în această situație, nu numai pentru a sublinia contradicția evidentă care derivă din alăturarea celor doi termeni – „știință” și „partid” (cu atât mai mult, cu cât este vorba despre Partidul Unic). „Subordonarea funcțională a ASSP față de Secția Propagandă, ce reprezenta legătura organică dintre aceasta și partid, asigura ghidarea cotidiană a activităților, folosind, pe lângă condiționarea administrativă, și pe cea politică. A doua pârghie menită să imprime activităților de tip academic direcția ideologică dorită era aceea a planurilor tematice anuale și de perspectivă. Necesare într-un sistem academic organizat, aflat în finanțarea exclusivă a statului, planurile în cauză nu porneau de la necesități de ordin științific. Ele decurgeau din comandamentele de ordin ideologic și propagandistic, așa cum le definea Ceaușescu...”, notează Cosmin Popa. Și, undeva și mai departe în carte, în sensul aceleiași analitici: „La începutul anilor 1970, ASSP a căutat să dea un impuls modernizator metodologiei istoriei și conceptelor sale. Evident, încă de la început, revendicarea obligatorie de la marxism-leninism și de la «gândirea revoluționară» autohtonă a sortit eșecului orice demers”.

Etic. Cosmin Popa numește istoria instituțională a ASSP un eșec pe termen scurt și un, din păcate, succes pe termen lung. Aprecierea aceasta are, pentru fiecare termen pe care îl pune în joc, argumente solide. Modalitatea de a instituționaliza o știință care să fie ghidată de rudimentarele „principii” ceaușiste (ele însele, derivate din practica și teoria marxist-staliniste) nu avea cum să fie un succes. Sub raportul cunoașterii, performanțele acestei instituții arborescente (și foarte importante, în epocă, pentru validarea profesională) sunt aproape inexistente. Instituțional, așadar, „fundamentarea științifică” a unor directive de propagandă a dat, în mod necesar, am putea spune, un rateu de proporții. În alte privințe însă, „performanțele” sunt, vai, remarcabile – una dintre subspeciile de „oameni noi” pe care i-a forjat comunismul (în cazul de față, comunismul ceaușist) este impostorul cu rang academic. ASSP a format „caractere”, reflexe, practici instituționale – toate, subsumate logicii imposturii. În 1989, această instituție a dispărut, cum și multe altele care au asigurat axul central al comunismului românesc; nu însă și oamenii, și coteriile care au asigurat rețete redutabile de putere. Impostura de azi din mediile academice de la noi își are o origine directă în impostura cultivată, protejată, instituționalizată inclusiv în perioada în care ASSP era funcțională.

P.S.: într-o intervenție pe care a avut-o anul trecut la Radioul public, Cosmin Popa a menționat faptul că a avansat semnificativ cu un alt proiect care nu merge pe căile bătătorite ale lucrărilor de științe sociale sau istorice – o abordare multidisciplinată, un studiu dedicat ultimilor 10 ani ai Elenei Ceaușescu. „La sfârșitul zilei” ar putea fi, ne gândim, o carte provocatoare și extrem de bine-venită. //

Cazul Ursu, o sentință care ne face captivi în propriul trecut Germina Nagat | 04.02.2020 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Cazul Ursu, o sentință care ne face captivi în propriul trecut

Germina Nagat | 04.02.2020

În sentința penală în cazul Gheorghe Ursu se înfruntă două viziuni opuse asupra comunismului românesc, prin două „bibliografii” concurente.

Implicațiile „cazului Gheorghe Ursu” și ale procesului în care sunt judecați ofițerii de Securitate care l-au anchetat în 1985 sunt greu de înțeles în lipsa unor detalii pe care le consider esențiale. Până să se ajungă la trimiterea în judecată, în august 2016, o parte a poveștii s-a scris la CNSAS, cu ajutorul unor colegi excepționali, care au jucat rolul „buturugii mici” și au urnit din loc ditamai carul înțepenit în mijlocul drumului încă din 1990. Sentința penală a cărei motivare o citim azi cu toții, într-o stare de perplexitate vecină cu groaza, nu mă încurajează să fac publice numele lor, ba dimpotrivă.

Dosarul care probează ancheta politică întreprinsă asupra lui Gheorghe Ursu în 1985, de către Direcția VI Cercetări Penale a Securității, a fost găsit abia în 2014, în arhiva CNSAS. Andrei Ursu făcea greva foamei la sediul GDS, încercând cu disperare să redeschidă cauza după ce, aproape un sfert de secol, fusese „declinată” (adică plimbată), conexată, disjunsă și, în final, închisă. Până la apariția acestei probe esențiale care este „penalul politic”, adică dosarul anchetei politice, cazul Ursu fusese doar un neprevăzut „deces în timpul arestului”, un omor comis de un deținut de drept comun (Marian Clită) asupra altui deținut de drept comun, Gheorghe Ursu, arestat pentru „deținere de mijloace de plată străine”.

Teoria asta, numai bună să le ofere imunitate securiștilor în anii în care faptele lor nu erau încă prescrise, s-a bazat pe absența „penalului politic”, suplinită foarte convenabil de un dosar penal de drept comun (deschis sub pretextul că la percheziție s-a găsit în casă niște mărunțiș, rămas din excursiile în străinătate). În lipsa dovezilor că ancheta a fost motivată politic, Babu Ursu a rămas pentru procurorii și judecătorii români doar un ghinionist, care a murit nu în urma torturii din arest, ci în urma unui „accident nefericit”. Nicio instituție a statului nu a oferit vreun răspuns la întrebarea unde s-a rătăcit atâția ani „penalul politic”, singura probă scrisă că Gheorghe Ursu a murit ca deținut politic, și nu ca deținut de drept comun. Istoria misterioasă a acestui dosar dovedește într-adevăr că „o perioadă îndelungată de timp, organele de urmărire penală nu au depus diligențele necesare și nu au efectuat o anchetă efectivă menită să stabilească toate persoanele, din toate instituțiile și structurile statului, responsabile de uciderea victimei Ursu Gheorghe Emil, tragerea la răspundere penală a acestora pentru infracțiunile prescriptibile, ce eventual puteau fi reținute în sarcina acestora”. Cu această frază din motivarea sentinței penale nr. 196/F/, pronunțată de doamna judecător Mihaela Niță la 17.10.2019, sunt întru totul de acord. Restul motivării însă mă trimite cu gândul la recenta declarație a polițistului britanic, participant la ancheta în cazul Țăndărei: „Mă tem pentru poporul român”.

Prin această sentință, cei doi anchetatori de Securitate care au instrumentat dosarul politic au fost exonerați de orice răspundere penală. Din perspectivă civilă, lucrurile stau cu totul altfel. În martie 2015, Andrei Ursu a cerut CNSAS să-i verifice pe toți ofițerii care figurează în „penalul politic” și în dosarul de urmărire al tatălui său – cât a mai rămas din el, fiindcă doar primul volum din șapte mai are o legătură cu dosarul creat de Securitate. Restul sunt niște „substitute”, care au înlocuit (după 1990!) volumele originale. Radiografia acestei mistificări a dosarului de urmărire și, implicit, a manipulării probelor esențiale pentru desfășurarea anchetei o puteți citi pe site-ul Fundației Gheorghe Ursu. Prin două sentințe definitive și irevocabile (nr. 2115/03.09.2015, pronunțată de judecătorul Daniel Marian Drăghici în acțiunea CNSAS împotriva lui Vasile Hodiș, și nr. 2299, pronunțată de judecătorul Georgian Davidoiu în acțiunea CNSAS împotriva lui Marin Pârvulescu), s-a constatat că acești doi anchetatori penali de Securitate au încălcat drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în urmărirea și anchetarea penală a lui Gheorghe Ursu. Nu în ultimul rând, cele două sentințe definitive, care însumează 47 de pagini, atestă fără dubiu că Gheorghe Ursu a fost urmărit și anchetat exclusiv din motive politice, și nu de drept comun: „Urmărirea, cercetarea și punerea sub învinuire a domnului Ursu Gheorghe Emil, sub pretextul unei fapte de drept comun, maschează reprimarea unei persoane animate de concepții anticomuniste și antitotalitare /.../”.

În 2015, am crezut cu toții că prin aceste două sentințe civile justiția română a constatat definitiv și irevocabil niște lucruri certe, evidente pentru orice persoană înzestrată cu rațiune și bună-credință. Mai întâi, se confirmase, în sfârșit, că Gheorghe Ursu a fost un contestatar autentic al dictaturii lui Ceaușescu, pe care a denunțat-o prin scrisori transmise la Europa Liberă încă din anul 1978, prin redactarea de texte pamfletare și prin discuții liber asumate, purtate în cercurile intelectuale bucureștene. În al doilea rând, se confirmase că ancheta Securității, pusă în operă de Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, a fost „mascată” (termenul aparține chiar judecătorului) sub aparența unei infracțiuni de drept comun. Ei bine, sentința penală din octombrie 2019 a Curții de Apel București a transformat aceste certitudini în contrariul lor, arătând nu doar că uneori justiția n-are nicio legătură cu dreptatea, ci și că uneori justiția nu are legătură nici cu ea însăși.

Concret, din motivarea sentinței penale nr. 196/F din 17.10.2019, aflăm că „este totuși dificil de considerat că victima a fost un adevărat dizident politic”. Îmi reprim cu greu impulsul de a comenta valoarea hermeneutică a acestui „totuși”. Remarc doar că, în opinia doamnei judecător, scrisorile de protest trimise la Europa Liberă, pamfletele anti-Ceaușescu declamate în fața scriitorilor, în stațiunea 2 Mai, citatele cu referiri explicite la dictatori și dictatură, lipite pe pereți la locul de muncă, punerea în discuția colectivului, concedierea și ancheta penală exclusiv din motive politice (toate, susținute de documente) nu sunt suficiente pentru a-l încadra pe Gheorghe Ursu în categoria „adevăraților dizidenți politici” sau a persoanelor „căzute sub puterea adversarului”, criteriu esențial pentru încadrarea juridică în categoria infracțiunilor împotriva umanității. Dosarul penal, dosarul de urmărire informativă și cele două sentințe definitive la care m-am referit mai sus nu sunt dovezi că Gheorghe Ursu a fost un „adevărat dizident politic”? Oare ce „dizidentometru” s-a folosit? Aștept o nouă decizie judecătorească, tot în materie penală, care să corecteze marile lexicoane, unde disidentul este definit foarte simplu, drept „o persoană care dezaprobă și critică în mod public guvernarea” (vezi, de pildă, Cambridge Advanced Learner`s Dictionary). Nu știm ce înseamnă „a critica public”, în cazul Ursu. Niște scrisori de protest citite la un post de radio interzis în România (chiar dacă pe post nu i s-a dat numele, jurnalul l-a dat de gol că el le-a scris) or fi însemnând că a criticat în mod public guvernarea?

Transformarea lui Gheorghe Ursu într-un „non-disident”, dincolo de a fi o insultă post-mortem la adresa unei victime a statului român, a fost primul pas către respingerea încadrării juridice în categoria infracțiuni împotriva umanității. Al doilea pas s-a materializat în fraza „un conflict limitat la câteva persoane nu poate fi considerat situație-premisă”. Din nou, nu se precizează câte persoane sunt cuprinse în adjectivul nehotărât „câteva”. Ce știm precis este că, în viziunea doamnei judecător, raporturile Securității cu populația României în anul 1985 nu erau în niciun caz de conflict, și cu atât mai puțin de reprimare a opoziției față de regim. Ni se explică metodic că „suprimarea fizică și psihică a unui număr foarte mare de români” s-a petrecut doar în intervalul 1948-1965, ulterior fiind utilizate alte metode pentru „temperarea și controlarea” opozanților politici – de pildă, se folosea „influențarea pozitivă”.

Afirmația este cât se poate de surprinzătoare, fiindcă apare într-un text al cărui autor nu pare să știe că în timpul regimului comunist Poliția se numea „Miliție”, iar polițiștii se numeau „milițieni”: în sentință ni se spune că Gheorghe Ursu a fost anchetat „nu numai de organele de poliție” și că „Stănică Tudor și Creangă Mihail aveau calitatea de lucrători de poliție” (v. p 21 și 24 din motivare). Cu toate acestea, în același text se folosește cu dezinvoltură un termen foarte tehnic, din limbajul specializat al Securității: „influențarea pozitivă”. Surprinzător, „expertiza” autorului motivării sporește brusc când trece la evoluția instituției Securității din 1965-1989 și la modul de lucru în perioada în care a fost ucis Gheorghe Ursu: „După anul 1965, deși se practica controlul informativ al populației active a României /.../, nu au existat acte multiple îndreptate împotriva populației /.../, respectiv reprimarea formelor de opoziție față de regimul comunist prin comiterea unor multiple acte în modalitățile normative prevăzute de lege”. Un punct de vedere identic putem citi, de pildă, în numeroasele studii publicate de generalul Vasile Mălureanu, fost ofițer al Direcției I a Securității: „În etapa 1965-1989, noua concepție de muncă fixată organelor de Securitate de către PCR s-a bazat pe intervenția preventivă, în sensul prevenirii încălcării legilor prin mijloace de influențare obștească /.../” (Apărarea ordinii constituționale, Ed. Paco, 2016, p. 82).

E limpede că în această sentință penală se înfruntă două viziuni opuse asupra comunismului românesc, prin două „bibliografii” concurente. Pentru susținerea situației-premisă și încadrarea uciderii lui Gheorghe Ursu în categoria infracțiunilor contra umanității, CNSAS a anexat la rechizitoriu mii de pagini din dosarele Securității, plus o listă de 1.113 nume publicate până în 2016 în Monitorul Oficial (alte câteva sute de nume s-ar fi putut adăuga, dacă aveam destui bani la buget). Sunt numele foștilor ofițeri de Securitate pentru care instanțele din România au constatat definitiv și irevocabil că au încălcat drepturile omului, majoritatea fiind activi în perioada 1965-1989, în care doamna judecător crede că „nu au existat acte multiple îndreptate împotriva populației”. Tot domnia sa ne spune că „niciun alt lucrător de Securitate, astfel implicat, nu a fost trimis în judecată pentru infracțiuni similare celor din prezenta cauză”. Sunt din nou nevoită să-i dau dreptate. Judecând după motivarea sentinței în cazul Gheorghe Ursu, nici nu va fi. Dar noi vom rămâne definitiv și irevocabil căzuți sub puterea adversarului, captivi în propriul trecut. //

TAGS:

CAZUL URSUGHEORGHE URSUCNSASSENTINTA

Un moroi umblă prin Oltenia lui Tudor Gheorghe: stafia Securității comuniste By Vladimir Munteanu miercuri, 5 februarie 2020 - Sursă : ZIARIȘTII

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Un moroi umblă prin Oltenia lui Tudor Gheorghe: stafia Securității comuniste

By Vladimir Munteanu

miercuri, 5 februarie 2020

Parafrazând începutul „Manifestului Comunist” al lui Karl Marx, cuprindem în câteva cuvinte un scandal cu miros de ceaușism securist declanșat chiar la Craiova, capitala Olteniei natale a lui Tudor Gheorghe.

Îl știți: e menestrelul care, prin concertul „Degeaba 30”, a dovedit că merită să fie considerat unul dintre cei mai eficienți propagandiști anti-UE și, implicit, anti-democrație care au infestat România în ultimii ani.

În atmosfera toxică provocată în agora românească de (a)vânturile naționalist-comunistoide ale menestrelului Tudor Gheorghe, la Craiova, fieful cuplului PSD-ist Lia Olguța Vasilescu – Claudiu Manda, a irupt un nou scandal în care sunt implicați turnători ai fostei Securități comuniste și membri importanți ai organizației locale a PSD, deținători de înalte funcții în administrația orașului Craiova și a județului Dolj.

Scandalul lovește comunitatea craioveană la puțin timp după un alt scandal, în care preoții Gheorghe Zamfir și Alexandru Isvoranu, foști profesori ai Facultății de Teologie din Craiova și colaboratori apropiați ai Mitropolitului Olteniei, Irineu Popa, au fost reclamați la Consistoriul bisericesc pentru a fi scoși din preoție pentru faptul că au colaborat, ca informatori, cu Securitatea comunistă.

Publicația online PRO-OLTENIA informează, în articolul cu titlul „Conducerea CJ Dolj îi promovează pe foștii turnători ai Securității comuniste?”, că în ședința Consiliului Județean Dolj de joi, 30 ianuarie 2020, atmosfera a devenit extrem de tensionată în urma discuțiilor aprinse dintre consilierii PNL Laurențiu Ivanovici și Cosmin Călin, pe de o parte, și Ion Prioteasa (PSD – președintele CJ Dolj) și Lucian Dindirică (PSD – managerul Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova), pe de altă parte. Tema confruntătii: un apel lansat de un ONG local prin care se cerea demiterea, în regim de urgență, a managerului Bibliotecii Județene pe motiv de găzduire a unui eveniment „cultural” de reabilitare a imaginii Securității comuniste. 

Lansare de carte cu securiști la prezidiu

Pe 14 decembrie 2019, sub egida Consiliului Județean Dolj și a Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, la sediul bibliotecii a fost organizată lansarea cărții „Celula 0”, scrisă de Ion Dascălu, implicat (se pare ca ofițer de Securitate) în evenimentele sângeroase din Decembrie 1989. În prefață, cititorii sunt informați că în carte vor afla „fața nevăzută a organelor abilitate cu securitatea statului și a conducerii lui”. Evident, „organele abilitate” este un termen sub care se ascunde Securitatea comunistă.

La eveniment au participat, ca invitați și vorbitori, doi indivizi care au fost demascați de către CNSAS, în instanța de judecată, ca turnători la Securitate: Dan Lupescu și Mihai Marcu.

Dan Lupescu este cunoscut în Craiova ca fost jurnalist comunist la ziarul „Înainte” (organ al Comitetului Județean Dolj al PCR și al Consiliului Popular Județean) și fost director, după 1989, al Direcției Județene de Cultură Dolj. La sesizarea CNSAS, Curtea de Apel București, prin Sentința Civilă Nr. 4252 / 25.06.2012, constată calitatea de colaborator al Securității în cazul lui Lupescu Dan. Acesta a turnat la Securitate, ca informator, sub numele conspirativ de „Toma Alexandru/Alex”.

Paradoxal, fostul informator al Securității, Dan Lupescu, a vorbit despre Decembrie 1989 în incinta instituției pe ai cărei salariați îi turna la Securitate cu trei decenii în urmă. Conform Dosarului Fond Informativ nr. I 603 (cotă CNSAS), deschis asupra unui bibliotecar de la Biblioteca Județeană Dolj, monitorizat de Securitate pentru „grave manifestări dușmănoase la adresa orânduirii socialiste”, o notă informativă despre acesta era semnată de Dan Lupescu, sub conspirativul „Toma Alexandru”.

Dan Lupescu, informatorul Securității, un „de-al casei” la Biblioteca Județeană din Craiova

Turnătorul Dan Lupescu informa Securitatea că bibliotecarul a manifestat „o atitudine total deplasată, trădând grave convingeri politice. (…) Văzând vitrina cu lucrări ale șefului partidului și statului, acesta s-a exprimat batjocoritor, după care a îngenuncheat și s-a înclinat în fața volumului «Omagiu» publicat în 1978, comentând pe un ton zeflemitor că așa ar trebui să ne comportăm în fața operei șefului de partid și de stat”.

Mihai Marcu, un alt personaj dubios, a fost demascat de CNSAS, în instanță, ca informator. Astfel, Tribunalul București, prin Sentința Civilă nr. 2559 / 07.10.2008, constată calitatea de colaborator al Securității în cazul lui Marcu Mihai. Acesta a turnat la Securitate, în perioada 1979-1989, sub numele conspirativ de „Constantin Gheorghe”.

Mihai Marcu (al doilea din stânga), informatorul Securității comuniste, la lansarea cărții „Celula O”

Turnătorul Mihai Marcu a lucrat cu o eficiență deosebită în slujba Securității comuniste. Astfel că, după ce a executat, ca persoană de sprijin, două misiuni în cadrul cărora „a furnizat date verbal cu conținut bun și complet (…), ca urmare a aportului informativ deosebit, la numai un an de la recrutare s-a propus trecerea lui în rândul categoriei de rezidenți”. Altfel spus, Mihai Marcu, alias „Constantin Gheorghe”, a fost un foarte zelos turnător al Securității comuniste.

Acești doi indivizi, complici ai Securității, instrumentul de teroare și crimă al dictaturii comuniste, au fost onorați ca invitați oficiali la o acțiune „culturală” organizată într-o instituție publică de cultură din subordinea Consiliului Județean Dolj.

PSD-istul Prioteasa bagă sub preș mizeria securistă

Conform articolului din PRO OLTENIA, Asociația PRO DEMOCRAȚIA Craiova a reacționat la mișelie și a transmis către președintele și membrii Consiliului Județean Dolj un Apel intitulat „Dindirică Lucian Costin, managerul Bibliotecii Județene «Alexandru și Aristia Aman», continuă să batjocorească memoria eroilor asasinați în Decembrie 1989”, semnat de Carla Stoica, președinta Clubului Craiova al PRO DEMOCRAȚIA.

PRO DEMOCRAȚIA Craiova atenționează că este „inacceptabil ca o instituție publică, finanțată din banii cetățenilor unei țări care este membră a Uniunii Europene, să găzduiască activități publice la care să participe, în calitate de invitați oficiali, foști ofițeri sau turnători ai Securității comuniste”.

Conform PRO DEMOCRAȚIA Craiova, „conducerea Bibliotecii Județene «Alexandru și Aristia Aman» din Craiova nu este la prima acțiune de sfidare a memoriei jertfei celor asasinați în Decembrie 1989, în aceeași instituție, în ianuarie 2018, fiind găzduită lansarea unei cărți elogioase dedicată ultimului șef al Securității comuniste, Iulian Vlad”.

În consecință, asociația a solicitat Consiliului Județean Dolj să-l demită pe Dindirică Lucian Costin din funcția de manager al Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova.

Ion Prioteasa (PSD) – președintele Consiliului Județean Dolj

Conducerea Consiliului Județean Dolj a oferit PRO DEMOCRAȚIA Craiova un răspuns în „limbă de lemn”, într-o penibilă încercare de a ascunde sub prevederi de regulament ticăloșia cu securiști săvârșită în instituția din subordine, exact în perioada în care se împlineau trei decenii de la asasinatele comise în Decembrie 1989. În documentul respectiv, se face referire la Regulamentul de organizare și funcționare al Bibliotecii Județene, care, la art. 3 (1), stabilește că „Biblioteca Județeană «Alexandru și Aristia Aman» este bibliotecă publică și îndeplinește funcții culturale și educațional-științifice, asigurând egalitatea accesului la informații și la documentele necesare informării, educației permanente, petrecerii timpului liber și dezvoltării personalității utilizatorilor, fără deosebire de statut social ori economic, vârstă, sex, apartenență politică, religioasă ori etnică”.

Cum se asigură „educația permanentă” și „dezvoltarea personalității utilizatorilor”, organizând sub egida Consiliului Județean Dolj și în spațiul Bibliotecii Județene o lansare de carte în care este spălată imaginea Securității comuniste cu ajutorul a doi foști turnători ai Securității, numai președintele Ion Prioteasa și subalternul său, managerul Dindirică, pot să explice. Un om decent și demn înțelege că nu există nicio legătură între cele două realități – educația în spiritul democrației europene și spălarea imaginii Securității comuniste.

Conducerea Consiliului Județean Dolj, în răspunsul oferit PRO DEMOCRAȚIA Craiova, se îngrijește și de apărarea celor doi foști turnători ai Securității, despre care precizează: „Cele două persoane la care faceți referire nu au nicio interdicție legală sau de altă natură care să-i priveze de participarea la evenimente culturale organizate sau găzduite de o instituție publică”. Altfel spus, faptul că cei doi ticăloși au nenorocit viețile oamenilor pe care i-au turnat la Securitate nu este defel vreun impediment în a fi invitați să participe, într-o instituție publică de cultură, la evenimente de reabilitare a imaginii Securității comuniste.

La final, în documentul emis de Consiliul Județean Dolj, se face un discret elogiu managerului Lucian Dindirică, amfitrionul de securiști și turnători, în a cărui activitate, „în cei 10 ani de când a ocupat prin concurs funcția de conducere, nu a existat nicio sincopă în exercitarea actului managerial”.

Familia Lucian Dindirică (consilier local PSD) – Anca Dindirică (manager TVR Craiova)

Aparatul administrativ din subordinea Consiliului Județean Dolj (controlat de PSD) nu ar fi avut cum să vorbească altfel despre managerul Lucian Dindirică, un personaj important al protipendadei locale a PSD. Dindirică este nu numai conducătorul Bibliotecii Județene. El este și unul dintre membrii grupării controlate de Lia Olguța Vasilescu în PSD Craiova, consilier din partea PSD în Consiliul Local Craiova, iar soția lui, Anca Dindirică, este manager al TVR Craiova (vestită prin fake-news-ul promovat la televiziunea publică, privind „inaugurarea” lucrărilor la drumul expres Craiova-Pitești de către o delegație de PSD-iști condusă de actualul pușcăriaș Liviu Dragnea, eveniment în urma căruia au rămas trei borduri așezate în câmp).

Apropo de TVR Craiova: de câțiva ani, acolo și-a găsit un loc confortabil ca jurnalist Simona Ștefania Mușuroi (fostă Lupescu), nimeni alta decât fata turnătorului Dan Lupescu și prietenă veche a actualei directoare, Anca Dindirică. Probabil că și acest fapt explică generozitatea cu care managerul Lucian Dindirică îl promovează pe fostul turnător al Securității ca oaspete de seamă la activitățile culturale organizate la Biblioteca Județeană.

Președintele Ion Prioteasa (PSD) a omis să informeze membrii Consiliului Județean Dolj despre Apelul înaintat de PRO DEMOCRAȚIA, însă „secretul” a fost aflat de consilierii PNL, care l-au interpelat pentru clarificări în ședința de consiliu din 30 ianuarie 2020. Detaliile schimbului acid de replici între consilierii PNL și reprezentanții PSD, Prioteasa și Dindirică, au fost redate în articolul din PRO OLTENIA.

Managerul Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman” nu a fost nici măcar mustrat de șefii săi – de partid și din CJ Dolj – pentru că a găzduit lansarea de carte cu turnători ai Securității. Iar cei doi turnători se fudulesc, în continuare, prin Craiova, pozând în „oameni de cultură și de carte”.

În loc de concluzie, un paradox: Tudor Gheorghe, menestrelul anti-UE, a fost turnat la Securitate?

Printre documentele care atestă activitatea de turnător la Securitate a lui Dan Lupescu – un „obișnuit al casei” la acțiunile așa-zis culturale organizate de Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova – există o notă informativă semnată de acesta, din data de 25.09.1986, prin care semnala atitudinea necorespunzătoare conform normelor PCR a actorului T. G.

„Referitor la recitalurile lui T.G., se impune să precizez că mi-a atras atenția următorul aspect: În momentele când recită versuri din ciclul «La lilieci», de Marin Sorescu, face anumite pauze – le-aș zice cu tărie –, pauze pe care textul nu le conține. Prin această rostire a versurilor se deschid «porți» de înțelesuri noi, pe care textul nu le conține. De pildă: «Nici mălai nu mai e…» – recită făcând o pauză semnificativă și continuă: «… cum era pe vremuri». De aici, spectatorii sunt «stârniți» să se gândească la situația specifică datorită carențelor în organizarea aprovizionării, ei rămânând, având impresia, în fapt furnizată de interpretarea actorului, că astfel se critică anumita stare de lucruri”.

Tudor Gheorghe – menestrelul anti-UE și propagandist PSD

Să fie acest actor T.G., pomenit în nota informativă a turnătorului Dan Lupescu, una și aceeași persoană cu menestrelul anti-UE al vremurilor noastre, anume Tudor Gheorghe?

Dacă da, atunci istoria îi oferă lui Tudor Gheorghe cel mai solid argument că tinerii și copiii uciși în Decembrie 1989 nu au murit degeaba, ci, dimpotrivă, i-au oferit libertatea inclusiv lui, menestrelului ocrotit de „oamenii deștepți din Securitate”.

Tenebrele din trecutul relației lui Tudor Gheorghe cu Securitatea se vor risipi, mai devreme sau mai târziu. Până atunci, capitala Olteniei lui natale, vopsită în roșul PSD, partidul pentru care menestrelul făcea campanie electorală cu ceva ani în urmă, rămâne o primitoare gazdă de securiști. O enclavă bizară, în care slujitorii Securității și ai PCR supraviețuiesc confortabil și feriți, deocamdată, de judecata Istoriei.