Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

joi, 28 noiembrie 2019

INTERVIU EXCLUSIV Martin Scorsese: „De Niro e singurul om care ştie de unde vin, care cunoaşte sensul vieţii“ 23 noiembrie 2019, 13:16 - de Alexandra Constanda - Sursă : Adevărul.ro


Advertisement
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html


INTERVIU EXCLUSIV

 Martin Scorsese: „De Niro e singurul om care ştie de unde vin, care cunoaşte sensul vieţii“ 

INTERVIU EXCLUSIV Martin Scorsese: „De Niro e singurul om care ştie de unde vin, care cunoaşte sensul vieţii“

23 noiembrie 2019, 13:16 - 

de 

 Alexandra Constanda

Advertisement

       La 77 de ani, Martin Scorsese este pe culmile gloriei, copleşit de cele mai măgulitoare cronici din cariera sa, graţie dramei „The Irishman“. Într-un interviu în exclusivitate pentru „Adevărul“, regizorul a vorbit despre travaliul de zece ani prin care a trecut pentru a realiza această capodoperă, despre viaţă şi moarte, prietenie, singurătate şi, în general, despre ce înseamnă să fii un om bun într-o lume strâmbă

       Într-o dimineaţă de octombrie londoneză, într-un hotel cu vedere spre Piaţa Trafalgar, zece jurnalişti anonimi au stat la masă cu unul dintre cei mai apreciaţi regizori din lume. Noi, timoraţi, el – aflat într-o misiune cât se poate de banală, să-şi termine sandvişul.
    Din cauza filmelor brutale pe care le-a făcut de-a lungul celor 50 de ani de carieră, la prima vedere, Scorsese lasă impresia unui om dificil, ba chiar lipsit de simţul umorului. Cât se poate de greşit! Am avut o discuţie relaxată, în care a glumit, a râs şi s-a emoţionat povestind despre cărţile şi filmele care i-au marcat existenţa. A făcut pauze lungi gândindu-se la lucrurile cu adevărat importante din viaţă, a vorbit cu recunoştinţă despre prietenia pe care o are cu Robert De Niro – „singurul om care ştie de unde vine“ – şi a oferit, fără falsă modestie, detalii despre noul său film.
  „The Irishman“, care va avea premiera pe Netflix miercuri, 27 noiembrie, este considerat cel mai bun film al lui Scorsese, unul pe care nici măcar el nu credea că va mai apuca să-l facă în această viaţă.

   „Ultimul film pe care l-am făcut cu De Niro a fost «Casino», în 1996, iar pe măsură ce anii treceau am încercat să lucrăm din nou împreună la diverse proiecte, dar ne-am tot ratat unul pe celălalt. A fost o răscruce de drumuri“, a povestit Scorsese. Anii s-au adunat în două decenii, iar perspectiva unei reuniuni părea din ce în ce mai puţin probabilă. „Într-un final, ne-am decis, am simţit în urmă cu vreo zece ani, când amândoi ne apropiam de 70 de ani, că trebuie să mai facem un ultim film împreună. Ne-am uitat unul în ochii celuilalt şi ne-am spus: «Hai să vorbim pe bune de data asta, hai să găsim ceva cu adevărat special la care să putem lucra din nou împreun㻓.

 Iniţial, au vrut să facă un film bazat pe thriller-ul lui Don Winslow „The Winter of Frankie Machine“, însă, chiar dacă pare greu de crezut, Scorsese s-a simţit depăşit de poveste: „Era un proiect interesant, dar aparţinea unui anumit gen şi nu ştiam ce aş putea face cu De Niro. Pur şi simplu nu puteam să le suprapun. Mi se părea ceva foarte greu pentru mine şi, dacă e să fiu complet sincer, poate că nici nu mai am entuziasmul necesar pentru astfel de lucruri. Apoi nu mai există nici timp – eşti prea bătrân, simţi că nu mai ai mult timp la dispoziţie“.  
 
  „ACOLO E AUR!“

     În acel moment, De Niro lucra la „The Good Shepard“, iar scenaristul Eric Roth îi dăduse să citească „I Heard You Paint Houses“, cartea lui Charles Brandt. „Într-o zi, Bob (n.r. – porecla lui Robert De Niro) a început să-mi povestească despre acest personaj din carte, Frank Sheeran. Am văzut că era atât de ataşat emoţional de personajele din carte încât abia putea descrie acţiunea, abia putea vorbi. Şi atunci am ştiut, am simţit că acolo e ceva real. Acolo era aur! Am vrut să citesc cartea şi să văd ce a văzut el, sperând că voi descoperi ceva în care merită să ne investim puţinul timp rămas la vârsta noastră“. Şi, într-adevăr, a găsit o întreagă mină de aur în carte. Toate elementele unui film clasic marca Scorsese: acţiunea într-o perioadă în care mafia era în floare, portrete bogate ale protagoniştilor, o poveste despre viaţă şi prietenie, dar şi despre consecinţele de nevindecat ale trădării.  

   „Noi eram deja în discuţii cu Paramount pentru «Frankie Machine» şi ne-au sunat să ne spună că ne dau undă verde, iar noi le-am spus despre această carte. «Nu înţelegem, ce vreţi de fapt?» «Ne-am dori să angajăm pe cineva care să ne scrie un scenariu.» «Staţi să înţelegem, noi vă dăm undă verde pentru un film şi voi vreţi să începeţi să lucraţi la altul?» «Da, asta vrem.» (Râde zgomotos) Pur şi simplu nu mă puteam aduna pentru a începe să lucrez la celălalt film“, a mărturisit Scorsese.  

 
Robert De Niro şi Martin Scorsese, în sfârşit împreună din nou FOTO Netflix   
   El a povestit că scrierea scenariului a durat câteva luni, însă la final studiourile Paramount nu au mai fost interesate de proiect, în mare parte din cauza costurilor uriaşe şi a dificultăţilor tehnice, având în vedere că acţiunea se desfăşoară de-a lungul a şase decenii, iar actorii au toţi peste 70 de ani. „Filmul are foarte multe flashback-uri. Exista varianta să folosim actori tineri. Dar nu am putut, aşa că mi-a venit ideea să-i întineresc pe ei cu ajutorul tehnologiei. Care e rostul să folosesc actori mai tineri? Ar fi trebuit să le explic totul – cine este Billy Eckstine (n.r. – cântăreţ de jazz din anii ’40-’50), cine este Jo Stafford (n.r. – cântăreaţă celebră începând cu anii ’30), Patti Page (n.r. – cântăreaţă în anii ’50), Ella Fitzgerald (n.r. – cântăreaţă de jazz din anii ’30). Apoi ajungi la rock’n’roll (râde)“.


O PRIETENIE NĂSCUTĂ ÎN LITTLE ITALY

Şi mai e ceva. Este vorba despre New York, despre Little Italy, cartierul din Manhattan în care au copilărit atât Scorsese, cât şi De Niro. „Bob este singurul om care ştie de unde vin. El avea 16 ani. Şi eu la fel. El era pe strada Kenmare. Eu eram pe Elizabeth. El cunoaşte oamenii cu care am crescut, el cunoaşte lumea în care am trăit eu, el cunoaşte sensul vieţii, înţelege un gest, înţelege ce vreau să spun dintr-o privire, el ştie. Pesci? The Bronx, habar n-am ce s-a întâmplat acolo. Depinde de el (râde). Bob şi cu mine am depăşit 70 de ani, avem o percepţie diferită asupra vieţii, suntem capabili să vedem umanitatea personajelor.“

  De fapt, tocmai din acest motiv filmul este special, pentru că, în esenţă, este povestea majorităţii oamenilor.

   „«The Irishman» se rezumă la loialitate, iubire, încredere şi, în cele din urmă, la trădare. E ca o pânză de tablou uriaşă pe care există acţiune, emoţie, ritm şi maniera în care toţi, mai devreme sau mai târziu, privim înapoi în viaţa noastră. Frank Sheeran este un bărbat care iese din Al Doilea Război Mondial, după peste 400 de zile de luptă, e o situaţie care schimbă o persoană. Se întoarce acasă, după ce aproape şi-a pierdut viaţa, fără nicio educaţie, fără nicio oportunitate, este un simplu şofer de camion. Fiecare secundă, fiecare moment în care respiră este o clipă în care ar fi putut fi omorât în război. Are o familie şi trebuie să facă ce trebuie să facă în acea lume. În final el nu are de ales. Eu văd lucrurile aşa: îţi doreşti cu ardoare ceva de la viaţă, te chinui, atingi un anumit nivel, creşti ca persoană. Dar te transformi în ce? Pentru mine e extraordinar să-i văd pe ei în această lume umbrită de forţe întunecate, în lumea în care ei sunt forţele întunecate. Cum creşti într-o asemenea lume? Ce ajungi? Ajungi Jimmy Hoffa (n.r. – personajul jucat de Al Pacino)? Ajungi Russell Bufalino (n.r. – personajul lui Joe Pesci)? Ajungi să fii un om cu o putere aparent totală ca Bufalino? Dar cine e deasupra lui? Pentru că sunt oameni mai puternici, chiar dacă nu-i vedem în film. În cele din urmă este despre a te depăşi pe tine însuţi, este despre mândrie... Aş zice că e despre a-ţi face un rost în viaţă, dar care te costă atât de mult. Costă mult, iar el trebuie să plătească preţul. Nu realizează până unde trebuie să coboare pentru a plăti tot ce a făcut în viaţă... Nu realizează decât în momentul în care este în elicopter, atunci poţi citi totul pe chipul lui, dar, ca un adevărat soldat, îşi duce misiunea la capăt, dar nu poate trăi cu ea. Nu poate! Pentru mine este o poveste superbă! Ce este atât de grozav la această poveste? Este acest triunghi, aceşti trei bărbaţi şi saga clasică a loialităţii, a fraternităţii şi a trădării. Este aproape faustian şi arată efectele emoţionale şi psihologice ale acestei situaţii. Pur şi simplu pentru nişte oameni de vârsta noastră are tot sensul din lume“.

  Al Pacino şi De Niro, „băieţii răi“ dintr-un film bun FOTO Netflix  

 NIMIC NU S-A SCHIMBAT

  „Sunt interesat şi de poveştile din prezent, dar care e esenţa acestora? S-a schimbat omenirea atât de mult încât o poveste de acum 20 de ani nu mai înseamnă nimic astăzi? Nu cred! Cred că avem de-a face cu natura umană şi tocmai din acest motiv rezonează acum şi va rezona mereu. «A Man for All Seasons», al lui Fred Zinneman, sau operele lui Costa-Gavras sunt filme care încă aprind ceva în noi“, este de părere cineastul.

  ”Ideea este că toţi murim singuri, aşa că trebuie, pur şi simplu, să acceptăm acest lucru. Poate mai repede, poate mai lent, dar toţi plecăm din această lume singuri  ” Martin Scorsese, regizor

   Este foarte dificil să-ţi dai seama dacă există întrebări care l-ar putea pune în dificultate pe Scorsese, mai ales când oftează şi face pauze lungi, lăsându-ţi impresia că încearcă să găsească un răspuns foarte adânc în sufletul lui. Pur şi simplu nu îndrăzneşti să-i întrerupi liniştea.

   După un astfel de moment, Scorsese revine parcă dintr-o lungă călătorie: „Ideea este că toţi murim singuri, aşa că trebuie, pur şi simplu, să acceptăm acest lucru. Poate mai repede, poate mai lent, dar toţi plecăm din această lume singuri. Dacă ai oameni în jur care te iubesc şi pe care îi iubeşti, atunci trebuie să faci această călătorie (zâmbeşte). Dar în cel mai rău caz poţi fi singur şi atunci e ceva la care trebuie să contemplezi. OK, dacă eşti singur în acele ultime ore de existenţă poate că ar trebui să te gândeşti care ar fi valoarea vieţii tale (n.r. – pauză lungă). Am citit recent autobiografia lui Vladimir Nabokov, «Speak, Memory», în care descrie un moment din copilăria lui în care lumina intra printr-o fereastră. Acela a fost un momet uriaş al vieţii lui, mai important decât întâlnirea cu o anumită persoană. Despre asta vorbesc, despre acele momente la care te gândeşti în ultimele tale clipe pe pământ. De ce să nu îmbrăţişăm asta?“.

 
JUDECATA UMANĂ, MAI DURĂ DECÂT JUDECATA DIVINĂ

   Scorsese a mărturisit că temele care nu i-au dat pace de-a lungul vieţii şi carierei sunt foarte vizibile în „The Irishman“. O nouă pauză lungă şi apăsătoare: „Mă tot gândesc la cum... la cum poate... la cum cineva poate duce o viaţă bună în această lume, de fapt, în orice lume, în orice societate. Cum poate fi un om corect? Ce îl face pe un om bun? Şi, în cele din urmă, acea persoană nu este consumată de tot? Când eram tânăr mă gândeam că este vorba de o vocaţie, de o vocaţie religioasă. Când eram şi mai tânăr mă gândeam că vocaţia mă va îndepărta de lume, în timp însă am realizat că vocaţia ar trebui să fie în lume. Acest lucru este greu de dobândit. Asta e tot. Acestea sunt gândurile. Ele apar în toate casele din această lume, în bucătăriile, în băile şi în dormitoarele din toată lumea. Dar apar, într-adevăr, mai brutal şi mai direct într-o lume ca cea din «The Irishman». De fapt, lumea de azi este mult mai brutală. Toţi trebuie să ţinem piept acestor lucruri. Şi atunci te întrebi: care e lucrul bun de făcut?“

  Există salvare pentru personajul său? „Sper că este. Cred că este. Dumnezeu să-l ierte, dar el nu se poate ierta, nu poate trece peste ce a făcut. Oamenii fac uneori lucruri pe care oricât de mult te-ai strădui nu le poţi înţelege, dar pe care trebuie să ai puterea de a le accepta.“

  „The Irishman“, mai mult decât un film cu gangsteri: o bucată de viaţă dulce-amăruie


”The Irishman“ va rămâne în istoria cinematografiei mai ales pentru trio-ul memorabil Robert De Niro (76 de ani), Al Pacino (79 de ani), Joe Pesci (76 de ani). Ei sunt protagoniştii filmului produs de Netflix, platforma de streaming care a făcut pasul în faţa studiourilor tradiţionale şi şi-a asumat un buget de aproximativ 159 de milioane de dolari, fără a interveni în vreun fel în actul creativ, după cum a subliniat Martin Scorsese. Compromisul? Filmul va avea premiera mai întâi pe Netflix şi abia apoi în cinematografe. Poate părea puţin, dar pentru un regizor old school (trad. – de modă veche) cum este Scorsese, aşa ceva înseamnă o schimbare majoră.  
  „The Irishman“ este o saga epică despre crima organizată din America de după cel de-Al Doilea Război Mondial spusă prin ochii veteranului de război Frank Sheeran. O poveste care se întinde pe parcursul a câteva decenii, filmul urmăreşte unul dintre cele mai mari mistere nerezolvate din istoria americană – dispariţia legendarului şef de sindicat Jimmy Hoffa.

   Producţia este bazată pe romanul „I Heard You Paint Houses“, semnat de Charles Brandt, care are la bază o serie de interviuri cu Frank Sheeran, poreclit „The Irishman“. „I Heard You Paint Houses“ este şi primul lucru pe care Hoffa i-l spune lui Sheeran când îl întâlneşte. În limbajul codificat folosit în lumea mafiei, această expresie - „to paint a house/ a vărui o casă“ - înseamnă a ucide.

Joe Pesci şi De Niro FOTO Netflix
  De Niro îl interpretează pe Frank Sheeran, un fost soldat a cărui istorie îl duce într-o călătorie extraordinară prin coridoarele ascunse ale crimei organizate: modul de funcţionare, rivalităţile şi legăturile cu politica. Escroc şi asasin plătit, Sheeran ajunge să lucreze pentru unele dintre cele mai cunoscute personaje ale secolului al XX-lea.  

   Al Pacino îl joacă pe Jimmy Hoffa, controversat şef de sindicat care şi-a consolidat puterea în anii ’40 şi ’50 şi a devenit o figură emblematică a celui mai puternic sindicat din SUA. Ambiţios, însetat de putere şi profund implicat în activităţi infracţionale, Hoffa a fost condamnat în anii ’60 pentru fraudă şi luare de mită. Eliberat din închisoare după cinci ani şi dornic să-şi recapete gloria, îi enervează cu aroganţa şi temperamentul imprevizbil pe oamenii care cândva îi erau apropiaţi.

   Joe Pesci este Russell Bufalino, supranumit „tăcutul Don“, care ascunde un domeniu vast de fapte ilegale în spatele unei mici afaceri din Pennsylvania. Bufalino este mentorul lui Frank Sheeran, călăuzindu-l pe căile lumii interlope şi, totodată, este omul care încurajează o prietenie strânsă între Sheeran şi Hoffa, care în cele din urmă va avea consecinţe dureroase pentru toţi trei.

   „The Irishman“ este mai mult decât un film cu gangsteri, e un testament al vieţii aşa cum e ea, dulce-amăruie. O dată în plus, Martin Scorsese îşi arată talentul, dublat de o uriaşă sensibilitate, aprofundată în toţi aceşti ani şi folosită din plin pentru a crea o poveste completă. O echipă de vis, cum ar spune americanii, Robert De Niro, Al Pacino şi Joe Pesci sunt glorioşi. Cele mai mari stele ale cinematografiei actuale s-au aliniat într-o poveste care apare o dată în viaţă.

cuvinte cheie:martin scorsese the irishman robert de niro interviu martin scorsese the irishman netflix al pacino joe pesci

Citeste mai mult: adev.ro/q1f4tz

Dunărea se varsă în Marea Neagră , la Sulina , România.

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

LUMEA LUI BANCIU, 27 NOIEMBRIE 2019, P1/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

miercuri, 27 noiembrie 2019

marți, 26 noiembrie 2019

Pompei. La casa di Leda e il cigno. Via Vesuvio

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

”Uitatul război din Crimeea ” de Codrut Constantinescu | 26.11.2019 - Sursa : Revista 22


http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Uitatul război din Crimeea

Codrut Constantinescu | 26.11.2019

  Lectura cărții lui Orlando Figes îi permite cititorului român să înțeleagă mai bine importanța simbolică a Crimeei și marea victorie internă pe care a repurtat-o Putin atunci când a anexat-o.

 Orlando Figes este un istoric britanic, bine-cunoscut în spațiul cultural românesc, un fabulos specialist contemporan al spațiului rusesc. Volume precum „Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei” sau „Revoluția Rusă, 1891-1924. Tragedia unui popor”1 constituie lecturi obligatorii pentru înțelegerea mecanismelor care animă sufletul și rațiunea (presupunând că aceasta există) rușilor. În „Crimeea. Ultima Cruciadă”2, Orlando Figes analizează cu metodă, așa cum ne-a obișnuit, unul din războaiele orientale, cunoscut în istoriografia română drept cel al Crimeei, din 1853-1856. Un război foarte important pentru români, având în vedere că în urma lui, cele două principate române au reușit să se unească, act politic esențial, momentul 0 al apariției statului modern român. Tocmai ocuparea celor două principate de către ruși a reprezentat casus belli care a agravat criza orientală. Faptul că aceste două mari puteri occidentale, Franța și Marea Britanie, au decis să intervină militar, de partea muribundului Imperiu Otoman, avea să ofere o șansă uriașă de redesenare a hărții în zona noastră geografică. Prima fază, destul de haotică, a războiului, a avut loc chiar la noi sau în imediata vecinătate a Dunării, unde rușii au asediat, cam în dorul lelii, fortăreața Silistra (oraș aflat în granițele Regatului Român între 1913-1940), apărat de o garnizoană albanezo-egipteană, aflată în slujba Înaltei Porți și a Islamului. Țarul Nicolae I era mult prea încrezător în armata sa numeroasă, e drept, dar care era departe de a putea ține piept unei coaliții internaționale (pentru a folosi un termen contemporan). Soldații ruși - iobagi - mureau chiar și în garnizoanele din Rusia, ca urmare a proastelor condiții igienice și a lipsei hranei, darămite pe front. În plus, nici otomanii, un mozaic etnic, nu erau atât de demotivați și lipsiți de resurse. Din cei 80.000 de militari ruși care au trecut Prutul în iulie 1853, mai puțin de jumătate aveau să supraviețuiască după un an, fără să fi avut loc mari confruntări cu otomanii, ci mai degrabă din cauza rănilor și a bolilor „Soldații au fost sacrificați în număr imens pentru victorii relativ minore de către ofițeri superiori aristocrați, cărora le păsa prea puțin de recruții iobagi, interesându-se mai mult de propria avansare, dacă le puteau raporta superiorilor o victorie”. Armata otomană era alcătuită din 20.000 de egipteni, 8.000 de tunisieni, din albanezi, greci, armeni, kurzi și tătari. Popoarele musulmane erau animate de ideea jihadului.

  Forțele anglo-franceze au debarcat lângă Varna și au avut timp să se studieze cu neîncredere. Era prima campanie comună din lunga istorie a camaraderiei de arme anglo-franceză, dar venea după nenumăratele războaie napoleoniene. Din obișnuință, englezii îi considerau dușmani mai degrabă pe francezi (aceștia aveau o experiență combativă superioară trupelor engleze care din 1815 nu mai susținuseră nicio campanie terestră majoră, în timp ce francezii luptaseră pentru cucerirea Algeriei, un război neconvențional care călise trupele). Însă atât francezii, cât și britanicii (o treime din trupe erau irlandezi, probabil că încă una era formată din scoțieni) își disprețuiau aliatul turc.

  După ce Austria a înaintat un ultimatum Rusiei, prin care cerea evacuarea principatelor, rușii s-au retras în Basarabia, Valahia și Moldova fiind ocupate de austrieci și de otomani. Se părea că războiul avea să se încheie în 1854, însă aliații anglo-francezi aveau nevoie să aplice o corecție adevărată Imperiului Țarist, fiind preferată o debarcare impresionantă (cea mai mare din istorie până în acel moment) în Crimeea, unde se afla principala bază navală a rușilor la Marea Neagră, în portul Sevastopol3. „Situată pe o falie istorică adâncă ce separă creștinătatea de lumea musulmană a otomanilor și a triburilor vorbitoare de limbi turce, Crimeea a fost mereu subiect de dispută, locul de desfășurare a multor războaie. Chiar și sanctuarele și clădirile cu destinație religioasă din Crimeea au devenit câmpuri de luptă în numele credinței, pe măsură ce fiecare nou val de populații stabilite aici le revendică”. Care era condiția armatei țariste la începutul războiului? Practic, similară cu aceea de dinaintea altor mari războaie în care a fost implicată (războiul ruso-japonez din 19041905 sau Primul Război Mondial): deficitară, contând pe număr și nu pe calitate. „În pofida a două decenii de reforme, armata rusă a rămas cu mult în urma armatelor altor state europene. Corpul ofițerilor era slab instruit, iar majoritatea trupeților erau analfabeți: cifrele oficiale din anii 1850 relevau că într-un grup de șase divizii, numărând aproximativ 120.000 de oameni, numai 264 (0,2%) știau să citească sau să scrie (...) Se punea un accent mai mare pe instrucția și pe înfățișarea soldaților decât pe capacitatea lor de luptă. Chiar și în timpul bătăliilor se aplicau reguli complicate privind ținuta, lungimea pasului, alinierea și deplasarea trupelor, toate prevăzute în manualele militare, care erau absolut irelevante pentru condițiile reale de pe câmpul de luptă”.

  După facila victorie de pe râul Alma, fiind tributari vechilor metode de a purta războiul, anglo-francezii nu au profitat de degringolada rușilor și nu au luat cu asalt imediat fortăreața Sevastopolului, care era locuită de 40.000 de oameni, toți având legătură cu baza navală. În ciuda unei alte victorii clare, de la Inkerman, aliații anglo-francezi s-au văzut obligați să organizeze un asediu clasic, rămânând în Crimeea în timpul durei ierni dintre 1854-1855, nefiind însă pregătiți pentru această eventualitate. O furtună groaznică de pe Marea Neagră a scufundat mai multe corăbii care erau încărcate cu muniție, alimente, uniforme groase. „Instalarea iernii transformase războiul într-un test al eficienței administrative - test pe care francezii l-au trecut cu chiu, cu vai și pe care britanicii l-au picat în mod lamentabil. Încrezători într-o variantă rapidă, comandanții aliați nu-și făcuseră planuri ca trupele să petreacă o iarnă pe înălțimile de lângă Sevastopol”. Francezii aveau mai multă experiență în acest tip de război și au știut mai bine să se îngroape și să scape de intemperii, dar și să gătească (francezii mâncau aproape orice), în timp ce englezii, chiar dacă aveau rații de carne de două ori mai mari ca francezii, nu aveau habar să o gătească. În ianuarie 1855, armata britanică mai dispunea doar de 11.000 de militari valizi, jumătate din cei debarcați, dar și aceștia erau demoralizați, din cauza condițiilor groaznice de viață care au dus la reizbucnirea holerei. Nici sistemul sanitar britanic nu se compara cu cel francez: inițial, englezii nu trimiseseră deloc asistente medicale în Crimeea4. În martie 1855, a murit țarul Nicolae I și se spera ca războiul să se finalizeze rapid, însă noul țar, Alexandru al II-lea, nu avea de gând să cedeze atât de ușor. Din punct de vedere militar, anglo-francezii au dat dovadă de o miopie strategică greu de înțeles, nefăcând niciun efort pentru a ocupa Simferopolul, capitala Crimeei, și nici pentru a tăia legăturile între peninsulă și restul continentului, împiedicând aprovizionarea armatei ruse. Interesant este că în timpul lungului asediu al Sevastopolului au apărut și primele semne ale noului tip de război, care va cunoaște apogeul în 1914-1918: războiul epuizant de tranșee, care ducea la stoarcerea de energii a militarilor, atât a celor asediați, cât și a asediatorilor, epuizarea nervoasă, atacul sinucigaș al unei poziții foarte bine fortificate care făcea mii de victime, dar și fraternizarea între soldații simpli, care ajungeau să nu mai înțeleagă pentru ce luptă. „Epuizarea cauzată de staționarea în tranșee a fost cel mai mare inamic în lunile de vară. Până în a zecea lună a asediului, soldații ajunseseră cu nervii la pământ din cauza bombardamentului continuu și atât de epuizați pentru că nu dormeau, încât mulți dintre ei nu mai puteau face față”. Dezvoltarea tehnicii industriale de luptă avea să dovedească, pentru prima oară în istoria militară, amploarea carnajului războiului industrial. Rușii au avut de două ori mai multe pierderi față de aliați: 65.000 de soldați și ofițeri. „Sevastopolul a început să semene cu un cimitir”, avea să noteze un contemporan rus.

   Peninsula a rămas inițial cu un deficit demografic mare (784 de state erau pustii și 457 de moschei abandonate), care a fost umplut treptat de slavi, care au fost încurajați de autoritățile țariste să se stabilească în Crimeea în locul tătarilor. Mișcările de populație au fost mult mai ample, creștinii (armeni, greci, bulgari) din Imperiul Otoman alegând să plece spre zonele sub control rusesc, și invers. Au avut loc și epurări etnice în masă. Despre soarta celor două principate române, după cum se știe, marile puteri nu s-au înțeles și au decis să se organizeze consultări cu populația locală (mai ales elitele politice, dar nici păturile de jos nu au fost complet eludate). Cert este că nici otomanii, puterea suzerană, dar nici rușii sau austriecii nu aveau nici un interes să sprijine apariția unui stat (mai) puternic în zonă și mai greu de manipulat. Pentru Imperiul Otoman, războiul a avut și consecințe pozitive, integrându-l în economia globală, aducând noi tehnici, noi populații. S-au dezvoltat căile ferate și telegraful. Războiul Crimeei a marcat societatea britanică mult mai mult decât pe cea franceză, poate și pentru că francezii au fost implicați relativ repede în alte conflicte mai apropiate geografic, precum cel din Italia împotriva Austriei, care a dus la alipirea la Franța a Savoiei și Nicei, sau de zastrul din războiul franco-prusac din 1870-1871. Atât în Franța, cât și în Marea Britanie (și prin extensie, și în Imperiul Britanic, în Australia, Canada, Noua Zeelandă, dar și prin Statele Unite, pe unde au ajuns coloniștii britanici care luptaseră în război), diverse cartiere, poduri, parcuri, piețe, chiar și orașe, au primit denumiri care aminteau de acest război.

  Lectura cărții lui Orlando Figes, apărută în 2010, permite cititorului român să înțeleagă mai bine importanța strategică, dar mai ales simbolică a Crimeei și marea victorie internă pe care a repurtat-o Putin atunci când a anexat-o de la Ucraina. //


La revedere, Mara! - Redacția - 26.11.2019 - Sursă : Revista 22



 IN MEMORIAM / La revedere, Mara!
Joi, Mara ne-a trimis un e-mail: „Mai pot să lucrez luni, cred. După aia, Dumnezeu cu mila. Ar fi un miracol. Oricum a fost frumos cât a fost...”. Nu ne-am gândit că va fi unul de adio. Sâmbătă, Mara Ștefa

Nu este furnizat text alternativ pentru această imagine

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

La revedere, Mara!

Joi, Mara ne-a trimis un e-mail: „Mai pot să lucrez luni, cred. După aia, Dumnezeu cu mila. Ar fi un miracol. Oricum a fost frumos cât a fost...”. Nu ne-am gândit că va fi unul de adio. Sâmbătă, Mara Ștefa
Redactia26.11.2019

Mara

Rodica Palade : " Stătea la biroul din stânga, cum deschideai ușa spre „sala mașinilor”. În spatele ei, pe perete, erau lipite cu scotch coperți de probă ale „22” și, de la un anume moment dat încolo, scurte însemnări dadaiste de-ale lui Mirel Bănică, în raidurile lui de verificare a textelor paginate. Pe pervazul alăturat, care dă în Calea Victoriei, geanta gri și nelipsitul pachet de țigări. Cu căștile în urechi, țăcănea cu o viteză uluitoare pe tastatura computerului, zâmbea sau se încrunta, sau își arăta plictiseala până la cer, transcriind sutele de interviuri sau mese rotunde pe care noi, redactorii, i le predam cu imperativul „repede, doamna Mara!”. Mara Ștefan lucra la corectură. („De când lucra Mara la 22?”, mă întreabă Pora printr-un SMS. „Habar n-am”, îi răspund.) De la Facere, îmi spun în gând. Pentru că Mara avea toate acele date ale înșurubării într-un colectiv, fără de care nici colectivul, nici individul ca atare nu pot exista. Iar cine a lucrat într-o redacție știe bine cât este de important să ai un corector de cursă lungă pe care să te poți baza, ca volum de muncă, anduranță și acuratețe, în șuvoiul de pagini și viteză amețitoare a închiderii fiecărui număr. Iar Mara nu era doar o corectoare bună, ci și una strălucită. O profesionistă. Încăput pe mâna ei, un text își căpăta întreaga acuratețe de care avea nevoie, spre a trece în pagina tipărită. Mă amuzam uneori, tragând cu urechea la disputele lingvistice pe care Mara le avea cu cel de-al doilea corector care îi flutura pe sub nas un îndreptar al limbii române terfelogit. Inflexibilă, Mara îi demonstra că greșește și, deși le spusesem să-l sune pe Andrei Cornea de câte ori au vreun dubiu, Mara îmi făcea uneori concesia, dar doar ca să triumfe că e așa cum a zis ea, ca orice Berbec autentic (era născută în aprilie). Avea, și nu ascundea asta, autorii ei preferați. Dar și autori care pe ea o preferau, nu doar pentru articolele din „22”, ci și pentru volumele pregătite pentru edituri. Acum, când Mara a plecat dintre noi, atât de neașteptat, dacă ar fi să o pot întreba „ce regretați cel mai mult, doamnă Mara?”, parcă o văd mijindu-și ochii sarcastic și spunând cu năduf: „Că nu am apucat să votez împotriva Dăncilei”. "

Cea care coagula camera de la Tehnic

Gabriela Adameșteanu : " Ți-e greu să ți-i imaginezi morți pe cei care și-au cheltuit cu generozitate vitalitatea, dăruind-o celor din jur și meseriei slujite cu un devotament religios. Așa a fost Mara: loială, inteligentă, veselă, modestă, cu umor și cu o rară căldură sufletească și care coagula camera de la Tehnic, unde se lucra și se fuma la greu. O femeie încă tânără, cu trăsături frumoase, cu un fel al ei, propriu, de a se îmbrăca – așa arăta atunci când a intrat în redacția Revistei „22”, cu care s-a identificat în timp, țesând o atmosferă de familie. A profesionalizat și stabilizat serviciul de corectură: când îi dădeai în mână o casetă, un text, oricât de încurcat, puteai sta liniștită, ceea ce îți aducea, neverosimil de repede, era corectat/ redactat impecabil.
A plecat înainte să-și înceapă viața italiană lângă copila mereu prezentă în gândurile ei, înainte să încerce să-și scrie propria carte, în liniște, lângă două pisici, după ce corectase, cu devotament și pricepere, textele și frazele atâtor autori ultracunoscuți. Fiindcă făcusem în 1990, la New York, unul dintre puținele interviuri cu prietena ei, disidenta Carmen Popescu, mi-a povestit uneori despre visul acestei posibile cărți care îi răsărise în minte după ce primise dosarul de la CNSAS.
Prin mâna ei au trecut nu doar articolele și interviurile, ci și cărțile mele scrise după ce am plecat de la „22”. Din multa lume cu care colaborasem în Calea Victoriei 120, timp de peste 20 de ani, Mara rămăsese singura cu care mă revedeam constant, păstrând, mai ales datorită ei, legătura afectivă. Era născută în aceeași zodie și în același an cu mine.
Mi-a rămas în computer un folder cu numele ei, în care adunam mailurile noastre, și în suflet un gol nebănui "

O viață clădită din săptămâni


Ana Blandiana : " Nu există distanță care să poată opri veștile rele. Vestea morții Marei Ștefan m-a găsit departe, nu numai în spațiu, ci și în timp, urmărind eroicele proteste ale unor tineri de peste mări și țări, care par să trăiască ceea ce trăiseră părinții noștri în 1945. Paradoxal însă, istoria, care este construită din bucăți fără număr de moarte, se estompează în fața unei singure morți a unui prieten. Deși îi știam suferințele, moartea Marei Ștefan a fost pentru mine neașteptată și mi-e greu să o accept. Și asta pentru că prezența ei a aparținut nu numai vieții mele, ci și scrisului meu: fiecare pagină pe care o scriam cu pixul, oricât de indescifrabil, devenea, trecută prin ochiul și mâinile ei, pagină impecabilă, gata să plece la tipar, de carte. Mai mult, în ultimii ani, prin emoția și inteligența ei, au trecut paginile postume ale jurnalului lui Romi, continuând astfel prietenia care îi legase și ne legase de decenii. Mai precis, de 30 de ani, din Piața Universității. Din acești 30 de ani, pe care nu obosim să-i analizăm, destinul, ființa și personalitatea Marei Ștefan au fost o parte definitorie, mereu vibrantă: de la zilele și nopțile din Piața Universității, la mitingurile Alianței Civice și până la istoria clădită din săptămâni a Revistei „22”. A fost unul dintre cei mai vii oameni pe care i-am cunoscut. Cartea la care lucrez și pe care ea a cules-o pe taste aproape în întregime o păstrează încă vie între pagini. "

Rotița 22

Armand Gosu : " Doamna Mara era primul filtru pentru orice text. Îți spunea cu franchețe dacă un articol e de aruncat la coș sau dacă un interviu este ratat. A fost vreme de două decenii și jumătate rotița fără de care mecanismul redacției „22” n-ar fi funcționat. Stătea ascunsă după un computer burtos, așezat pe masa de la geamul care dădea înspre Calea Victoriei, cel mai adesea cu căștile pe urechi, transcriind interviurile revistei sau dezbaterile GDS. Vineri după prânz, dar și luni-seara, se urca pe pervazul unei ferestre care dădea în curtea interioară, ținând în mâini paginile revistei printate pe hârtie A3, pe care făcea corectura. Acolo fuma continuu, cu o voluptate incredibilă. Vorbea cu pasiune despre oameni și cărți. Și cu o dulce emoție de mamă, despre fiica sa, stabilită în Italia. "

Transcriitoarea

Razvan Braileanu : " La biroul ei de la geamul care dădea în Calea Victoriei, doamna Mara stătea mai tot timpul în fața computerului cu căștile pe urechi și transcria. Mii de ore de interviuri și dezbateri au trecut, prin degetele ei neobosite, de pe casete audio sau reportofoane digitale în paginile Revistei „22”. Ca să transcrii 60 de minute de înregistrare audio durează între trei și șase ore de muncă asiduă, așa că faceți singuri socoteala timpului pe care doamna Mara l-a petrecut ascultând atent și tastând în rafală declarațiile unor președinți ai României, premieri și membri ai guvernului, politicieni, magistrați, istorici și deținuți politici sau scriitori, regizori, muzicieni. În ultimii ani au apărut programe pe calculator sau aplicații pe smartphone care promit transcrierea corectă a înregistrărilor audio, dar nicio astfel de tehnologie modernă n-a reușit să atingă acuratețea doamnei Mara... "

DEX-ul nostru

Dan Perjovschi : Mara, colega mea… Rădeam că e la 22 pe inventar. Râdeam că e Max Mara și stă aici cu noi numai să se-amuze. Râdeam când tușea de la fumat… Nu era de râs, dar râdea și ea. Doamna Mara. Ne povestea o lume intelectuală bucureșteană pe care n-am cunoscut-o… apoi mineriade, rege, Emil, victorii, înfrângeri, memorialul de la Sighet, diaspora și tot restul tranziției-fără-de-sfârșit… în ultimii ani, ne povestea Italia. Mara, în același loc, cu aceleași mișcări și tabieturi. DEX-ul nostru. Săptămână de săptămână și, mai ales, luni de luni. De la literele de plumb la pdf-ul trimis pe internet. De 25 de ani. Într-un fel, noi (ăștia, tot mai puțini), cu nervii noștri săptămânali, invidiile și empatiile noastre, cu pisicile noastre și Crăciunul improvizat sub ghirlandele de anul trecut, noi i-am fost familie. Și ea nouă. Doamna Mara ne-a fost ancoră. Du-te, Mara, și fumează în pace. "

Doamna Mara

Mirel Banica : " Nu pot şi nu vreau să scriu despre Doamna Mara Ștefan la timpul trecut. Prietenia noastră a fost spontană, naturală, totală şi datează din prima clipă în care am trecut pragul redacţiei Revistei „22”. O văd şi acum aşezată la masa de lucru, cu o privire pe forfota de pe Calea Victoriei şi cu alta pe ecranul calculatorului. Texte, texte şi iar texte, pe care Doamna Mara le citea, le corecta, le modifica, le lustruia – cred că ultimul termen este cel mai potrivit. Apoi, ca într-un ritual bine rodat, ieşea pe hol, pentru a fuma natural, bând cafea dintr-o ceașcă, ciobită şi fără toartă. Era o persoană extrem de cultă şi de instruită, care citise rafturi întregi de bibliotecă, dar nu făcea niciodată caz de acest lucru. Iar atunci când se întâmpla să scrie, prea rar, din păcate, scria extrem de bine, de aplicat şi de clar. Ca şi cum ar fi vrut să nu aibă nimic să-şi reproşeze. Avea o gândire clară, aplicată, fără iluzii. Distingea ca nimeni altcineva albul de negru – şi doar în textele pe care le avea sub ochi. Doamna Mara era memoria vie a ceea ce numim „tranziţia spre democraţie”. De la invaziile minerilor în Bucureşti, la anii eroici ai Revistei „22”, ştia tot, înţelegea tot, înmagazina tot. Mereu mi-am dorit să realizez o carte de dialoguri cu ea. Ar fi fost ca o sticlă salvată din apa oceanului, apa memoriei noastre pierdute, subţiate, nerecunoscătoare. Doamna Mara era discretă, umană, nu se plângea niciodată, în ciuda marilor probleme de sănătate pe care le avea. Cu un umor extraordinar, mergea mai departe. Pană când „mai departele” nu a mai vrut să-i acorde o şansă. Doamna Mara s-a dus acum, când aniversăm 30 de ani de la căderea comunismului. Odată cu ea, au murit mare parte din visurile şi speranţele noastre, din „inocenţa” târzie. Rămas-bun, Doamnă! "

https://silethismillennium2019.blogspot.com/

Cine a Furat Banii lui Ceausescu | PODCAST Cristian Sima