IN MEMORIAM / La revedere, Mara!
Joi, Mara ne-a trimis un e-mail: „Mai pot să lucrez luni, cred. După aia, Dumnezeu cu mila. Ar fi un miracol. Oricum a fost frumos cât a fost...”. Nu ne-am gândit că va fi unul de adio. Sâmbătă, Mara Ștefa
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
La revedere, Mara!
Joi, Mara ne-a trimis un e-mail: „Mai pot să lucrez luni, cred. După aia, Dumnezeu cu mila. Ar fi un miracol. Oricum a fost frumos cât a fost...”. Nu ne-am gândit că va fi unul de adio. Sâmbătă, Mara Ștefa
Redactia26.11.2019
Mara
Rodica Palade : " Stătea la biroul din stânga, cum deschideai ușa spre „sala mașinilor”. În spatele ei, pe perete, erau lipite cu scotch coperți de probă ale „22” și, de la un anume moment dat încolo, scurte însemnări dadaiste de-ale lui Mirel Bănică, în raidurile lui de verificare a textelor paginate. Pe pervazul alăturat, care dă în Calea Victoriei, geanta gri și nelipsitul pachet de țigări. Cu căștile în urechi, țăcănea cu o viteză uluitoare pe tastatura computerului, zâmbea sau se încrunta, sau își arăta plictiseala până la cer, transcriind sutele de interviuri sau mese rotunde pe care noi, redactorii, i le predam cu imperativul „repede, doamna Mara!”. Mara Ștefan lucra la corectură. („De când lucra Mara la 22?”, mă întreabă Pora printr-un SMS. „Habar n-am”, îi răspund.) De la Facere, îmi spun în gând. Pentru că Mara avea toate acele date ale înșurubării într-un colectiv, fără de care nici colectivul, nici individul ca atare nu pot exista. Iar cine a lucrat într-o redacție știe bine cât este de important să ai un corector de cursă lungă pe care să te poți baza, ca volum de muncă, anduranță și acuratețe, în șuvoiul de pagini și viteză amețitoare a închiderii fiecărui număr. Iar Mara nu era doar o corectoare bună, ci și una strălucită. O profesionistă. Încăput pe mâna ei, un text își căpăta întreaga acuratețe de care avea nevoie, spre a trece în pagina tipărită. Mă amuzam uneori, tragând cu urechea la disputele lingvistice pe care Mara le avea cu cel de-al doilea corector care îi flutura pe sub nas un îndreptar al limbii române terfelogit. Inflexibilă, Mara îi demonstra că greșește și, deși le spusesem să-l sune pe Andrei Cornea de câte ori au vreun dubiu, Mara îmi făcea uneori concesia, dar doar ca să triumfe că e așa cum a zis ea, ca orice Berbec autentic (era născută în aprilie). Avea, și nu ascundea asta, autorii ei preferați. Dar și autori care pe ea o preferau, nu doar pentru articolele din „22”, ci și pentru volumele pregătite pentru edituri. Acum, când Mara a plecat dintre noi, atât de neașteptat, dacă ar fi să o pot întreba „ce regretați cel mai mult, doamnă Mara?”, parcă o văd mijindu-și ochii sarcastic și spunând cu năduf: „Că nu am apucat să votez împotriva Dăncilei”. "
Cea care coagula camera de la Tehnic
Gabriela Adameșteanu : " Ți-e greu să ți-i imaginezi morți pe cei care și-au cheltuit cu generozitate vitalitatea, dăruind-o celor din jur și meseriei slujite cu un devotament religios. Așa a fost Mara: loială, inteligentă, veselă, modestă, cu umor și cu o rară căldură sufletească și care coagula camera de la Tehnic, unde se lucra și se fuma la greu. O femeie încă tânără, cu trăsături frumoase, cu un fel al ei, propriu, de a se îmbrăca – așa arăta atunci când a intrat în redacția Revistei „22”, cu care s-a identificat în timp, țesând o atmosferă de familie. A profesionalizat și stabilizat serviciul de corectură: când îi dădeai în mână o casetă, un text, oricât de încurcat, puteai sta liniștită, ceea ce îți aducea, neverosimil de repede, era corectat/ redactat impecabil.
A plecat înainte să-și înceapă viața italiană lângă copila mereu prezentă în gândurile ei, înainte să încerce să-și scrie propria carte, în liniște, lângă două pisici, după ce corectase, cu devotament și pricepere, textele și frazele atâtor autori ultracunoscuți. Fiindcă făcusem în 1990, la New York, unul dintre puținele interviuri cu prietena ei, disidenta Carmen Popescu, mi-a povestit uneori despre visul acestei posibile cărți care îi răsărise în minte după ce primise dosarul de la CNSAS.
Prin mâna ei au trecut nu doar articolele și interviurile, ci și cărțile mele scrise după ce am plecat de la „22”. Din multa lume cu care colaborasem în Calea Victoriei 120, timp de peste 20 de ani, Mara rămăsese singura cu care mă revedeam constant, păstrând, mai ales datorită ei, legătura afectivă. Era născută în aceeași zodie și în același an cu mine.
Mi-a rămas în computer un folder cu numele ei, în care adunam mailurile noastre, și în suflet un gol nebănui "
O viață clădită din săptămâni
Ana Blandiana : " Nu există distanță care să poată opri veștile rele. Vestea morții Marei Ștefan m-a găsit departe, nu numai în spațiu, ci și în timp, urmărind eroicele proteste ale unor tineri de peste mări și țări, care par să trăiască ceea ce trăiseră părinții noștri în 1945. Paradoxal însă, istoria, care este construită din bucăți fără număr de moarte, se estompează în fața unei singure morți a unui prieten. Deși îi știam suferințele, moartea Marei Ștefan a fost pentru mine neașteptată și mi-e greu să o accept. Și asta pentru că prezența ei a aparținut nu numai vieții mele, ci și scrisului meu: fiecare pagină pe care o scriam cu pixul, oricât de indescifrabil, devenea, trecută prin ochiul și mâinile ei, pagină impecabilă, gata să plece la tipar, de carte. Mai mult, în ultimii ani, prin emoția și inteligența ei, au trecut paginile postume ale jurnalului lui Romi, continuând astfel prietenia care îi legase și ne legase de decenii. Mai precis, de 30 de ani, din Piața Universității. Din acești 30 de ani, pe care nu obosim să-i analizăm, destinul, ființa și personalitatea Marei Ștefan au fost o parte definitorie, mereu vibrantă: de la zilele și nopțile din Piața Universității, la mitingurile Alianței Civice și până la istoria clădită din săptămâni a Revistei „22”. A fost unul dintre cei mai vii oameni pe care i-am cunoscut. Cartea la care lucrez și pe care ea a cules-o pe taste aproape în întregime o păstrează încă vie între pagini. "
Rotița 22
Armand Gosu : " Doamna Mara era primul filtru pentru orice text. Îți spunea cu franchețe dacă un articol e de aruncat la coș sau dacă un interviu este ratat. A fost vreme de două decenii și jumătate rotița fără de care mecanismul redacției „22” n-ar fi funcționat. Stătea ascunsă după un computer burtos, așezat pe masa de la geamul care dădea înspre Calea Victoriei, cel mai adesea cu căștile pe urechi, transcriind interviurile revistei sau dezbaterile GDS. Vineri după prânz, dar și luni-seara, se urca pe pervazul unei ferestre care dădea în curtea interioară, ținând în mâini paginile revistei printate pe hârtie A3, pe care făcea corectura. Acolo fuma continuu, cu o voluptate incredibilă. Vorbea cu pasiune despre oameni și cărți. Și cu o dulce emoție de mamă, despre fiica sa, stabilită în Italia. "
Transcriitoarea
Razvan Braileanu : " La biroul ei de la geamul care dădea în Calea Victoriei, doamna Mara stătea mai tot timpul în fața computerului cu căștile pe urechi și transcria. Mii de ore de interviuri și dezbateri au trecut, prin degetele ei neobosite, de pe casete audio sau reportofoane digitale în paginile Revistei „22”. Ca să transcrii 60 de minute de înregistrare audio durează între trei și șase ore de muncă asiduă, așa că faceți singuri socoteala timpului pe care doamna Mara l-a petrecut ascultând atent și tastând în rafală declarațiile unor președinți ai României, premieri și membri ai guvernului, politicieni, magistrați, istorici și deținuți politici sau scriitori, regizori, muzicieni. În ultimii ani au apărut programe pe calculator sau aplicații pe smartphone care promit transcrierea corectă a înregistrărilor audio, dar nicio astfel de tehnologie modernă n-a reușit să atingă acuratețea doamnei Mara... "
DEX-ul nostru
Dan Perjovschi : " Mara, colega mea… Rădeam că e la 22 pe inventar. Râdeam că e Max Mara și stă aici cu noi numai să se-amuze. Râdeam când tușea de la fumat… Nu era de râs, dar râdea și ea. Doamna Mara. Ne povestea o lume intelectuală bucureșteană pe care n-am cunoscut-o… apoi mineriade, rege, Emil, victorii, înfrângeri, memorialul de la Sighet, diaspora și tot restul tranziției-fără-de-sfârșit… în ultimii ani, ne povestea Italia. Mara, în același loc, cu aceleași mișcări și tabieturi. DEX-ul nostru. Săptămână de săptămână și, mai ales, luni de luni. De la literele de plumb la pdf-ul trimis pe internet. De 25 de ani. Într-un fel, noi (ăștia, tot mai puțini), cu nervii noștri săptămânali, invidiile și empatiile noastre, cu pisicile noastre și Crăciunul improvizat sub ghirlandele de anul trecut, noi i-am fost familie. Și ea nouă. Doamna Mara ne-a fost ancoră. Du-te, Mara, și fumează în pace. "
Doamna Mara
Mirel Banica : " Nu pot şi nu vreau să scriu despre Doamna Mara Ștefan la timpul trecut. Prietenia noastră a fost spontană, naturală, totală şi datează din prima clipă în care am trecut pragul redacţiei Revistei „22”. O văd şi acum aşezată la masa de lucru, cu o privire pe forfota de pe Calea Victoriei şi cu alta pe ecranul calculatorului. Texte, texte şi iar texte, pe care Doamna Mara le citea, le corecta, le modifica, le lustruia – cred că ultimul termen este cel mai potrivit. Apoi, ca într-un ritual bine rodat, ieşea pe hol, pentru a fuma natural, bând cafea dintr-o ceașcă, ciobită şi fără toartă. Era o persoană extrem de cultă şi de instruită, care citise rafturi întregi de bibliotecă, dar nu făcea niciodată caz de acest lucru. Iar atunci când se întâmpla să scrie, prea rar, din păcate, scria extrem de bine, de aplicat şi de clar. Ca şi cum ar fi vrut să nu aibă nimic să-şi reproşeze. Avea o gândire clară, aplicată, fără iluzii. Distingea ca nimeni altcineva albul de negru – şi doar în textele pe care le avea sub ochi. Doamna Mara era memoria vie a ceea ce numim „tranziţia spre democraţie”. De la invaziile minerilor în Bucureşti, la anii eroici ai Revistei „22”, ştia tot, înţelegea tot, înmagazina tot. Mereu mi-am dorit să realizez o carte de dialoguri cu ea. Ar fi fost ca o sticlă salvată din apa oceanului, apa memoriei noastre pierdute, subţiate, nerecunoscătoare. Doamna Mara era discretă, umană, nu se plângea niciodată, în ciuda marilor probleme de sănătate pe care le avea. Cu un umor extraordinar, mergea mai departe. Pană când „mai departele” nu a mai vrut să-i acorde o şansă. Doamna Mara s-a dus acum, când aniversăm 30 de ani de la căderea comunismului. Odată cu ea, au murit mare parte din visurile şi speranţele noastre, din „inocenţa” târzie. Rămas-bun, Doamnă! "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu